Pompiliu tudoran în slujba domniei

MUREŞ, APĂ BLESTEMATĂ
TREZIŢI DIN SOMN, cei din casa lui Gligor Nicoară făcură ochii cît cepele cînd se pomeniră cu Teleki legat de mîini şi Marcu lîngă el.

— Tulai! Apăi ăsta-i mare lucru! se îngrijoră bătrînul. Ne-or ridica în furci, la Bălgrad...

— Atunci îl duc cu mine în pădure şi-i fac felul, vru să-l liniştească Marcu.

— Nici să nu te gîndeşti! De se află or pune foc la tot satul şi n-o mai rămîne nici cenuşa din el.

— Eu zic să-l ţinem sub pază o vreme şi pe urmă îl slobozim, dacă ne spune unde-i Sînefta, zise Florea. Poate că ştie.

— Fata a fost închisă de ticălosul ăsta şi a batjocorit-o. Se pare însă că i-ar fi dat drumul, răspunse Marcu.

— Şi unde-i? sări Mihai. Mă duc să văd dacă a sosit acasă.

— No, acuma noaptea va fi dormind sărmana copilă. Lăsaţi pe mîine. Vorba e ce facem cu domnul conte?! nu se lăsă bătrînul.

— De vreme ce l-o adus la noi, de-acum el ne ştie şi nu ne va ierta, gîndi Florea cu voce tare. Mai bine îl aruncăm în Murăş!

— Dar şi cînd îl va scoate apa la mal, ce vom spune? se nedumeri Mihai. Să-l ducem în codru şi să-l lăsăm în grija lupilor, bine legat de un copac dosit, pînă i s-o pierde urma.

— Ştie careva că l-ai adus aici, la mine? îl iscodi bătrînul pe Marcu.

— Ba! Numai dacă n-o fi avut cineva ochi de mîţă ca să vadă pe întuneric din depărtare, fiindcă de cum am ieşit din Uioara am trimis carîta înapoi şi am venit pe jos.

— No, atunci, pînă ne-om mai gîndi, l-om scoate afară pe deal şi om socoti mai pe urmă, hotărî badea Gligor.

— În coliba de la vie, adăugă Florea. Îi dăm pită, apă şi ceva afumătură...

— Cum de nu! i-o reteză Marcu. Pe mine tare m-a mai ospătat, n-am ce zice. Pîine şi apă e prea destul! Hai să-l ducem, dar mai întîi va trebui să-l legăm la gură, ca să nu înceapă a cînta pe drum...

Contele Teleki se împotrivi din răsputeri, neştiind ce aveau de gînd să-i facă. La început se răţoise la ei, dar pe urmă o luă pe rugăminţi cu lacrimi în ochi, jurîndu-se pe tot ce avea mai scump că va uita tot ce păţise, de cum se va vedea iar acasă. Făgăduia să spună că Marcu ar fi apucat-o în altă parte, ca să i se piardă urma, o mare sumă de bani, ba chiar şi slobozirea tuturor ciunganilor iobagi. Auzind toate acestea, Marcu şi Florea mai că s-ar fi învoit, dar bătrînul Nicoară se ţinu dîrz, spunînd că, de vreme ce fusese adus cu sila în bătătura lui, bine n-avea să le fie. Cît despre jurămintele domnilor…

În zori erau pe dealul de deasupra satului, unde îşi aveau oamenii viile şi cîte o colibă săpată în pămînt, slujind de pază în vremea culesului. Peste vară aceste bordeie se mai surpau, dar în primăvară le tocmeau la loc. Pe astă-dată Nicoară găsi mai puţin de refăcut, astfel că în cîteva ceasuri erau gata şi îl siliră pe grof să intre înăuntru. Au astupat apoi intrarea cu nişte scînduri, iar Marcu a rămas afară de strajă, urmînd să coboare în sat numai noaptea. Era primejdios să se fi dus pe lumina zilei, căci slugile contelui îl văzuseră şi negreşit că l-ar fi cunoscut.

Chiar în aceeaşi zi întregul sat a fost răscolit de oamenii grofului de la Foldvâr, aşa că Marcu hotărî să doarmă acolo, învelit într-un cojoc mocănesc. Baciul Gligor îi sfătuise să-l păzească pe conte o zi ori două, pînă s-ar mai potoli zarva cercetării, şi într-o noapte să-i facă vînt în Mureş cu un pietroi de gît. Altceva n-aveau de ales.

În cea de-a treia zi de cînd se afla închis în bordeiul de pe deal, Teleki arăta ca o sperietoare, cu barba ţepoasă şi tras la faţă ca un om beteag, făcîndu-ţi chiar milă, iar Marcu se cam săturase să tot stea de pază. Contele Csaky îşi contenise căutarea şi ar fi fost vremea ca ostatecului să i se facă felul. Cînd Marcu îi dădu de înţeles ce-l aştepta, nefericitul conte căzu în unchi făgăduind bogăţiile lui Iov, ori se lega cu jurămînt să plece în ţara nemţească, de unde nu s-ar mai întoarce niciodată. Se lepăda şi de Iulia, pe care i-ar fi lăsat-o bucuros lui Marcu.

— Spusu-ţi-am că nu-mi mai trebuie, răspunse acesta. M-am culcat cu ea şi mi-am făcut pofta, aşa că n-ai decît să ţi-o păstrezi!

— Nici eu n-o mai vreau! Nu-mi face nici o cinste să mă înfrupt din rămăşiţele altuia, se împotrivi contele, uitînd că pentru el nu prea era mare nădejde să rămînă printre cei vii.

Toată valea Mureşului, de la Căptălan şi pînă în dreptul Aiudului fu răscolită, doar de se va găsi vreo urmă, fie chiar şi leşul contelui, căci puţini credeau că s-ar mai afla în viaţă. În schimb, într-una din zile apa azvîrlise la mal în dreptul Cisteiului trupul umflat şi însîngerat al unei fete, care cu greu a putut fi recunoscută. Că o va fi împins careva în rîu, ori se va fi aruncat singură, nimeni nu mai avea să ştie vreodată. Ultimul care-i auzise glasul fusese Marcu şi de bună seamă că în seara cînd a scăpat el se petrecuse mîrşăvia.

De cum s-a dus vestea se îmbulziră cu toţii la Cistei, în cap cu badea Marian, tatăl fetei, alături de care se ţinea Mihai. Aproape nu le venea a crede, văzînd sărmanul trup ce fusese schingiuit şi batjocorit încă din viaţă, că ar putea fi al frumoasei fete. Tatăl îşi apucă tîmplele cu amîndouă mîinile şi scoase un răcnet de vită înjunghiată, în vreme ce Mihai simţea şi el că i se rup băierile inimii. Muierile satului, neamuri ori vecine, scoaseră la iveală scoarţele şi pernele ce trebuiau să fie zestrea fetei şi le înghesuiră în car, spre a sluji chinuitului leş în drum spre casă. În bocetele tuturor, Sînefta fu urcată şi aşezată cu faţa-n sus, acoperită cu o velinţa. Apoi popa din Cistei a citit o slujbă în graba mare, după care jalnicul alai a pornit spre Ciunga.

Baciul Marian, bărbatul acela vesel şi fălos, se trăsese şi se cocoşase sub povara durerii, secîndu-i pînă şi fîntîna lacrimilor. Neamurile lui se temeau să nu facă vreo nesăbuinţă, căci se zvonise că groful de la Uioara ar fi ucigaşul fetei. Totodată se mai auzise că şi contele fusese prins, de către un tîlhar care îl dusese în pădure ca ostatec. Mulţi ziceau că lotrul ar fi cerut atîţia bani ca răscumpărare, încît neamurile grofului nici nu voiau s-audă de aşa ceva, bucurîndu-se mai curînd să-l moştenească. Dar cîte alte vorbe şi scorneli nu se vînturară în acele zile, şi poate că nici Mihai n-ar fi scăpat de bănuiala de a-i fi venit de hac lui Teleki, din răzbunare, ştiindu-se că frumosul fecior venit din alt capăt de ţară şi aciuat în satul lor poftise să devină ginerele lui badea Marian, iar acesta ar fi încuviinţat bucuros, văzînd cît de mult se iubeau tinerii. Însă tînărul se afla acum la căpătîiul miresei moarte, şi oamenii îl căinau din suflet.

După ce Sînefta fu înmormîntată în cimitirul din deal, Mihai rămase lipit de crucea ei chiar şi după ce plecase toată lumea la pomana moartei. Nu vroia cu nici un chip să se urnească din loc, încît bietul Florea, îndurerat şi el, crezu că se scrîntise la cap. De cînd găsiseră fata nu mai pusese în gură nimic în afară de apă, şi tare se mai făcuse străveziu. I se vedeau muşchii feţei încordîndu-se într-una, şi asta nu era a bine. Nereuşind să-l smulgă de lîngă mormînt Florea îi dădu pace, dar cînd plecă să ducă de-ale gurii la coliba din vie se abătu şi pe la cimitir.

— Hai să mergem împreună la Marcu, îl chemă el cu voce domoală. Li s-o fi făcut foame, şi lui şi domnului conte Teleki, hai, să nu aştepte… Dumnezeu s-o hodinească, fiindcă noi nu mai avem ce-i face.

Auzind numele grofului, Mihai săltă pe dată capul şi-i aruncă o privire de încuviinţare. Parcă îi venise mintea ce-i umblase prin locuri pustii. Se ridică fără a scoate o vorbă si porni în urma prietenului său.

Marcu îi aştepta cioplind un beţigaş şi încrustîndu-l cu floricele, ca să-i mai treacă vremea. Aflase despre cumplitul sfîrşit al fetei şi îl iscodise în fel şi chip pe Teleki, care nu ascundea că batjocorise fata, fiindcă era tare frumoasă şi încăpăţînată, nevrînd să plece urechea la făgăduielile lui ademenitoare. Spunea că atunci cînd a scos-o din temniţă a trimis-o şi vecinului său, dar se jura pe toţi dumnezeii că nu el ar fi ucigaşul.

Dacă n-o ucisese Csaky, se putea ca ea însăşi să se fi aruncat în apă. Se mai întîmplau asemenea fapte, dar el nu se simţea cu nimic vinovat, căci stăpînul avea dreptul să se culce cu orice fată din satele ce erau ale lui. Pentru asta n-avea de dat socoteală nimănui, fiind un obicei străvechi...

Cam acestea îi erau gîndurile şi nu prea ştia ce era de făcut cu groful, cînd sosiră cei doi feciori cu mîncarea.

— Îi duc eu hrana, zise Mihai îndată ce ajunseră, deschizind gura pentru prima oară în zilele din urmă.

Îndîrjirea din glasul lui îl făcu pe Florea să se uite întrebător la Marcu, dar acesta, după ce cumpăni o clipă, încuviinţă din cap.

De cum pătrunse în bordei, Mihai aruncă pîinea şi apa, rămînînd cu ochii ţintă la gîtlejul contelui.

— Ajutooor! răcni acesta, presimţindu-i gîndul. Mă ucide! zbieră el deznădăjduit, în vreme ce mîinile osoase ale lui Mihai îi cuprinseră grumazul, iar degetele mari i se înfipseră în beregată. Aju... mai izbuti el să horcăie, zbătîndu-se sufocat. Nici Marcu, nici Florea nu se clintiră, nici chiar atunci cînd se ivi Mihai privindu-şi năucit mîinile.

— Isprăvit-ai? întrebă liniştit Marcu.

— Da! oftă Mihai. De acuma nu mai am ce căuta pe aceste meleaguri... Mi-am împlinit răzbunarea.

— Aşa-i! încuviinţă Marcu. Vino cu mine şi ai să uiţi de tot.

— Merg şi eu! sări Florea.

— Nu, nu, dragă prietene, se împotrivi Marcu. Tu ai să mai aştepţi la tine-n sat, că altfel cumplită bănuială are să cadă asupra casei tale, ba chiar şi a satului. După ce s-or mai potoli lucrurile, poate te încumeţi să vii de acum într-un an, în Iaşii Moldovei, la mila măriei-sale Gaşpar-vodă, ca să intri în slujba lui. Cu vremea te-i întoarce, dar ca slujitor domnesc al ţării tale, dacă vom izbuti să facem iarăşi ţara răposatului nostru voievod Mihai cel viteaz.

Florea se întrista, însă fu silit să se plece în faţa judecăţii lui Marcu, fiindcă altcum s-ar fi abătut urgia asupra alor săi. Cu domnii nu era de şagă!

— Atunci să vă aduc merinde şi bani de drum, zise el resemnat. Ba chiar şi doi cai, că doar n-aveţi să plecaţi aşa...

— Ne-om descurca noi cumva, răspunse Marcu, dar ciunganul nici nu vru s-audă.

— Rămîneţi aici peste noapte şi lăsaţi asta în seama mea. Oricum, va trebui să facem ceva cu leşul dinăuntru...

— L-om îngropa cît mai adînc, chiar acum, şi om bătători pămîntul peste el ca să nu se mai vadă nici urmă de grof.

N-a fost prea greu să surpe bordeiul asupra mortului şi să bătătorească locul, în aşa fel încît nu se mai cunoştea nimic, apoi Florea a coborît în sat, urmînd să revină cît mai curînd cu cele de trebuinţă. În aşteptarea lui, cei doi nu se culcară, ci începură a-şi depăna amintirile, ciulind urechile să nu fie luaţi pe neaşteptate de vreun duşman. Luna întîrzia să apară şi bolta înstelată arunca asupra pămîntului o lumină vineţie, iscînd tot felul de umbre ciudate. Către miezul nopţii, Marcu desluşi că urcă dealul spre ei doi cai şi doi oameni ce-i însoţeau. Se pitiră pe dată la pămînt căci, deşi s-ar fi putut să fi fost Florea cu baciul Gligor, tot aşa de bine puteau fi şi nişte străini.

— De-or fi alţii, ne-or da de lucru să mai săpăm o groapă lîngă Teleki, şopti Marcu.

— Cu atît mai bine. Nu i se va urî singur, iar loc este destul, răspunse Mihai.

N-a mai fost nevoie de săpat, fiindcă cei care urcau erau Florea şi cu baciul Marian. Acesta, aflînd cum fusese răzbunată nefericita lui copilă, de către Mihai, şi că cei doi aveau să plece chiar în aceeaşi noapte, s-a ţinut scai după Florea, aducînd caii şi merindea, dar şi o pungă cu galbeni ungureşti. Dar vroia să mulţumească şi prin viu grai, celui care ar fi putut să-i fie ginere.

De cum s-au întîlnit, s-au aşezat cu toţii la vorbă, pînă cînd geana zorilor albi dealul dinspre Hopîrta.

— Barem să-l fi aruncat şi pe el în Murăş, zise într-o vreme îndureratul tată.

— Ar fi spurcat rîul, răspunse scîrbit Mihai.

— No, că şi aşa apa asta-i tare blestemată, oftă bătrînul.

— Omul o face să fie aşa, zise şi Marcu. Ea, sărmana, nu are nici o vină.

În cele din urmă, noaptea fiind pe trecute, se hotărîră să-şi ia rămas bun.

— Mergi cu bine, fătu-meu! îl binecuvîntă baciul Marian pe Mihai, strîngîndu-l în braţe. Dacă vreodată în viaţă avea-vei drum prin Valea noastră ori îi da de vreun necaz, să nu uiţi că aici, la Ciunga, ai o casă în care să te adăposteşti. Eu îs bătrîn şi nu mai am pe nimeni, iar muierea mi s-o betejit de cînd cu năpasta asta. Dacă mi-ai fi fost ginere tot una ar fi fost, fii dar feciorul meu!

Nu se mai putu ţine şi izbucni în plîns. Dar nici Mihai nu se arătă mai tare, abia izbutind să îngăime:

— Să ai grijă de mormîntul Sîneftei, tată dragă!

Cei doi drumeţi o apucară la pas domol, căutînd să se piardă în desişul pădurii ce se vedea în coama dealului.

— Mai am şi eu de plătit cuiva, zise oşteanul cu voce domoală. Vom trece şi prin Micoşlaca, dar mai înainte să tragem un pui de somn, fie el şi de vreo două zile, că tare mă simt ostenit.

Făcură întocmai şi dormită o zi şi noaptea următoare, iar cînd s-au deşteptat se simţiră întremaţi pe de-a-ntregul. Se înţeleseră ca Mihai să aştepte la vadul Mureşului către Mirăslău, ducînd cu el merindea şi banii, dar să nu se arate la vedere. Dacă s-ar întîmpla să nu sosească şi Marcu la sorocul hotărît, trebuia să se întoarcă pe urmele lui, să afle ce s-a întîmplat.

— Nădăjduiesc să nu mai cad în vreo capcană, îl linişti Marcu. Acuma mi s-a limpezit mintea, şi ştiu ce am de făcut...

Pentru a doua oară se îndrepta spre Micoşlaca, însă nu cu rîvna şi nerăbdarea de altădată, cînd ar fi fost în stare să şi zboare pînă la picioarele Iuliei. Purtarea ei mîrşavă îl scîrbise şi-i stîrnise numai dorul de răzbunare, ba chiar să-şi spele cuţitul în sîngele ei şi s-o privească drept în ochi atunci cînd îşi va da duhul. „Ochii ei…” oftă el. „Ce rău a tocmit Dumnezeu lumea!”

Mergea în pasul domol al calului, spre a nu stîrni privirea trecătorilor curioşi ce i-ar fi putut întîlni în cale. Departe, peste dealurile de dincolo de Mureş, se zăreau munţii acoperiţi de zăpadă ca nişte uriaşi încărunţiţi ce supravegheau întinderea zării. „Frumoasă ţară, rea tocmeală... mama ei de rînduială!” veniră în minte cuvintele auzite pe cine ştie ce meleag românesc. Era îmbrăcat în portul de la Ciunga, cu straiele rămase de la Amosie, căci se cam potriveau la stat. Nu se deosebeau prea mult de veşmintele bănăţene şi se simţea tare sprinten în ele, ca odinioară, pe cînd era copil la Borlova. Avea cioareci şi cămaşă înflorată, cusută cu alesături, iar pe chimirul din piele de viţel luceau fluturaşi de aur şi mărgeluţe colorate.

Ajuns la poarta grofoaicei mai pe lumină decît data trecută, îşi atîrnă pe îndelete spada şi îşi vîrî cele două pistoale la brîu, încît l-ai fi putut lua drept haiduc de codru, şi nu un ţăran olah oarecare. Legă apoi calul de un copac, lîngă poartă, şi îi petrecu straiţa cu ovăz pe după urechi, ca să mănînce liniştit. Făcu toate aceste pregătiri cu o încetineală de gospodar tihnit şi tot astfel şi-a tras poalele cămăşii în jos, tocmindu-le de parcă s-ar fi dus „la vedere” să se însoare. În cele din urmă, ciocăni cu mînerul spadei în lemnul porţii.

— Care-i acolo?

Îşi aduse aminte de vocea paznicului şi sîngele începu a-i fierbe prin vine. Bătu din nou, mai cu putere, şi se trase într-o parte.

— Cine-i? N-auzi, mă? se răsti portarul înciudat.

Marcu ciocăni din nou, iar omul se gîndi că or fi niscaiva copii, care aveau chef de joacă cu el. Mînios, puse mîna pe un gîrbaci şi ieşi afară.

— Care…

Vorba îi fu curmată, fiindcă Marcu îl trăsni cu mînerul spadei în moalele capului, după ce-i smulsese căciula cu mîna cealaltă. Prăbuşindu-se la pămînt ca o zdreanţă, n-a mai fost nici o greutate ca să-l lege cu nişte bucăţi de frînghie aduse anume pentru aşa ceva. Îi înfundă şi o năframă în gură drept căluş, apucă de jos cheile ce căzură şi-l trase pe nenorocosul portar în umbra zidului.

Se strecură apoi în spatele casei, încuind poarta şi luînd cheile cu el. Ştia de data trecută că pe acolo umbla mai puţină lume şi, chiar dacă ar fi fost zărit de careva, straiele lui ţărăneşti n-ar fi dat de bănuit, fiind mulţi slujitori români la curte. Se uită la ferestrele zăbrelite şi se gîndi cu strîngere de inimă la odaia unde fusese chinuit atît de nemilos.

Un platan bătrîn îşi înălţa crengile deasupra casei şi Marcu socoti a fi o bună cale spre a pătrunde la catul de sus, unde nu erau gratii la ferestre. Fiind încălţat cu opinci, nu-i fu prea greu să se caţere şi de pe o cracă sări drept în tîrnaţ. Se opri şi trase cu urechea. Prea curînd n-aveau să dea peste portarul legat, ori peste calul lui, mai cu seamă că luase cheile, iar împrejurimea fiind din zid înalt, nu se putea sări fără scară. Dinspre cuhne se auzeau rîsete muiereşti, ceea ce însemna că nimeni n-avea grija lui. Scoase cuţitul cu prăsele din coarne de căprior şi, proptindu-l în uşă, deschise cu dibăcie ivărul, împingînd uşurel, să nu facă zgomot. Nici barem un scîrţîit nu se auzi cînd pătrunse în odaia pustie, unde aerul stătut era o dovadă că de lungă vreme nu locuise nimeni. Cu aceeaşi băgare de seamă ieşi într-un coridor, unde fu pus în încurcătură văzînd mai multe uşi. Încercă la vreo două, dar fie că erau goale, fie zăvorite. „Dacă dau peste babă, îşi zise el, o leg şi merg mai departe, că ea n-are nici o vină. Eu o vreau pe căţeaua de Iulia...” Şi nimeri întocmai cum poftise!

Cînd uşa scîrţîi uşor, dînd de veste intrarea lui, Iulia, aplecată asupra gherghefului, nu ridică privirea, ci întrebă cu o voce de gheaţă:

— Katy, pentru ce nu baţi la uşă? Aşa te-am învăţat? Auzindu-i glasul Marcu simţi cum i se urcă inima în gîtlej, şi fu cît pe ce să se întoarcă din cale. Se răzgîndi însă şi răspunse batjocoritor:

— Se vede că n-am în obicei…

Fata întoarse capul şi rămase mută de spaimă. Era într-o rochie largă, cu tot felul de volănaşe, iar părul strîns într-o scufă de casă o făcea să semene cu o păpuşă. Frumoşii ei ochi se măriseră de groază, văzînd cuţitul din mîna bărbatului şi presimţind ce avea să se-ntîmple. Fără să-şi dea seama, începu a învârti pe degete ghergheful, de parcă ar fi încercat să descurce aţa.

— Nu te mai osteni! rînji Marcu arătînd spre mîinile ei. Nu-ţi va mai fi de trebuinţă...

Văzîndu-se fără scăpare fata i se aruncă la picioare, îmbrăţişîndu-i genunchii. Scufa îi căzuse şi slobozi în valuri minunatul ei păr de aur, pe care Marcu îl sărutase cîndva pătimaş.

— Nu mă ucide, Marcule! gemu ea cu glas tremurînd. Ai milă! Am greşit fără să-mi dau seama ce fac. Am fost nebună de supărare... iartă-mă!

El se aplecă şi-i înşfacă pletele trăgîndu-i capul pe spate ca s-o privească, în vreme ce cu mîna cealaltă ridică asupra ei cuţitul.

— Nuuu... numai pe tine te iubesc... merg cu tine unde-mi porunceşti, roabă să-ţi fiu, numai lasă-mi viaţa. Te rog!

Ochii aceia negri ca noaptea şi atît de îndrăgostiţi odinioară erau scăldaţi în lacrimi şi Marcu simţi cum i se înmoaie mima. Mîna răzbunătoare căzu neputincioasă pe lîngă trup, apoi descleştînd-o pe cealaltă începu a-i mîngîia părul cel mătăsos de parcă ar fi alintat un copil. Boabe mari de rouă îi înfloriră în colţul ochilor şi fără a mai scoate o vorbă vîrî cuţitul în teacă şi părăsi încăperea.

Un ceas mai tîrziu era la locul de întîlnire cu Mihai. Îndată intrară călare în vad, oprindu-se în mijlocul apei ca să-şi adape caii.

— Murăş... apă blestemată! oftă adînc Marcu şi dădu pinteni să treacă degrabă în partea cealaltă.

OASPETE CU DE-A SILA
CA SĂ SE SCAPE DE CEI DOI CĂLUGĂRI, Rafailă se socoti să le făgăduiască mîncare şi chiar voi să-l cheme pe hangiu, dar se răzgîndi văzînd că intrase un căpitan de roşiori cu doi seimeni. Pe dată înşfacă desaga şi începu a răcni deznădăjduit:

— Hoţiii! Săriţi, oameni buni! Ajutooor!

Căpitanul Pîrvu Uşurelu din slujba domniei întoarse capul şi se uită mirat la cele ce se petreceau, căci şi ceilalţi călugări apucară veşmintele lui Rafailă strigînd aşijderea:

— Hoţiii... ajutooor!

Se ridicară toţi trei în picioare şi se zbăteau care mai de care.

Căpitanul trase spada şi ducîndu-se către ei, urmat de seimeni, îi dojeni cam în batjocură:

— Hai, cuvioşilor, hotărîţi-vă care-i hoţul, ca să ştiu pe care să-l pălesc!

— El!

— El!

— Ei sînt, jupîn-căpitane, se tîngui şi Rafailă.

— Minte! Vrea să ne fure ce-am agonisit de pe la credincioşi! spuse „Tîlharul”.

Jupîn Pîrvu se uită la ei zîmbind, în vreme ce oştenii rîdeau pe faţă de un asemenea caraghioslîc.

— Gata! Ajunge! porunci el, văzîndu-i că se apucau de cozi. Nu şade frumos unor feţe bisericeşti să se dondănească în văzul lumii. Iacă, v-au căzut şi potcapurile. Potoliţi-vă!

— Noi am vrea, spuse mieros „Tîlharul”, dar el…

— Ia staţi, făcu Pîrvu. Tu ai zis că voi aţi vrea?!

— Da! răspunseră într-un glas cei doi călugări.

— Păi, dacă aşa stă treaba, înseamnă că sînteţi doi împotriva unuia singur. Cum de a cutezat să vă fure?

— Chiar! sări Rafailă.

— Noi ziceam să-l milostivim şi pe amărîtul ăsta de frate al nostru cu ceva pomană, dar el s-a lăcomit, a scos cuţitul şi vrea să ne ia tot ce avem. Iacă, abia i l-am smuls din mînă! întinde arma celălalt călugăr.

— Minte! Nu-i adevărat! E al lui! se împotrivi Rafailă spumegînd de mînie.

— Măi fraţilor, rosti căpitanul împăciuitor. Ia deşărtaţi voi desaga aia şi vă fac eu parte dreaptă la toţi trei!

— Nu-i cu putinţă, înălţimea-ta! se îngălbeni Rafailă de teamă. Mai bine să spună ei ce se află în ea, iar eu mă jur că nu voi minţi, dar numai domniei-tale îţi voi mărturisi şi numai între patru ochi.

— Fie, cuvioase! se înduplecă jupîn Pîrvu. Spuneţi voi pe rînd! îi îndemnă el pe cei doi călugări.

Aceştia începură a face feţe-feţe, apoi dădură din umeri a nepăsare:

— Pe dinafară nu putem spune, jupîn-căpitane, dar să ne îngădui să le scoatem una cîte una şi ţi-om spune de unde le-am căpătat.

Vorbise iarăşi „Tîlharul” şi căpitanul presimţi că era în încurcătură, aşa că făcu pe mîniosul.

— Deci aşa vi-i vorba? Ei bine! se întoarse el către oşteni. Băieţi, puneţi gabja pe ei!

Seimenii scoaseră săbiile şi-i împinseră pe cei doi la perete, ameninţîndu-i.

— Acum să te vedem şi pe cuvioşia-ta, ori te pomeneşti că tot aşa vei fi vrînd să mă amăgeşti şi desaga va fi fost a altcuiva?

— Apăi… se codi Rafailă, zisei că numai între patru ochi...

— Aşaaa? Am înţeles! Ia să-i legăm pe tustrei...

— Staţi! sări Rafailă trăgîndu-şi desaga la piept. Sînt odoarele sfintei monastiri de la Ot Menedec...

— Să le vedem! Deşartă-le pe masă! porunci căpitanul neîncrezător.

Călugărul scoase cu grijă cîteva cruci de argint, spre uluirea tuturor, dar mai cu seamă a celor doi.

— Se vede că nu prea aveaţi habar de ce era înăuntru, rînji Pîrvu către ei. Ia trageţi-le, băieţi, cîteva la cur, ca ispaşă pentru păcatul minciunii şi al lăcomiei. Şi să nu vă mai văd prin preajmă, că dracu vă ia, boaite afurisite!

Se întoarse apoi către Rafailă şi-i zise domolit:

— Sfinţia-ta să mă ierţi, părinte, dar n-aveam încotro să aflu adevărul. Acum, că m-am lămurit cine-i hoţul, strînge-ţi odoarele şi mergi unde ţi-i calea. Fereşte-te însă a te mai însoţi la drum cu oricine…

Răsuflînd uşurat după asemenea întîmplare, Rafailă îşi legă desaga şi fu cît pe ce să plece, dar se opri amintindu-şi de cei doi, care aveau să-i aţină calea. Socoti mai nimerit să se lipească de căpitan şi de oamenii lui.

— Înălţimea-ta, făcu el cu umilinţă. Dacă nu vi-i cu supărare, aş putea să mă alătur domniilor-voastre, căci eu aveam de gînd să mă înfăţişez măriei-sale Radu-vodă Mihnea, cu ceea ce am putut scăpa din jaful ce fu astă-vară pe acolo.

— Chiar măriei-sale şi nu altcuiva? se lumină la faţă Pîrvu.

— Îi sînt slugă credincioasă şi, aşa cum se cade, stăpînul să hotărască ce se va face cu astă avuţie, care mie îmi primejduieşte viaţa...

— Atunci, tocmai bine se potriveşte, zîmbi căpitanul aruncînd o privire cu înţeles către cei doi oşteni. Chiar la măria-sa mergem şi noi, şi socot că tare are să mai fie bucuros văzînd osîrdia cuvioşiei-tale în a-i aduce odoarele. De mare cinste şi răsplată te vei bucura!

Abia atunci îşi dădu seama Rafailă că nu-i venise un gînd prea prost. Te pomeneşti că Vodă avea să-i dea vreun rang bisericesc, după care rîvnea de atîta amar de vreme şi care i-ar aduce mai mult aur decît avea el în traistă…

— Domnul să te binecuvânteze, jupîn-căpitane şi să te aibă în pază, că mare milostivire îţi faci. Cînd pornim?

— Să îmbucăm şi noi ceva în hanul ăsta pustiu, că nu văd pe nimeni, apoi în cîteva ceasuri sîntem în şa. Va trebui însă un cal şi pentru sfinţia-ta, că noi sîntem călare.

— Poate o avea hangiul vreo mîrţoagă, aşa ca pentru un om sărac ca mine.

— Nici vorbă, părinţele, rîse Pîrvu. Să fie un armăsar focos fiindcă lungă cale avem de străbătut. Lasă că-l tîrguiesc eu, ca să nu te atingi de desagă, şi are să-mi dea măria-sa îndărăt toţi banii. Ba pot spune de pe acuma că te şi socot pe cuvioşia-ta în slujba domniei…

— Şi a lui Dumnezeu, taică! adăugă „Sarsailă”, uitînd pe loc ce fapte şi cîte ticăloşii săvîrşise pînă atunci. Cînd voi sosi la sfînta monastire a Dealului, mă voi ruga pentru sănătatea domniei-tale şi a celorlalţi doi viteji.

— Pînă atunci mai va, se băgă în vorbă unul dintre seimeni, pe care-l chema Lixandru Coteaţă. Mai înainte ai să te rogi în vreo monastire moldovenească, iar pe urmă... om mai vedea.

— Cum aşa?! se nedumeri Rafailă. Nu ziserăţi că mergeţi la măria-sa Radu-vodă Mihnea?

— Ba da! încuviinţă căpitanul. Dar ce, cuvioşia-ta nu ştie că voievodul nostru îşi are acum scaunul la Iaşi? Încă din vară s-a mazilit la Tîrgovişte şi a căpătat domnia Moldovei.

— Şi noi... acuma… la Iaşi să mergem?

— Vezi-bine. N-ai zis chiar sfinţia-ta că vrei să duci odoarele numai măriei-sale şi nu altcuiva? La Tîrgovişte s-a înscăunat măria-sa Alexandru-vodă Iliaş, feciorul domnului nostru.

Călugărul râmase cu gura căscată, căci la asta nu se aştepta nicicum. Hălăduind prin munte, departe de aşezări omeneşti, nu auzise de schimbarea domnilor, iar acum era în cumpănă, neştiind ce să facă. Pe dată îşi zise că ori la Tîrgovişte, ori la Iaşi, tot ţară românească era, şi de vreme ce oamenii aceştia curajoşi se învoiau să-l ocrotească, voievodul l-ar fi primit cu şi mai mare drag. Poate că era şi mai bine, căci i s-ar fi pierdut pe vecie urma blăstămăţiilor făcute în acest colţ de ţară, iar cinurile bisericeşti erau şi în Moldova la fel ca in Muntenia.

— Atunci... acolo merg şi eu! hotărî Rafailă.

Calea a fost tare întortocheată, mergeau pe ocolite şi, de unde călugărul se arătase bucuros la început, cu vremea începuse a cîrti. Ba că s-ar întoarce cu odoare cu tot; ba că de ce mergeau pe ascuns, şi cîte şi mai cîte...

— Cuvioşia-ta, îi spuse căpitanul într-o zi, şi de n-ar fi fost desaga cu pricina, noi tot n-am fi purces la drum mai pe faţă, căci măria-sa are mulţi neprieteni în ţara Moldovei. Iar acuma cu atît mai mult, avînd cu noi aur, care-i ochiul dracului, măcar că se află sub formă sfinţească, ispita este prea mare.

— Dar, în afara noastră, nimeni nu ştie ce avem în ea.

— Uitat-ai oare ce păţişi? Dacă cei doi tîlhari-călugări se vor fi însoţit cu alţii de teapa lor şi ne-au luat urma? Pe unde vom scoate cămaşa?

Amintindu-şi păţania de la Hanul Roşu, cuviosul se mai potoli. Pe de altă parte mai era şi nădejdea că măria-sa ar fi putut să-i dea un cin preoţesc de seamă, iar asta îl ţinea pe loc, alături de oamenii domniei.

Cu toată fereala lor, din cînd în cînd erau siliţi să mai tragă şi pe la cîte un han, unde auzeau şi ei ce se mai petrecea prin lumea mare. Aşa, de pildă, aflaseră că sultanul murise, că veneticul, adică veneţienii, i-ar fi biruit pe turci, iar alte ori că păgînul ar fi cuprins toate ţările Apusului şi multe altele. Cînd erau întrebaţi la rîndul lor, cine erau şi încotro mergeau, răspundeau scurt: „Slujba domniei!” şi nimeni n-avea treaba lor. Nici măcar nu-i întrebau despre care domn era vorba.

Trecură săptămîni destule pînă izbutiră să se strecoare pe plaiurile moldovene, din pricina ocolişurilor multe.

— Poate că de acuma vom merge şi noi ca oamenii şi nu ca jivinele codrului, ferindu-ne de lumina zilei, zise celălalt seimen, pe care-l chema Tudor Gioală.

— Ba, fraţilor! se împotrivi Pîrvu. Tîlhari sînt pretutindeni şi nu numai la drumul cel mare al Iaşilor. Pînă acolo e lungă calea şi nici nu trebuie să ne zorim să ajungem înainte de căderea zăpezii, că aşa-i porunca: nici pasărea să nu afle de unde venim şi cine sîntem, ori cînd am săvîrşi drumeţia.

Aşa se face că în plină toamnă aurie se mai aflau încă prin părţile Bîrladului. Nopţile se răcoriseră şi-i sileau pe drumeţi să se înghesuie unii într-alţii cînd dormeau sub cerul înstelat, dar cînd începură ploile cele reci şi vîntoasele, se văzură nevoiţi să mai ceară găzduire şi pe la cîte o casă de gospodar.

Într-una din zile, pe cînd treceau prin ţinutul Tutovei, ajunseră pe valea pîrîului Zeletin şi o ţinură de-a lungul ei pînă dădură de un conac boieresc. Era împrejmuit cu gard de piatră ca o cetate şi poate că ar fi ocolit un asemenea loc, dar se pornise un vînt cu măzăriche, încît cu greu ar fi putut străbate mai departe. Nici nu ştiau dacă mai aveau să dea curînd peste vreo aşezare omenească în calea lor, aşa că bătură la poartă, rugîndu-se de adăpost.

Argatul ce le ieşise în întâmpinare îi pofti să se aşeze pe o laviţă făcută din trunchiul unui copac şi care se afla sub un acoperiş de lîngă poartă. Trebuiau să-l aştepte pe dumnealui „giupîn Timofti”, cum le spusese flăcăul. Acela era vătaful moşiei şi numai el era în măsură să hotărască dacă avea să-i primească pe străini. Aflaseră numai că se aflau pe moşia dumnealui Coste Bucioc, ori Bacioc, cum i se mai spunea, biv-vel-vornic în Ţara de Jos. Asta nu părea a fi pe placul căpitanului Pîrvu, dar el nu spuse nimic.

— Ehei, boierul nostru are mare trecere la domnie, se fuduli argatul.

— Aşa o fi! răspunse Pîrvu cam în doi peri, uitîndu-se la mîndreţea de conac ce se lăfăia în mijlocul uriaşei livezi.

Într-un tîrziu se ivi şi vătaful Timofte, un roşcovan asemenea lui Rafailă, dar cu ochi mai puţin vicleni.

— Bine-aţi venit, drumeţilor! le ură el cu prefăcută bucurie. Sînteţi sănătoşi?

— Da’ bine o mai nimerirăm, şopti Lixandru la urechea lui Tudor. Omu’ roşu-i omul dracului!

— Ca şi popa ăsta care-i cu noi, răspunse seimenul.

Nu-i auzise nimeni şi căpitanul Pîrvu tocmai îi răspundea gazdei:

— Mulţumim de urare, jupîn-vătafe, căci asta ni s-a spus că eşti. Sănătoşi sîntem, dar trudiţi nevoie mare şi înfriguraţi, aşa că, de n-o fi cu supărare, ne-om ruga de un adăpost şi o bucată de pîine.

— Vai de mine! Se poate să nu vă dăm?! Mai cu seamă că, după grai, nu păreţi a fi de pe la noi, ci mai curînd din părţile munteneşti. Nu-i aşa?

— Norocul nostru este că una-i limba ce-o vorbesc toţi românii, măcar că ne aflăm sub stăpîniri osebite, răspunse jupîn Pîrvu. Aşa-i precum ai ghicit, şi n-avem a ne ascunde.

— Se-nţelege! Se-nţelege! încuviinţă roşcovanul privindu-i cu bănuială. Mergeţi la domnie cu vreo scrisoare?… dar iacă ce-ntreb eu, şi domniile voastre veţi fi flămînzi. Poftiţi în cămăruţa asta, deocamdată, pînă oi isprăvi eu nişte treburi şi pe dată mă-ntorc. Ştiţi că boierul are să lipsească vreo două săptămîni, dar nu-i nimica. Am poruncă să găzduiesc orice drumeţ, dar mai cu seamă slujbaşi ai domniei.

— Dar n-am spus că am fi... încercă Pîrvu să mintă, însă vătaful nu-i luă în seamă.

— Ei, veţi fi avînd domniile-voastre vreo taină, dar nu-i treaba mea, aşa că intraţi şi aşteptaţi-mă oleacă.

Se prefăcu că vrea să iese, dar se opri înveselit.

— Păcatele mele! rîse jupîn Timofte. Acum iau seama ce bine semăn cu sfinţia-sa. Socot că şi cuvioşiei-tale i se spune „cîine roşu”?... nu-i aşa? Mie aşijderea!

Rafailă nu păru deloc încîntat şi-i răspunse băţos:

— Fiind om bun la suflet, mie nu mi s-a scornit asemenea poreclă.

— Apăi, să nu-ţi fie cu supărare, părinţele, că am şuguit. Aşa ne rîde lumea de aici pe noi, pe cei roşcovani, dar nu-i nimic rău în asta. Acuma vă las, cum am spus, şi mă-ntorc îndată.

— Să ştii, jupîn-vătafe, că vrem să plătim găzduirea pe o noapte, fiindcă mîine în zori vom pleca şi...

— Vai de mine, da’ cum puteţi vorbi de plată? se supără vătaful. Să audă boierul că v-am luat bani, m-ar jupui de viu. Se poate? Staţi cît veţi pofti!

Intraseră într-o odăiţă nu mai mare decît o chilie monastirească, dar care avea ferestrele zăbrelite, cu deschiderea în afara curţii. Două paturi, o masă şi două scaune, nu destule pentru cîţi erau ei, dar înghesuiala era mare, ba mai lăsară şi desagii pe jos, în afară de Rafailă, care n-avea de gînd să-şi lepede preţioasa comoară.

— Mi s-a părut că a tras zăvorul! zise Lixandru, după plecarea vătafului.

— Ia vezi! se arătă bănuitor Pîrvu.

Rafailă se repezi cel dintîi şi, trăgînd zadarnic de clanţă, pufni înciudat:

— Afurisit „cîine roşu”! Va fi aflat de desaga mea...

— Da’ de unde?! Aşa i-o fi obiceiul, îşi dădu părerea Tudor Ghioală.

— Drept să vă spun, mie nu mi-a prea plăcut acest vătaf linguşitor. Să fim cu ochii în patru! adăugă îngrijorat Pîrvu.

— Ar trebui să-mi pitesc odoarele… şopti călugărul.

— Unde, cuvioase? Poate sub pat, răspunse căpitanul.

— Şi dacă este vreo gaură tainică prin perete, ca să ne asculte ce vorbim? întrebă încet Tudor.

— Tot ce se poate... dădu din umeri Pîrvu Uşurelu. Mai bine să tăcem!

Răbdarea însă are o margine şi în cele din urmă izbucniră cu toţii în strigăte şi sudălmi, bătînd cu pumnii în uşă. Degeaba însă, căci nimeni nu se ivi, de parcă s-ar fi aflat în pustiu şi nu în ograda unui conac boieresc. O ţinură aşa pînă la căderea serii şi cînd nu mai nădăjduiau vreo scăpare, se treziră în uşă cu însuşi jupîn Timofte, cu capul plecat şi căciula în mînă.

— Zăpăcitul de mine! se bătu el cu palma peste frunte. Mă rog frumos de iertare, că nu mi-am dat seama. Cînd am plecat, unul din slujitori a tras zăvorul fără să-mi spună, dar nici el n-a ştiut că era cineva înăuntru. Eu a trebuit să dau o fugă pînă-n pădure, unde s-au tăiat nişte lingurari şi, iacă, m-am făcut de ruşine în faţa domniilor-voastre.

— Ne facem că uităm, jupîne, răspunse ţepos căpitanul. Numai că noi ne-am cam săturat de găzduirea ce ne-ai dat şi vrem să plecăm pe dată. Nădăjduiesc să nu fi păţit şi caii noştri acelaşi pocinog…

— Aracan de mine! se tîngui Timofte. Dar cum să plecaţi asupra nopţii? De află boierul ce-am făcut, mă jupoaie. Fie-vă milă şi nu plecaţi, că iacă, la plecare eu poruncit-am o masă pentru domniile-voastre, şi acuma este gata pusă. Din suflet vă rog să poftiţi în odaia cea mare, ca să vă ospătaţi şi să uitaţi.

— A venit stăpînul? întrebă Rafailă.

— Încă nu, dar va sosi chiar într-o zi-două, şi tare s-ar mai bucura să vă aibă de oaspeţi.

— Nu văd pentru ce? se nedumeri Pîrvu. Dar ia spune, jupîn-Timofte, uşa de la odaia unde ne pofteşti... are zăvor?

— Păcatele mele! Nu mă iertaţi, văd eu bine. Să fiţi însă fără teamă, că am să rămîn şi eu cu domniile-voastre.

— Dacă-i aşa, eu zic să mergem, se zori călugărul, simţind un gol în foale.

Căpitanul Pîrvu mai stătu la îndoială, dar cum vremea nu se schimbase, ba se arăta a fi şi mai cîinoasă, hotărî în tăcere să primească ospeţia vătafului şi fu cel dintîi care păşi în curte.

— Să mergem! Oricum, n-avem cum pleca mai departe, mormăi el ca pentru sine.

Pe drum îşi zise că năucul de Timofte poate să nu fi minţit şi să se fi luat cu altele, iar după ce se aşezară cu toţii la masă în jurul bucatelor aburinde, părerea tuturora începu a se schimba. Dacă i-ar mai fi zăvorit acuma şi o lună, asemenea bunătăţi meritau o jertfă pe potriva lor! Curînd începură a se bate lupii la gura lor şi aproape că şi uitară cele pătimite, ba se rugau de vătaf să nu pedepsească sluga aceea care trăsese zăvorul, căci altfel n-ar mai fi avut parte de un asemenea ospăţ.

— Nu-i cunoaşteţi pe moldoveni! se fuduli Timofte ciocnind ulcea după ulcea cu fiecare. Cît pe ce să mă fac de ruşine că n-am ştiut să-mi omenesc oaspeţii.

— Lasă, jupîn-Timofte, că te-am iertat, rîgîi cuviosul Rafailă plin de unsoare pînă la urechi, dar şi de voie bună, căci de multă vreme nu se mai ospătase atît de îmbelşugat.

Chiar şi căpitanul Pîrvu, care voia să se ţină mai băţos, se înmuie de tot cînd sosiră faimoasele plăcinte „poale-n brîu”, scoase chiar atunci din cuptor. S-a pierdut pe dată măsura pocalelor de vin şi după miezul nopţii Tudor Ghioală fu cel dintîi care se prăvăli sub masă, urmat la scurtă vreme de Lixandru. Căpitanul îşi propti fruntea într-o strachină şi începu a sforăi, trecînd în lumea viselor, doar călugărul cu Timofte se dovediră cei mai de virtute la băutură.

— Ia, frate, îl îndemna cuviosul, de parcă el ar fi fost gazda. Gustă din sîngele Domnului, care-i ca untdelemnul de candelă. Am să mă rog la Maica Preacurată să te aibă în vedere cînd ai să ajungi la poarta raiului, fiindcă numai acolo ţi-i locul.

— Aşa sîntem noi, oamenii „însemnaţi de Dumnezeu”, şi nu cum spun clevetitorii, că de flacăra iadului.

— De lumina cerească a raiului, fiule, căscă Rafailă, dînd cel dintîi semn de osteneală. Sîntem luminoooşi...

Timofte însă nu-l lăsă, ci trecîndu-i mîna pe după gît se apucă să behăie, crezînd în sinea lui că dă glas celei mai frumoase cîntări. Pe dată şi călugărul îşi reveni şi începu a-i ţine isonul.

— Şi chiar mergeţi la măria-sa? întrebă aşa, într-o doară, vătaful, oprindu-se din lălăit.

Rafailă îl privi buimac şi încuviinţă din cap.

— Întocmai!

— Cu un răvaş de seamă, ori cu vreo solie? iscodi gazda.

— Da’ de unde! Sîntem în slujba domniei, căscă din nou monahul. Ce-o fi să fie, vom vedea...

— Adică ai auzit şi cuvioşia-ta că s-ar mazili Vodă?

Ca prin farmec, lui Rafailă îi sări somnul şi holbă ochii către Timofte.

— Cuuum?! Cine zice?

— Eee! Am zis şi eu într-o doară. Sfinţia-ta vei fi ştiind mai multe, că nu degeaba luaşi drumul Iaşilor, rînji Timofte. Iar oştenii ăştia, adică, de pomană bat calea pe ocolite?

Rafailă simţi cum i se înceţoşează privirea şi nici nu fu în stare să întrebe măcar de unde ştia vătaful cum călătorea ei. Ceva însă era la mijloc, iar vorbele acestuia îi întăriră bănuiala mai veche.

— Nu ştiu ce mă face a crede că te-ai lipit pe drum de ei şi habar n-ai ce învîrt aceşti ortaci ai cuvioşiei-tale. Nu cumva să te tragă pe sfoară. Dacă eşti în slujba domniei...

— Doamne fereşte! se apără cuviosul. Ei mi-au zis! Eu însă aş intra şi în slujba Satanei, piei-i-ar sămînţa, numai să-mi mai îndulcesc viaţa, că tare mă saturai de post şi rugăciune.

Nu băgă de seamă zîmbetul de mulţumire al gazdei, după cum nici nu văzuse că roşcovanul vătaf numai se prefăcuse a bea cot la cot cu ei, îndemnîndu-i mai mult cu vorba. Osteneala drumului şi aburul beţiei l-au doborît şi pe călugăr, dar cînd să pună capul pe masă, Timofte îl zgîlţîi de umeri.

— Nu aşa! Hai să te duc într-un iatac, să te întinzi pe un pat ca lumea. Ceilalţi s-or culca în altă parte, dar domnia-ta, ca faţă bisericească, ai să dormi singur.

— Ca să mă strîngi de gît... mormăi Rafailă.

— Vai de mine, părinte, dar ce vorbă-i asta? Aşa am socotit că se cade, dar dacă nu vrei...

Călugărul însă nu-i mai răspunse şi putea să-l fi dus şi-n braţele lui Scaraoţchi, tot una-i era, într-atît de adormit căzuse. Cu toate acestea îşi încleştase mîinile pe desagă şi nu o lepădă nici cînd fu tîrît la culcare de către doi argaţi.

Cum se trezi din somn, prima lui grijă fu să-şi controleze odoarele şi băgă mîna îngrijorat în traistă. Se linişti îndată simţindu-le la locul lor. „Dacă ar fi fost iscoditori, puteau să-mi golească toată desaga, fiindcă şi un buştean s-ar fi putut tăia pe mine fără să mă trezesc. O fi cumsecade, Timofte ăsta, şi noi îl bănuiam degeaba”, îşi zise el în gînd. Dar zărind zăbrelele de la fereastră îi veni în minte chilioara din curte şi un cuţit îi sfredeli inima. „De data asta m-a zăvorit numai pe mine, ticălosul”, spuse el cu glas tare şi se repezi la uşă. De cum o deschise, dădu nas în nas cu o slujnicuţă, care se sperie grozav cînd îl văzu dînd năvală afară în izmene şi cămaşă.

— Sfinţia-ta… se fîstîci slujnica. A zis… a zis jupîn-Timofte că să mergi să mănînci tot acolo. Te aşteaptă!

Călugărul încuviinţă descumpănit, nevenindu-i a crede. E drept că simţea o baniţă de plumb în loc de cap şi bună ar fi fost o acritură. Apucă grăbit desaga, după ce-şi puse rasa pe el, şi se luă după fetişcana care-l aşteptase ca să-i arate drumul.

— Ia de bea nişte zeamă de curechi, cuvioase, îl îmbie vătaful. Te scoală şi din morţi.

— Dar tovarăşii mei mai trag la aghioase? Nu-i văd! se nedumeri Rafailă, apucînd oala cu moare.

— Să fii matale sănătos, tăicuţă, rînji Timofte. S-au dovedit a fi mai vrednici ca noi, dar nici n-au băut atîta. S-au trezit în zori şi duşi au fost. Eu nu i-am mai văzut, dar mi-au spus slugile că au întrebat şi de sfinţia-ta, ba au vrut să te care cu ei, adormit cum erai, dar pînă la urmă s-au răzgîndit. Ţi-au lăsat vorbă că ştii unde să-i cauţi la Iaşi.

Era o minciună sfruntată şi Rafailă şi-a dat seama pe dată, dar s-a prefăcut a-l crede.

— Da, aveam o înţelegere cu ei, mormăi el. Ce să le fac? Dădu pe gît şi rămăşiţa de zeamă de varză, udîndu-şi barba şi mustăţile, şi parcă se simţi mai înviorat. Ba îi veni şi pofta de mîncare, spre marea bucurie a gazdei. Oricum, călugărul îşi puse în gînd să nu se mai lase îmbătat.

Apoi se dădură în vorbă şi vătaful îi spuse, printre altele, că boierul încă nu venise, dumnealui mai avea moşii prin ţinutul Horincei, ba chiar şi prin al Cîrligăturei, dar cel mai mult îi plăcea să se odihnească aici, aşa că se va înapoia negreşit. Se bucura de mare fală, vel-vornicul, în ţara Moldovei, căci tare-şi îndrăgea pămîntul străbunilor săi şi nu-i suferea pe păgîni. Din astă pricină era în mare trecere în ochii Movileştilor, fie boieri veliţi, fie voievozi. Acuma, că venise domnia lui Radu-vodă Mihnea, se trăsese de la divan, fiindcă prea erau la mare cinste turcii la curtea din Iaşi. Aşteptau şi zile mai bune, că doar aşa era de cînd lumea.

Toate acestea le aflase Rafailă fără să fi vrut să-l iscodească, ba mai mult, vicleanul vătaf parcă i le spunea anume. Îl lăsă în pace şi cînd i se păru că isprăvise vorba, spuse şi el domol:

— Apăi, am să mă pregătesc şi cu de drum, că mi-o fi de-ajuns.

— Vai de mine! sări Timofte. Aşa de curînd? Eu ziceam ca măcar sfinţia-ta să dai faţă cu stăpînul, că nu se face să-i mîncaţi pîinea şi să nu-i mulţumiţi. Acum, că ţi-au plecat şi tovarăşii…

— Ai să-i spui domnia-ta că ne închinăm cu plecăciune pentru găzduire şi că m-oi ruga pentru sufletul…

— Nici vorbă...

— Doar n-ai să mă ţii în ospeţie cu de-a sila? se înfurie călugărul.

— Departe de mine asemenea gînd, făcu pe supăratul Timofte. Numai că ce-am să păţesc eu de la boier... vai de capul meu. Măcar o zi-două să mai fi rămas, că trebuie să sosească.

Rafailă stătu o vreme pe gînduri. Nu ştia dacă ar fi putut să plece chiar aşa după cum i-ar fi fost voia, şi roşcovanul vătaf o ţinea întruna să mai rămînă. Socoti nimerit să se prefacă a primi şi, cînd i-ar veni la socoteală, să şteargă putina pe nevăzute.

— De, taică, făcu el ca şi cum s-ar fi aflat în cumpănă. Nu prea îmi vine la socoteală să rămîn fără prietenii mei… şi pe capul domniei-tale.

— De asta să n-ai nici o grijă şi să te simţi ca acasă, căci boierul e ca pîinea lui Dumnezeu cu oamenii cumsecade. Poate că te aciuezi pe lîngă dumnealui... dar ce spun eu prostii? Sfinţia-ta eşti în slujba domniei…

Rafailă îi dădu pace s-o ţină pe-a lui, dar gîndul că s-ar putea lipi de un boier atît de puternic ca vel-vornicul îi sfredeli mintea, mai ales că i-ar fi rămas lui toate odoarele monastirii. Aşa se face că se hotărî să-l aştepte pe stăpîn pînă s-o întoarce.

Într-una din zile dădu peste un rob ţigan, pe nume Barabulea, de felul lui de prin Muntenia. Poate că de dorul meleagurilor părăsite se opri cu el în vorbă, ori poate că însuşi robul îi căutase calea, n-ar fi putut spune.

— Săru’ mîna, taică-părinte, şi blagosloveşte! zise Barabulea cu umilinţă.

— Domnul, taică!

— Aflat-am, sfinţia-ta, că eşti de prin părţile noastre rumâneşti şi mă încumetai să-ţi aţin calea.

— Da’ de unde eşti, bagagladină?

— Din Romanaţi, pupaţi-aş tălpile matale. Dă unde să fiu?

— Atunci cum de te-ai rătăcit p-aici?

— M-a vîndut boieru, că tare i-a mai plăcut stăpînului meu să mă auză cîntînd la scripcă. De fapt mă vîndu jupîneasa, că se înspăimîntase de patima beţiei în care dăduse dumnealui, cluceru...

— Dar cine ţi-era stăpîn?

— Cum cine? Nu-ţi zisei? Dumnealui clucer-Strîmbeanu.

— Măi cioroiule, tu îţi baţi joc de mine! Cum vine asta că te-a vîndut fiindcă-i plăcea cum cînţi?

— Apăi că asta-i, sfinţia-ta, dacă nu mă laşi să-ţi spui?! Mă dădu jupîneasa că zicea că boieru se îmbăta din pricina mea, că mă punea să-i cînt de inimă albastră. Da’ nu-i drept, că se matolea fiindcă boieroaica era cu vreo patru ani mai mare ca dumnealui şi coconita Elenca tare-i mai făcea ochi dulci, cînd se uita după ea...

— Bată-te să te bată de netot, că nimic nu înţelesei din tot ce mi-ai boscorodit pînă acum. Mi se pare că erai bun de încurcat omul la băutură, nu-i aşa?

— Ba chiar! se bucură Barabulea, arătîndu-şi dinţii.

— Da’ stăpînu-tău de azi, te lasă să cînţi?

— Cum de nu, însă n-am decît o cobză, că scripca mea cea bună mi-a spart-o clucereasa de cap. Mă aţin şi eu cum pot, pînă oi face rost de bani pentru alta, oftă mîhnit robul.

— Nu cumva socoţi că eu aş putea să-ţi dau bani pentru aşa ceva? Fugi încolo, că-s sărac!

— Ba zău, chiar... gîndeam că de ţi-oi da o veste... tare ai să te mai bucuri şi poate mi-i ajuta să-mi cumpăr scula de la Vasile Brabete.

— Şi ăsta cine mai e?... de ce te-ntreb eu, că o fi tot vreo baragladină, ca şi tine. Spuneai de o veste, dă-i drumul!

— Iacă, eu tot am să-ţi spui, mînca-ţi-aş pomenili de le capeţi!

— Ai crăpa de foame, ţigane, rîse Rafailă, căci eu nu capăt aşa ceva. Zi-i mai bine ce ai de spus!

— Zic! Na, că zic! N-aţi venitără acilea patru inşi?

— Ba da, dar ceilalţi au plecat şi m-au lăsat zălog, răspunse Rafailă într-o doară, bănuind că avea să afle o taină.

— Au plecat pă dracu... Doamne iartă, taică-părinte, că mă luă gura pe dinainte. Au fost legaţi cobză şi duşi la alt trup de moşie a boierului, da’ nu ştiu ce gînduri are cu ei. Să nu mă spui, rogu-te, că mă jugăneste păgînu de Timofte.

— De unde ştii tu astea, măi ţigane?

— Auzi vorbă! Păi dacă-i văzui cu ochii mei?… Chiar a doua zi după ce sosirăţi, erau legaţi ca berbecii, cînd îi duci la tîrg, şi pe de-asupra şi cu un căluş în gură.

— Şi zici că nu ştii unde i-o fi dus?

— Mă jur! Că ce, nu ţi-aş spune?

— Bine măi, Hazdrabuleo, că parcă aşa ziseşi că te amă...

— Barabulea, de nu ţi-i cu supărare părinţele, că eu nu-ţi spusei, dar aşa vei fi aflat sfinţia-ta. Ai mei d-acasă îmi mai zic şi Gheorghiţă, adăugă el de parcă s-ar fi ruşinat.

— Bine, bre! Am să fac un tîrg cu tine. Dacă afli unde-s închişi prietenii mei şi dibăceşti ce gînduri au ăştia cu mine, te fac cu scripcă.

— Haoleo, părinţele! D-apăi cum să nu mă-nvoiesc? Îndată ce s-o putea îţi dau de ştire, numai banii de scripcă să-i ai pregătiţi, că vrea o juma’ de zlot tîlharul...

Călugărul abia se putu descotorosi de pupăturile de mînă ale ţiganului, care nu mai ştia cum să-şi arate bucuria. Îl bătea gîndul să-i cumpere rîvnita scripcă, însă după ce l-o face iscoada lui la curtea boierului Bucioc, dacă se va hotărî să rămînă acolo barem o bucată de vreme, altminteri să-şi pună pofta în cui tuciuriul.

Cu toate acestea zilele se scurgeau şi Rafailă căuta zadarnic să mai dea ochii cu Barabulea, care parcă intrase în pămînt. Dacă întreba pe la sălaşurile robilor, aceştia dădeau din umeri, zicînd că trebuia să fie pe undeva prin apropiere, dar unde anume, habar n-aveau. „O fi luat urma căpitanului Pîrvu, ca să-mi poată da de veste, de nu cumva se va fi aflat de înţelegerea noastră şi l-au legat şi pe el”, se frămînta Rafailă, mai cu seamă că nici boierul nu se grăbea să se arate.

Vremea trecu pe nesimţite şi după „vara sfinţilor apostoli” se aşternu o iarnă cumplită, de credeai că voia să acopere toate aşezările omeneşti sub troienile ei. De la sălaşuri, numai fumurile mai arătau că suflarea de sub nămeţi mai era încă în viaţă. Rafailă îşi cam luase gîndul că avea să mai plece undeva asupra iernii, dar nici la stăpînul casei nu se mai aştepta să-l cheme, asa că fu destul de uluit cînd Timofte îi dădu de ştire că trebuie i se înfăţişeze.

— A venit? întrebă el, parcă puţin înfricoşat.

— Îhî! răspunse scurt vătaful.

Curînd însă îşi veni în firea lui obişnuită şi se închină cu smerenie în faţa velitului boier. Printre genele lui albicioase privirea iscoditoare îi dădu de ştire că avea să fie tare greu de înfruntat măreţul om ce-l mătura la rîndu-i. Era voinic şi cu barba pînă la brîu, dar tare frumos pieptănată. Ochii lui te străfulgerau de sub sprîncenele stufoase şi împreunate deasupra nasului. Nu avea pe el decît un cojocel de miel fără mîneci, lăsind să i se vadă cămaşa de cînepă groasă, iar în picioare nişte iminei cusuţi cu aur.

— Şezi, cuvioase, şi ia aminte la cele ce-ţi voi spune! porunci stăpînul, fără a-i da răgaz să întrebe el ceva.

Deşi Rafailă nu se pierdea cu una cu două în faţa cuiva, de astă-dată se simţi cam stingherit şi abia cuteză să se aşeze pe o margine de scaun.

— Am cumpănit în fel şi chip dacă să mă încred în tine au ba, cuvioase Sarsailă, începu boierul cu voce domoală.

Auzindu-şi porecla în gura vel-vornicului, Rafailă simţi un fior de gheaţă prin şira spinării şi se crezu pierdut. Cine ştie cum va fi aflat despre isprăvile de la Ot Menedec şi cu asta i se năruiau toate visele, dar mai ales gîndul îi fugi la desaga lui cu odoarele monastirii. Rămase însă cu totul înmărmurit cînd boierul urmă:

— Gurile rele spun că tu ai fi spart sfîntul lăcaş care te-a adăpostit o vreme prin ţara Buzaielor… Eh! Nu despre asta vreau să-ţi vorbesc, nu-mi pasă ce vei face cu ce-ai furat, dar să te dai pe brazdă de acum încolo!

— Cinstite vel-vornice... Încercă Rafailă să deschidă gura, dar Bucioc nu-i îngădui.

— Să nu-mi spui că eşti nevinovat, că nu te cred. Iar de vreme ce i-ai făgăduit scripcă lui Barabulea, înseamnă că ai ceva parale...

— Ticălosul de ţigan... m-a vîndut! mormăi călugărul în barbă.

Boierul însă îl auzi:

— Nu cumva să te legi de el, că pe urmă ai de-a face cu mine! El îi singurul care a scăpat din prăpădul de la Ot Menedec, dar nu ca să-mi povestească isprăvile tale am dat eu bani buni pe el. Asta-i altă socoteală! Mie să-mi spui ce căutaţi voi, cei patru, la Iaşi?

— Eu nimic...

— Dar ceilalţi?

— Habar n-am! Mă jur...

— Sarsailă, să nu-mi umbli cu şoalda! Ai zis că vrei să intri în slujba mea, aşa că trebuie să-mi spui tot ce ştii, altfel te belesc ca pe iepuri. Cu mine nu-ţi merge. Ce răvaş duceaţi? Ori poate numai din gură trebuia să-i spuneţi ceva lui Vodă?

— Nu ştiu nimic, mărite stăpîn, se căina călugărul şi boierul îşi dădu seama că spunea adevărul.

— Să zicem! Te-ai lipit de ei întîmplător?

— Întocmai.

— Şi nu i-ai auzit vorbind despre ceva de taină… de scopul călătoriei lor la Iaşi?

— Drept să spun, nu!

— Ascultă-mă bine, Sarsailă, şi bagă-ţi bine în cap! Dacă vrei să mă slujeşti, va trebui să faci tot ce-ţi poruncesc, fără crîcnire. Te voi umple de bani, ba chiar şi niscaiva ranguri am să-ţi ofer, dar să nu încerci să mă-nşeli...

— Mă jur...

— Lasă jurămintele, care în gura ta n-au nici un preţ. Te ştiu cine eşti şi tocmai pentru aceea am trebuinţă de un mare ticălos, care să-mi împlinească gîndul.

— Mă supun! răspunse hotărît călugărul.

— Atunci îi bine! Ascultă! Odoarele pe care le-ai furat o să le duci lui Vodă, împreună cu ceilalţi trei tovarăşi de drum ce i-ai avut. I-am ţinut închişi pînă acum, dar tu ai să-i faci, să scape, ca să capete şi mai mare încredere în tine. Îi vei trage de limbă ca să aflii cît mai multe, căci ai să fugi împreună cu ei la Iaşi. Odată ajuns acolo ai să te bagi sub pielea lui Vodă, care se va bucura de aurăria ce i-o vei duce. Să te ţii în preajma lui şi, dacă se va întîmpla cumva ca hotarul ţării de la miazănoapte să fie călcat de vreun podgheaz ce ar aduce un nou voievod, să nu scapi prilejul să-i înfigi lui Vodă un cuţit în spate.

— Vai de mine! se îngrozi călugărul. Nu zic că n-am ucis, dar cu cap încoronat şi uns cu sfîntul mir?!

— Lasă, cuvioase, că tot n-ajungi tu în rai, dar faci un bine ţării Moldovei, scăpînd-o de o slugă a turcilor. Pe urmă are să fie bine şi de tine.

Rafailă nu era pătruns de asemenea gînduri înălţătoare, însă nu scăpă ocazia să întrebe pe şleau:

— Ce-am să primesc şi cît anume? Bucioc îi aruncă o privire sfredelitoare.

— Aşa mai vii de-acasă, cuvioase. Oricum ai să capeţi mai degrabă gologani decît ranguri bisericeşti, după cum am aflat că ai rîvni. De ce-i în desagă să nu te atingi, că am să-ţi dau eu nişte pungi.

— Atunci îi bine... Totuşi eu zic să nu mă arăt aşa deodată, ci aş băga mai înainte o iscoadă să afle ce gîndesc cei trei oşteni despre mine.

— Eşti slobod să faci cum vrei, căci ştiu că te pricepi la tot felul de drăcovenii.

— Să îngăduie măria-ta să mă ajute chiar ţiganul acela...

— Nu care cumva să-i faci ceva, că am trebuinţă de el şi în afară de asta cîntă dumnezeieşte la scripcă. Ia pe altul!

— Numai pe el îl vreau! Am să-i dau vreo două scatoalce şi-l iert. Mă jur!

Îi spuse apoi boierului tot ce avea el în gînd şi pînă la urmă Bucioc îi dădu încuviinţarea să se slujească de Barabulea. Iar cînd primi pungile cu bani, sărută cu smerenie mîna stăpînului şi ieşi din încăpere cu spatele înainte.

Trecură sărbătorile Crăciunului, ba chiar şi sfînta Bobotează, dar Rafailă nu se prea dădea drumului, căci boierul îi dăduse răgaz să se pregătească pe-ndelete. De fapt nu se prea îndura să se desprindă de la căldurică şi mîncare bună.

Peste Barabulea dăduse la cîteva zile după ce vorbise cu boierul. Era încotoşmpnat într-un cojoc şi, de cum îl zări pe călugăr, îngenunche în faţa lui punîndu-i spinarea la îndemînă.

— Na, dă! Pupa-ţi-aş tălpile matale, părinţele. Dă, dacă asta ţi-i voia şi nu ţi-i milă de un pîrlit ca mine.

Lui Rafailă nu-i fu greu să-şi dea seama că boierul fusese cel care poruncise robului să se lase bătut, iar felul cum fusese întîmpinat îl făcu să-i mai scadă mînia împotriva lui.

— Lasă pe la vară, măi Hazdrabuleo, că acum ai prea multe cojoace! rîse cuviosul.

— Ba acuma, taică-părinte, că ce poţi face azi nu-i de lăsat pe mîine! se împotrivi robul. Apoi pînă la vară, cine ştie ce-ţi mai vine să adaugi la ciomege şi-mi schilăveşti bunătate de ciolane. Hai, dă acu!

Îi plăcu lui Rafailă felul de a fi al ţiganului şi nu se putu ţine să nu rîdă cu poftă.

— Ei, bine! Iacă, te iert pentru totdeauna, afurisitule, numai să nu mă mai minţi niciodată…

— Săru’ dreapta, părintele, cum să te minţ eu chiar pe sfinţia-ta?

— Hai, să lăsăm asta! Trebuie să stăm de vorbă în taină, că avem a pune ţara la cale.

— Îndată, îndată... Numai să-mi scoţ bulendrele de pe mine, că mă-năbuş.

Văzîndu-l cîte boarfe îşi pusese pe dedesubt, cuviosul se înveseli de-a binelea.

— Ptiu, bată-te să te bată de pezevenchi! D-aia voiai să te ciomăgesc acum? Eşti dat naibii, măi Barabulă, n-am ce zice.

— Barabulea! Să nu uiţi, sfinţia-ta, că faci păcat de-mi schimonoseşti numele.

— Uite ce e, măi... omule! Mi-ar trebui o fetişcană isteaţă, ca s-o facem iscoadă. Are să capete o frumoasă răsplată.

— Ca mine, scripcă...

— Pentru ce ţi-aş fi luat-o, cioroi blestemat? Pentru că m-ai amăgit cu balivernele tale, în vreme ce tu trebuia să mă recunoşti ca fiind de la Ot Menedec? Auzi la el! Mai vrea şi plată.

— N-am avut încotro, mă jur! Da’ de-acum înainte, să n-am parte de ce-i pofti matale de nu ţi-oi fi pe plac, zău!

— Las-o baltă, că mă mînii!

— O las!

— Spuneam de o slujnicuţă dezgheţată…

— Păi, mai ceva ca Tilinca mea, alta nici că se află.

— Ţi-o fi vreo rubedenie?

— Fata mea.

— Tînără?

— Nu aşa ziseşi? Ce-i drept, îi cam trecută de vreo douăzeci de primăveri, da-i frumoasă, coz!

— Minte să aibă, nu frumuseţe, fiindcă am să-i acopăr faţa, s-o dăm drept roabă tătăroaică. Ea să se prefacă a nu le cunoaşte graiul, ca să poată trage cu urechea la ce-o auzi.

— Haoleo, nu se poate!

— De ce!

— Dacă îi ascunzi obrazul şi o mai faci şi pagînă, au s-o frigă dracii pe lumea cealaltă, şi ea, săraca, e botezată creştineşte...

Rafailă zîmbi.

— Cu atît mai bine! Are să-şi rupă colţii dracul dacă o muşca din ea.

— Aşa crezi? Dar dacă i-o plăcea, n-are să mai vrea şi altele?... şi eu am o puzderie de fete, că le-am pierdut socoteala. Să le ia şi pe ele?

— Zii mai bine că ţi-e teamă să nu-i terfelească cinstea vreunul dintre tovarăşii mei, căci printre ei am de gînd s-o trimit.

— Dă-o-ncolo, că tot nu se vede cinstea de sub bulendre! Însă, dacă s-o da drept pagînă, face mare păcat, şi fără scăpare. De vrei, mă îmbrac eu muiereşte şi mă acopăr la faţă…

— Vorbeşti prostii, Barabuleo! Mai bine s-o trimiţi pe Tilincuţa asta, de care zici, să văd şi eu ce-i poate capul.