Pompiliu tudoran în slujba domniei

OAMENII APELOR
CÎTEVA SĂPTĂMÎNI MAI TÎRZIU, după ce stătuse de vorbă cu tatăl Anei şi căpătase oarecari făgăduieli, Marcu şi ceata lui îşi luară bun-rămas de la ospitalierele plaiuri bozovicene, ba chiar şi de la Ana, de faţă fiind şi taică-său. Sosise şi Pera cu banii, dar şi cu vestea că Gaşpar Grazziani se înscăunase, domn al Moldovei şi că-l aştepta la Iaşi.

Trecerea Dunării au făcut-o pe la Sviniţa, mai la deal de Orşova, spre a nu fi în ochii turcilor, apoi, de cum se văzură de partea cealaltă, Marcu îşi adună oamenii şi le spuse:

— Băgaţi de seamă că o să trecem prin împărăţia turcului, dar satele îs bulgăreşti, creştini oropsiţi ca şi noi. Bem şi mîncăm numai cît avem şi cît putem plăti, iar nu mai mult. Ca să ne fie mai lesne, ne vom împărţi în două cete: vreo şaizeci de oameni cu mine şi ceilalţi veţi merge cu Mihai. Eu zic să veniţi la mine ungurii şi sîrbii care nu ştiţi bine româneşte, ca să fim uniţi în ceată.

În acest fel îi rămăseseră lui Mihai numai vreo treizecişidoi de oşteni, şi o luară chiar pe malul Dunării. Ceilalţi aveau să se îndrepte şi mai spre miazăzi. Locuitorii însă fiind săraci se înspăimîntau de orice fel de oşteni, aşa că se trăgeau din calea lor şi abia de le dădeau vreo ulcică de apă sau lapte de capră.

Pe Mihai îl bătea gîndul să fi trecut iarăşi Dunărea, prin Muntenia, măcar că Marcu îi poruncise să nu-i dea prilej de supărare voievodului de la Tîrgovişte. Îşi spunea el că fiind printre români altcum s-ar fi descurcat cu hrana, ba chiar şi cu drumul, căci printre bulgari abia dacă aflau calea de urmat, cînd se mai îndepărtau de malul apei. Cu chiu cu vai, ajunseră la cetatea Nicopolei şi nici gînd să se mai ivească primăvara în acea lună de făurar, aşa cum nădăjduiseră. Aruncîndu-şi privirea asupra malului celălalt, tînărul fu cuprins de dorul după locurile unde se născuse şi dacă ar fi stat în puterea lui, una-două ar fi zburat într-acolo, trcînd prin codrii Vlăsiei şi Ţara Buzaelor. Asta ar fi însemnat să nu dea ascultare poveţelor lui Marcu, trecerea Dunării trebuind făcută cu mai multe lotci şi nu se putea să scape privegherii azapilor din Nicopole ori Turnu. Nu-i rămînea decît să se chinuiască mai departe prin ţară străină.

Cam acestea îi erau gîndurile în acea zi cînd se oprise pe malul Dunării, privind cu alean spre meleagurile româneşti. Tocmai voia să se întoarcă printre ai lui, cînd se pomeni lîngă el cu un tînăr neguţător.

— Domnia-ta eşti căpitanul Mihai, după cîte am aflat.

— Căpitan chiar n-oi fi, dar aşa mă cheamă.

— Eu îs Marin, negustor cu simbrie la dumnealui Dumitru sin Dumitru, de care nu cred să nu fi auzit.

Neavînd nimic de cumpărat ori vinde, Mihai socoti că nu putea avea treabă cu negustorii, aşa că-i răspunse, dînd nepăsător din umeri:

— Oi fi auzit, dar să fii sănătos domnia-ta că eu nu am trebuinţă de nimic şi nici de vînza...

— Dar cine pomeni de aşa ceva?! se miră Marin. Mă trimise jupînul să vii să stai de vorbă cu el, după ce-mi spuseră flăcăii că domnia-ta le eşti căpetenie.

— Nu ştii ce vrea de la mine?

— N-aş putea spune că nu, dar mai bine ar fi să staţi de taină între patru ochi, că el îi stăpînul. Pofteşte de mă urmează.

Oşteanului îi dădu prin minte că s-ar putea să fi fost o capcană şi pregeta să-l asculte, dar Marin se jură pe sfînta Evanghelie că are să-i iasă cîştig şi de nu voia să primească învoiala n-avea decît. Pipăindu-şi spada de la şold Mihai se înduplecă să-l urmeze pe negustoraş, pînă la o căsuţă de pe malul apei.

— Bună-ziua! dădu el bineţe, mai mult spre a se dumeri de cine avea să-l întîmpine, în vreme ce îşi roti ochii iute prin odaie.

— Bună să-ţi fie inima, răspunse jupînul Dumitru, căci doar el era în încăpere. După cum vezi sînt român ca şi domnia-ta, şi pe deasupra n-am nici un fel de armă asupră-mi. În schimb eu am încredere în cinstea celor cu care lucrez şi nu m-am înşelat niciodată. Iată despre ce este vorba: mai întîi şi-ntîi să ştii că este o treabă de mare taină şi cu primejdie de moarte dacă se află, aşa că, de te sperie cumva, eşti slobod să faci cale întoarsă fără nici o supărare.

— N-am teamă! Cinstită şi pe dreptate să fie, şi mai cu seamă fără pagubă neamului nostru.

— Aşa te vreau, jupîn-căpitane!

— I-am spus şi simbriaşului că nu sînt...

— Ai să fii! i-o reteză neguţătorul. Cunosc eu la oameni. Dar să n-o mai lungim, iacă, am trebuinţă de oşteni să-mi păzească nişte chervane cu marfă pînă la Tîrgu de Floci. Plătesc bani buni, zimţuiţi, jumate acum şi ce rămîne la capătul drumului. Primeşti?

Cu greu se ţinu Mihai să nu-i sară bucuros de gît, fiindcă-i oferea mai mult decît visase el. Nici nu-i trecea prin cap că s-ar fi putut ca Marcu să se supere, cîtă vreme se băgau în slujba unui neguţător român. Cunoscînd însă obiceiul tocmelilor, făcu pe încurcatul:

— Dă! Ştiu şi eu?... Am poruncă să mă înfăţişez la Silistra pentru întîmpinarea domnului Moldovei, dar...

— Aşa-i, că auzii de schimbarea domniei. De fapt şi eu tot înspre acolo mă îndrept, Tîrgu de Floci fiind numai la o aruncătură de băţ de Galaţi. Puteţi să-i ieşiţi în cale lui Vodă la Obluciţa. Are să se bucure, căci moldovenii nu se prea bulucesc să-l întîmpine.

— Vorbeşti cu păcat, jupîne, se împotrivi Mihai. Noul domn are să fie mai bun decît toţi ceilalţi de pînă acum. Se va asemui cu măria-sa Mihai-vodă cel viteaz.

— O fi ca înfăţişare! oftă Dumitru. Altminteri... poate să simtă un venetic, fiindcă aşa se spune că ar fi, ca slăvitul Mihai?

Rămaseră o clipă amîndoi îngînduraţi şi în priviri li se citea îndoiala şi îngrijorarea, după care neguţătorul urmă:

— Hai să lăsăm treburile politicheşti şi să cădem la învoială, că de vrei poţi să te întorci chiar şi la Silistra, cu lotca. Ce zici? Te-nvoiesti?

— Cum?

— Aşa-i, că nu-ţi spusei tot! Iacă, de fiecare om îţi dau... o sută de florini, iar pentru domnia-ta o mie!

— Şi hrană?

— Vezi-bine!

— Dar noi n-avem cai şi nici să cumpărăm nu ne ţine punga.

— Vreo cîţiva am eu, deşi nu prea arătoşi, însă flăcăii ar putea merge în chervane, făcînd totodată şi pe surugii, ca să nu mai plătesc alţi oameni.

— Noi sîntem treizeci şi doi, dar să ştii că nu mă pot lipsi de nici unul… Ai avea trebuinţă de toţi?

— Socot că vor fi îndeajuns. Mihai deschise ochii mari.

— Nu cumva cari aur, argint, ori niscaiva nestemate?

— Mai de preţ, dar şi mai primejdios, nu ţi-oi spune însă pînă ce n-om trece Dunărea. Nu că n-am încredere în domnia-ta, dar aşa-i mai bine, gîndesc eu. Cîteva butoiaşe vor fi mai la vedere, iar ce-am dosit pe fundul carelor nu trebuie să ştie nimeni.

— Te pomeneşti că nici nu vom putea trece Dunărea cu asemenea marfă. Ce vor zice vameşii?

— De atîta lucru mă îngrijii eu, n-avea teamă! Toţi cei de aici şi de dincolo de Turnu sînt „unşi”, încît nu-şi vor băga nasul sub coviltire. Numai de roşiorii domneşti mă cam feresc şi n-aş avea poftă să dea peste noi, dar ei nu umblă în cete mai mari ca la douăzeci de oameni.

— De aceea ne-ai tocmit pe noi? Să ne împotrivim cu arma?

— Nu chiar, dar dacă o fi nevoie...

— Atunci, jupîne, să ne dai cîte două sute de florini pe cap, de om, zise Mihai mirîndu-se chiar el însuşi de unde îi venise atîta iscusinţă neguţătorească.

Jupînul Dumitru se gîndi o vreme, mormăind mărunt din buze, după care spuse:

— Cinci mii cu toţii. Nici mai mult, nici mai puţin!

— Fie! răspunse Mihai pe dată şi bătu palma, ca nu cumva să se mai întoarcă învoiala. Cînd plecăm?

— Mîine! Iacă, jumătate din bani chiar acum, ca să le dai flăcăilor. Chervanele sînt lîngă schelă şi se încarcă în răstimp. Mîine în zori te înfăţişezi cu oştenii şi trecem apa.

— Pînă la plecare nu trebuie păzite carele?

— Abia le umplu cu marfă, şi doar îţi spusei că nu voi să se afle.

— Atunci rămîi cu bine, şi pe mîine!

Cetaşii chiuiră de bucurie aflînd că vor scurta calea, ba încă vor mai fi şi plătiţi pentru asemenea ispravă. Se repeziră la Mihai şi îl săltară pe braţe, ca nişte copii jucăuşi. Nici barem n-au întrebat ce fel de marfă aveau să însoţească şi nici dacă ar fi avut primejdie în drum, într-atît erau de fericiţi că scăpau de meleagurile acelea atît de neprietenoase. Se simţeau din nou acasă printre români, căci Mihai nu le spusese că pe malul celălalt aveau să ocolească aşezările omeneşti.

Abia scăpătase de ziuă cînd fură cu toţii lîngă căruţe, de parcă le-ar fi însoţit de cînd lumea. Au înhămat cu îndemînare caii, fiindcă toţi erau pricepuţi, şi în scurtă vreme coborîră pe podul umblător. Bacşişurile şi plocoanele jupînului Dumitru făcuseră minuni şi, după vorba lui, nimeni nu-i luă în seamă. Iată însă că un azap, care nu căpătase nimic ori i se dăduse prea puţin, se îndîrjea să afle ce cărau ghiaurii. Mihai se uită îngrijorat la negustor şi-i citi în ochi o neputinţă mută. Nu mai era vreme de pierdut, după cîte îşi putu da seama tînărul. Îi făcu un semn liniştitor jupînului, iar el se trase în spatele turcului care acuma scotocea de zor către fundul chervanei, intrînd sub coviltir. Se aruncă asupra lui si-l înşfacă de gît. Prin faţa ochilor îi trecu mutra înspăimîntată a lui Teleki, şi atunci strînse mai cu sete. Azapul se mai zbătu o vreme, după care rămase înţepenit, iar nimeni din cei din preajmă nu băgă de seamă la cele petrecute.

— De ne afla eram pierduţi, şopti jupînul Dumitru, care venise în grabă cu un hanger în mînă să ajute la nevoie. Turcii nu ştiu ce ducem şi ne-ar fi tras în ţeapă...

— Bine, ai să-mi spui pe urmă despre ce e vorba, dar acum ce facem cu el?

— Să rămînă acolo. Aruncăm un braţ de paie pe deasupra şi să nădăjduim că nu mai este nici unul care să-mi fi scăpat să-l plătesc.

— Barem să-l fi băgat în vreun butoi…

— Doamne fereşte! îi facem vînt în mijlocul apei.

— Nici gînd, că poate fi zărit şi ne dă de gol. L-om căra cu noi.

— Numai pînă-n codrii Vlăsiei, că acolo s-or ospăta corbii şi lupii din hoitul lui.

Feciorii rămaseră toată vremea nepăsători, neştiind ce se întîmplase, şi mare nu le fu mirarea cînd făcură cel dintîi popas şi Mihai îi puse de scoaseră leşul azapului. Tot atunci se văzu nevoit şi jupînul Dumitru să se mărturisească. În butoaie pusese pulbere, iar la fundul căruţelor numai sîneţe şi pistoale. Cu toate acestea nu părea îngrijorat nici unul, ba se găsi un hîtru care să spună: „Eu socoteam că ducem zeamă de varză!” Apoi săpară o groapă unde aruncară azapul, căci şi-au zis că ar fi mai bine să nu rămînă urme şi apoi nici nu se făcea să lase un om pradă jivinelor, măcar că-l îngropară ca pe un cîine. Fiind păgîn, pe lumea cealaltă tot avea să ardă în focul gheenei, aşa că nu-şi mai irosiră nici rugăciunile.

Plecară mai departe în tăcere şi Mihai după o vreme îşi întrebă tovarăşul, fiindcă nu i se socotea năimit:

— Nu cumva duci armele lui Gaşpar-Vodă?

— Nu! Ţi-oi spune drept: la cazaci! Dacă îmi va cere, am să-i aduc şi lui, zîmbi jupînul Dumitru.

— Socot că o să-i trebuiască mai multe, făcu gînditor tînărul.

— S-or găsi, numai braţe să fie! răspunse încîntat Dumitru.

Toate acestea se petreceau cam în vremea cînd ceata lui Marcu, străbătînd sat după sat, ajunse în dreptul Silistrei, unde trimise o iscoadă să afle veşti despre ceilalţi, dar degeaba.

— Vor fi apucat pe apă la vale, spuse unul.

— De unde bani?! se miră Marcu. Doar înotînd!

— Doamne fereşte! răspunse altul îngrijorat. Numai să nu-i fi prins turcii şi să-i fi pus la popreală.

— Oricum, nu putem să-i aşteptăm, hotărî Marcu şi porunci să plece mai departe, căci în Silistra nu aveau ce căuta.

Sleiţi de osteneală şi chinuiţi de foame, oştenii pătrunseră printre dealurile dobrogene, pe unde se topise zăpada şi nici măcar apă de băut nu mai găseau la îndemînă. Sărăcia era însă aidoma prin rarele sate întîlnite în cale, ca şi prin locurile pe care le străbătuseră pînă atunci.

Într-una din zile dădură nas în nas cu un pîlc de beşlii care se proţăpiră în faţa lor cu chef de harţag. Nu erau mai mult ca vreo douăzeci de călăreţi şi, de şi-ar fi pus mintea cu ei, i-ar fi spulberat în bătaie, dar bănăţeanul nu voia nici o încăierare.

— Unde vă duceţi, bre ghiauri? întrebă baş-beşliul.

— Din porunca prealuminatului vizir Iskender-paşa, ne ducem la Isacci, spre a face alai beiului de la Bogdania.

— Aveţi firman?

— Da’ ce, seraskerul nostru dă aşa ceva? răspunse Marcu în batjocură. A poruncit şi noi ne supunem, neavînd a da seamă decît luminăţiei-sale.

Auzind răspunsul dîrz al necredinciosului, turcul o lăsă mai moale şi porunci alor săi să-şi vadă de treabă. Nu voia să şi-l pună în cap pe năbădăiosul lor stăpîn, dar nici n-avea ce lua de la prăpădiţii de ghiauri.

— Acolo să vă duceţi şi nu în altă parte!

— N-avea grijă! răspunse Marcu rîzînd de-a binelea.

Le spuse apoi feciorilor lui tot ce vorbise cu beşliul şi tare se mai veseliră.

— Toate bune, fraţilor, numai că rîsul nu taie foamea, zise Marcu în cele din urmă. Merinde nu mai avem, în schimb calea-i lungă.

— Să ne tragem pe lîngă malul Dunării, zise Sîvu Hamat, un fecior zdravăn din Prigor. Poate prindem ceva peşte.

— Tune dracu-n el de spurcăciune! făcu scîrbit un făgărăşan.

— No, atunci taie tu porcul să mîncăm cu toţii! i-o întoarse prigoreanul.

— Ia nu vă mai sfădiţi, îi potoli Marcu. Pe acolo vom merge. Mai întîi că nu ne-om rătăci, iar mai la urmă o să mîncăm şi peşte şi broaşte şi tot ce-om mai găsi. Foamea nu ţine seama! Aşa-i la oaste.

Şi astfel ajunseră la Hîrşova, unde aflară că mai scurtă le-ar fi calea de-a dreptul prin păduri şi peste dealuri, întîmpinînd iarăşi Dunărea, la Obluciţa. Cum nu făcuseră mare lucru cu mîncarea şi fiindcă altfel ocolul ar fi fost prea mare, apucară drumul Babadagului, unde se gîndeau că s-ar fi putut întîlni cu voievodul cel nou, dar pe de altă parte nu prea aveau chef să se înfăţişeze dregătorilor turci de acolo.

Străbătură locuri întinse şi pustii, prin care dacă scormoneai pămîntul nu dădeai decît de piatră, şi tare se mai minunau feciorii Ardealului şi Banatului de asemenea ciudăţenie.

— Parcă ar fi munte, zise Sîvu dînd cu piciorul într-un stei de piatră.

— Da’ de unde, făcu un secuian. Munţii îs înalţi pînă la cer, dar pe aici îi numai cîmpie…

Nu se dumereau cum era cu acea „cîmpie de piatră”, dar nici Marcu nu fu în măsură să-i desluşească. Dădură în schimb peste mulţi ciobani ardeleni cu turme de oi, care, bucuroşi de întîlnire, îi ajutară cu de-ale gurii, ba îi şi călăuziră încotro să apuce.

Aşa se pomeniră într-o zi drept pe creasta dealului ce străjuia Babadagul de către soare-apune. Se pitulară care cum putu şi se desfătară cu frumoasa privelişte ce li se întindea la picioare. Era o zi însorită de primăvară şi strălucirea minaretelor, ca şi nemărginirea apei de argint ce se pierdea în negura zării îi făcură să se creadă într-o lume de poveşti. Cu greu se despărţiră de acele locuri minunate, dar nu trebuiau să treacă prin oraş, dacă voiau să meargă în treaba lor netulburaţi. Orice întîlnire cu turcii nu era bună. Apoi la scurtă vreme se întîlniră iarăşi cu Dunărea, cînd ajunseră pe o colină din dreptul grindurilor de la Crapina. Ca şi la Babadag, unde crezuseră că lacul Razelm nu putea fi decît marea, şi aici, nu se îndoiră nici o clipă că lacul Cahul de dincolo era chiar nemărginita întindere de apă.

— Tulai, că mare-i marea asta! se cruci făgărăşanul.

— Ce gîndeşti?! fu singurul răspuns.

Se înfiorau la gîndul că aveau să treacă pe partea cealaltă şi să meargă zile întregi pe mare. Marcu însă îi linişti spunîndu-le că pe acolo pe undeva trebuie să fie un vad al Dunării, chiar în faţa Obluciţei, şi oricum aveau să scape neudaţi.

De altfel locul unde ajunseră mai fusese tabără de curînd, ceea ce însemna că erau pescari prin preajmă. Trebuia însă pîndit vreun barcaz mai încăpător şi să se tocmească pentru trecere, aşa că Marcu porunci să se aşeze de popas şi se puseră pe aşteptat.

În tot acest răstimp caravana neguţătorului, păzită de ceata lui Mihai, trecuse prin codrii Vlăsiei, fără de nici o sminteală. Se cam saturaseră de atîta pădure, aşa că atunci cînd dădură de balta Tătarului, de lîngă Dîmboviţa, şi văzură mai apoi întinsa cîmpie a Bărăganului, li se păru că intraseră în altă lume. Cerul brăzdat de şirurile cocorilor în zborul acestora către miazănoapte şi adierea de vînt călduţ ce topea zăpada sub picioarele lor vestea o primăvară timpurie, numai că glodul făcea mersul tare anevoios. Carele încărcate se scufundau adesea pînă la butuc şi oamenii erau nevoiţi să dea ajutor cu umărul, asudînd alături de dobitoace. Nu se putea spune că-şi cîştigau pîinea trîndăvind!

— N-o fi şi şleau de drum de căruţă? se nedumeri Mihai întrebîndu-l pe jupînul Dumitru.

— Ba cum de nu? zîmbi acesta. Dar nu-i pentru noi... Tînărul înţelese şi îşi îndemnă oamenii să mai rabde, dar li s-a părut de două ori mai lungă calea decît cea prin codru, pînă se văzură în cele din urmă în preajma Cetăţii de Floci.

Locul de întîlnire tăinuit era pe undeva prin stufărişul de pe malul Dunării, dar cel ce trebuia să vină încă nu era acolo, aşa că jupînul Dumitru se văzu nevoit să mai adauge cîte un florin de căciulă pentru fiecare zi ce mai aveau să aştepte.

— De altfel, nici nu văd pentru ce v-aţi mai întoarce la Silistra, îi zise el lui Mihai. Nici o zi nu faceţi pînă la Galaţi, iar de vă temeţi, rînduiesc eu o trecere de-a dreptul prin baltă, numai de-ar veni odată afurisitul de Potapcenko.

Chiar a doua zi se apropie de mal un barcaz de luptă turcesc trăgînd în urma lui vreo cinci lotci pescăreşti, împotriva firului apei. Văzînd flamura verde fluturînd la catarg Mihai puse mîna pe spadă, socotind că va fi fost vreo trădare şi în locul cazacilor veneau acuma turcii. Porunci oamenilor să se ascundă, fiindcă nu ştia ce fel de arme au păgînii, dar jupînul Dumitru îl linişti rîzînd voios:

— Sînt ai noştri, n-aveţi teamă!

Mihai se întoarse spre el, aruncîndu-i o căutătură piezişă:

— Parcă fuse vorba că vinzi arme cazacilor, şi nu turcilor?!

— Întocmai! „Turcul” de la cîrmă nu-i altul decît afurisitul de Zahar Potapcenko-atamanul, numai că veşmintele sînt altele. Îs daţi dracului zaporojenii ăştia! Bat marea ca pe un heleşteu şi pălesc în cealaltă parte a împărăţiei înfăşuraţi cu turbane. Ba sînt în stare să intre şi în geamie, să se roage ca nişte adevăraţi musulmani, dar fără să pregete să-i dea foc cu credincioşii din ea. Sînt oamenii naibii!

— Cîte ceva am auzit şi eu despre isprăvile lor, dar nu-i socoteam atît de vicleni. Asta nu înseamnă bărbăţie…

Poate că şi-ar mai fi spus tînărul şi alte păreri dar nu mai avu cînd, fiindcă barcazul trăsese la mal şi află îndată că pescarii din lotci erau români.

— Ei te-ar putea trece de-a dreptul la Obluciţa, cu toţi oştenii domniei-tale, îi zise jupînul Dumitru văzînd cine erau însoţitorii cazacului. Dacă vrei, vorbesc eu cu Pandele, care-i starostele lor.

— Numai să nu-mi ceară prea mult, că alţi bani decît ce mi-ai dat domnia-ta eu n-am…

Se gîndea că n-ar mai trebui să se întoarcă atîta cale cînd era la doi paşi de fruntariile Moldovei, ţinta călătoriei lor. Dobrogeanul, pe de altă parte, părea un om de ispravă şi, de cum îl văzu îndeaproape, prinse încredere în el.

— Iacă, bre Pandele, îl luă jupînul Dumitru de-a dreptul. Ţi-am găsit muşterii ca să nu te întorci gol înapoi, căci atamanul nu mai are trebuinţă de voi la întoarcere. Dumnealui, căpitanul Mihai, ar pofti să ajungă în scurtă vreme la Obluciţa. Ce zici, te-ncumeţi să-l treci, cu oştenii lui cu tot?

— Sînt mulţi?

— Vreo treizeci, aşa că-ncap. De mîncare să n-ai grijă...

— Are balta peşte! răspunse pescarul privindu-l pe Mihai cu mare atenţie. Numai că sînt cam multe lifte păgîne pe toată Dunărea şi va fi cam greu. Doar dacă s-ar învoi să-i trec prin stufăriş...

— Mai bine! sări Mihai. Cum să nu? Oricum trebuie să ajung mai înainte ca alaiul beiului...

— Care bei? tresări Pandele. Gîndeam că sînteţi români.

— Păi asta şi sîntem!

— Încă de peste munte, adăugă şi jupînul Dumitru.

— E vorba de domnul Moldovei, Gaşpar Grazziani, îşi urmă vorba Mihai.

Pandele îl scrută din nou.

— Nu cumva e vorba de unul cam uscăţiv şi cu bărbuţă rotunjită? Nu prea vorbeşte el curat limba noastră...

— Să-ţi spun drept, se ruşina Mihai, eu nu-l cunosc după faţă, ci numai din auzite şi mai ales după fapta măreaţă ce o are în gînd cu toţi românii.

— Atunci el îi negreşit, se lumină dobrogeanul. Acum l-am cunoscut, după cele ce mi-ai spus, şi dacă-i pe aşa mă-nvoiesc să merg cu voi, să-l întîmpinăm împreună. Haideţi!

— Stai! Aş vrea să ştiu mai dinainte cît îmi ceri pentru...

— Nu ziseşi că sînteţi oştenii măriei-sale Gaşpar-vodă?

— Ba da!

— Atunci află domnia-ta, căpitane, că şi noi, pescarii dobrogeni, sîntem în slujba domniei. Cum să-ţi cer plată?!

— Măi fraţilor! făcu deodată jupînul Dumitru. Măi Marine! De unde auzii eu numele ăsta de Gaşpar-vodă?

— Păi uitaşi?... Marcu! Oşteanul peste care dădurăm la Praga. Nu-ţi mai aduci aminte?

— Cum de nu! îşi aminti neguţătorul zîmbind încîntat. Deci nu minţi bietul om, şi eu îl crezui nebun atunci.

— Care Marcu?! se băgă şi Mihai, căci pînă atunci nu vorbiseră niciodată despre prietenul său bănăţean.

— Eheei, ce băiat isteţ! răspunse jupînul Dumitru. Să vă spună şi Marin cum ne-a scăpat el de blestemaţii de haiduci.

Cu toată graba ce-o avea, Mihai nu se putu ţine să nu asculte despre peripeţiile lui Marcu, fiindcă nu mai încăpea nici o îndoială că despre el era vorba. Dar şi jupînul Dumitru fu nespus de bucuros aflînd că bănăţeanul scăpase cu viaţă şi făgădui că va trece negreşit pe la Iaşi ca să-l mai vadă. Ba să aducă şi arme de va fi cu trebuinţă pentru noul voievod.

— Şi cînd te gîndeşti că eu ziceam că ar fi vorba de craiul acela din Vicleien… îşi aminti jupînul Dumitru.

Se duse apoi să vadă cum stătea atamanul cu încărcatul, iar oamenii lui Mihai începură a se urca în lotci, unul cîte unul. Apoi, după ce barcazul „turcesc” flutură semeţ flamura profetului, apucînd firul apei la vale, porniră şi pescarii, nu înainte ca jupîn Dumitru să-l îmbrăţişeze pe Mihai şi să-i spună pentru Marcu toate urările lui şi ale lui Marin.

Prin stufăriş, printre grinduri şi locuri ştiute numai de oamenii apelor, oştenii trecură marea baltă a Brăilei spre deosebita încîntare a ochilor acestor oameni din Banat şi Transilvania, faţă de priveliştea ce li se înfăţişa. Nici chiar Mihai, care se socotea destul de umblat, nu mai avea ce spune. Era sfîrşit de iarnă şi prin ochiurile de apă se mai zărea ici-colo cîte un sloi de gheaţă.

— Uite gîştele! arătă unul nişte păsări mari şi albe ca zăpada.

— Alea-s lebede! răspunse un pescar de la vîsle. Sînt şi gîşte sălbatice pe aici, dar îs mai cenuşii şi cu gît scurt ca alea de pe lîngă casă.

— Da-s bune de mîncat? întrebă unul mai pofticios.

— Gîştele da, lebedele nu.

Un pîlc de pelicani, săltîndu-se greoi de pe luciul apei, stîrni alte strigăte de uimire. Apoi cînd vreun „vreasc uscat” îşi lua zborul, dovedindu-se a fi fost stîrc ori cine ştie ce altă zburătoare, bieţii feciori din alte meleaguri numai că nu-şi făceau cruce de atîta mirare. Egrete cu pene domneşti pe creastă, bîtlani înţepeniţi la pîndă pe vreun grind, lişiţele şi… cîte şi mai cîte îi făceau să se creadă într-o lume vrăjită.

— Muream şi încă nu ştiam deplin cît îi de frumos cuprinsul neamului nostru! glăsui un fecioraş de prin părţile Năsăudului.

— Dar şi pe aici tot al nostru-i pămîn... vreau să zic apa? întrebă Sîvu prigoreanul.

— Cum să nu? răspunse Pandele. Tot români trăiesc şi prin lumea apelor, ca şi pe pămîntul dintre Dunăre şi marea cea mare, numai că deocamdată ne stăpînesc turcii.

— Ca şi la noi! oftă prigoreanul.

— Dar s-o sfîrşi odată şi cu ei! îi asigură Mihai încrezător. Mai greu a fost la primul popas pe un grind, căci feciorii se îndoiau că-i va ţine pe toţi. Apoi sub nici o formă n-au vrut să guste din ciorba de peşte fiartă cu apă din Dunăre şi dreasă cu ouă de corcodel. „Să mă ferească dumnezeu de aşa spurcăciune!” zisese unul şi a fost îndeajuns pentru toţi ceilalţi. Nu şi pentru Mihai, care se înfruptă pe săturate făcînd haz de tovarăşii lui mofturoşi. Aceştia însă molfăiau slănină cu ceapă şi la prînz şi seara.

Trecură de Garvăn, de Cotul Pisicii, acolo unde Dunărea se învîrte în loc pînă a se hotărî să apuce calea spre vărsare, şi pătrunseră în balta Văcărenilor, de unde ieşiră printre grindurile de la Crapina. Ar fi mers ei şi mai departe, dar se înnopta. Zăriseră însă pe colina dinspre ţărmul turcesc nişte focuri de tabără şi Pandele porunci să se tragă cu lotcile pe sub mal, ca să vadă despre cine era vorba, deşi nu se prea îndoia că vor fi fost niscaiva osmanlîi.

— În acelaşi loc au poposit mai deunăzi şi oştenii lui Iskender-paşa, şopti el de parcă s-ar fi temut să nu fie auzit de cei de pe mal. Acuma pot fi alţii şi n-ar fi rău să vedem dacă sînt mai puţini decît noi.

— Nu ne putem strecura pe sub ei fără să ne simtă? întrebă şi Mihai cu voce scăzută.

— Cum aşa?! căscă gura Pandele. Să-i lăsăm să ne scape?! Ştii că ăştia se duc în Moldova şi jefuiesc şi-şi fac de cap, iar noi să-i lăsăm? Împuţinîndu-i, ne facem datoria de fraţi. De n-or fi prea mulţi, îi căsăpim în somn şi ne vedem de drum.

Feciorii se arătară însă nespus de bucuroşi că aveau să-l înfrunte pe păgîn şi Mihai se lăsă în voia lor, cu toate poveţele lui Marcu de a nu se încaieră cu turcii.

Traseră binişor la mal şi coborîră tiptil ca să nu fie simţiţi de cei de deasupra, care-şi aprinseseră numai două focuri şi păreau a se fi dat odihnei de noapte. Din porunca lui Pandele, care era mai priceput în astfel de împrejurări, se hotârîră să-i înconjoare pe la spate şi cînd avea să latre el ca o vulpe să se năpustească asupra corturilor dîndu-le foc peste păgîni.

— Facem rost de arme! şopti Mihai la urechea lui Pandele, de care nu se despărţea.

— Ba şi de pradă, căci ticăloşii cară cu ei întotdeauna.

Cu tot avîntul de care dăduseră dovadă, oştenii lui Mihai nu izbutiră să-i răzbată pe ceilalţi, care se deşteptaseră cu toţii şi săriră la bătaie pînă să mai apuce feciorii să aprindă corturile, în învălmăşeală se stinseseră şi focurile, aşa că se încrîncenară în beznă, abia deosebindu-se unii de alţii.

— Ucide! Loveşte! răsună deodată vocea lui Marcu.

— Staaaţi! răcni şi Mihai, spre uluirea lui Pandele. Potoliţi-vă, fraţilor! Ne batem între români... sîntem noi, Marcule!

— Mihai?! strigă acesta.

— Da! Eu şi ceilalţi, dar opriţi-vă o dată!

Cu greu s-au lămurit şi unii şi alţii că nu aveau duşmanul în faţă şi, după ce şi-au mai tras cîte un pumn în tăcere, în cele din urmă bătaia încetă şi ici-colo se aprinseră focurile: Noroc a fost că nimeni nu apucase a-şi pierde viaţa, dar vînătăi şi carne zdrobită erau îndestule, har Domnului.

— Cum de ajunserăţi să vă năpustiţi asupra noastră? întrebă Marcu îmbrăţişîndu-l pe Mihai.

— Noi sîntem de vină, se grăbi să recunoască Pandele. Socoteam că aţi fi niscaiva păgîni, şi cînd-colo...

— Lasă, frate Pandele, zise Mihai împăciuitor. Ne-am mai dezmorţit şi noi oleacă, fiindcă prea stătusem înţepeniţi în lotci atîta amar de vreme.

Îi povesti apoi prietenului său despre Pandele şi oamenii apelor, iar Marcu bucuros îi strînse acestuia mîna, în semn de împăcare.

— Acu... bine că n-a fost cu moarte de creştin, bîigui Pandele încă ruşinat. Dar ca să-mi fie cu iertare, iacă, mă leg să vă trec pe toţi pe malul celălalt, dacă aşa vi-i voia.

— Îţi mulţumim, frate dragă, şi ne bucurăm că la tot pasul întîlnim oameni de omenie şi de ajutor.

— Aşa-i pămîntul ăsta al nostru, oftă Sîvu prigoreanul, care venise să le spună că, după cîte ştia el, răsărise ziurelul de ziuă, de nu cumva pe aceste meleaguri va fi arătînd altfel.