Pompiliu tudoran în slujba domniei

SACUL
„MAI DĂ-I PUŢINĂ APĂ, dar cu băgare de seamă”, auzi Marcu vocea contesei, pe care n-o uitase.

Era atît de istovit încît nu simţi nici mînie, măcar că numai Agnes trebuie să fi fost pricina tuturor pătimirilor lui. Cu toate acestea femeia părea destul de miloasă, ba chiar îngrijorată de starea în care se afla el. Simţi mîna ei mîngîindu-i fruntea şi cu voce blîndă îl îmbia să înghită cîteva picături de apă. O ascultă fără să vrea şi parcă limba începu a i se dezumfla, apoi treptat începu să-şi simtă sîngele prin vine, însă mîinile încă nu le putea mişca. Se auzi şi glasul mirat al unui bărbat: „Patru zile fără apă?!… De necrezut că mai trăieşte”. Agnes îi răspunse rîzînd: „Ca să vezi şi tu ce te aşteaptă, dragă Imre, dacă nu-i faci pe plac viitoarei tale neveste”.

Marcu izbuti să-şi deschidă ochii de-a binelea şi încercă să vadă cine era bărbatul. Era un necunoscut. De altfel cei doi nu băgaseră de seamă că prizonierul se trezise, şi vorbeau mai departe. „Mă rog, apă nu zic să-mi dea, făcu străinul, dar vin?!...”

— Aaa! Iată că te-ai trezit, dragă prietene, făcu Agnes văzîndu-l că o privea. Ne-am întîlnit iarăşi, spre norocul tău, că de mai întîrziam... Pentru ce nu m-ai ascultat la Buda? Alta ar fi fost primirea ta aici. Tare ai mai supărat-o pe Iulia.

Marcu închise ochii şi un suspin îi străbătu coşul pieptului: „Iulia”... Cît de străin şi îndepărtat i se părea acest nume.

— Cred că-i prea devreme să-ţi închipui că ai să poţi vorbi ceva cu el, zise bărbatul. Auzi colo! Patru zile...

— Ar fi putut să-l dea gata înainte de sosirea mea, dar şi aşa nu-i rău ce-a făcut, fiindcă, istovit cum este, va fi mai uşor să-l ducem de aici fără nici o împotrivire din partea lui, răspunse contesa cam după cum o frămînta gîndul.

— Pun slugile să-l lege burduf şi…

— Nici nu te gîndi, Imre dragă! Pe undeva prin preajmă trebuie să fie şi blestematul acela de Gaşpar şi dacă află de prietenul lui că-l duc legat la mine, multe încurcături ne poate face.

— Poate că de frică va fugi, fiindcă nu cred să fie atît de cutezător la doi paşi de Bălgrad, sub nasul prinţului.

— Vezi că nici asta n-aş vrea, prietene. Eu am şi trimis vorbă alteţei-sale, să ştie pe ce pasăre de preţ am pus mîna. Iulia s-a dovedit isteaţă. Vorbind frumos cu prietenii acestui Marcu, i-a îndrumat să-l caute peste Murăş, aiurea. Chiar în acea noapte un olăcar din partea ei alerga spre mine, la Galda, pe calul ostatecului şi poate că iscoadele vor fi crezut că el însuşi va fi fost călăreţul.

— Cam vicleană nevestică! rînji Imre, care nu era altul decît contele Teleki de la Uioara. Nu mă prea încîntă ce-aş păţi, dacă nu mă fac un îngeraş cuminte.

— Te-am prevenit! îi făcu Agnes din deget, zîmbind.

— Ce gînd ai cu el? întrebă Imre arătînd spre Marcu.

— Dacă-mi spune unde-i Grazziani, poate că-i dau drumul să se ducă unde o pofti.

— Slobozindu-l e mai rău, căci se va întoarce să se răzbune pe Iulia şi cred că nu vrei aşa ceva. Mai nimerit ar fi să-i atîrnăm un pietroi de gît şi… în Mureş cu el!

Contesa duse degetul la buze făcîndu-i semn să nu mai rostească nimic ce-ar putea să audă ostaticul. Teleki însă dădu din umeri:

— Ori dă-mi-l mie, să i-l duc lui Csaky, vecinul meu de la Războieni. Are un gealat pe cinste şi, de nu ţi-o place cît îl face de „vorbăreţ”, să nu-mi spui mie pe nume.

— Ţine-ţi gura, Imre! îl repezi Agnes.

— Zău că a fost cîndva călăul nu ştiu cărui oraş nemţesc, stărui contele.

Agnes se ridică şi spuse cu voce tare:

— Mai întîi şi întîi, nu noi vom hotărî soarta lui, ci alteţa-sa, despre care ţi-am spus că va veni, ori va porunci să-l ducem acolo, dacă aşa-i va fi voia. Atunci va trebui să plecăm în mare taină, ca să nu afle prietenii lui. Printre ei se află şi unul de peste munte, care de asemenea nu poate fi decît om de-al lui Grazziani. Numai prin vicleşug îl vom prinde pe tartorul cel mare.

— Atunci pentru ce vorbeşti de faţă cu el?!

— Tocmai ca să audă, deşi se preface adormit. Eu am de gînd să-l fac să ajungă în Banatul lui, unde să se apuce de gospodărie şi să nu umble teleleu prin lume, alături de toţi nebunii. Cu el n-am nimic şi chiar am mustrat-o pe Iulia pentru purtarea ei de neînţeles…

Marcu pricepu capcana. Îşi dădu scama însă că, atîta vreme cît bănuiau că ştie vreo ascunzătoare a lui Grazziani în Transilvania, nu avea a se teme de viaţa lui. Totul era să mai cîştige timp, spre a da putinţă lui Florea să-i vină în ajutor, fiindcă nu se îndoia de acesta. Mai era şi Mihai!

Într-adevăr, cei doi feciori nu se dăduseră bătuţi, deşi se prefăcuseră a crede spusele Iuliei despre plecarea lui Marcu în altă parte. Dar ei o căutau şi pe Sînefta, iar tînăra Mikeşoaie se arătase tare uluită auzind povestea şi nu se părea că mint.

— Totuşi eu cred că Sînefta este închisă, la Micoşlaca, spuse cu ciudă Mihai părăsind curtea grofoaicei. De-am da năvală peste ei...

— Ne-am sfîrşi zilele ridicaţi în furci la Bălgrad, adăugă rîzînd Florea. Cu domnii nu ne putem pune, că dreptatea tot de partea lor este.

— Atunci?!

— Prin viclenie. Aşa vom putea jura la orice cercetare că nu ştim nimic, dacă ne ţinem pe delături. Avem ceva iscoade pe acolo, care mi-au spus că în afara unor răcnete auzite a doua zi, nimeni nu mai este în conacul Mikeşilor.

— Doar n-ai să te încrezi în slugile lor, care-s unguri în cea mai mare parte.

— Vezi tu, Mihai, că tocmai aceştia ne ajută. Sînt oameni ca şi noi şi n-avem nimic cu ei, numai stăpînii lor ne aţîţă pe unii împotriva altora. Să nu te temi însă, că pe cei care-i cunosc eu sînt de mare credinţă.

— Ei ţi-au spus că Marcu a plecat în aceeaşi noapte?

— No, asta-i altă treabă, şi-i tare încurcată. Ei au auzit tropotul unui cal şi a doua zi n-a mai fost urmă nici de bănăţean şi nici de armăsarul lui.

— Atunci strigătele auzite mai tîrziu?!

— Asta mă încurcă şi pe mine. Noi trebuie să veghem să nu cumva să-l ducă în altă parte, cu toate că n-avem cum să ne împotrivim pe faţă, răspunse Florea.

În răstimp contesa îşi cam pierduse răbdarea cu Marcu, care încă nu se arăta trezit. Porunci să se verse asupra lui o cană cu apă rece şi atunci, fără să vrea, acesta pufni şi deschise ochii.

— Hai, că ţi-o fi de-ajuns! se răsti contesa. Te poftesc pentru cea din urmă oară să stăm de vorbă, şi de tine atîrnă dacă ai să mai ieşi viu de aici sau ba.

Marcu dădu să se ridice, dar se prăbuşi înapoi în pat, fiind încă sleit de putere.

— Stai culcat şi ascultă! Nu te întreb ce ai căutat pe aici, bănuind că dragostea pentru Iulia ţi-a purtat paşii, dar să-mi spui dacă şi Grazziani te-a însoţit!

Aşteptîndu-se la o asemenea întrebare, Marcu se prefăcu totuşi descumpănit. Dacă s-ar fi aflat că Grazziani nu era în Ardeal, poate că n-ar mai fi scăpat cu viaţă, dar aşa mai putea nădăjdui s-o ducă cu vorba.

— Mă mulţumesc să dai din cap în semn de da sau nu, dacă, ţi-i greu să deschizi gura.

— Pînă într-un loc, da! îngăimă oşteanul.

— Care-i acela? se băgă şi Teleki, ca s-o ajute pe contesă.

— Nu ştiu cum îi zice, răspunse Marcu ceva mai însufleţit.

— Unde trebuie să vă întîlniţi?

— La... Istanbul.

— Îţi baţi joc de mine? se înfurie femeia.

— Nici gînd. Acolo mă aşteaptă.

Contesa Rozsnyai nu se mai îndoia că fostul ei iubit de o noapte se afla pe undeva prin apropiere şi că oşteanul nu încerca decît să-l acopere. Nu se dumirea însă ce putea căuta solul sultanului prin ţara lui Bethlen şi mai ales dacă mai avea spahii cu el. Asta ar fi vrut să afle, dar Marcu minţea de bună seamă, îşi zicea ea.

— Uite ce e, prietene, rosti contesa cu glas domol. Eu n-am nimic împotriva ta, dar nici n-aş putea făgădui că Iulia s-ar mai putea întoarce la simţămintele din trecut. Acum e logodită cu dumnealui, aici de faţă, iar ce-a fost între voi a trecut şi s-a uitat. Tu eşti tînăr şi lesne îţi vei găsi alta...

— Nici să mă roage în genunchi, n-o mai vreau, răspunse Marcu luîndu-i vorba din gură.

— Foarte bine! Atunci să facem un tîrg cinstit: îmi spui unde-i Grazziani şi eu pun vorbă bună la alteţa-sa să te îngăduie să te întorci în Banat, fără nici o sminteală. Vrei?

— Vreau!

— Mă bucură să aud asta. Unde-i?

— După socoteala mea ar fi putut ajunge pînă acum la Braşov, de nu se va fi oprit la Bălgrad, ori să se fi abătut pe la Sibiu.

Contesa nu se mai putu ţine să nu-i tragă o palmă, spumegînd de mînie.

— Eu te-am socotit om de înţeles, şi tu eşti un porc fără pic de ruşine.

Teleki rînjea batjocoritor, privind-o pe Agnes, şi asta o aţîţa şi mai mult, făcînd-o să-i fiarbă sîngele în vine.

— Ţi-am spus eu, draga mea, că Csaky are un călău pe cinste. La ce să-ţi mai pierzi vremea cu cerbicia olahului? Dă-l pe mîna mea!

— Poate că ai dreptate, răspunse contesa. Nu ştiu însă ce ar spune alteţa-sa cînd...

— Ce să spună? Cînd o trece la moşia sa de la Geress, n-are decît să poruncească şi pe dată i-l înfăţişăm, teafăr şi cîrpit. Totul e să nu crape pînă atunci.

— Nu care cumva să-ţi scape...

— Ai mai auzit tu pe cineva să fi putut fugi din castelul meu de la Uioara? se îngîmfă groful.

— Ce-i drept, nu! Nici măcar fetişcana aia pe care ai furat-o şi ai dus-o acolo, fără să mai vadă lumina zilei. Nu ştiu ce ai de gînd cu ea. Bagă însă de seamă, am auzit că taică-său e un om răzbunător.

— Spada mea nu se teme de olahi! Iar de ăsta, nici atît nu-mi pasă. Este un leş deocamdată în viaţă, dar după ce-l va cerceta alteţa-sa, tot pe mîna mea are să încapă şi... Murăşul!

— Te cam grozăveşti, prietene, şi nu faci bine. Grijă şi de slugile tale, măcar că-s unguri. Puţin le pasă de ce neam sînt cei asemenea lor, fie chiar şi olahi.

— Nu trebuie să mă-nveţi tu pe mine, se grozăvi contele. Ai să vezi!

Contesa ridică din umeri a nepăsare, după care se întoarse din nou spre Marcu:

— Te-am lăsat anume ca să ştii ce te aşteaptă, de vreme ce n-ai vrut să-ţi ţii făgăduiala.

— Dar eu n-am minţit. M-ai întrebat de Gaşpar Grazziani, unde se va fi aflînd acuma, şi eu am răspuns cinstit, că doar n-avea să aştepte neclintit într-un loc. Ne vom întîlni la Istanbul…

— S-o crezi tu! rînji Teleki.

— Bine, bine, făcu Agnes fără a-l lua în seamă pe conte. Te pun sub pază la Uioara, după cum ai auzit, fiindcă aici nu mai poţi rămîne.

— La mine! se bătu groful cu mîna pe piept. Şi fiindcă ai auzit şi de povestea cu fetişcana, îţi dai seama că…

— Ba să faci bine şi să te scapi de ea. N-avem nevoie de încurcături şi cu neamurile ei, dacă ţi-l dau pe ăsta la tine.

— Să-i dau drumul?!

— Pe apa Murăşului…

— Mai pe urmă, zîmbi Teleki. I-am făgăduit-o şi lui Csaky. Nu pot să nu-mi ţin vorba.

— Faceţi prostii şi doar pămîntu-i plin de fete, se înfurie contesa şi ieşi din odaie.

Groful se uită cu lăcomie în urma ei, vru să zică ceva, dar amintindu-şi de ostatic se ţinu şi se prefăcu încruntat.

— Olahule, poftesc să nu-mi faci vreun pocinog şi să te împotriveşti ca să nu fiu silit să te ucid. Auzit-ai doar că trebuie să te duc de aici fără larmă.

— Hai să facem un tîrg! zise Marcu pe neaşteptate.

— Cu tine?!

— De ce nu? Eu mă las de bunăvoie, dacă juri pe ce ai mai sfînt că dai drumul copilei aceleia.

— O cunoşti şi tu?!

— N-am văzut-o în viaţa mea, dar să ştii că, dacă păţeşte ceva, neamurile ei au să-ţi pună pielea pe băţ, într-o zi.

— Cine?... Olahii?!

— Eu ştiu pe cineva care ar fi în stare să-ţi răsucească maţele pe cuţit, dacă ar afla ce-ai făcut cu iubita lui.

— Mă ameninţi? scrîşni Teleki.

— Eu n-am cum, răspunse liniştit Marcu. De altfel văd că nici nu putem sta de vorbă.

Contele fu cît pe ce să-i tragă o palmă, dar nu cuteză ca nu cumva din cauza slăbiciunii să păţească ceva mai înainte de a pleca din Micoşlaca şi Agnes să nu i-l mai deie. Îl sudui de mamă şi ieşi furios.

Către seară, un sac uriaş cît un stat de om fu aburcat de-a curmezişul unui cal şi atît Mihai cît şi Florea puteau să jure că nu era plin cu boabe. Îl urmară din depărtare şi văzură că însuşi contele Teleki împreună cu patru slujitori înarmaţi îl însoţeau, nemaiavînd astfel nici o îndoială. De mirare era că se îndreptau către Războieni şi nu spre Uioara, după cum era de aşteptat.

Îngrijorat să nu se întîmple ceva pe drum, Teleki a răsuflat uşurat cînd s-a văzut la curtea prietenului său. Nici nu şi-a dat seama că toată vremea a fost urmărit, dar nici n-a dat prilej să fie atacat. Îi povesti lui Csaky cele întîmplate, precum şi sfatul pe care i l-a dat contesa în legătură cu Sînefta, dar acesta îl luă în rîs:

— Va fi vrut să-i ia dînsa locul şi tu nu ţi-ai dat seama. Oricum să n-o ucizi pînă n-o trimiţi şi la mine, ca să văd şi eu ce gusturi ai.

— Mai curînd treci tu pe la mine, şi dacă ţi-o mai plăcea...

— Te pomeneşti că te-ai săturat de ea şi-ţi pare rău de ce ai făcut? rînji Csaky.

— Asta nu, dar, aşa cum arată acuma, numai dai doi bani pe ea. Plînge într-una şi nu vrea să se atingă de mîncare. Arată jalnic.

— Sileşte-o să mănînce! Fă cumva să se înzdrăvenească, ori de nu… Cu ăsta ce-ai de gînd? arătă groful spre Marcu.

— Deocamdată îl strecor prin hrubă la mine în castel, că de va fi fost careva pe urmele mele aici are să i se înfunde. Pe urmă am să aştept porunca prinţului, sau ce va spune Agnes. Pînă atunci şi pe el trebuie să-l ţin pe mîncare şi băutură. Cred că-i vremea să chemi cîteva slugi să ducă „sacul” pînă la şură...

— Ce, eşti nebun? Dacă vrei asta, îl tîrîm noi doi, cum om putea, căci altfel dăm în vileag legătura noastră de taină.

— Atunci hai să-l ducem! Am să mă simt mai uşurat după ce-l voi vedea zăvorit la mine în beci.

— Bine, înşfacă-l!

Apucară unul de la un capăt şi celălalt de la altul, după care, orbecăind prin beznă şi suflînd din greu, îl tîrîră pînă într-o şură.

Florea şi Mihai făcură ochii cît cepele, nevenindu-le să creadă că grofii înşişi cărau asemenea povară.

— De ce n-or fi chemat vreun argat?! se nedumeri Mihai.

— Înseamnă că sacul e preţios şi le-a fost teamă să nu mai afle şi alţii. Însă pentru ce l-au cărat în şură?!

— Ia să ne dăm mai lîngă perete, poate desluşim ceva, şi la nevoie ne repezim asupra lor, că nu-s decît doi şi-i noapte.

Pîndiră în tăcere o vreme şi, cum nu se auzea nimic dinăuntru, Mihai, pierzîndu-şi răbdarea, trase spada şi dădu buzna, iar Florea se ţinu după el.

Cu tot întunericul din şură, şi Florea şi Mihai îşi dădură seama că se aflau singuri. Mihai făcu o torţă dintr-un şomoiog de paie şi scapără din amnar, dar Florea îi strigă speriat:

— Nu aprinde! Ce, vrei să dăm foc la şură?

— Ar fi fost rău? răspunde Mihai, dîndu-şi seama de pericol.

Din bezna şurei, Florea zări că în partea cealaltă mai era o potecă.

— Proşti am mai fost, doamne, zise el rîzînd. Puteam să aşteptăm noi mult şi bine că groful a ieşit pe partea din faţă.

— Hai după ei!

— Încotro?

Feciorii n-aveau de unde şti că se aflau chiar deasupra chepengului ce acoperea hruba pe unde Marcu fusese tîrît şi mai apoi azvîrlit în beci, asemenea unui sac.

DOMNIA LUI ION-VODĂ
CU TOATA VIJELIA oamenilor comisului Melinte, au mai scăpat din prăpăd şi alţii, în afara Profiriţei. Printre ei se afla şi baba Irina, care pe dată s-a apucat să adune buruieni şi ierburi de leac şi să-i descînte de sperietură pe cei mai slabi. Bieţii bejenari nu mai cutezau să umble prin codru ca pînă atunci, ci s-au cam tras în preajma bordeielor, care, oricum, erau mai la dos. Cîţiva copilandri mai răsăriţi fuseseră puşi de strajă în depărtare, spre a vesti la timp o nouă primejdie. O duceau ca vai de lume şi-şi cam pierduseră nădejdea în zile mai bune.

Aşa-i găsiră bărbaţii ce fuseseră în „oastea lui Ion-Vodă”, care acum se întorceau acasă. De cum îl zări pe Toader, Profiriţa îi sări de gît de parcă i-ar fi fost frate, dacă nu chiar soţ, fără a-i fi ruşine de cei dimprejur. Flăcăul, uluit la început, o strînse în braţele lui puternice, întîrziind s-o lase din îmbrăţişare. Mai apoi au plîns cu lacrimi grele la groapa Măriucăi şi a lui Simion, după care s-au întors împreună printre ceilalţi. Cu toţii aveau de bocit pe cîte cineva şi multă jale a fost vreo cîteva zile, pînă cînd viaţa i-a zgîndărit din nou, prin crudul ei adevăr.

Cumplită foamete se prevestea, tocmai acum cînd iarna bătea la uşă. Era pe la sfîrşitul lui brumărel, cînd frunzele arămite începuseră a se învolbura printre crengile codrului. În alte vremuri, ori în alte părţi, omul gospodar îşi băga acuma bucatele in hambare, se uita zilnic la mustul dat în fiert şi mai aduna cîte un butuc în aşteptarea vîntoasei celei albe. Acuma era timpul cumetriilor şi a nunţilor, dar pentru amărîţii de pribegi, asemenea amintiri erau de mult uitate. Cu spaima-n suflet numărau frunzele ce mai rămăseseră prin copacii dezgoliţi şi numai în coaja lor îşi mai puneau nădejdea s-o scoată la capăt cu hrana, pînă la primăvară. Chiar şi sălbăticiunile codrului se cam trăseseră din preajma flămînzilor bejenari.

Bărbaţii erau oameni în toată firea, foşti luptători, în stare să doboare un stejar cu numai cîteva lovituri de secure, dar acuma erau gălbejiţi şi traşi la faţă, de nu-i mai recunoşteai.

— O veni ea o dată şi domnia lui Ion-vodă, spre a ne face dreptate! oftă Vasile Ţugui, gospodar vestit odinioară pentru vrednicia lui pe ogoare.

— Numai să fie asta pînă o da colţul ierbii, să căpătăm pămîntul la vreme, ca să-l arăm şi să-l semănăm, spuse Neculai Buzatu, a cărui femeie şi cei patru copii scăpaseră ca prin minune din prăpădul comisului.

— Oare de pe moşia noastră cine o fi strîns holda? întrebă într-o doară Paraschiv a lui Mitrofan.

— Iacă vorbă! făcu scîrbit Toderiţă. Cine altul decît dumnealui, comisul Melinte? Mînca-i-ar corbii carnea şi lupii oasele! Ne-a ucis femei, copii, ne-a zdrobit ca pe tîlhari şi acum se ghiftuieşte la căldurică, lăcomind şi la ogoarele vecine lăsate de izbelişte.

— Da’ ian stai, Toderiţă, sări Ţugui. După dreptate, moşia boierului nostru i-a rămas jupîniţei, de vreme ce bătrânul nu s-a mai întors şi s-o fi prăpădit prin lume, după cum se aude. Atunci se poate spune că ea-i megieşa noastră, şi cu ea trebuie să rostuim lucrurile.

— Aşa-i! Aşa-i! încuviinţară ceilalţi cu ochii sticlind de licărul speranţei.

— Barem ea n-o fi hapsînă să lăcomească la pămîntul ce-l avem din moşi-strămoşi. Să ne dea îndărăt ce-a furat tătîne-său, adăugă Paraschiv.

— Bre, oameni buni! se împotrivi Neculai Buzatu. Sîngele apă nu se face! Să nu ne încredem în boieroaică. Uitat-aţi oare că din pricina noastră i-a pierit mama? Să uite ea aceasta?!

— Asta s-a întîmplat de mult, răspunse Ţugui. Apoi fata a fost de faţă şi a văzut cu ochii ei ce s-a întîmplat.

— Să nu mai dezgropăm morţii, se băgă în vorbă şi Petre Juncu, care tăcuse pînă atunci. Să vedem ce crede Toderiţă, şi cum a zice el aşa să facem!

Flăcăul se simţi tare stînjenit, fiindcă de vreo cîteva zile tot satul aflase că fata boierului stătea cu el în bordei, asemenea unei neveste legiuite. Nu el a silit-o, ci mai curînd ea a fost aceea care s-a ţinut de capul lui, chiar din ziua întoarcerii acasă.

Prăpădindu-se tot neamul lui Toderiţă, Profiriţa rămăsese singurică şi neajutorată şi de cum s-a ivit flăcăul s-a şi lipit de dînsul, ca un cîine de pripas. Nu-i vorbă că şi inima îi dăduse ghes, dar nu într-atît pe cît o iubea Toderiţă, care şi-ar fi dat şi ultima picătură de sînge pentru ea. A încercat să-i amintească viţa ei boierească şi că nu se făcea să se mărite cu un răzeş, dar Profiriţa o ţinea numai în lacrimi şi oftaturi, juruindu-se că n-are să se întoarcă niciodată printre ai săi, iar de nu va vrea s-o ia de nevastă se va arunca în iazul ielelor. Tînărul a zîmbit, căci ştia prea bine că cel mai adînc loc din balta aceea abia de ajungea la brîul unui om, dar se îngrijoră pe dată amintindu-şi de Ilenuţa lui moş Precup. „Nu care cumva să dea peste vreo fîntînă...” îşi zise el înfiorat. Apoi se mai ridicase şi necazul că el ar fi poftit o legătură pe viaţă şi legiuită în faţa lui Dumnezeu, după cum era obiceiul din străbuni, dar bietul taica Iacov se stinsese de bătrîneţe şi nimeni nu-i mai luase locul. Pînă la un sat vecin, cu popă, ar fi trebuit să străbată cale îndelungată spre marginea codrului, de cealaltă parte a Prutului, şi nu se încumeta. „Da’ Măriuca s-a cununat cu bădiţa Simion”, spusese fata, auzind ce-l frămînta pe flăcău. „Dacă vrei să ştii, chiar eu le-am făcut cununiţe de flori şi am spus rugăciuni către cel de sus ca să-i unească mai înainte de a intra în împărăţia cerurilor”. „Nu zic nu, răspunse Toader. Pe lumea cealaltă, acolo sus, merge şi aşa cum spui, dar pe pămînt, nu prea.” „Nu-mi pasă, bădiţă! se îmbufnase fata. Asta înseamnă că nu vrei să mă iei... că nu ţi-s dragă.”

A fost prea mult pentru tînărul îndrăgostit. Nunta şi-au petrecut-o sub privirile blînde ale soarelui de toamnă, care se trăsese printre crengile desfrunzite, spre a nu stingheri taina celor două fiinţe omeneşti. Nuntaşi le-au fost gîzele şi păsările pădurii, ce se mai zbenguiau încă fără teama de iarnă. Nuni le-au fost stejarii din preajmă, ale căror frunze de aur au căzut tremurînde spre a face un culcuş moale pentru Făt-frumos şi Ileana Cosînzeana ai acelei păduri.

Apoi, mai ruşinat s-a simţit Toader cînd şi-a adus femeia în bordeiul lui cel nou, săpat anume, cu dichis. Cei din jurul lor n-au scos o vorbă, socotindu-le fapta ca pe ceva firesc. Nu erau singurii! Cu toate acestea, Toader a spus, ca din întîmplare, că îndată ce se va putea să dea o fugă la popa de la Stoeşesti, dincolo de Prut, în ţinutul Bîrladului, spre a se cununa în faţa altarului. Pînă atunci cerură încuviinţarea lui moş Ion Cosoabă, cel mai bătrîn om din sat, aşa cum făcuseră şi ceilalţi. Era ştiut din vremuri de demult că atunci cînd rămînea satul fără popă se găsea cîte un uncheş care să-i ţină locul în faţa Celui Preaînalt.

Acuma Profiriţa era nevasta lui Toader, şi unii s-au gîndit că n-ar fi rău să se ducă împreună cu ea la comis şi să-şi ceară moştenirea şi toate drepturile ei de stăpîna a locului. Se auzise că hrăpăreţul megieş se băgase peste averea vel-armaşului. Toader însă nu se învoi nici în ruptul capului, ca să nu-şi închipuie Profiriţa că anume pentru aceasta o luase de nevastă.

— Ce să mai zică, bre Toderiţă? făcu Ţugui. Să împartă moşia cu noi şi să intre în obştea noastră, ca pe vremea cînd nu erau boieri prin partea locului.

— Şi aşa, dacă vine domnia lui Ion-vodă, pămînturile se vor lua de la toţi şi om munci de-a valma! zise cu hotărîre un sfrijit căruia i se mai zicea „ţînţaru”.

— Da’ ce crezi tu că măria-sa Ion-vodă n-o avea şi el boierii lui? i-o întoarse Neculai Buzatu, cîrcotaş ca totdeauna. Aşa-i rînduită lumea, şi nu s-o schimba nicicînd.

— Ce ne sfădim atîta? sări Ţugui. Să vedem ce spune şi jupîniţa, care pînă una-alta încă mai este stăpîna moşiei.

— Oare să se învoiască? se îndoi Juncu.

— Are dreptate Ţugui, încuviinţă Paraschiv. Du-te Toderiţă şi-ţi întreabă nevasta!

— Du-te! Du-te!

Cum era de aşteptat, Profiriţa se învoi pe dată să facă dreptate oamenilor în mijlocul cărora trăia de atîta amar de vreme. Îi cunoştea pe toţi după nume, şi mic şi mare şi tînăr şi bătrîn, şi mai cu seamă îi îndrăgea. Aproape că şi uitase că era neam de boier de cînd bărbatu-său era un răzeş, şi judeca asemenea lui. Făgădui să înapoieze pojorîtenilor întreg pămîntul pe care-l avuseseră, aşa cum era trecut în cărţile de la domnia lui Vodă Alexandru cel Bătrîn şi Bun, ba dacă nu le-ar fi fost îndestul, le-ar mai fi dat, căci pentru ea şi omul ei ajunge, slavă domnului! Cu ei avea să-şi muncească moşia, dar şi cu cei din Crăciuneşti, care, deşi nu se băjeniseră, tot năpăstuiţi fuseseră în vremea tatălui ei, vel-armaşul.

Zvonindu-se că se vor întoarce la casele lor din vatra satului părăsit şi că Profiriţa va fi în locul hapsînului armaş, bucuria ţăranilor nu mai cunoscu margini. Se îmbrăţişau unii cu alţii, ştergîndu-şi lacrimi de bucurie, chiar şi bărbaţi în toată firea. „Asta-i adevărata domnie a lui Ion-vodă!” ziceau unii. Cînd a veni măria-sa, ne-a da pildă şi altora!” se fuduleau alţii şi numai astfel de vorbe se auzeau peste tot.

Mai bine de o săptămînă a ţinut căratul întregului calabalîc din pădure, măcar că nu mai rămăsese mare lucru, mai pe la nimeni. Întîi şi întîi, trebuiau conduşi Toderiţă şi Profiriţa la curte, bărbaţii luîndu-şi furcile şi topoarele, ca la răzmeriţă. Dar trecînd prin satul ce fusese înfloritor altădată, un val de mînie îi cuprinse pe cei mai mulţi. Nu vîntul, arşiţa şi ploile măcinaseră aşezarea, cît prăpădul şi duşmănia comisului Melinte. Se ştia însă bine că şi înaintaşii lor păţeau deseori aşa ceva, mai cu seamă din partea tătarilor, şi numai în doi-trei ani satul înflorea la loc, din aceeaşi cenuşă, ba mai frumos ca înainte.

Cît despre curtea boierească, n-aveau ce să spună, aflînd-o într-o stare mai acătării. Ba mai dădură şi peste cîteva slugi, alături de bătrînul vechil Arvinte. Acesta cum o văzu pe Profiriţa se înspăimîntă ca de o arătare venită din altă lume. Îşi făcu cruce scuipînd în lături de trei ori, ca nu cumva să fie vreo strigoaică.

— Nu te teme, moş Arvinte, rîse ea. Sînt eu, în carne şi oase.

— Îmbrăcată ţărăneşte, jupîniţă?!

— Iraaa, moşule! Dacă ai şti matale că am purtat straie şi mai ponosite decît astea... Mie însă îmi plac, fiind mai sprintene decît cele boiereşti, atît de împopoţonate.

Tare se mai cruci bietul slujbaş, ba-i spuse pe şleau că după ştirea lui trebuia să fie moartă.

— Dar au să vină şi dumnealui, vel-armaşul, şi cocoana? întrebă vechilul.

— Din păcate, nu! răspunse oftînd Profiriţa. Barem pe mămuca am s-o aduc s-o îngropăm aici, dar bietului tătuca, cine ştie pe unde îi vor fi albind oasele...

— Dumnezeu să-i ierte! şopti moşul, dîndu-i o lacrimă în colţul genelor. Cu mine s-au purtat omeneşte.

— Da să lăsăm morţii, moş Arvinte, şi nu mi-o lua în nume de rău, că eu am venit cu alte treburi. De odihna lor ne-om ţine mai pe urmă. Poftesc acuma, degrabă, să ştiu cum stai cu holdele de anul acesta. Ai strîns ceva prin hambare?

— De, nu pot zice că nu, dădu din umeri stingherit Arvinte. Din păcate însă nu prea avem.

Răzeşii din jurul Profiriţei ciuliră urechile, dar tăcură, nefiind cuviincios să se amestece în treburile jupîniţei. Ea era stăpîna!

— Dacă te fereşti cumva de oamenii aceştia, zise deodată tînăra femeie, să n-ai teamă, că uite, dumnealui îi bărbatu-meu, arătă ea spre Toader.

— Matale şuguieşti cu mine, jupîniţă, zîmbi strîmb vechilul. Vrei să mă faci să cred că un ţăran are să ne fie stăpînul?

— Da! Acesta-i adevărul gol-goluţ şi te poftesc, moşule, să îl asculţi ca şi pe tătuca. Acuma spune de bucate!

Tare s-a mai uluit moşneagul de asemenea năstruşnicie ce-i îndruga fata fostului stăpîn şi încă nu-i venea a crede. Totuşi, la porunca ei hotărîtă, începu a înşira cu glas domol:

— O parte se află în hambar, cîte ceva am băgat la gropniţe, însă grosul i l-am dus comisului Melinte, zicînd că el se îngrijeşte de moşie, din porunca stăpînului.

— Bine, moş Arvinte! făcu Profiriţa săltîndu-şi fruntea. Pînă comisul are să ni-l deie înapoi, tot grîul, sau ce-a mai luat, am hotărît să le dai din hambare oamenilor ăstora care mor de foame şi au copii şi bătrîni nevolnici cu ei. Ni-l dau înapoi la toamna viitoare, după ce-or avea şi ei ce strînge.

Vechilul încercă s-o tragă deoparte pe fată, gîndind că dăduse o asemenea poruncă nesăbuită numai de teama ţăranilor ce-o însoţeau, dar nu fu chip. Văzînd că avea de gînd să risipească şi bruma de grîu şi mei ce se afla în hambar, îşi zise că, de bună seamă, tînăra lui stăpîna se va fi scrîntit la minte. Nici nu era de mirare, cîtă vreme se fudulea că era măritată cu un ţărănoi. Se bucură în gînd că nu mai pomenise şi de gropniţa tainică, unde se ascundeau bucatele pentru vremuri de restrişte, şi se hotărî nici să nu spună, căci fata, fie că uitase, fie că nu ştia de acest ascunziş.

Sătenii dădură peste două căruţe ce mai rămăseseră la curte şi, cum nu erau vite de povară, se înhămară ei, trăgîndu-şi hrana pînă în sat.

— Ne vom întoarce şi vom chema la judecată pe hulpavul boier-comis! răcni Ţugui ridicînd pumnul, în vreme ce ieşea pe poarta cea mare a conacului în fruntea celorlalţi. Să n-ai teamă, jupîniţă, că facem noi dreptate pentru o orfană ca matale!

— Să răspundă! Să fie judecat! strigară şi alţii.

Profiriţa privi cu duioşie în urma lor şi-i spuse lui Toader:

— Poate că ar fi fost mai bine să fi rămas cu toţii aici. De bine de rău, s-ar mai fi găsit unde să stea pînă la primăvară, că la ei n-am văzut să fie casă întreagă.

— Nici să nu te gîndeşti, răspunse bărbatu-său. Din nimic şi tot au să-şi facă un acoperiş, dar numai acolo, în sat la noi.

După vreo cîteva zile, moş Arvinte se înfăţişă la curtea comisului, purtînd vorba stăpînei celei noi de a i se înapoia ce i se cuvine din holda anilor strînşi de domnia-sa. Fiind de neam mai ales decît Melinte, tînăra boieroaică a socotit să-i ceară dreptul nu sub formă de rugăminte, ci mai mult ca o poruncă, dar Arvinte n-avea de gînd să-i spună întocmai comisului. Era încredinţat că sosise sfîrşitul lumii, de vreme ce se întîmplaseră asemenea năstruşnicii. Apucase să-i spună bărbatului Profiriţei „boierule”, însă acesta i-o retezase scurt: „Să ştii, moşule, că eu nu-s boier şi că neam de neamul meu tot răzeşi am fost şi ne fudulim cu asta, mai dihai decît cu boieria. Şi să mai afli, matale, că s-a poruncit rînduială nouă, pe dreptatea celor oropsiţi. Asta este domnia lui Ion-vodă, şi se va întinde pe tot congiurul ţării, nu mai tîrziu decît pînă-n primăvară.”

N-a priceput mai nimic bietul moşneag, şi pentru aceea poftea desluşire de la dumnealui comisul, care era cu mult mai luminat.

— Sărut dreapta, boierule! zise Arvinte de cum i se înfăţişă, scoţîndu-şi cuşma. Am venit la domnia-ta... dar să ştii că nu-i a bună, jupîn comise.

— Am auzit şi eu cîte ceva, măi Arvinte, drept îi că s-a abătut mare necaz pe la voi?

— Întocmai, cinstite comise. Nici nu-i de crezut.

— Bre, da’ chiar îi fata boierului, cea care a venit? E Profiriţa?… Să nu fie vreo matracucă ce-i seamănă şi vor fi adus-o mocofanii să te amăgească.

— Vai de mine, boierule, dar o ştiu de cînd era de-o şchioapă. Acuma, ce-i drept, s-a mai împlinit de cînd îi măritată cu răzeşul ei, dar mă jur că ea este.

— Na, că asta n-am mai pomenit. S-o răsuci în groapă răposatu vel-armaş, de va fi avînd vreuna. Cine a mai auzit o astfel de împărechere? Încai, de n-am avut parte să mi-o fac noră, iacă ce s-a ales de ea! I-a bătut Dumnezeu, că prea se ţineau cu nasul pe sus, şi Coste, dar mai ales Ilisafta. Şleahtic pofteau dumnealor, nu boier de ţară ca răposatul meu fiu. Dumnezeu nu bate cu ciomagul!

— Doamne iartă-mă cucoane, da’ s-a întors lumea cu fundu-n sus, oftă vechilul încă nedumerit.

— Nu te teme, bre Arvinte, s-a întoarce ea la loc. Spune mai bine ce vînt te aduce. Nu cumva vrei să intri în slujba mea?

— De s-ar putea... mai c-aş vrea.

— Atunci?

— M-a trimis stăpîna să-ţi spun să dai domnia-ta îndărăt tot ce-ai strîns în lipsa alor ei şi să opreşti numai cît socoţi că ţi se cuvine pentru osteneală.

— Apăi, cu adevărat că-i zăludă fata asta, se mînie comisul scrîşnind din dinţi. Zi-i să-şi bage minţile-n cap şi să-şi pună pofta-n cui, de nu vrea să fac eu rînduială la voi, aşa cum se cuvine cînd un megieş îşi pierde minţile. Cît despre ţărănoii ei neobrăzaţi, să le spui că am poruncit ca nu cumva să mai dau de ei, cînd oi trece pe acolo, că-i fac una cu pămîntul. Mişeii! A dracului sămînţă de oameni! Am crezut că i-am stîrpit şi ei răsar mai apoi ca ciupercile după ploaie. Dumnezeii lor de mocofani!

Arvinte ascultă tăcut, dar nu părea mulţumit.

— Să mă ierţi domnia-ta, comise Melinte, da’ n-oi putea să spun totul...

— Ei bine, am să vin eu!

— Oricum, tot n-am înţeles... ce-i cu domnia asta nouă? A ajuns biata ţară ca vai de lume. Cînd te culci seara ai un voievod, iar dimineaţa... altul!

— Astea-s numai scorneli ţărăneşti. Au ei pe un răzvrătit prin părţile Prutului, dar oştenii domniei le împuţinează puterile pe zi ce trece, aşa că nici gînd de „domnia lui Ion-vodă”. Ar vrea ei, mîrlanii, dar în veci n-are să se întîmple aşa ceva pe lumea asta.

Vechilul făcu calea-ntoarsă, dar nu-i spuse Profiriţei despre toate ameninţările şi sudălmile lui Melinte, ca să nu facă şi mai mare vrajba. Tot se aştepta el ca viforosul comis să dea o raită pe la ei, să vadă cum s-a rînduit orfana şi cum va fi...

În scurtă vreme, Pojorîta începu a prinde viaţă ca şi-n alte daţi căci hărnicia răzeşilor nu cunoştea margini. Totodată şi curtea boierească se schimbase şi fremăta de mulţimea ţăranilor, care de îndată ce aveau o clipă de răgaz se repezeau să dea o mînă de ajutor, fie în ogradă, fie pe ogoare, după cum trebuia.

Aşa ceva nu se mai pomenise de cînd lumea şi satele de prin împrejurimi prinseră a vorbi mai cu temei despre „domnia lui Ion-vodă” ca de ceva adevărat. Numai că asta nu era pe placul comisului, care se hotărî să dea o raită pe la curtea răposatului vel-armaş. Era tocmai sărbătoarea sfîntului Andrei, cu care se încheie luna lui brumar şi gospodarii îşi cam isprăviseră treburile, trăgîndu-se la iernat.

— Bine te-am găsit, jupîniţă Profiriţo, făcu el cu glas mieros, prefăcîndu-se tare bucuros că o vedea. Ia te uită, mai să nu te cunosc, într-atît de frumoasă te-ai făcut. Săracu’ Tomiţă! oftă el. Ce fericit ar fi fost să-i fi fost soaţă.

Profiriţa îl pofti în odaia de oaspeţi, poruncind să fie omenit cu ce se mai găsea în toată sărăcia ei. În acelaşi timp îi trimise vorbă lui Toader, să vină şi el. Bărbatu-său meşterea ceva pe la un hambar, laolaltă cu slugile şi cu vreo doi ţărani, dar lăsă pe dată totul şi se îndreptă spre casă.

După ce se tolăni într-un jilţ, comisul nu mai avu prea multă răbdare şi spuse rînjind:

— Nu care cumva eşti nemulţumită de felul cum am avut grijă de moşia voastră? Dumnezeu să-i ierte pe răposaţii matale părinţi, că tare au mai fost cumsecade şi cît au dorit ei, sărmanii, să ne încuscrim...

Profiriţa însă nu-şi amintea să fi fost vorba de o asemenea încuscrire, dar îi dădu pace, prefăcîndu-se că nici n-a luat seamă la spusele lui. Îi răspunse numai la întrebare:

— Ce să zic, jupîn comise? De atîta grijă... nici ce mînca la iarnă nu mai am.

— D-apăi de, draga tatii, cine te-a pus să risipeşti grîul pe mocofanii de ţărani? Oricît le-ai da, ăştia nu se satură nicicînd. De foame însă n-ai să mori, că am să te iau cu mine. Tot era să-mi fii noră!

— Nu-mi aduc aminte despre aşa ceva, boierule, i-o reteză fata. Şi apoi, eu îs femeie măritată şi omul meu mi-o purta de grijă.

— I-auzi colo! făcu Melinte pe neştiutorul. O fi vreun boier velit, ori vreun leah? rînji el, vrînd a-i da peste nas pentru ifosele de altă dată ale răposatei jupînese.

— Nici una, nici alta. Îi răzeş şi mă mîndresc cu el, că-i harnic şi viteaz, dar mai cu scamă că mă iubeşte. De fapt are să vină să-l cunoşti şi domnia-ta.

— Una ca asta n-am să cred nici în ruptul capului, dragă Profiriţa. Se vede că, trăind printre ei, te-or fi schingiuit să primeşti asemenea însoţire. Dar îi pun eu...

— Ba să faci bine matale, boierule, să-ţi vezi de treabă şi să mă laşi pe mine-n pace. Nu vrei să-mi dai ce mi se cuvine… păstrează! Să-ţi fie de îngropăciune! se mînie ea.

— Aracan de mine, că amarnică te-ai mai făcut! se răsti comisul. Da’ eu să ştii că nu-s dus de multe ori la biserică!

Tocmai atunci se ivi şi Toader, ţinînd în mînă toporişca cu care lucrase.

— M-ai chemat? îşi întrebă nevasta.

— Lipseşte pe dată, mişelule! Ţopîrlane! răcni Melinte, făcînd un pas către el.

— Binişor, boierule, că nu-s moşneag, ori babă, cu care ştii domnia-ta să te baţi, cînd nu sînt alţii mai în virtute ca să ţi se împotrivească. Stai locului, că eu am fost chemat aici de Profiriţa.

— Auzi, neobrăzatul! Profiriţa? Da’ ce, mă? ai crescut porcii cu ea? se înroşi de mînie comisul.

— Jupîne! sări şi fata. Te afli în casa mea şi nu-ţi îngădui să te porţi astfel cu bărbatul meu!

— Bărbatul tău?!... Căţeaua dracului! răbufni boierul. Te ţineai cu nasul pe sus că băiatul meu nu era de neam mare ca al vostru şi acum te tăvăleşti cu ţărănoii?

Toader nu-i mai lăsă putinţă sa continuie. Năpustindu-se asupra lui îi trăzni un pumn în coşul pieptului, doborîndu-l. Se ferise anume să nu izbească cu securea spre a nu face moarte de om, măcar că nemernicul ar fi meritat-o. Apoi era şi Profiriţa de faţă, şi n-ar mai fi vrut să-i aducă aminte de sîngerările din trecut.

— Scoală, jupîn-comise, şi hai cu mine afară! Nu te mai răţoi la femei, dacă eşti bărbat. Hai să ne socotim în luptă dreaptă care pe care şi... Dumnezeu m-o ajuta să stîrpesc o spurcăciune ca tine.

Vestea sosirii lui Melinte la curte se dusese ca fulgerul pînă în Pojorîta şi cu toţii îşi lăsară treburile, dînd fuga la conac. Le era teamă ca nu cumva să păţească ceva jupîniţa lor.

Comisul se ridică cu greutate şi trase spada înjurînd, dar văzînd mulţimea oamenilor ce-l aşteptau în ogradă se potoli, fiindcă era numai singur, şi o băgă iar în teacă. Întoarse spatele şi dădu să iasă.

— Să-ţi vie numele, boierule! îi ură botjocoritor Toader, văzîndu-l că dă bir cu fugiţii.

— Pe tine, tîrfa dracului, se întoarse comisul spre fată, am să te pun sub epitropie! şi ieşi furios.

Toader vru să se repeadă iarăşi asupra lui, dar Profiriţa îl apucă de mînă.

— Lasă-l în pace! Are să dea el socoteală altă dată, pentru vorbele lui spurcate.

— Am să i le vîr pe gît înapoi! scrîşni bărbatul.

În vremea asta, boierul trecu semeţ, călare, printre oamenii care huiduiau în gura mare, măcar că în sufletul lui tremura de frică. Ţăranii erau tare nedumeriţi pentru ce lăsase Toader să plece jivina de comis, şi numai un semn să le fi făcut, praful s-ar fi ales de ucigaşul neamurilor lor.

— Să mergem după el şi să-i dăm foc la casă! răcni bătăiosul Ţugui.

Erau să se repeadă cu toţii într-acolo, dar, ivindu-se Toader în prag, se opriră să-l asculte.

— Daţi-i pace, fraţilor! spuse el cu glas domol. Are să vină şi vremea aceea cînd nimic nu se va mai alege din gospodăria lui, dar acum să-l lăsăm.

Pînă după Sfîntul Nicolae nici o veste nu se mai auzise de la furiosul comis, iar sătenii credeau că vor fi uitaţi, barem pînă-n primăvară, cînd, de bună seamă, aveau să se înfrunte cu el pe ogoare. S-au înşelat însă, căci într-o noapte izbucni focul la curte, cuprinzînd şi bruma de nutreţ ce mai rămăsese pentru cele două vaci, scăpate cu viaţă pînă atunci. Pojarul s-a întins cu repeziciune, încît abia dacă au mai apucat să scape ce era suflare omenească. Ţăranii se repeziseră cu mic cu mare, cărînd apa cu găleţile ori chiar în pumni, dar totul a fost prea tîrziu. Din falnica gospodărie a vel-armaşului, în scurtă vreme n-a mai rămas decît un morman de cenuşă fierbinte si bîrne afumate.

— Arde satul! răcni deodată o femeie.

Ca la o poruncă, întoarseră cu toţii capetele spre aşezările lăsate de izbelişte, numai cu bătrîni nevolnici şi copii. Un fior străbătu mulţimea răzeşilor, văzând pălălăile uriaşe înălţîndu-se pînă la cer. Focul fusese pus de jur împrejur şi nu mai încăpea nici o îndoială în privinţa vrăjmaşului care o făcuse.

— Asta-i mîna lui Melinte! răbufni Paraschiv al lui Mitrofan, săltîndu-şi ameninţător furca înspre conacul boierului.

Se repeziră să scape viaţa celor rămaşi acasă, fiindcă de stins pojarul nu putea fi vorba, atât de mare era prăpădul. Din nou rămaseră bieţii pojorîteni fără adăpost în plină iarnă.

— Ei, acum ia să ne încălzim şi noi olecuţă la comisul Melinte, oameni buni! strigă Ţugui la tovarăşii lui rămaşi cu privirile aţintite asupra jarului.

— Da, da! Să mergem la el să-i dăm foc! Să ardă ca şoarecii, netrebnicul! strigau, care mai de care.

Nimeni n-ar mai fi fost în stare să-i oprească în mînia lor. Ca la un semn dădură năvală, cu mic cu mare, de-a dreptul peste ogoarele dintre cele două conace. Era întreaga suflare a satului, bărbaţi, femei, copii, la care se mai adăugaseră şi cîţiva megieşi veniţi în ajutorul îndrăgitei lor boieroaice, Profiriţa.

Zărind mulţimea dezlănţuită, Melinte porunci slujitorilor înarmaţi, care abia se întorseseră după mişeleasca lor ispravă, să intre cu toţii în casă şi să proptească pe la ferestre sacii cu nisip. Erau pregătiţi anume pentru asemenea împrejurări, dar nu fuseseră folosiţi pînă atunci decît împotriva tătarilor. Apoi traseră zăvoarele şi îşi pregătiră sîneţele, aşezîndu-şi praful de puşcă la îndemînă.

— Trageţi în oricine ar fi! porunci comisul. Nici o milă pentru mocofani!

Ceilalţi slujitori şi robii ţigani o apucaseră la sănătoasa. Fără a fi opriţi în vreun fel de către ţăranii înfuriaţi. Ba unii se alăturară îndată răzvrătiţilor, având a plăti destule nedreptăţi îndurate de la hapsînul lor stăpîn.

— Opriţi-vă, fraţilor! strigă deodată Toader cu voce tunătoare, şi fu ascultat pe loc. Nu putem cuprinde casa cîtă vreme ei au sîneţe şi stau la adăpost. Să ne ferim de plumbi!

Dar nu isprăvi bine vorba că se şi auzi un pocnet, urmat de un vaiet ascuţit.

— Aţi văzut? reluă Toader. Căraţi snopi de paie împrejurul conacului şi nu ieşiţi la vedere! Femeile şi copiii să se tragă mai în spatele nostru, iar noi, bărbaţii, să ne aţinem cu furcile ca să nu ne scape nici un guzgan de acolo!

Acoperiţi de întunericul nopţii, fiecare se strecura cu cîte un braţ de paie şi le arunca pe lîngă zid, căutînd să se ferească de plumbi. Din cînd în cînd mai striga cîte unul de durere, dovedind că ţintaşii nu prea greşeau cînd zăreau vreo mogîldeaţă în bătaia sîneţei.

Cînd socoti că treaba era gata, Toader strigă cît îl ţinu gura:

— Daţi foc! Să pîrlim porcul mai înainte de Ignat, că nu-i nici un păcat!

Un val de glasuri descătuşate răspunse la poruncă şi în numai cîteva clipe vîlvătăile jucăuşe începură a se prelinge pe lîngă acoperiş, înălţîndu-se către cerul vineţiu, acoperit de nori.

— Staaaţi, oameni buni! se auzi vocea prefăcută a comisului. Să ne înţelegem, se rugă el. Ce vreţi de la mine?

Ticălosul o luase cu vorba bună nemaivăzînd nici o altă scăpare, căci împotriva focului n-avea cum să lupte.

— Trageţi-vă din lumina flăcărilor, strigă Toader, ca şi, cum nici nu l-ar fi auzit pe comis.

Cîţiva slujitori aruncară armele şi se năpustiră îngroziţi prin foc, dar îşi găsiră moartea în furci, căci nu mai era loc de îndurare pentru nimeni.

— Îndurare, creştinilor! răzbi încă o dată glasul înspăimîntat al boierului. Mare păcat vă faceţi în faţa lui Dumnezeu, dacă ardeţi de vii oameni botezaţi ca şi voi. Iertare!...

— Că ai noştri n-or fi fost botezaţi, boier-comise! răspunse în batjocură un ţăran. Tu, cîine, ai dat focului prunci şi bătrîni neputincioşi. De ei nu ţi-a fost milă? Doar creştini erau cu toţii!

— Are să se milostivească de el Scaraoţchi, pe lumea cealaltă, adăugă altul şi chiotele mulţimii acoperiră strigătele deznădăjduite ale comisului Melinte.

Deodată se zări trupul mătăhălos al boierului rostogolindu-se prin flăcări, încercînd să scape. În preajmă se afla Vasile Cociorvă, un om blînd şi milos, care nu se prea băga în vorbă cu ceilalţi şi parcă anume îl va fi ales Melinte, că tocmai în dreptul lui nimerise.

— Nu-l scăpa, Vasile! răcniră mai mulţi, temîndu-se ca nu cumva acesta să-l lase să fugă pînă să se apropie alţii.

Cociorvă tresări şi, parcă fără voia lui, întinse furca spre fugar, împingîndu-l înapoi în flăcăii.

— Aşa, măi frate! încuviinţă Paraschiv, care sosise gîfîind lîngă comis şi-l mai rostogoli o dată în jăratec. Ca pe porc, măi! Dumnezeii cui l-o făcut de boier! scrîşni el înciudat

L-au acoperit apoi cu paie, pînă ce din Melinte n-a mai rămas decît un morman de cenuşă, prin care mai sfîrîiau zgîrciurile ciolanelor. O miasmă de carne arsă străbătea către nările celor de faţă, dar lor nici nu le păsa, gustînd din plin simţămîntul de uşurare al răzbunării. Aşa i-au găsit zorile mohorîte de iarnă, şi nimeni nu simţise frigul nopţii. În cele din urmă însă începură a se îngrijora de vremurile ce aveau să vină, aşteptîndu-se la un iernat anevoios, dar şi la ceea ce ar fi putut să păţească din partea slujitorilor domneşti ori a boierilor vecini.

— N-are să mai vină pe aici nici o liftă boierească! îi linişti Toader. Goliţi hambarele şi luaţi tot ce vă trebuie, că din pămîntul şi munculiţă noastră au fost adunate toate astea. Ne-a supt ca o lipitoare, spurcăciunea! Asta-i porunca lui Ion-vodă, ca să ne facem singuri dreptate. Pînă una-alta, vom lua iar calea codrului, că acolo-i casa noastră pînă la primăvară.

Cu toţii încuviinţară spusele lui Toader, socotit fără tăgadă drept căpetenia lor.

— La pădure, fraţilor! La noi acasă! strigau care mai de care, năpustindu-se asupra coşarelor şi acareturilor boiereşti.

Abia după ce luară cu ei tot ce socotiră a le fi de trebuinţă, lungul şir al băjenarilor se pierdu în depărtare. Toader porunci aprinderea a tot ceea ce mai rămăsese, străjuind, împreună cu cîţiva flăcăi, ca nici urmă să nu mai rămînă din conacul comisului Melinte.

— La primăvară om băga plugurile peste locul ăsta blestemat şi binecuvîntarea muncii îi va spăla păcatele, mormăi Toader ca pentru sine şi dădu să plece.

Atunci îşi zări nevasta, pe care o credea rămasă acasă.

— Doar n-ai fost aici toată noaptea?! se miră el.

— Ba cum de nu, bădiţă? Da’ ce, eu n-aveam nimic de răzbunat? se alintă Profiriţa.

— Ei, păi aşa putem spune că ne-am răcorit amîndoi, zîmbi Toader cuprinzînd-o pe după umeri.

— De bună-seamă, se lipi fata de el, şi tocmai bine, fiindcă am a-ţi da o veste: ai să fii tată!

A trebuit să-i mai spună o dată, pentru ca Toader să se încredinţeze că n-a înţeles greşit, după care dădu un chiot de bucurie haiduceşte, făcîndu-i pe mulţi să se întoarcă din drum, ba strîngînd mîna pe furcă, neştiind ce se întîmplase.

— O să am un flăcău, spuse el mai domolit către cei de lîngă el.

— Aşa să fie! răspunseră tovarăşii lui şi-l săltară pe braţe, în vreme ce Profiriţa îşi muşca sfioasă colţul broboadei, plecîndu-şi privirea.