Pompiliu tudoran în slujba domniei

DOMNIA MOLDOVEI
TRECUSERĂ VREO ZECE ZILE de la sosirea veştii că iarăşi izbucnise războiul şi Grazziani era tare cătrănit, întrucît încă nu apucase a dobîndi mult rîvnita domnie. Singura licărire de bucurie i-a adus-o întoarcerea lui Pera, care-i povesti pe îndelete pe unde umblase şi ce făcuse.

— În drum spre Orşova, m-am abătut pe o altă cale şi am ajuns într-un sat de-i zice Bozovici. Acolo am dat peste Marcu...

— Marcu? Am auzit bine? Unde-i? Ce face?

— Deocamdată strînge oşteni pentru măria-ta şi îţi aşteaptă porunca tot acolo, în Bozovici, căci aşa m-am înţeles cu el.

— Bunul şi credinciosul meu Marcu! A adunat mulţi oameni? Cum i-a plătit?

— Să tot fie cam la vreo sută pînă acum, dar dacă avea bani de bună-seamă că ar fi strîns mai mulţi. Unii dintre ei au slujit în oastea prinţului Bethlen, ca şi Marcu, de altfel.

— Marcu? Nu mă-nebuni! rîse cu poftă dalmatinul. Auzi la el!

— A pătimit multe de cînd v-aţi despărţit, dar n-am avut vreme să stau să-l ascult. Poate că-ţi va spune chiar domniei-tale, cînd vă veţi întîlni.

— Nici eu nu mai ştiu cînd l-oi vedea... Oricum va trebui să te duci cu nişte bani la el. Am să mă mai împrumut, că nu putem lăsa să ne scape asemenea oşteni de ispravă. Pînă la urmă tot am să izbutesc!

Era mîhnit că fusese dus cu vorba de pe o zi pe alta şi iată că oastea i se strîngea, iar el încă n-avea domnia. Trebuia să-i facă pe oştenii din Banat să mai aştepte pe acolo unde se aflau şi pentru aceasta îl trimise pe tînărul croat la Baruch ben Isaac, renumitul cămătar care-l sprijinea cu bani mai mult decît oricare altul din Instanbul. Acolo află Pera vestea mult aşteptată: Gaşpar Grazziani era domnul Moldovei!

„Şi aşa să-i spui măriei-sale, zise bătrînul cămătar, că eu, sărmanul Baruch, mă silesc zi şi noapte să-i fac rost de aur cît mai mult, dacă mai are trebuinţă!” Vorbele acestea erau un semn doveditor, căci bătrînul vulpoi era încunoştinţat de toate cîte se petreceau la sărai şi n-ar fi dat un ban dacă n-ar fi ştiut că dalmatinul fusese făcut domn. Din pricina aceasta a mai fost amînat şi Pera cu plecarea, ca să vadă ce avea de făcut.

De altfel Grazziani se împrumutase şi de la alţii, aproape că nici nu mai ţinea seama de la cîţi luase pungi grele cu aur şi argint sunător. Un neştiutor ar fi putut spune: „Vai de biata ţară a Moldovei. Ce-o aşteaptă?”, dar noul domn avea de gînd să-şi plătească datornicii asemenea înaintaşului său valah Mihai voievod, care cu ani în urmă le plătise cu foc şi sabie la Bucureşti. De ce n-ar face şi el aşijderea la Iaşi?!

Pungi îndesate de guruşi fuseseră lăsate plocon şi la casa din Istanbul a domnitorului mazil Radu-vodă Mihnea, nu de alta, dar acesta se bucura de mare trecere printre dregătorii otomani, iar boala de ochi de care se plîngea nu era decît o amăgire. Dalmatinul nu se îndoia că anume se făcuse beteag spre a nu părăsi scaunul domnesc cu ruşine, acum cînd se învolburaseră nori grei asupra Moldovei.

În cele din urmă sosi şi ziua mult aşteptată. O zi ca oricare alta, cu moină, cum se întîmplă adesea primăvara pe acele meleaguri. Ultimele petece de zăpadă de pe malul anatolian al Bosforului se scurgeau văzînd cu ochii, iar nori albi se fugăreau dinspre Marea Neagră, pierzîndu-se în albăstrimea cerului de la miazăzi. Pescăruşii plutind pe deasupra caselor păreau a fi nişte fulgi mari de nea, amintire a unei ierni ce trecuse. Grazziani însă n-avea acum ochi pentru asemenea frumuseţi. N-a băgat de seamă decît zîmbetele de admiraţie ale celor din jurul lui, atunci cînd intră în arz odasî, cum i se spunea odăii de primire.

— Hoş geldin, beg! îi ură bun-sosit chehaia sadrazamului.

— Asta va să însemne că mă aşteaptă veşti bune? Urechile mele sînt pregătite să le asculte, iar buzele să rostească mulţumirea, răspunse dalmatinul încrucişîndu-şi mîinile pe piept în semn de salut.

— Am căpătat ştiri că beiul de Bogdania, bolnav fiind, nu mai poate împlini poruncile împăratului nostru cel slăvit, Alah să-i dea zile îndelungate!

— Alah! adăugă smerit viitorul domn.

— Cu marea lui înţelepciune, luminatul nostru padişah a hotărît să te aşeze pe acest scaun în locul robului Radu-Mihnea-bey.

— Nevrednic sînt de asemenea cinste, dar mă voi strădui să slujesc cu nestrămutată credinţă, tuturor voitorilor mei de bine.

Încîntat de răspuns, dar mai cu seamă de darurile căpătate, chehaia ieşi să dea de ştire marelui vizir că Gaşpar-beg se afla în sărai, cu toate că el însuşi fusese acela care trimisese să-l cheme, dar aşa era tipicul. Okuz-paşa îl puse pe capugilar chehaisî, maimarele tuturor chehaielor lui, să-l poftească pe prinţ a i se înfăţişa în Kubbe altî, aşteptîndu-l pe un divan cu perne de mătase, iar în faţa lui, de o parte şi de alta, pe două şiruri, se aflau toţi slujitorii şi slujbaşii mai de frunte.

Grazziani se aplecă iarăşi, încrucişîndu-şi mîinile la piept, şi aşteptă cuviincios să i se vorbească.

— Beiule, începu sadrazamul. Măritul nostru padişah, luminătorul întregii lumi, slăvitul Osman-khan şi-a plecat privirea asupra ta ca să-ţi încredinţeze domnia ţării ce se cheamă Bogdan-ili, unde tu să fii cel mai de seamă dintre închinătorii lui Issa ben Miriam. Te vei supune cu smerenie, punîndu-ţi capul chezaş pentru împotrivire ori îndărătnicie!

— Jur pe viaţa mea să fiu rob ascultător marelui şi înţeleptului nostru stăpîn, să nu mă abat de la poruncile strălucirii-sale şi nici de la cele ale sfetnicilor care-i stau în preajmă cu credinţă…

— Aşa să faci, beiule, şi Alah să-ţi lumineze calea! Făcu apoi un semn cu mîna şi capugilar-chehaisî se ivi pe dată cu un caftan pe care noul domn îl sărută cu evlavie, ca pe sfintele moaşte, înainte de a-i fi pus pe umeri. De fapt plătise pentru el o groază de bani, dar se chema a fi darul marelui vizir, căci aşa era obiceiul. Domnitorul se întoarse către însoţitorii lui, printre care se aflau dumnealor Grama şi Ralli, doi prieteni greci din Istanbul, care aveau să-i fie chehaiele la Poartă. Marele vizir porunci să fie aduse caftane şi pentru cei doi, desigur, ceva mai ieftine.

Toate acestea isprăvite, Grazziani sărută cu plecăciune mîna sadrazamului şi, împreună cu cele două chehăi ale lui, se înapoie la Fuad-efendi, cel care-l primise mai dintîi. Aici îl aşteptau dulceţuri şi tot felul de pometuri proaspete, de parcă nu ar fi fost la sfîrşit de iarnă. N-a zăbovit însă prea mult, căci imbrohorul sadrazamului îi pregătise calul, un altul decît cel cu care venise, frumos împodobit, iar patru slujitori-şatîri şi baş-ceauşul îl aşteptau călare. Gaşpar-vodă încalecă la rîndu-i şi însoţit de ceauşi şi paici pedeştri porniră la pas pe uliţele oraşului. Ocoliră geamia Stileyman, străbătură apoi caldarîmul din preajma Haliciului, de lîngă fanarul de la Petrion, pînă la biserica Pamakaristos. La trecerea alaiului stambulioţii se opreau făcînd temenele, iar ienicerii îşi desfăceau poalele mantăilor pînă la pămînt şi se aplecau cu mîinile la piept, în semn de adîncă cinstire.

În faţa bisericii era o piatră anume, la care se opriră cu toţii, turcii neavînd îngăduinţă să meargă mai departe, şi acolo fu întîmpinat de patriarhul Constantinopolelui, înconjurat de soborul de preoţi şi arhimandriţi. Voievodul, susţinut de Grama şi Ralli, păşi în biserică în urma patriarhului, în vreme ce psalţii cîntau greceşte „Vrednic este”. Se opriră la pristolul din altar, pe care domnitorul îşi aşeză cu evlavie capul, spre a fi acoperit cu omoforul, citindu-i-se apoi rugăciunile ce se făceau odinioară la încoronarea împăraţilor bizantini.

Gaşpar Grazziani era catolic şi poporul asupra căruia avea să domnească avea credinţă ortodoxă, însă el ştia prea bine că în asemenea cazuri capetele încoronate puteau să se lepede de orice lege. Nu făcuse oare la fel, cu numai cîţiva ani înainte, regele Henric de Navara? Pentru a cuceri inimile catolice ale parizienilor, a renunţat la credinţa lui hughenotă. La rîndul său, dalmatinul primi să fie înscăunat după credinţa poporului ce devenea al său prin porunca împărătească, dar din care se trăgea şi el, ca o mlădiţă mai îndepărtată. Jură, deci, cu glas tare că va păstra neştirbită credinţa străbună a neamului românesc.

Ieşind din bisercă fu întîmpinat iarăşi de uralele ceauşilor din suita lui, după care se îndreptară spre Duraman, acea parte a oraşului unde se afla Bogdan-saraiul. Acolo a trebuit să primească tot felul de oaspeţi, ostenindu-se peste măsură, încît noaptea avu un somn adînc şi fără vise. Poate că s-ar fi deşteptat şi mai tîrziu a doua zi, de n-ar fi sărit ca ars din pat în capul oaselor, din pricina larmei ce se auzea din curte. Aşa cum se făcuse obicei, miralem-aga se înfăţişase cu cele două tuiuri, sangeacul şi celelalte însemne mai mărunte. Dar acest dregător era însoţit de tabulhaneaua care scotea sunete asurzitoare, punînd pe fugă toate vietăţile necuvîntătoare de prin împrejurimi şi stîrnind lătrăturile furioase ale potăilor din Istanbul.

Într-o clipită nou voievod fu îmbrăcat şi ieşi în întîmpinarea dregătorului împărătesc. Apucă sangeacul şi sărută smerit flamura, după care îl întinse sangeacdarului său spre păstrare. Alte bacşişuri grase, noi plocoane şi osebite daruri fură înmînate multora, de la mic la mare, iar după aceea plecară cu toţii, dar tabulhaneaua mai rămase încă trei zile, spre a ferici urechile noului domn, în fiecare seară pe la chindie.

Cum ziua de primire la padişah nu putea fi decît marţea ori duminica, în înţelegere cu marele vizir s-a hotărît să i se înfăţişeze în cea de a şasesprezecea zi a lunii Safer ul-hair, cînd cădea pazar, adică duminica. Încă de dimineaţă se găti spre a fi pe gustul dregătorilor măritului sultan, ştiind prea bine că turcii erau simţitori la tot ce era frumos. Bărbiţa lui neagră, frumos rotunjită, fusese anume lăsată să crească ceva mai lungă, ca să pară mai bătrîn decît era. Vîrfurile mustăţilor, răsucite în sus, trebuiau să arate pentru toată lumea că voievodul avea o voinţă dîrză, de neînfrînt. Numai sprîncenele, subţiri şi frumos arcuite pe deasupra ochilor lui mari şi negri, îi dădeau de gol tinereţea ce-i zvîcnea prin vine. Îşi pusese pe cap frumoasa lui căciulă de samur, la care agăţase surguci din pene de egretă prinse cu o cataramă de aur bătută cu nestemate. Trei mari smaralde, ca nişte lacrimi de uriaş, o făceau să pară şi mai mare decît era. Peste haina scurtă de atlas brodat cu fir de aur, trăsese mantia de brocart, garnisită la umeri cu blăniţă scumpă da jder, iar găitanele şi pasmanturile de aur se încoloceau pe după bumbi de rubin. Încălecînd frumosul armăsar arăbesc alb ca neaua, mantia îi acoperi pulpele strînse în pantaloni de postav negru ce se isprăveau în frumoasele lui cizme galbene, din piele de viţel, lucrate cu multă măiestrie. Pintenii de aur în formă de stea zornăiau la fiecare pas şi numai cînd îşi puse picioarele în scăriţele şeii nu se mai auziră.

Întregul alai pătrunse prin Bab i-humaium, chiar în spatele Ayasofiei, şi descălecară cu toţii sub „platanul ienicerilor” din Birinci aulu, care era de fapt prima curte din sărai. Trecură apoi de poarta Babu sselâm pe jos şi pătrunseră în cea de-a doua curte, care se mai numea şi Alay meidani. În partea dreaptă a celei de-a doua porţi, lipită de zid, se afla „fîntîna călăului” şi lîngă ea „piatra prevestirii”, ibret sengi, pe care se aşezau căpăţînile osîndiţilor, ca să-şi aducă aminte supuşii de mînia padişahului şi de sabia lui necruţătoare. Trecînd prin dreptul ei, Gaşpar-vodă trase cu coada ochiului, dar răsuflă uşurat văzînd-o goală. Era un semn bun căci de fiecare dată cînd mai trecuse pe acolo îl întîmpina cîte un cap de om, la vederea căruia se cam înfiora.

Aşteptară din nou o vreme, pînă ce marele vizir căpătă încuviinţarea sultanului să i-l înfăţişeze pe domnul Bogdaniei. Mai întîi îi fu pus caftanul pe umeri şi cuca în locul frumoasei lui căciuli, iar doi capugibaşi îl împinseră de subsiori în arz odasî, unde se afla padişahul. În stînga voievodului, loc de mare cinste la turci, se afla însuşi marele vizir Okuz Mehmet-paşa, care-i zîmbea cu încredere.

Cei doi capugibaşi îi făcură semn cînd să se plece în timp ce păşea către tronul împărătesc, în aşa fel încît să facă vreo trei temenele, după care rămase drept în faţa stăpînului lumii. Acesta îl privea cu încîntare, măcar că nu se cădea să se arate nicicum faţă de un „rob nevrednic” şi nici să-i vorbească, decît prin mijlocirea sadrazamului.

— Poftesc a-mi fi cu credinţă nestrămutată şi să se poarte cu milosîrdie şi dreptate faţă de supuşii noştri, dar cu asprime şi neîndurător faţă de cei răi! zise tînărul Osman-khan.

Deşi Grazziani înţelesese totul, marele vizir îi mai spuse o dată vorbele sultanului, după care i se îngădui domnitorului să răspundă, dar tot spre marele vizir şi fireşte că numai cuvinte de mulţumire şi legămînt de supunere oarbă.

Dus apoi cu spatele spre ieşire ca să fie mereu cu faţa la sultan, proaspătul domnitor fu scos în curte, unde imbrohorul împăratului îi pregătise un frumos armăsar şarg, cu harşa şi frîie bătute în aur, argint şi nestemate în lucrătură frigiană. În partea stîngă a şeii atîrna spada, în dreapta topuzul, iar jur împrejurul calului erau tot felul de slujitori de ranguri diferite. Se întoarseră iarăşi în biserica Pamakaristos, unde patriarhul făcu aceeaşi slujbă, numai că de data aceasta şi cuca fusese lăsată afară cu suita necredincioşilor turci.

A doua zi a căpătat firmanul scris cu litere aurite, aşa că de acum nu putea zăbovi la Istanbul mai mult de o săptămînă, după cum era obiceiul. Totuşi, abia în ziua de luni 11 februarie 1619 alaiul domnesc ieşi pe uliţele oraşului, îndreptîndu-se la pas spre Bahcekapî, de unde avea să apuce calea spre Edirne.

Neavînd călăreţi de ţară, în fruntea alaiului se aflau purtătorii celor două tuiuri, apoi urmau capuchehaiele şi prietenii voievodului, dintre care nu lipseau Giovani Amati şi fiul său Annibale, Marino Resti, Giorgio Gradi şi, fireşte, Pera anume rămas ca să însoţească măreţia îndrăgitului său stăpîn. Mai erau mulţi greci şi raguzani ce aveau să-l însoţească pînă în Moldova, îngroşind astfel suita principelui. După acest pîlc de călăreţi păşeau cei şapte cai de soi ai domnitorului mînaţi de şatîri domneşti, iar în urma lor alţi doi, dar împărăteşti de astă-dată. După ei venea însuşi beyul, cu caftan şi cucă pe cap, călare pe frumosul armăsar căpătat în dar de la sultan. Doi paici împărăteşti acopereau capul calului, iar doi slujitori ţineau de scăriţe, ca să nu lovească burta mîndrului animal. În stînga, dar ceva mai în spate, călăreau mehmenda-rul şi Iskimne-ceuş aga, dregători ce însoţeau întotdeauna pe domnitorii români pînă în ţară. De partea cealaltă se afla un sangeac-agasî, care de asemenea avea să-l însoţească pînă la Iaşi, în semn de mare cinstire. Oamenii de casă ai domnitorului purtau cele trei steaguri roşii larg desfăşurate, dintre care doar cel din mijloc avea în vîrf alemul semilunii, celelalte fiind numai cu bumbi auriţi. După aceştia, tabulhaneaua îşi împlinea cu prisosinţă menirea, stîrnind o larmă cumplită şi adunînd în jur mulţimea de gură-cască. Alaiul se încheia cu puzderia slujitorilor domneşti. Păşeau în pas domol şi din cînd în cînd, mai cu seamă pe la răspîntii, măria-sa Gaşpar-Vodă vîra mîna într-o tăşcuţă legată anume de oblînc, de unde scotea cîte un pumn de bănuţi de argint, risipindu-i „în ploaie” asupra mulţimii de privitori. Merseră tot aşa pînă ce trecură de zidurile oraşului şi ceva mai încolo făcură cel dintîi popas. Mai departe însă nu se mai păstră aceeaşi rînduială, decît numai la trecerea prin aşezări mai răsărite, spre marea pohfală a domnitorului.

Într-un astfel de răgaz, principele îl chemă la sine pe ser Marino Resti, spunîndu-i:

— Aflat-am că la Edirne s-ar fi găsind Elisabeta Movilă, văduva lui Ieremia, pe care nemernicul de Iskender a batjocorit-o şi cică ar fi dăruit-o unui agă, căruia i se mai zice Alcaatli, adică „cel cu calul bălţat”. Ei bine, acesta îşi are haremul în acest oraş.

— Bănuiesc că vreţi s-o scap de păgîn, alteţă?

— Întocmai! Cu bani, cu sila, fă cum crezi şi sloboade-o să meargă unde-i va fi voia, însă nu în Moldova ori la lehi. Ar fi un semn de prietenie pentru Lehia, dar nu cumva să se afle că eu te-am povăţuit.

— Prea-bine, ilustrissime! se înclină raguzanul.

În Edirne făcură popas la Kurşunlu-han, unde fură întîmpinaţi de vreo douăzeci de boieri moldoveni ce nu mai apucaseră să ajungă la Istanbul.

— Să trăieşti, măria-ta! Întru mulţi ani să domneşti milostive stăpîn! se închinară ei chiar în ograda caravanseraiului.

Se aflau de faţă dumnealor boierii Coste Bucioc şi Coci Lupu, apoi Grigore Cioplan, Dumitru Goia, precum şi alţii, din familii vestite, ca Şeptilici, Duca, Gheuca, ba chiar şi vel-armaşul Nicoriţă, cel ce se bucurase de mare cinste la domnia trecută şi pe care cei din Pojorîta îl credeau pe ceea lume.

Grazziani îi privi zîmbind şi îi veni în minte Marcu, bănăţeanul său credincios, care l-ar fi slujit în clipa asta ca nimerii altul. Descălecînd, măria-sa intră în odaia cea mare a hanului, unde îngădui boierilor să-i sărute mîna, prilej pe care îl folosi Bucioc, adresîndu-i-se:

— Prealuminate doamne! Toată ţara se bucură de înscăunarea măriei-tale, dar mai vîrtos boierimea. Întru mulţi ani să ne trăieşti, preamilostive! Eu, nevrednicul rob, sînt Coste Bucioc, după nume, şi fost-am cîndva vel-vornic al Ţării de Jos…

— Ai să mai fii, şi încă vel-vornic al întregii ţări, chiar din ceasul acesta şi pînă ai să porţi credinţă şi osîrdie domniei mele. Poftesc să aflaţi şi domniile-voastre, cinstiţi boieri, că veţi redobîndi rangurile pe care le-aţi avut odinioară şi chiar unele mai mari, după vrednicia ce o veţi arăta ţării şi domniei.

Tare se mai bucurară boierii auzind vorbele domnitorului şi se îmbulziră să-i sărute cu smerenie mîna. Însă lui nu-i plăcu atîta ploconire din partea unor oameni pe care urma să-i aibă ca sfetnici şi să stea alături de el, dîrji şi cutezători, la înfăptuirea ţării celei mari a tuturor românilor. „Oare boierii Buzeşti, Mihalcea, Baba Novac, ori chiar părinţii celor de acum tot aşa se vor fi umilit în faţa marelui Mihai?!” se întrebă el în sine, privindu-i pe moldovenii îngenuncheaţi la picioarele lui. O uşoară mîhnire îi adumbri chipul, dar se gîndi că adevăratul popor nu era liota boierească, ci acei oşteni necunoscuţi, ca Marcu şi alţii, care şi-ar fi dat viaţa fără să ceară în schimb nici o dregătorie.

După un popas de mai bine de o săptămînă făcută la Edirne, alaiul o porni din nou agale către Dunăre. Pe unde trecea se iveau şi săteni, dar nu ca să-şi încînte ochii de frumuseţea veşmintelor, ci pentru a strînge din drum cei cîţiva gologani aruncaţi la nimereală pentru prostime.

Zăbava fusese poruncită anume spre a-i da răgaz lui ser Marino Resti s-o afle pe Elisabeta-doamna şi nu plecară mai departe decît atunci cînd acesta se întoarse să-i spună că nefericita femeie îşi pierduse urma pe undeva prin Anatolia, vîndută altui paşă turc. Din pricina aceasta ajunseră la Provadi abia în cea a douăzeci şi opta zi a lui mărţişor, în plină primă-vară. Erau acuma în apropierea stăpînirii lui Iskender-paşa, şi trebuia zorit întreg alaiul, dar nu mai înainte de a chema la oaste o mulţime de raguzani ce locuiau în acel tîrg. Apoi îl trimise pe Giorgio Gradi să dea o raită prin ţinuturile italice spre a mai răscumpăra vreo cîţiva robi turci. Ar fi vrut şi Pera să plece, dar Grazziani socoti că nu se poate să nu se fi auzit de înscăunarea lui şi prin Banat şi-i fu teamă ca nu cumva tînărul croat să rătăcească pe acolo, în vreme ce Marcu s-ar fi putut să fi apucat drumul spre Moldova. Nici prin Silistra nu mai trecu, fiindcă Iskender-paşa se afla tocmai la Cetatea Albă, sau Akerman, cum îi plăcea lui să spună. Atunci apucară pe drumul cel din vechime, de la Adam-Clissi spre Medgidia, Cogealac, Babadag şi drept la Isacci.

Aianul de Babadag, fudulindu-se că-l cunoştea pe bey de mai mulţi ani, dar şi din porunca seraskerului Iskender-paşa, hotărî, împreună cu muftiul, să-i facă o primire de mare cinste. Îl adăpostiră pe prinţ în casele lor şi acesta fu silit să se mute de la unul la altul ca să nu-i supere, dar a treia zi porunci tabără pe malul Razelmului, pentru toată lumea. De altfel avea de gînd să şi plece mai departe.

Deşi se afla mai la miazănoapte decît Istanbulul, primăvara poposise mai din vreme pe aceste meleaguri, însufleţind întreaga fire. Stoluri mari de păsări se întorceau din ţările calde, făcînd popas pe luciul apei şi umplînd cu lama lor păsărească tot văzduhul. Era o privelişte de nespusă încîntare şi Grazziani simţi dorinţa năvalnică să aducă pacea şi înflorirea în această ţară atît de frumoasă ce se întindea de aici către hăt departe, peste munţii cei falnici care însă îşi mai păstrau cuşmele lor de omăt. Asemenea gînduri însă nu puteau fi împărtăşite decît celor mai apropiaţi inimii sale, căci de-ar fi aflat Iskender-paşa, bine nu i-ar fi fost, vrăjmăşindu-l înainte de vreme. Aşa se prefăcu a merge cu toată smerenia la mormîntul lui Saru Saltuc, eroul turcilor din Dobrogea, spre marea părere de bine a lui Iskimneagasî, care avea să povestească la întoarcere despre purtarea cea cuviincioasă a noului bay.

Într-una din zile, se plimbă vreo două ceasuri pe malul lacului rămas încremenit sub razele soarelui călduţ de primăvară. Ieşise neînsoţit, căci nu avea temeri de nimeni, cu greu putînd pătrunde străinii în tabăra lor. Totuşi se pomeni cu doi negustoraşi ce i se aruncară la picioare. Un altul ar fi chemat îndată fustaşii să-i alunge, dar proaspătul domn era cutezător şi mai ales dornic să plece urechea la durerile supuşilor săi.

— Ce poftiţi, oameni buni? îi întrebă el pe turceşte.

— Iacă, sîntem noi, măria-ta! Pandele şi Anghel, dacă îţi mai aduci aminte de noi. Ne-ai poruncit să ne înfăţişăm măriei-tale şi noi, românii dobrogeni.

— Cum să vă uit, se poate? răspunse Vodă, dînd să-i ridice pe cei doi. Nu cumva venit-aţi cu oastea după voi?

— Încă nu, slăvite doamne, dar de cum ne porunceşti...

— Atunci îi bună potriveală. Strîngeţi-vă cît mai mulţi şi veniţi în oastea mea cu simbrie, la Iaşi.

— Ce să căutăm noi în Moldova? se nedumeri Pandele. Noi am crezut că aici, în Dobrogea noastră…

— Ştiu ce vrei să spui, ştiu, dar trebuie să începem cu Moldova, pînă prindem ceva cheag, că aşa sîntem prea puţintei pentru puterea turcului. Aţi priceput?

— Cum de nu, măria-ta, numai că asta înseamnă să mai aşteptăm, şi pe aici ne-a ajuns cuţitul la os.

— Dar peste tot în ţara asta-i la fel, răspunse Vodă. Iacă, şi cei de peste munte…

— Că bine ziseşi, slăvite doamne, se băgă Anghel cam necuviincios. Dădurăm şi noi peste nişte bănăţeni, ori ardeleni, pe care i-am trecut Dunărea de ceea parte.

— Nu cumva era cu ei şi unul Marcu?

— Ba da! răspunse Pandele mîhnit.

El socotise să-l întîmpine pe Gaşpar-vodă încă pe pămînt dobrogean, crezînd că de acolo avea să şi înceapă lupta, şi cînd colo îi chema tocmai la Iaşi. Asta nu-i prea venea pe potrivă, şi i-o spuse domnitorului cam pe faţă:

— I-am dus la Obluciţa, ca să te întîmpine, măria-ta, pe pămînt moldovenesc, măcar că şi aici îi tot glia neamului nostru.

— Ai mare dreptate, Pandele, să fii nemulţumit, dar îţi făgăduiesc să nu treacă anul şi tot ce poftiţi voi, românii acestor plaiuri…

— „Oamenii apelor” ne-au zis bănăţenii măriei-tale, se băgă iar în vorbă Anghel, care nu prea lua în seamă rangul domnesc.

— Ha, ha, ha! rîse Vodă. Se potriveşte, n-am ce zice! Îi tot mîngîie apoi cu vorbele, poftindu-i să-l urmeze, dar aceştia nu vrură nicidecum.

— Atunci, am să poruncesc două pungi pentru voi.

— Ba să ne fie cu iertare, măria-ta, dar ai spus că sîntem în slujba domniei, adică a ţării, şi pentru asta nu ne trebuie plată! Nu de pungi ne arde nouă sufletul...

Voievodului îi plăcu răspunsul dobrogeanului şi, punîndu-i o mînă pe umăr, îi zise:

— Căpitane Pandele, căci de acum ăsta ţi-e rangul, banii ce poftesc să-i primeşti nu sînt răsplată pentru faptele voastre. Ai dreptate că ţara altcum răsplăteşte, dar voiesc să năimeşti oşteni cu leafă, şi cînd or pleca berzele, cel mai tîrziu, să-mi daţi de ştire, ori să te înfăţişezi domniei la Iaşi. Iată şi acest inel, să-ţi fie ca o cunoaştere tainică între noi, dar şi din prietenie pentru tine şi toţi dobrogenii tăi.

Pandele se repezi să-i sărute mîna şi i-o udă cu lacrimi de căinţă şi de bucurie.

— Nevrednic sînt, bunule stăpîn, îngăimă el. Cum am putut să mă îndoiesc de măria-ta? Capul meu cel prost nu a judecat după înţelepciunea minţii tale, doamne. Iartă-mă!

Plecară cu multă părere de rău de lîngă domnul lor, iar acesta privi îmbărbătat în urma lor. Aceşti amărîţi şi hăituiţi erau adevărata „ţară”, iar aceasta l-a înţeles şi i s-a închinat. Nu avea să-i mai pese dacă la trecerea Dunării va fi întîmpinat numai de cîţiva boieri.

De fapt aşa s-a şi întîmplat, căci ţăranii-vecini aduşi cu sila şi cei cîţiva tîrgoveţi nu erau nici pe departe „talpa ţării”, iar cînd dădu cu ochii de Marcu şi văzu şi mîndreţea de feciori ce-l însoţeau, uită cu totul de necazurile lui. Ar fi vrut să-l îmbrăţişeze ca altădată, dar acuma nu se mai cuvenea, aşa că-i întinse doar mîna, pe care bănăţeanul i-o sărută, urmînd să povestească pe îndelete mai apoi.

La Galaţi, alţi boieri, mari şi mici, neguţători de toate neamurile, precum şi o mulţime de oşteni cu căpeteniile lor se buluciră la mila domnească, dar Vodă nu primi ospitalitatea gălăţenilor, ci trase de-a dreptul la una din moşiile dumnealui vel-vornicului Bucioc. N-avea de unde şti măria-sa că era tocmai aceea unde vătăfea Timofte roşcovanul, şi nici să afle de întîmplările de acolo.

Prin sate, alaiul era întîmpinat după starea oamenilor ori sîrguinţa boierului din preajmă de a se face pe plac domniei celei nouă, dar nu se poate spune că prostimea nu s-ar fi bucurat, nefiind degeaba zicala „schimbarea domnilor, bucuria proştilor” căci bieţii oameni nădăjduiau întotdeauna la mai bine.

Încet-încet, domnitorul s-a apropiat de ţinta călătoriei, astfel că într-o vineri, în cea de-a patra zi din aprilie, văzu dealurile şi pădurile ce înconjurau dealurile cetăţii de scaun, încă de la Ciurea fu întîmpinat de către toată boierimea şi tîrgoveţii, în frunte cu înalt-prea-sfinţia-sa mitropolitul Teodosie. Se adunară cu toţii ca să mărească alaiul şi împreună pătrunseră în tîrg, descălecînd de-a dreptul la biserica Sf. Nicolae domnesc. Din nou fu ridicat domnitorul de subsiori şi dus la pristolul din altar şi fură împlinite acelaşi rugăciuni, dar de data asta pe slavoneşte, ca odinioară pentru marele Ştefan-vodă, bunul Alexandru-vodă, ori alţi voievozi înaintaşi. Abia acuma se ungea de drept ca domnitor al Moldovei.

După aceea alaiul, alcătuit aşişderi ca la Istanbul, străbătu uliţele Ieşilor şi se opri în ograda palatului domnesc. Pe dată au descălecat cu toţii, boierii zorindu-se către jilţurile lor din spătăria cea care, ce slujea ca sală de divan. S-ar fi cuvenit ca voievodul să se fi oprit la picioarele tronului pînă ce divan-efendessi ar fi dat citire firmanului împărătesc, dar Gaşpar-vodă anume s-a aşezat singur pe tron, spre a nu fi sprijinit de Iskimne-agasî. Un murmur de mirare se ridică printre boieri şi cu toată supărarea dregătorului otoman, dar Vodă rosti răspicat:

— Aşa pofteşte domnia-mea! Dă citire firmanului, efendi! Neavînd încotro, acesta se supune şi cu glas tare aduse la cunoştinţă cele ce poruncea sultanul, dar pentru boieri era numai o pierdere de vreme, cei mai mulţi dintre ei nepricepînd nici măcar o boabă turceşte. Totuşi, la sfîrşit spuseră într-un glas:

— Facă-se voia preamăritului padişah!

Pe dată începură a trosni tunurile şi sîneţele din preajma palatului, salutînd astfel noua domnie.

Mitropolitul a fost cel dintîi care a îngenuncheat în faţa domnitorului sărutindu-i dreapta, iar acesta, la rîndul său, l-a sprijinit să se ridice, sărutînd şi el mîna chiriarhului. Apoi pe rînd au fost strigaţi de către postelnici toţi boierii, după cinul lor, şi domnul le-a împărţit dregătoriile. Nu voia să supere pe nimeni, aşa că i-a păstrat pe toţi în slujbe, zicîndu-le că va fi un vajnic apărător al rînduielilor din ţară, al liniştii şi al înţelegerii cu vecinii din afara fruntariilor.

Aşa şi-a început Gaşpar-vodă Grazziani domnia în Moldova.