Pompiliu tudoran în slujba domniei

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 1.8 Mb.
səhifə7/20
tarix30.12.2018
ölçüsü1.8 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   20

FLOAREA DE LA BOZOVICI
LUI MARCU I SE PĂRU CUNOSCUTĂ VOCEA DIN CĂRUŢĂ, dar nu-şi putea aduce aminte unde o mai auzise, încalecă şi înainte de a da pinteni calului, strigă către fugari:

— Iacă, am să vin singur la voi, ca să vă dovedesc gîndul meu cel bun!

Se lăsă o tăcere, ca şi cum aşteptau povaţa celui ce vorbise, după care unul dintre ei răspunse:

— N-ai decît să vii domnia-ta, căpitane, că noi nu avem nimic de ascuns. Nici măcar goliciunea pe care zdrenţele astea n-o mai pot acoperi.

Pînă să ajungă Marcu, fu săltat dintre răniţii din car unul care nu se deosebea cu nimic de ceilalţi, numai că de bună-seamă el le era căpetenie.

— Marcule! Frate! suspină rănitul hîrîindu-i pieptul şi suflînd cu greutate. Eu îs Amosie!… nu-ţi mai aduci aminte? Amosie de la Ciunga.

Marcu îşi înghiţi nodul ce i se pusese în gît şi abia de putu răspunde:

— Cum să te uit, Amosie dragă? Numai că aşa bărbos cum eşti, nu puteam să-mi dau seama, să mă fi tăiat bucăţele.

— Cam aşa sînt şi eu acuma, încercă să zîmbească rănitul. Numai că feciorii ăştia ai mei au strîns toate bucăţile la loc şi m-au legat pînă oi ajunge acasă, dacă ne vei îngădui tu.

— Vai de mine, dar cum se poate să vorbeşti aşa, frate dragă? Slobod eşti să mergi oriunde, numai că eu te-aş povăţui să rămîneţi şi tu şi ai tăi o vreme cu mine, ca să vă mai întremaţi şi să nu arătaţi ca nişte sperietori de ciori prin sate.

— Aşa da! încuviinţă Amosie, care încă se ţinea mîndru de cinstea şi încrederea arătată de oştenii lui. Asta înseamnă că nu sîntem prinşi, nu-i aşa?

— Vezi-bine! Sînteţi oaspeţii mei, zîmbi Marcu, după care se întoarse, urmat de căruţa fugarilor, în tabăra lui.

Porunci să fie duşi la adăpost prin sate şi mai bine de două săptămîni le fură de trebuinţă spre a se mai întrema. În răstimp picau alţii şi alţii dintre nejiorociţii ce fuseseră înfrînţi de oastea lui Gavrilă-vodă. Pe toţi îi opri Marcu prin satele din preajmă, dar cum începuse să se împrimăvăreze ar fi trebuit să-i ducă la Deva, aşa că într-o bună zi se hotărî să părăsească oastea prinţului.

A strîns toţi oamenii lui şi pe fugari şi le-a spus ce gînduri are, cerîndu-le să-l urmeze numai aceia care s-ar învoi să mai aştepte cu plata lefii pînă ce-or ajunge la Iaşi. Ar fi vrut să-l însoţească şi Amosie, dar acesta se împotrivi, fiind încă foarte slăbit.

— Ia pe feciorii tineri care au fost cu mine, că-s tare de ispravă şi nu m-or face de ruşine. Eu sînt ciolan bătrîn şi simt c-a venit vremea să mă trag printre ai mei, căci nu se cade să-mi zacă oasele prin alte părţi.

— Ce vorbeşti în dodii, Amosie? îl certă Marcu. Să nu mai pomeneşti de moarte!

— D-apăi că toţi sîntem datori cu una, numai că eu mă socoteam să mai stau vreo cinzeci de ani pe la Ciunga, ba şi să mă-nsor, făcu haz tomnatecul flăcău.

— N-ai tu inima aia să intri slugă la o muiere. Parcă te văd că vii pe vară la Iaşi, să ne scăldăm în apa Rahluiului. Să ştii că te aştept. Şi să-l aduci şi pe Florea, adăugă Marcu la despărţire.

Ceilalţi oşteni au rămas în seama lui Gagy Miklos, secuianul ce furase caii baronului de Vinţ şi care urma să-i ceară iertare lui Kovari în numele lui Marcu, pentru că nu s-a mai dus să-şi ia rămas bun de la el. Trebuia să-i amintească acestuia că-l slujise după învoială, întrucît se înţeleseseră să fie slobod a pleca atunci cînd i-ar fi voia.

Apucînd poteca munţilor ar fi putut străbate lesne spre Borlova, dar ce să fi căutat Marcu acasă, avînd cu el patruzeci de oameni? Pe de altă parte, trebuia să-i scoată la Dunăre, după cum se înţelesese cîndva cu Grazziani, şi apoi, trecînd apa, să-i ducă la vale tot pe malul din dreapta, pînă or putea să intre dinspre miazăzi în Moldova. Aşa şi făcu. Şi după mai multe săptămîni de umblat prin păduri, hrănindu-se numai cu ce vînau, ajunseră frînţi de osteneală pe valea Nerei, într-un sat aşezat pe costişă şi căruia i se spunea Prigor. Ar fi putut intra chiar în aşezarea cea mare ce se numea Bozovici, dacă ar fi avut îndeajuns să plătească găzduirea, dar la Prigor era mai lesne şi, fiind în preajma codrului, puteau găsi mai uşor scăpare în caz de vreo primejdie. Zilnic însă Marcu îşi arunca ochii pe vale şi văzînd casele arătoase ale unor gospodari înstăriţi îşi frămînta mintea cum ar face rost de bani, ca să-şi îndestuleze oamenii şi să mai strîngă şi alţii. Însoţit de Mihai, bătea satele din împrejurimi şi mai găsiseră destui feciori, dar cum aveau să se mai descurce cu atîtea guri? Iată însă că într-una din zile, pe cînd se aflau în drum către Prigor, se pomeniră nas în nas cu Pera! Mare le-a mai fost bucuria şi pe dată făcură cale întoarsă, dar acum la o cîrciumă din Bozovici, spre a cinsti revenirea. Marcu află cu amărăciune ştirea că bunul său prieten Gaşpar, deşi se afla în graţii la Stambul, încă nu se alesese domn în nici o ţară românească şi astfel îşi dădu seama că feciorii pentru oastea voievodului fuseseră strînşi prea devreme.

— S-ar putea totuşi ca în răstimp să-l fi făcut domn, adăugă Pera văzînd dezamăgirea de pe faţa bănăţeanului. Şi dacă ai trebuinţă de bani, ţi-oi da eu ceva, iar de rămîi prin părţile astea, eu mă pot întoarce, fie cu plata oştenilor, fie cu porunca să-i slobozi pe la casele lor. Eu am să-l întîl-nesc pe dumnealui Gaşpar la Istanbul, de nu va fi chiar la Iaşi, şi are să afle oricum că trăieşti şi tare se va mai bucura, căci te credeam pierdut.

— Altcum nici n-am ce face... Bine ar fi să nu treacă prea lungă vreme, că pe feciorii mei nu-i mai pot ţine degeaba.

Tînărul croat îl linşti pe Marcu spunîndu-i că are să se întoarcă în cel mult trei-patru săptămîni, dacă nu cumva se va afla ştirea înscăunării lui vodă-Grazziani. Atunci ar fi trebuit să-şi urmeze drumul după cum fusese înţelegerea.

Curată sărbătoare în rîndul oştenilor lui Marcu la vederea banilor care, de bine, de rău, îi îndestulau o vreme. Acuma li se îngădui să bată satele, spre a-şi cumpăra cîte ceva de-ale gurii şi să-i lămurească pe locuitori că ei erau ostaşii unui domnitor ce avea să-i scoată pe românii de pretutindeni de stăpînire străină. Unii îi priveau cu neîncredere pe aceşti tineri ce-şi ziceau „cătane”, dar care arătau mai curînd a ţărani, fiind înarmaţi cu bîte noduroase în loc de spade. Alţii le dădeau sfaturi pentru înfruntarea cu duşmanul, cinstindu-i cu cîte un păhărel de răchie, dar erau şi mulţi dintre aceia care spuneau că nu sînt decît nişte zănateci pierde-vară, că nu se îndeamnă la muncă şi bat coclaurile trăind din te miri ce. Poate că de aceea nici nu se înghesuiau în mica „oaste”, chipurile, aflată la porunca unui voievod despre care nu auziseră niciodată.

Primăvara sosise pe dealurile bozoviciene, subţiind zăpada şi făcînd-o să se strecoare uşurel către rîul ce începuse a se umfla cu semeţie. Era vremea aratului şi a muncii pe ogor, dar de la Pera nici un semn, aşa că Marcu, destul de îngrijorat, se gîndea să-şi sloboadă feciorii pe la casele lor.

— Şi dacă s-ar băga la muncă pe la cîte un gospodar? întrebă ca pentru sine Mihai.

Era o zi însorită şi se vedea pe feţele celor din preajmă cum li se scurgeau ochii după plugarii ce osteneau pe coaste, pocnind din bice şi privegheaţi îndeaproape de berze.

Marcu tresări şi rămase o vreme pe gînduri, după care răspunse:

— Socot că i-am putea întreba, dar să nu se creadă că vrem să intrăm ca slugi. Pe de altă parte s-ar putea ca noi să plecăm de la o zi la alta, şi atunci mai rău i-am încurca. Cîte o mînă de ajutor de ce nu, cine o vrea şi unde i-ar plăcea.

Dar zilele senine n-au ţinut prea mult, aşa că şi dorul de plugărit se cam topi, mai cu seamă că se auzise zvonul de schimbarea domniei în Moldova. Marcu era descumpănit şi mai că-i venea să apuce drumul, părîndu-i rău de făgăduiala dată lui Pera că-l va aştepta pe loc. Barem de vreo mie de ducaţi să fi făcut rost, n-ar mai fi stat să bată uliţele Bozoviciului, cum făcea de la o vreme. Îngîndurat cum era, ajunse pe malul apei, unde fetele şi nevestele din sat spălau de zor la rufe. Poate că nici nu le-ar fi băgat în seamă, de n-ar fi auzit larma lor voioasă şi chicotelile fetelor de măritat. Lui nu-i mai stătea gîndul la parte muierească, socotindu-se lecuit după acea păţanie de la Micoşlaca, dar fără voie privirea i se opri pe o codană, care-l ţintea cu toată căldura ochilor ei de culoarea cîmpului. De sub năframă i se zăreau şuviţe castanii, aşa cum aveau părul mai toate fetişcanele de prin partea locului, dar lui, fără să ştie de ce, i se păru a fi mai altcum.

Rămase pironit locului şi de n-ar fi fost Măria lui Iova, o muiere pogană şi tare şugubeaţă, nici n-ar fi ştiut ce să mai facă. Aceasta, de cum îl văzu sorbind-o din ochi pe fată, începu a da din coate şi şopti cîte ceva suratelor ei, după care zise către Marcu:

— Pofteşte şi domnia-ta de ne ajută, că tot am auzit că oştenii ce-i stăpîneşti muncesc pe la oameni. Iacă, Anuţa noastră tare s-ar mai bucura…

Vorbele femeii se topiră în rîsetele celorlalte şi oşteanul simţi că nu prea era potrivit să se pună în gură cu ele.

— La spălat nu m-oi pricepe, dar să-i car coşarca de rufe pînă acasă, mai că m-aş încumeta… şi drept plată nu cer decît o sărutare, răspunse hîtru Marcu.

— Ţi-o da el, tată-su, una de n-ai s-o poţi duce! îl ameninţă, în şagă, tot pîrdalnica de Măria.

— D-apăi că tata n-o mînca oameni… se împotrivi fata roşindu-se în obraji.

Rîsetele nu mai conteniră o vreme şi abia în cele din urmă izbuti Marcu să le potolească, vrînd să le facă a crede cu totul altceva. Auzise el de tatăl fetei, cel mai răsărit gospodar din vale, dar nu gîndise să aibă asemenea frumuseţe de faţă.

— Anuţă, zise el fără să mai zîmbească măcar. Spune-i lui taică-tău că aş vrea să am cu el vreo două vorbe.

— Să n-o ceri de nevastă, că-ţi rupe picioarele, se băgă iar Măria, spre hazul celorlalte.

— Am picioare bune şi nu cred că m-ar prinde...

Şi cu asta o luă iute din loc, socotind că nu mai avea rost să fie ţinta veseliei lor şi mai cu seamă să n-o facă pe biata fată să se ruşineze. Însă de cum ajunse la ai săi începu să simtă lipsa ochilor Anei, iar a doua zi îi mărturisi lui Mihai că se simţea din nou îndrăgostit.

— Asta nu-i baroană, frate dragă, îi răspunse acesta. Ia-o de nevastă şi te căpătuieşti aici, la Bozovici.

— O veni şi vremea aia, oftă bănăţeanul. Însă mai-nainte avem de împlinit o datorie măreaţă către neamul nostru...

Totuşi fata îi era mereu în minte şi se înciuda că n-o mai întîlnise nici la pîrîu şi nici măcar pe uliţe, aşa că-l bătea gîndul să se ducă de-a dreptul acasă la părinţii ei. N-a mai fost trebuinţă, căci într-una din zile, pe cînd era în cîrciumă, numai ce se pomeneşte că un om spătos şi chipeş, cu mustaţă „vrabie”, se trage la masa lui.

— Bună ziua! tună o voce groasă. Am auzit că ai ceva a-mi spune.

În glasul lui se simţea parcă o uşoară ameninţare, dar Marcu, după ce-l recunoscu pe tatăl Anei, îi răspunse foarte liniştit:

— Nene Ioane, ştiu că ai ceva prisos de bucate şi m-aş ruga să mi le vinzi mie. Banii nu-i am pe toţi acuma, dar în două săptămîni, poate şi mai puţin, îţi plătesc atîta cît ne-om înţelege.

Omul rămase mirat, întrucît se aşteptase la cu totul altceva, decît la tîrguirea unor bucate. Prin sat începuseră a umbla vorbe despre întîlnirea străinului cu fiică-sa şi asta îl scoase din sărite. Pentru aceasta venise hotărît să i-o reteze veneticului, dar iată că acesta voia cu totul altceva. „Să te mai iei după vorba muierească!” îşi zise el oarecum uşurat, căci mai că era să o şi bată pe sărmana copilă.

— Păi, nu ştiu ce să spun… De bani nu duc mare lipsă, dar, ce-i drept, ar mai fi unele bucate peste trebuinţă.

Marcu porunci băutură şi, mai o vorbă, mai un pahar de răchie, se apucă să împuieze capul bozoviceanului cu gîndurile lui de viitor, încît la o vreme acesta era să spună că le dă de pomană toate bucatele, dacă nu şi tot ce avea în gospodărie. Şi de unde mulţi se aşteptaseră la o încăierare, rămaseră uimiţi văzîndu-i pe cei doi îmbrăţişîndu-se ca nişte prieteni vechi.

Apoi, pe cînd era de aşteptat cel mai puţin, Marcu aduse vorba şi de Ana.

— Să ştii, nene Ioane, că mi-i tare drag de domnia-ta, dar şi mai mult de Ana.

— Ceee?!

— Stai domol şi să chibzuim pe îndelete. Ţi-am spus că şi eu mi-s de prin partea locului şi nu un neisprăvit. M-am legat cu vorba să duc oaste voievodului meu, dar tot prin părţile astea m-oi întoarce să-mi îngrop ciolanele. Iar cînd oi veni, mi-s şi eu om cu stare. Şi abia atunci îţi cer eu să-mi dai fata! Ce zici? Te-nvoieşti?

— Hă, hăăă! Pînă atunci s-o usca biata fată, iar domnia-ta, de nu-ţi vei fi găsit alta prin depărtări şi dacă te-i mai întoarce, n-ai să te mai uiţi la o floare veştejită.

— Lasă, că florile din Bozovici nu se trec ele ca verdeaţa cîmpului…

— Aşa credeam şi eu cînd aveam anii domniei-tale. Dar dacă tot am ajuns să vorbim de asta, du-te acasă la Borlova şi vino cu neamurile s-o facem după datină, iar eu îţi las gospodăria şi fata...

— Nu pot, nene Ioane, nu pot! Mi-s om cinstit şi ţi-o spun pe-a dreaptă: de plecat, trebuie să plec, iar de nu m-oi întoarce într-un an-doi ori nu capeţi veste de la mine, eşti slobod să dai copila după cine ţi-o plăcea. Batem palma?

Mai vorbindu-se şi mai adăugind nişte păhărele, pînă la urmă căzură la înţelegere, încît pe drum bozoviceanul începu să se întrebe, mormăind de unul singur: „Dar, oare, ce i-am vîndut... fata ori bucatele?!”
CUVIOSUL EGUMEN
RAFAILĂ AFLASE DE LA VEL-VORNIC cum că tovarăşii lui de drum fuseseră duşi la un alt trup de moşie, numit Mărgineni. Atunci cînd se îmbătaseră, Timofte îi urcase într-o căruţă luîndu-şi rămas bun de la ei şi, fiind ameţiţi de tot, aceştia nici nu şi-au dat bine seama ce se petrecea. Merseră aşa o vreme, pînă cînd argaţi boiereşti rînduiţi anume s-au prefăcut a-i ataca la drumul mare, ducîndu-i apoi cu căruţă cu tot la Mărgineni. Cînd s-au dezmeticit a doua zi îşi mai aduceau aminte de peripeţiile de la curtea boierului Bucioc, dar n-aveau habar cine putea fi noul lor prigonitor. Fuseseră cercetaţi într-una din zile, pînă la piele, dar nu s-a găsit asupra lor nici o scrisoare ori vreun alt semn şi, cu toate că-i iscodiseră ce căutau la domnul Moldovei, n-au putut scoate de la ei mare lucru. Pentru aceea hotărîse velitul boier ca Rafailă să-i întovărăşească din nou şi să-i tragă el de limbă, iar mai apoi să intre pe sub pielea lui Radu-vodă Mihnea.

Primind încuviinţarea de plecare se îndrepta acuma spre Mărgineni într-o sanie, ce-i drept nu prea arătoasă, iar ca surugiu îi slujea Barabulea.

— Măi faraoane, te cam lăudaşi cu Tilinca ta, că nici frumoasă nu fu, iar de păcătoasă… ce să mai zic?

— Haoleo, taică părintele, nu cumva o terfelişi, fără a-i da şi lui babacu-său barem de-o căciulă?

— Lasă că i-am dat ei îndeajuns, iar ţie ţi-am făgăduit scripcă.

— Nu cred s-o mai văz, că tare te mai mîniaşi...

— Tocmai pentru aceea va trebui să nu-mi ieşi din poruncă, spre a putea uita cît ai fost de nemernic. Numai de mine să asculţi!

— Ascult, păcatele mele, cum să n-ascult!

— Bagă de seamă, pe tine te pun în locul paznicului, că, aşa cum ai vrut, n-o mai amestecăm pe frumoasa Tilinca, nemai avînd nici vreme. În felul acesta scapă şi cinstea ei neatinsă, că tare mai e uşor de zdruncinat şi s-ar fi dat în dragoste cu prinşii, în loc să-i iscodească.

— Dii, căluţii tatii! îşi îndemnă robul telegarii, de parcă nici n-ar fi auzit spusele călugărului.

Acesta însă nu se sinchisi de moftul robului şi vorbi mai departe:

— Va trebui să faci „pe-al dracului” cu ei ca să te urască, iar cînd voi veni eu să-i scap trebuie să-ţi altoiesc vreo cîteva, ca să nu dăm de bănuit că am fi fost înţeleşi dinainte.

— Tot mai bine să zicem că-s ungur şi nu ştiu rumâneşte. Tac chitic şi sfinţia-ta îi scoţi frumuşel...

— Eşti nărod! se zburli călugărul. Cum aş putea pleca mai departe cu ei, dacă nu sînt eu izbăvitorul?

— Auzi, părintele, pupa-ţi-aş tălpile matale, de ce să cern atîta încurcătură, cînd poţi veni pe la spate, mă prinzi c-o funie, îmi pui un căluş şi-ţi vezi de drum. Eu, în schimb, mă jur să nu strig după ajutor.

— Atîta ar mai trebui, netotule, să începi şi să cîrăi.

— Ca să nu se prindă că sîntem înţeleşi...

— Bine! Am să mă mai gîndesc, dar tu să nu scoţi o vorbă, ori să-ncerci să mi te împotriveşti cumva, că te ia mama dra... doamne iartă-mă! pufni Rafailă bătîndu-se peste gură.

Începuse să-l înfurie ţiganul, care făcea pe prostul, deşi îl ştia cît era de isteţ, ba chiar primejdios de deştept.

Sania dădea uneori peste petece de pămînt şi tălpicile hîrşîiau încetinindu-i goana. Cu o căruţă i-ar fi venit mai greu să fugă de la Mărgineni, aşa că tot o sanie avea să ia, da una mai acătării şi fără Barabulea pe capră. Un gînd îi fulgeră prin minte şi călugărul zîmbi în sine, căci dacă l-ar fi văzut careva, s-ar fi îngrozit de căutătura lui.

După cotitura dealului se ivi un sat amărît, îngropat cu totul sub troiene, însă în marginea lui către pădurea din faţă, se ridica semeţ conacul boierului Bucioc. Nu era de mirare că acolo îi zăvorise pe oştenii domnitorului, fiindcă să fi vrut careva şi tot n-ar fi izbutit să sară peste zidul acela de cărămidă arsă, ca la o cetate. Din loc în loc erau foişoare de pîndă folosite la veme de primejdie spre a vesti apropierea duşmanului, ori pentru a trage cu sîneţele asupra năvălitorilor. Pustietatea împrejurimilor îi îndemna pe neştiutori să treacă mai departe, iar la nevoie se putea adăposti aici şi stăpînul, fără teamă de a fi dovedit de vreo ceată duşmană.

Pătrunseră în ogradă fără nici un fel de larmă, ba s-ar putea spune mai curînd că pe furiş, spre a nu se afla cum au venit. Jupîn Preda-vătaful căpătase vorbă de la boier să-l întîmpine pe călugăr şi să facă după cum îi va fi pofta, fără să se mire ori să întrebe ceva, nicicum să nu i se împotrivească. Dar mai ciudată i s-a părut porunca de a-i lăsa pe prinşii ce-i avea în pază să fugă cu străinul, fără a le lua măcar urma. Se vede că boierul voia să scape într-un anume fel de ei şi nu era treaba lui să se amestece. Îi primi aşadar cu prefăcută nepăsare, dar el aduse două stacane de rachiu fiert, după care Barabulea fu trimis la cuhne să se ospăteze, iar pe Rafailă îl îmbie şi cu o ceşcuţă în care plutea mirosul de scorţişoară în aburii de prună. Asta era pentru el ceva de mare preţ şi dovada că se bucura de cinste, ori chiar teamă, în ochii vătafului. Dezmorţindu-se, prinse chef de vorbă şi-i ceru lui Preda ca toţi paznicii să fie înlăturaţi, Barabulea urmînd să rămînă singurul, dar asta abia asupra nopţii. Pînă atunci vru să se odihnească niţel, după osteneala drumului.

Unde fuseseră închişi, Pîrvu şi tovarăşii lui, uşa era numai din zăbrele, anume ca să se poată privi înăuntru, fiind întru totul asemănătoare cu o temniţă, numai că se afla în pod. Cina le fu adusă de către Barabulea, care se schimonosea în fel şi chip, făcînd pe mutul şi pe surdul, doar de-o putea trage ceva cu urechea, dar zadarnic, fiindcă întemniţaţii n-aveau chef de sporovăială şi nici măcar schimbarea paznicului n-au luat-o în seamă. Cam dezamăgit, Barabulea veni să-şi spună păsul, dar călugărul i-o reteză:

— Cu atît mai bine! Isprăvim chiar în noaptea asta toată treaba. Te aşezi cu spatele spre uşa pe unde voi intra eu, te faci că mă auzi şi dai să te repezi asupra mea, iar eu te voi pocni în moalele capului, tu făcîndu-te că te prăbuşeşti în nesimţire.

— Haoleo, da’ parcă altcum vorbirăm, părintele! Nu zisărăm că vii şi mă prinzi de gură, îmi pui căluş şi mă legi fedeleş? Ce atîta pocnitură? Văz eu că pînă la urmă tot ţi-a rămas oful să mă baţi, cu toate că ziseşi că m-ai iertat.

— Hai să fie şi pe voia ta! rînji Rafailă, dar în aşa fel că robul simţi cum îl trecură căldurile.

La vremea sorocită, mai înainte ca cei de după zăbrele să fie cuprinşi de somn, ţiganul se aşeză pe un butuc şi cu spatele spre uşă. Prinşii ridicară privirile cînd văzură cum se strecura o umbră în încăpere, ferindu-se parcă de paznic, şi tresăriră de nădejdea scăpăriii. Desluşiră veşmintele călugăreşti, apoi lama hangerului scos de sub sutană străfulgerînd prin aer şi înfingîndu-se cu sete între umerii lui Barabulea. Cînd ucigaşul se năpusti asupra lui, nefericitul rob abia mai apucă să horcăie: „de ce...”, apoi mîinile călugărului i se înfipseră iute în beregată, storcîndu-i şi cea din urmă suflare.

Cînd încetă şi ultima zvârcolire, cuviosul trase arma însîngerată şi o şterse de veşmintele mortului, după care îşi ridică gluga, arătînd o faţă surîzătoare către foştii lui tovarăşi.

— Rafailă! strigară toţi trei aproape deodată, cuprinşi de uimire.

— Haideţi să fugim pe dată, pînă nu prind de veste, le răspunse el, descuind zăvorul. Se arăta îngrijorat să nu-i găsească cineva, deşi ştia foarte bine că slujitorii boierului dormeau neîntorşi.

Dar oricît era de zorit, tot se lăsă îmbrăţişat de cei trei, murmurînd cu smerenie: „De-aţi şti cît v-am căutat, fraţilor!” Bieţii oşteni erau atît de bucuroşi încît n-au mai stat să se întrebe cum au fost dibăciţi şi nici măcar despre ciudata întrebare a paznicului care făcea pe mutul. Singur cuviosul se simţi dator să-i răspundă mortului ce-l privea cu ochi sticloşi, desigur în gînd: „Tu ai vrut-o Hazdrabuleo, să te fac să taci cu un căluş, dar dacă nu găsii căluş...”

În spatele casei îi aştepta o sanie cu caii înhămaţi şi fără nici un vizitiu, dar nici asta n-au băgat de seamă cînd au părăsit ograda aceea împrejmuită, de parcă ar fi plecat din ospeţie şi nu fugeau din temniţă. Toate se petrecuseră atît de neaşteptat, încît cei trei nu mai pridideau să mulţumească binefăcătorului, nicicum să-l mai cerceteze.

La rîndul lui, Preda-vătaful porunci să se închidă poarta pe urma fugarilor, după care dădu o raită pe la pod, împiedicîndu-se de leşul ţiganului. Înjură pentru spaima pricinuită, dar îşi zise că şi aceasta va fi fost porunca stăpînului, aşa că trimise doi argaţi să ridice mortul şi să-l urce în sania cu care venise, trimiţîndu-l înapoi la curte. Se-nţelege că dumnealui vel-vornicul tare s-a mai cătrănit văzînd ce-a mai rămas din bietul rob, dar pînă la urmă ridică din umeri şi zîmbi în barbă: „Afurisită satană şi Sarsailă ăsta. N-a vrut să lase nici un martor pe urma lui!”

Fugarii, în schimb, mergeau ca la nuntă, numai că nu chiuiau, într-atît erau de nepăsători dacă îi urmărea careva au ba. Erau bucuroşi nevoie mare, căci, din cîte le spusese Rafailă, tocmai le sosise sorocul şi ţiganul nu era altul decît gîdele, care venise să-i cerceteze pe tăcute...

— Bine ai făcut că l-ai ucis pe nemernic! încuviinţă Pîrvu. Păcat că n-ai putut afla şi numele stăpînului său, care ar fi meritat aceeaşi soartă.

— Şi noi care credeam că tot Timofte şi stăpînul său ne-au închis, zise Lixandru nedumerit încă de cele întîmplate.

— Da’ de unde?! Aş putea zice că roşcatul chiar m-a ajutat să am veste despre voi, iar boierul a încuviinţat să-i iau sania. S-ar bucura să vă ştie scăpaţi, dar n-am cum să le dau de ştire.

De data aceasta Rafailă spusese adevărul şi, cum vel-vornicul ar fi vrut să-i afle ajunşi cît mai curînd în cetatea de scaun, a fost cam dezamăgit cînd le-a pierdut urma. Din pricina unor viforniţe ce s-au abătut asupra lor, au fost nevoiţi să se adăpostească prin diferite sate şi o săptămînă încheiată au aşteptat întroieniţi, la numai o zi depărtare de Iaşi. Abia pe la sfîrşitul lui Făurar se văzură pe uliţele tîrgului, pardosite de omăt şi sticloase din pricina săniuţelor puzderiei de copii ce se vînzoleau toată ziulica prin calea drumeţilor, ba toate colinele şi dealurile dimprejur răsunau de larma lor. Cît despre palatul domnesc, acesta parcă se coborîse din basmele iernii, sub cuşma uriaşă de zăpadă şi împodobit cu ţurţurii de la streşini. Ferestrele erau albite de flori de gheaţă, căci măria-sa înlocuise peste tot băşica de porc cu sticlă făurită în Transilvania, la Porumbacu, uluindu-i pe târgoveţi prin pohfala de care dădea dovadă.

Mai greu a fost să-i dea de veste lui Vodă, dar îndată ce acesta află de ei au şi fost chemaţi în spătăria mică, să i se înfăţişeze.

— Dragii mei, se bucură domnitorul întînzîndu-le mîna spre a fi sărutată. Iacă, şi tu eşti aici, Lixandre, şi tu, Tudore, dar… tu?! îl fixă el pe Rafailă. Nu-mi aduc aminte de tine.

— Este slugă credincioasă măriei-tale, sări Pîrvu.

— Eşti cu adevărat călugăr? întrebă Vodă.

— Păcătosul şi nevrednicul Rafailă, robul prealuminăţiei-tale, doamne, se smeri cuviosul, îndulcindu-şi cît mai mult glasul.

— De n-ar fi fost sfinţia-sa, urmă Pîrvu şi astăzi am mai fi zăcut întemniţaţi undeva prin Ţara de Jos.

— A cutezat careva să se lege de voi? se încruntă domnul. Nu i-aţi spus că sînteţi în slujba domniei? Cine e nemernicul?

— Dacă am şti... dădu din umeri Pîrvu.

Îi povesti apoi toată păţania lor, cum scăpase Rafailă odoarele de la Ot Menedec de lăcomia tătarilor şi aşa mai departe, pînă ce voievodul auzi de numele lui Bucioc.

— Hm! Nu ştiu ce să zic! mormăi el ducîndu-şi mîna la falcă, după care-şi răsuci mustaţa. E un vulpoi bătrîn ce mi se arată credincios pe faţă, dar s-a tras la moşie, de unde face tot felul de umblete ba cu lehii, ba cu Grazziani, care-mi pofteşte scaunul.

— Cum e cu putinţă, măria-ta, se băgă Lixandru în vorbă. Să-l chemi la cercetare, ori dă-l pe mîna noastră să...

— Uşurel, Lixandre, uşurel, rîse voievodul de înflăcărarea oşteanului. Este un mare boier al ţării şi fără dovada hainei ar fi cam greu să-l dau în gît. Are multă putere în Moldova şi eu nu vreau să mă stric în astă vreme eu el.

— Poate că nici nu-i vinovat, îndrăzni smerit şi Rafailă. Poate că ălălaltul, care ziseşi măria-ta că-ţi vrea tronul…

— Nu, părinte. Asta numai Dumnezeu ştie şi are să pedepsească el pe trufaş după faptă. Apoi, drept să vă spui dragii mei, m-am cam betegit de ochi şi m-aş trage pentru hodină la Stambul, unde am şi trimis-o pe doamna cu copiii. Prea se întunecă norii deasupra Moldovei şi eu nu mă pot împotrivi creştinilor, iar lehii ar pofti să-i izgonească pe turci de pe aici şi să le ia locul... Oare acest Grazziani să fie şi omul lor, din moment ce-l vor în locul Movileştilor?! Vom trăi şi vom vedea! Eu prieten sînt şi cu unii şi cu alţii.

Rafailă zîmbi în barbă încîntat că boierul Bucioc nu-l minţise vorbindu-i de mazilirea voievodului, numai că nu-i pomenise nimic de străinul acela, cu nume parcă nemţesc, despre care nu auzise niciodată. El însă apucase să dea odoarele domnitorului, aşa că i se cuvenea şi o răsplată, dar Vodă nu părea să se gîndească la asta. Nici nu putu să aducă vorba, fiindcă Pîrvu se grăbi să spună că-l vor urma pe domn în surghiun, iar acesta, înduioşat, porunci să nu se mai despartă de el nici unul, găzduindu-i la curtea domnească. Rafailă ar fi putut fi mulţumit pentru această primă izbîndă, căci ajungea unul dintre oamenii de credinţă ai domnitorului, întocmai cum îi ceruse Bucioc. Însă dacă ar fi venit străinul acela în loc, vel-vornicul trebuia să-l răsplătească, aşa că n-avea de ce să împărtăşească soarta lui Vodă. Aşadar socoti că era mai bine de rămînea în afara curţii lui Radu-vodă Mihnea, şi gîndul acesta îl mărturisea însuşi boierului Bucioc, peste care dădu chiar în joia mare din săptămîna luminată a paştelui văleat 7126 de la facerea lumii, ori 1618 de la Mîntuitorul.

— Fii fără grijă, Sarsailă, rîse boierul cînd auzi gîndul de mărire al călugărului. Dacă ajunge Gaşpar Grazziani domn, te face patriarh! Dar mai întîi va trebui să-mi spui pentru ce l-ai înjunghiat pe Barabulea?

— Se făcuse neobrăzat şi îşi luase nasul la purtare. Cum avea ştiinţă de legătura noastră, mă gîndii că n-ar fi pe placul domniei-tale să ajungă la urechea lui Vodă o vorbuliţă, oricît de mică, răspunse cuviosul.

— Am bănuit eu. Păcat însă că tare frumos mai cînta din scripcă, nefericitul...

— Mai bine fără lăutari, boierule, dar cu capul pe umeri. Degeaba îţi cîntă la ureche, cînd căpăţîna ţi-i la picioare!

— Mă, că tare înţelept te-ai mai făcut Sarsailă. Am să mă las acuma după cum mi-i cînta tu, dar să ştii că nu ţi-oi juca după voie! îl ameninţă boierul cu degetul.

— Dacă socot eu bine, zise mieros Rafailă, cînd o veni acel Gaşpar-vodă, despre care uitaşi să-mi pomeneşti măcar, toată Moldova are să joace după cântarea domniei-tale…

— Ha, ha, ha! rîse Bucioc săltîndu-şi burta cu mulţumire. Nu ţi-am spus de venetic, fiindcă acela va fi pus în scaun de Iskender-paşa şi va sta vremelnic. Mai pe urmă are să vie craiul lehilor, iar noi boierii, fi-vom asemenea şleahticilor.

— Atunci nu mai este de trebuinţă să moară Radu-vodă Mihnea, dar cu celălalt ce se va alege?

— Vom vedea! Poate că are să plece şi Gaşpar-vodă de bună voie, că lehii stau gata să intre în ţară, dar mai este o temere din pricina lui Iskender-paşa, care a strîns oaste mare la Akerman şi... da’ ce-ţi spun eu toate astea ţie? se opri boierul. Tu să asculţi de porunca mea şi atît!

— Nu ştiam dacă trebuie să-l urmez şi eu în surghiun pe Vodă, ca şi ceilalţi...

— Vezi mai bine c-a murit stareţul de la Suceviţa, săptămîna trecută, zise Bucioc fără să bage în seamă strîmbătura din nas a lui Rafailă. Cere-i lui Vodă să te pună pe tine în locul mortului, că am să vorbesc eu cu vlădica de Rădăuţi şi nu se va împotrivi.

— Cam puţin, măria-ta…

— Puţin, pe dracu! Trebuie să te smereşti ca să ajungi sus. Ghiujul acela de vlădică, nu mai are multe zile, iar pînă atunci rămii în ţară ca stareţ, că de nu, te pomeneşti că te tîreşte Vodă după el pe la Stambul şi nu mai pupi nici un rang, cuvioase. Ascultă-mă pe mine, căci aşa ne-a fost vorba!

— Prea-bine, măria-ta, făcu spăşit Rafailă. Am să ascult.

Domnitorul fu mulţumit să afle că însuşi episcopul de la Rădăuţi îl cerea ca stareţ pentru monastirea Suceviţa, tocmai pe Rafailă, care se afla acum în slujba de taină a domniei. Nu şi-a pus însă întrebarea de unde să-l fi cunoscut bătrînul chiriarh pe călugărul venit din Muntenia. Era bucuros să-l răsplătească după voie şi de fapt nu-i mai păsa ce se va întîmpla cu el, căci pe undeva, în adîncul sufletului, nu prea simţea drag de roşcovan.

De ziua sfintei înălţări, preacuviosul stareţ de la Suceviţa asculta smerit slujba borborosită cu mare greutate de către bătrînul vlădică, dar ochii îi alunecau asupra frumoaselor odăjdii cu care era înveşmîntat acel prinţ al bisericii. Lui i s-ar fi potrivit mai bine… şi Rafailă zîmbi gîndindu-se la spusele boierului, care-i făgăduise că, îndată ce bătrînul se va duce „de-a dreapta tatălui”, el îi va lua locul. Nu-i rămînea, deci, decît să-l ajute să se călătorească mai curînd...

Ospăţul ce a urmat, stropit din belşug cu vin de Hîrlău, nu i-a priit preasfinţiei-sale şi de atunci i s-a tras o boală ce părea a fi fără leac, întrucât îl rodea pe dinăuntru, la măruntaie. Bietul moşneag se chinui vreme îndelungată pînă către sfîrşitul postului Crăciunului, după care îşi dădu duhul, spre marea bucurie a preacuviosului stareţ Rafailă de la Suceviţa. „Doamne, Dumnezeule, iartă-mă! se ruga în tăcere şi cu multă smerenie Rafailă, în faţa altarului. Văzut-ai doar că nici a te sluji nu mai era în stare, sărmanul nevolnic. Ai milă, Mîntuitorule, de sufletele noastre, că eu din cuget curat am turnat licoarea, spre a te sluji pe Tine!”

O asemenea rugăciune spusă cu glas tare ar fi umplut de groază întreg soborul monahicesc, dar aşa, se uitau care mai de care cu milă la bietul stareţ, părînduli-se că suferă cumplit pierderea bătrânului vlădică ce-l adusese ca egumen al lor, cel dintîi printre călugării de la una dintre marile monastiri ale Moldovei, şi asta nu era puţin lucru. Iar pînă în scaunul episcopal de la Rădăuţi, rămas acuma gol prin osîrdia lui, mai avea un singur pas de făcut. Va izbuti oare?



Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   20
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə