Pompiliu tudoran în slujba domniei



Yüklə 1.8 Mb.
səhifə6/20
tarix30.12.2018
ölçüsü1.8 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   20

ÎNRĂDĂCINAREA
DE CUM SE ÎNFĂŢIŞĂ MĂRIEI-SALE GAVRILĂ-VODA MOVILĂ, tînărul Tucalas făcu o plecăciune smerită cu faţa pînă la pămînt. Era un semn de mare supunere pe meleagurile de unde venea şi voia să-şi arate credinţa faţă de domnul ţării în care se pripăşise. Tatăl său, Lampas Tucalas, rămăsese mai departe în olăria lui din Rumelia, dar şi-a povăţuit odrasla să-şi încerce norocul prin ţările româneşti de peste Dunăre, unde mulţi alţi semeni de-ai lor se îmbogăţiseră peste noapte.

Bani prea mulţi n-avea în pungă, dar înfăţişarea chipeşă şi mai cu osebire mintea lui cea isteaţă erau îndeajuns spre a răzbi prin întortocheatele căi ale vieţii. Bătând cînd la o uşă, cînd la alta, izgonit uneori, găzduit cu cinste în alte părţi, pribeagul tînăr izbutise să-şi încropească un acoperămînt deasupra capului în cetatea de scaun a Tîrgoviştei. Se-nţelege că-l trăsese aţa către uliţa olarilor, aflătoare în tîrg la intrarea dinspre Cîmpulung, şi căsuţa lui nici nu era cea mai din margine.

Dar aşa a fost să-i fie norocul, căci într-o noapte fără stele şi cuprinsă de un vînt tăios de toamnă un drumeţ nimeri la uşa lui. Era sleit de puteri şi abia de mai putea vorbi. Izbutise să-i îngăime că se tîrîse pînă acolo, fiind ciuruit de plumbii sîneţelor sloboziţi asupra lui de către seimenii domniei. De fapt se vedea prea bine că veşmintele îi erau năclăite de sînge şi tînărul Tucalas pricepu că nefericitul n-avea s-o mai ducă multă vreme. Singurul ajutor pe care i-l putu oferi fu o cană cu apă, pentru care străinul îi mulţumi din priviri şi abia şopti: „să duci… scrisori… la boier… vel…” apoi îşi dădu duhul în braţele grecului. Încurcat la început, se lumină după ce răsfoi scrisorile din taşca mortului, aflînd despre ce era vorba. Veştile aduse de olăcarul ucis preţuiau o avere, dîndu-i-le chiar celui căruia i se cuveneau, adică vel-spătarului Iancu Filipescu. Dar şi mai de preţ ar fi fost în ochii voievodului, dacă ar fi aflat de hainia boierului pe care-l avea de bun sfetnic. Dumnealui, Iancu Filipescu, nu ar fi poftit să se afle că pribeagul Radu-vodă Şerban dădea de ştire rudei sale vel-spătarul că avea să se repeadă cu oaste năimită ca să-şi recapete domnia, şi mare cheltuială ar fi făcut boierul ca să se păstreze taina. Ba chiar şi moarte de om, la nevoie!

Fiind încă noapte şi cum apa Ialomiţei nu era prea departe de casa lui, Tucalas tîrî leşul străinului, după ce avusese grijă ca mai înainte să-i deşarte chimirul. Ce-i drept, se alesese cu ceva, dar era o nimica toată pentru năzuinţele lui, aşa că-şi puse toată nădejdea în nepreţuitele scrisori. Nimeni n-avea să mai afle de soarta nenorocosului olăcar, înghiţit de apa rîului, dar nici de urma ştirilor pe care le adusese. El, Tucalas, urma să chibzuiască pe îndelete unde ar trebui duse, dar nu avu timp prea îndelungat, că nişte bătăi în uşă îl făcură să dosească pe dată taşca necunoscutului. Apoi descuie, prefăcîndu-se a fi sculat din somn, şi se pomeni în faţă cu iuzbaşa Tudoran, omul de credinţă al vel-spătarului. Dar întîlnirea nu s-a petrecut după cum visase tînărul grec, fiindcă slujitorul boieresc l-a luat din scurt şi l-a ameninţat în fel şi chip, încît i-a tăiat pofta de a se mai înţelege cu velitul boier. A făcut pe prostul, că nu ştie nimic şi că nimeni nu i-ar fi trecut pragul casei de mai bine de o săptămînă, aşa că iuzbaşa l-a crezut pînă la urmă şi l-a lăsat în plata domnului.

Două zile mai tîrziu izbuti să ajungă la picioarele voievodului, unde se afla acuma, numai că nu se aşteptase să fie primit de faţă cu tot divanul, din care făcea parte şi vel-spătarul Filipescu.

— Auzit-am că ai ceva de seamă a spune domniei-mele, zise Vodă uitîndu-se în ochii lui, cum îi era în obicei.

Tucalas întîrzie cu răspunsul, părînd a fi tare fîstîcit din pricina atîtor feţe boiereşti:

— Iertare, mărite doamne… dar… nu ştiu... eu… Domnitorul pricepu îndată că era vorba de ceva tainic şi răspunse făcînd pe nepăsătorul:

— Se vede treaba că nu eşti obişnuit să vorbeşti în lume, ori ce ai a-mi spune suferă amînare, aşa că te vei înfăţişa altă dată. Acuma poţi merge acasă!

— Întocmai, măria-ta! se bucură Tucalas, dîndu-şi seama că domnitorul înţelesese încurcătura lui. Întocmai! Voiam să cer o slujbă pentru mine, dar…

— Să mai treci pe la palat, ori să laşi vorbă unde să te caut, urmă voievodul să se prefacă. S-ar putea să am trebuinţă de tine.

Tînărul ieşi din încăpere cu spatele, făcînd întruna temenele, pînă ce ajunse în dreptul aprodului de la intrare, iar cînd se văzu afară putu răsufla uşurat, zicîndu-şi în gînd: „Nu-i prost prinţul. Mă voi înţelege cu el negreşit.”

Vorbea bine româneşte, căci avea mare uşurinţă în însuşirea limbilor, iar anii petrecuţi la Tirgovişte îi trăise numai printre români, încît mai că se simţea un adevărat pămîntean. Acum, de vreme ce avea să-l slujească pe domnul ţării, va căpăta vreo slujbuliţă, mai apoi o dregătorie şi, de ce nu, chiar un rang boieresc?! Aşadar, tocmai se bucura de întorsătura lucrurilor, cînd o mînă i se puse pe umăr şi o voce necunoscută rosti:

— Va trebui să mă însoţeşti, prietene, dar mai ales fără zarvă!

Tucalas se întoarse şi văzu chipul binevoitor al celui ce-i vorbise, dar şi cea de-a doua mînă a acestuia, proptită pe mînerul jungherului de la brîu. Fiind numai la doi paşi de curtea domnească, ar fi putut să ţipe în gura mare şi să ceară ajutor. Se-nţelege că scrisorile cu pricina le avea dosite într-un loc tainic şi cu greu s-ar fi putut smulge locul ascunzătorii din gura sa.

— Porunca măriei-sale? întrebă tînărul, dîndu-i prin cap că s-ar fi putut să fie un slujitor domnesc.

— De bună-seamă! Nu se vede cine sînt?

— Mă iartă, pan căpitane, dar eu mă cam feresc...

— Ştiu, ştiu! rînji oşteanul. Tocmai pentru aceea şi mergem la un loc mai ferit de lume. Urmează-mă!

Ceva nu-i fu pe plac grecului şi se cam codea să se îndepărteze din preajma voievodului, dar căpitanul nu-i dădu răgaz, ci-l înşfacă de braţ.

— Haide, că n-avem vreme de pierdut!

Ajungînd în uliţă, Tucalas îşi dădu seama că făcuse o prostie să se supună orbeşte, dar acum era prea tîrziu, căci alţi slujitori înarmaţi îl luară în primire. Iar cînd zări şi casele boierului Filipescu, îi venea să-şi dea cu pumnii în cap pentru neghiobia de care dăduse dovadă. Căzuse în capcană ca prostul şi în nici un fel n-ar mai fi putut fugi. Nici pe sprijinul tîrgo-veţilor nu se putea bizui, fiindcă grecii nu prea erau iubiţi în vechea cetate de scaun. Singura lui mîngîiere îi rămase în cele spuse cu ani în urmă de către o ghicitoare, care îi prevestise un viitor măreţ.

— Socot că ai scrisorile asupra ta, îi zise deodată căpitanul, făcîndu-l să-şi piardă orice îndoială asupra celor ce aveau să urmeze.

— Habar n-am despre ce vorbeşte domnia-ta…

— Ei atunci, ai să afli curînd de la măria-sa vel-spătarul, ori de nu, de la Tiu-ţiganul, gîdele ce-l slujeşte pe boier… De altfel nici nu-i treaba mea, dar dacă îmi dai hîrtiile te slobod pe dată şi îţi vezi de treabă.

Tucalas îl luă pe „nu” în braţe şi astfel se văzu prăvălit în pivniţa de sub ceardac, oprindu-se cu spinarea pe un butoi de vin. Zări apoi cum fu trasă uşa zăbrelită în urma lui şi un lacăt uriaş îl pecetlui ca într-o adevărată temniţă. Se îndreptă către fundul beciului căutînd să străpungă bezna, dar îşi dădu seama că erau numai butoaie şi că pe acolo n-ar fi putut scăpa nicicum. Nu-i rămînea decît să-l înfrunte pe cumplitul boier.

Îi era tare dragă viaţa şi nu şi-ar fi lăsat-o zălog pentru orice fleac. Abia împlinise douăzeci şi cinci de primăveri, mustăcioara lui ca vrabia şi neagră ca tăciunele împodobea o faţă albă ca marmura, avea pe „vino-ncoace” şi multe inimi muiereşti tresăriseră la vederea frumosului flăcău.

— Ce faci acolo? auzi el o gingaşă voce de fată.

Tînărul holbă ochii şi rămase uluit de frumuseţea copilei ce părea să fi coborît din poveştile de altădată ale Olimpului.

Să fi tot numărat vreo doisprezece-treisprezece anişori, dar era bine săltată şi cu boi de femeiuşcă. Avea alături un dulău cît toate zilele şi pe deasupra şi negru ca Satan.

— Cum te cheamă? întrebă ea, mîngîindu-şi cîinele.

— Ghinea, frumoasă jupîniţă, răspunse Tucalas, fiind primul nume românesc ce-i venise în minte.

— Da’ ce cauţi acolo? Cine te-a-ncuiat?!

— Din greşeală, domniţă, minţi tînărul. Fusei cu un prieten să gustăm un vinişor, dar se vede treaba că a fost prea mult pentru mine şi, iacă, m-am trezit printre butoaie părăsit de tovarăşul meu. Acuma îl aşteptam să se întoarcă, dădu el din umeri şi căută să zîmbească cît mai fermecător cu putinţă.

— Stai de mult?

— De ieri.

— Sărăcuţul! Ţi-o fi foame, sete…

— Ba de sete nici vorbă, dar nu ştiu cum să fac să ies.

— Ţi-e frică?

— De ce?


— Pentru că dacă te încumeţi să mergi pe întuneric pînă, în capul celălalt al pivniţei ai să găseşti o scară ce duce la iatacul „moşului”. Iacă, mă duc să-ţi deschid!

Şi fără să mai aştepte răspunsul fata o zbughi la fugă, urmată de dulău. Nu mai era de aşteptat! Cu toată teama ce o avea de întunecimea hrubei, tînărul se avîntă voiniceşte şi poate că ar mai fi orbecăit o bucată de vreme, de n-ar fi fost geana de lumină ce trebuia să fie din iatacul cu pricina. Bănuia că „moşu” nu putea fi decît însuşi boierul Filipescu, dar nu era el chiar aşa de bătrîn. Acum însă n-avea timp pentru astfel de gînduri, ci se avîntă voiniceşte pe treptele ce se vedeau destul de bine.

— Îţi mulţumesc din adîncul inimii mele, frumoasă jupîniţă, şi Dumnezeu să te înzestreze cu toate harurile pămîntului.

Apoi, dintr-o dată o săltă de mijloc şi-i sărută obrajii, făcînd-o să se înroşească precum para focului. O lăsă însă degrabă şi porni din loc, sărind de pe cerdac şi apucînd-o de-a dreptul peste gard.

Fata se uită cu coada ochiului după fugar şi deodată îi dădu prin minte că s-ar fi putut să fi fost vreun hoţ. O cuprinse o ciudă nespusă, dar nu fiindcă fusese sărutată… ci fiindcă n-a apucat să afle cine era frumosul străin!

Aşa o găsi vel-spătarul, care ţinea la nepoată-sa ca la ochii din cap. Ea, Florica, şi frăţine-său, Matei, erau copiii unei surori de-a lui, răposată de cîţiva ani, şi cum el nu avea moştenitori îi adusese pe orfani pe lîngă sine, iubindu-i părinteşte.

— Da’ cine te-a supărat, Floricico? Nu cumva te-ai lovit? o luă el în şagă, cum făcea pe vremea cînd abia de mergea copăcel. Lasă că-i dă el moşu!

Copila se smiorcăi:

— Să ştii că, dacă vrei, pe mine trebuie să mă baţi… fiindcă eu i-am dat drumul lui Ghinea-tîlharul...

Boierul rămase uluit. Nu pricepea nimica, aşa că o luă cu binişorul:

— Bine ai făcut! Nu-i nici o pagubă cu astfel de tîlhari. Dar ia spune, de unde i-ai dat drumul?

— Din pivniţă!

— Ţi-a spus el că-l cheamă Ghinea, sau cum îi ziseşi?

— Da!


— Lasă-l în plata Domnului şi nu te mai necăji. Tot în ştreang are s-o sfîrşească, aşa cum se petrece cu toţi tîlharii, o asigură boierul mîngîindu-i creştetul.

— Nu eşti supărat pe mine?

— Nici vorbă, Floricuţo. Şi nu te mai gîndi la el!

Înviorată, Florica o luă la fugă, sub privirea caldă şi drăgăstoasă a unchiului ei, care după o clipă de chibzuinţă simţi că-l cuprinde o anume îndoială şi porunci pe dată să i se înfăţişeze căpitanul Brahă.

— Unde-i grecul? îl întrebă el pe oştean.

— În pivniţă, măria-ta!

— Pe dracu! A fugit!

— Nu se poate. Lăcata este şi acum acolo. Eu cu mîna mea l-am zăvorit.

— Ba uite că s-a putut! Ia oameni cu tine şi dă fuga după el. Nu cumva să apuce iar la Vodă, aşa că păziţi în preajma palatului.

Tucalas era însă o vulpe şireată şi nici gînd să se întoarcă acasă, dar nici să se arate la curte. Se ascunse la un cîrciumar, care îi era prieten, şi se puse pe chibzuit ce avea de făcut. Îi rămăsese gîndul la frumoasa fată, care în cîţiva ani era numai bună de măritat, dar şi la numele de Ghinea, care începuse să-i placă. Pe de altă parte, dacă ar mai fi zăbovit, pribeagul Radu-vodă ar fi intrat cu oastea în ţară şi cine ştie dacă nu biruia?... Apoi nici scrisorile n-ar mai fi avut preţ dacă aştepta. Se hotărî deci să-i aţină calea vel-spătarului.

Chiar în aceeaşi zi, pe cînd oamenii lui Brahă îl căutau pe grec prin tot tîrgul, boierul îi ieşi în cale, în dreptul bisericii Stelea.

— Mă-nchin cu supuşenie, măria-ta! zise mieros Tucalas, făcînd o temenea cuviincioasă.

Boierul nu se aşteptase la o asemenea întîlnire, dar îndată o luminiţă îi străluci în ochi.

— Bună să-ţi fie inima, asemenea glasului, pan Ghinea. Plăcut mi-ar fi să schimbăm o vorbă-două, mai înainte de a fi prea multe…

— Bucuros, înălţimea-ta! Că eu totdeauna am vrut să mă înţeleg omeneşte cu cei de bună-credinţă.

— Aşaaa? Atunci poate vrei a mă însoţi… şi bineînţeles că nu pentru a-mi gusta vinul. Ce zici?

Tucalas zîmbi cu gîndul la frumoasa copilă, dar nu putea avea încă destulă încredere în vel-spătar.

— Şi mă voi întoarce acasă după cum mi-a fi voia?

— De bună-seamă! Dacă vrei, mă jur pe sfînta cruce! Pe lîngă ei treceau nenumăraţi slujitori domneşti şi poate că vreunul dintre aceştia avea sarcina să-l cheme la palat, dar tînărul se hotărî pe dată.

— Prea-bine. Să mergem! încuviinţă el, mulţumîndu-se cu jurămîntul spus în grabă de boier în faţa bisericii.

O apucară încet spre casele boiereşti, fără a scoate o vorba despre scrisori, iar slujitorii se ţineau la vreo zece paşi în urma lor. De abia cînd ajunseră în cunoscutul iatac în care dădea chepengul, boierul se tolăni pe un divan şi spuse pe şleau:

— Domnia-ta ai ucis un olăcar, pe care l-ai jefuit mai apoi. Nu-mi pasă! Dă-mi numai scrisorile, care de drept sînt ale mele. Cît vrei pe ele? Unde-s?

— Prea multe întrebări deodată, măria-ta! zîmbi Tucalas. Mai întîi că n-am ucis pe nimeni.

— Să zicem!

— Mă jur! Fusese rănit de moarte şi l-aş fi ajutat daca s-ar mai fi putut. Scrisorile el mi le-a dat şi le-aş fi adus înălţimii-tale, de nu s-ar fi ivit acel iuzbaşa…

— Tudoran... Dobitocul! N-a ştiut să vorbească.

— Cu adevărat! încuviinţă grecul. Atunci, m-am speriat şi le-am ascuns.

— Unde?


— Am să spun dacă luminăţia-ta vorbeşte altfel decît slujitorul acela…

Boierul se stăpîni, muşcîndu-şi mustaţa.

— Cît? întrebă el. Sau poate că vrei o slujbă, după cum te-am auzit cerîndu-i lui Vodă?

— Cam puţin, pan vel-spătare. Eu sînt un om liber. Mai mult chiar… pot fi de folos.

— Nu mă-ndoiesc, şi pentru aceea ţi-am cerut ascultarea. Pentru plată, se-nţelege.

— Eu nu-s slugă, şi domnia-ta să mai ştii că sînt de mare credinţă pentru un prieten. La noua domnie aş putea dobîndi o dregătorie cît de mică?

— Deci ai citit scrisorile?! răbufni Filipescu. Nu crezi că vrei prea mult? Spune-mi cel puţin cînd vine măria-sa Radu-vodă, şi capeţi zece pungi.

— Aşa nu! Cînd o veni, se va vedea. Dacă o veni cîndva! Boierului nu-i prea căzu la îndemînă obrăznicia grecului, dar neavînd încotro trebui să-l rabde, fiind la voia lui.

— Bine prietene… Ghinea, îngădui el. Voi face pe voia domniei-tale, dar să nu te pună dracu să mă amăgeşti că... eu nu-s nepoată-mea Florica.

— Aşa o cheamă? se lumină Tucalas. Rău îmi pare că am fost silit s-o păcălesc. Oare mă va ierta vreodată?

— Dacă ai să-mi fii cu credinţă, pot făgădui eu că da. Ei, ce zici? Batem palma?

— Păi atunci, sînt omul măriei-tale. Să facem un înscris!

— Ce, eşti nebun? N-ai încredere în cuvîntul meu?

— Cum de nu, pan vel-spătare, dar trebuie să ştiu şi eu ce am să ajung.

Boierul rămase o vreme pe gînduri, în timp ce Tucalas îşi arunca nepăsător ochii pe ştergarele atîrnate de pereţii odăii.

— Fie şi aşa! Am să chem grămăticul, căci pe undeva îmi place cum gîndeşti. Dacă nu mă-nşeli, om te voi face!

Tînărul nu răspunse, ci rămase tot zîmbitor, ca şi cum nu lui i se făcea o favoare.

— Mai întîi, aş pofti să porţi numele de Ghinea şi, cum a rămas de la răposata soru-mea un petec de moşie la Brătăşani în ţinutul Romanaţilor, ai putea să-ţi spui Ghinea ot Brătăşani.

— Ce legătură am eu cu acea moşie?!

— Poate că o să ai. Mi-e cam peste mînă şi n-am să-ţi ascund că-s în gîlceavă cu moşnenii locului, aşa că n-o prea lucrez. Dacă izbuteşti să limpezeşti cearta, ţi-o fac vînzătoare.

Tucalas rămase puţin descumpănit. E drept că tare mai visa el să ajungă stăpîn de moşie, însă, dacă boierul Iancu Filipescu îl îmbia cu atîta uşurinţă, trebuie că era anevoie s-o dobîndească. Oricum, merita să-ncerce!

— Atunci am să aduc scrisorile în schimbul actului de vînzare a moşiei Brătăşani. E bine?

— Dar vei datora şi spunere în faţa voinţei mele, adăugă boierul. Rămînem înţeleşi, pan Brătăşane, şi nu-ţi rămîne decît să te ţii de făgăduiala. Mergi sănătos!

Ar fi fost însă prea frumos ca totul să se petreacă fără nici o piedică pentru noul împămîntenit, Ghinea Brătăşanu. Acasă îl aştepta un paic domnesc, aducîndu-i poruncă să se înfăţişeze pe dată măriei-sale, în spătăria mică. Nu i-a prea ieşit la socoteală această chemare, dar după ce se mai gîndi puţin îşi zise că poate fi bine şi aşa, apucă scrisorile voievodului pribeag şi le dosi în sîn, apoi îl urmă pe slujitorul domnesc la palat.

Domnitorul era nerăbdător să afle ce-ar fi putut să-i spună tînărul necunoscut, căci zvonuri erau multe şi cîţiva sfetnici îl povăţuiră să tragă cu urechea la oricine putea, întrucît vremurile se arătau înşelătoare. Acum, că aflase de umbletele grecului pe la boierul Filipescu, era şi mai curios să afle despre ce putea fi vorba.

— După cum vezi, sîntem între patru ochi, prietene, îi zise voievodul. Ce-ai vrut a-mi spune?

— Măria-ta, am veşti înspăimîntătoare, dar nu le pot dovedi.

— Cum vine asta?!

— Pot a spune măriei-tale că se abate asupra ţării primejdia războiului, căci fostul domn Radu Şerban vine cu oaste de peste munte.

— De unde ştii?

— În ziua cînd m-am înfăţişat măriei-tale, în casa mea se afla un om venit anume să aducă ştirea, dar întorcîndu-mă n-am mai dat de el şi nici nu ştiu ce i se va fi întîmplat.

— Şi ţi-a spus el aşa ceva?

— Da!

Gavrilă-vodă rămase pe gînduri, neştiind ce să creadă. I se strecurase la ureche că grecul bătea casa Filipescului, care-i cam purta sîmbetele, dar n-avea nici o dovadă a hainiei boierului.



— I-ai spus şi dumnealui, vel-spătarului, despre asta? întrebă deodată voievodul.

— Nici gînd, milostive domn.

— Atunci ce treabă ai cu el?

— Mă rugam de dumnealui, boier Iancu, să-mi vîndă moşia Brătăşani, însă nu ne înţelegem la preţ. Eu nu prea mă ajung cu banii şi din pricina asta fusei de două ori pe acolo, dar...

— Adevărat grăieşti?

— Mă jur pe…

— Ei bine, prietene... cum ai zis că-ţi spune?

— Tucalas. Ianis Tucalas, dar cu îngăduinţa măriei-tale mi-aş zice Ghinea. Ghinea Brătăşanu...

— Hm! încep să înţeleg umbletele tale pe la Filipescu. Vrei să te împămînteşti?

— Întocmai, măria-ta.

— Atunci, dacă n-ai minţit, am să întăresc prin hrisov domnesc vînzarea şi ţi-oi acoperi şi o parte din preţ. Iar pe viitor, toată lumea să nu-ţi mai spuie altcum decît Ghinea Brătăşanu. Dacă însă mi-ai ascuns ceva, două parale nu mai face capul tău. Acum am să poruncesc vistiernicului să-ţi dea banii de trebuinţă şi tu să rămîi în slujba domniei mele.

— Cu supunere şi credinţă te voi sluji, prea-nălţate stăpîn, fu răspunsul lui Tucalas, care sărută mîna domnitorului, ca pe icoana Maicii Domnului.

— Mă bizui pe tine, Ghinea Brătăşanu! zîmbi domnitorul şi ieşi.

Nu era vreme de pierdut, căci duşmanul trebuia întîmpinat, dacă spusele lui Ghinea se adevereau şi Vodă se gîndea să-l norocească şi cu alte binefaceri pe inimosul tînăr. Acesta însă dădu fuga la boierul vel-spătar, care întocmise în răstimp sinetul de vînzare a moşiei. La rîndul său Ghinea îi înmînă taşca cu scrisori, dar vel-spătarul îl privi cu neîncredere, căci auzise că trecuse pe la Vodă.

— Vodă le-a citit de-a fir a păr? întrebă el batjocoritor.

— Ferit-a sfîntul! Mă crezi nebun, pan vel-spătare?

— Dar ce-a vrut? Despre ce-aţi vorbit? Ştiu c-ai fost pe acolo! Vorbeşte!

— I-am spus că am ştire că din Ardeal vine oaste puternică...

— Ticălosule! sări boierul gata să-l lovească. Iudă!

— Stai, măria-ta, nu te oţărî! Oricum avea să afle, cînd va fi pălit de măria-sa Radu-vodă. Altceva nu i-am mai spus nimic şi nici n-a văzut nici o scrisoare. Iacă, sînt toate aici!

— Nu minţi?

— Domnia-ta n-ai decît să rupi înscrisul ce l-ai făcut, că eu nu mă mai învoiesc, dacă n-ai încredere în mine. Însă am izbutit să întărească şi Vodă această vînzare, căci pentru asta i-am spus că trec mereu pe la domnia-ta...

Şi Ghinea îi aruncă o privire aşa cum numai el se pricepea cînd voia să fie pe placul cuiva

— Ghineo, eşti dat naibii, dar să te ferească sfintul să mă tragi pe sfoară... Ţine minte! şi boierul Filipescu îi înmînă sinetul.

Noul stăpîn al moşiei de pe malul Oltului isprăvi curînd cearta cu ţăranii, căci actele doveditoare glăsuiau că pămîntul se cuvenea chiar Floricăi, frumoasa nepoată a boierului Filipescu, şi asta i-a fost îndeajuns ca să-i izgonească cu otuzbirul. Toate celelalte hrisoave, îngălbenite de vreme, n-a vrut să le ia în seamă, şi Ghinea s-a înstăpînit temeinic.

În răstimp voievodul pribeag pălise cu oastea ce i-a fost zdrobită de către Gavrilă-vodă şi acesta şi-a arătat recunoştinţa faţă de Brătăşanu, făcîndu-l medelnicer, iar acum căuta dovezile contra boierilor care ar fi vrut să-l sprijine pe pribeag. Unul dintre aceştia era Filipescu, şi voievodul s-a gîndit că ar putea afla dedesubturile de la boierul cel proaspăt din Romanaţi, căruia nu prea îi erau pe plac ifosele de stăpîn ce şi le dădea vel-spătarul faţă de el. Aşa se face că boierul Brătăşanu fu chemat la Tîrgovişte în mare taină, unde măria-sa îi destăinui temerile ce le avea asupra vel-spătarului. Amintindu-i că lui îi datora şi rangul şi averea de care se bucura, Vodă îi ceru să afle ce punea la cale Filipescu pe ascuns. Pentru aceea îl sfătui să se prefacă a fi împotriva domniei şi să-l tragă de limbă pe marele boier.

Isteţ cum era din fire, Brătăşanu se duse la curtea din Filipeşti, unde fu primit cu dragă inimă şi dădu peste mai mulţi boieri de ţară, nemulţumiţi de rînduiala domniei. Se vede însă că domnitorul n-a avut răbdare să afle cu binişorul dovezile hainiei, căci la numai două zile a şi trimis seimenii să-i prindă pe toţi cîţi erau strînşi acolo şi să-i ducă cetluiţi la Tîrgovişte.

Dar vel-spătarul Iancu Filipescu nu era omul care să se lase prins cu una, cu două. Conacul avea împrejmuire cu zid de piatră şi oameni pricepuţi în meşteşugul sîneţelor, aşa că atunci cînd slujitorii domneşti le cerură să se dea prinşi, cei dinăuntru au răspuns cu plumbi. De voie, de nevoie, Ghinea a fost alături de împresuraţi şi vreo două zile a ţinut încleştarea, pînă cînd Vodă a trimis întăriri. În cele din urmă, boierul Iancu a hotărît să rămînă cîţiva slujitori să facă faţă la garduri, iar ai lui şi toţi oaspeţii să fugă prin hrube anume tăinuite, apucînd calea pribegiei în Ardeal.

Unul dintre cei mai înflăcăraţi apărători ai conacului era tînărul Matei de la Brîncoveni, fratele Floricăi şi deci nepotul marelui spătar. De cum l-a cunoscut, Ghinea a simţit o pornire lăuntrică pentru acest viteaz vlăstar boieresc, mai cu seamă că înfăţişarea lui îi aducea aminte de soră-sa. Aceasta a plecat printre cei dintîi, laolaltă cu toate femeile de casă, şi acuma vor fi fost departe, bărbaţii rămînînd mai pe urmă. Dar se vede că cineva îi vînduse, fiindcă la ieşirea din hrubă i-au aşteptat duşmanii. A avut loc o luptă crîncenă în care tînărul Matei a fost lovit de un plumb în picior, făcîndu-l să nu mai poată fugi. Primejdia era deosebită, căci de-ar fi căzut viu în mîinile seimenilor l-ar fi aşteptat descăpăţînarea la cetatea de scaun. Vroi să se înjunghie el însuşi, dar Ghinea nu-l lăsă şi, cum mai era cu încă doi boiernaşi, îl apucară pe sus ca să-l ducă mai departe. Cum era însă de aşteptat, în scurtă vreme fură înconjuraţi de oşteni şi siliţi să se dea prinşi. Lacrimi amare de ciudă se prelingeau pe obrajii viteazului Matei la gîndul morţii ruşinoase ce avea să-i întîmpine, dar Ghinea încerca întruna să-l potolească.

— Fac eu ce fac şi te scap, îi spunea el. Să n-ai nici o teamă!

Grecul nădăjduia că avea să fie dus la judecata lui Vodă şi atunci ar fi spus în gura mare cine îl trimise acolo, dacă măria-sa n-avea să-l scape. Ceruse paznicilor în mai multe rînduri să i se dea de veste domnitorului că el se află întemniţat, dar nimeni nu-l lua în seamă. Iată însă că într-o bună zi veni armaşul, care le zise că din porunca domnitorului, toţi prinşii aveau să-şi pună capul pe butuc.

— Fără să ne mai judece Vodă? sări ca ars Ghinea.

— Fără, boierule! Are să vă judece Dumnezeu, pentru faptele voastre mîrşave, răspunse armaşul.

— Atunci rogu-te, boier-armaş, spune-i măriei-sale că un slujitor de taină şi de mare credinţă se află aici şi că ar vrea să-i vorbească.

Armaşul îl privi neîncrezător, căci nu-l cunoştea pe Ghinea şi nici n-avea porunci anume de la stăpînul său în ce priveşte prinşii. Dădu din umeri şi plecă fără a-i da vreun răspuns, lăsîndu-l pe tînărul grec să se frămînte, fără speranţă de a-şi afla liniştea. Ar fi fost prea crud să sfîrşească sub securea gealatului, cînd nici nu apucase măcar să se bucure de dulceaţa vieţii boiereşti. Nu astfel îi fusese prezicerea!

Ziua sorocită descăpăţînării sosise şi nici un semn de la Vodă, cum că ar vrea să-l vadă. Trebuiau să fie ucişi pe rînd, dar chiar acolo, în temniţă, fără să mai vadă tîrgoveţii îndeplinirea osîndei. Se ruşina voievodul că nu prinsese decît pe cei fără de ranguri din rîndurile boierilor vînzători de domn.

Cel dintîi fu luat Duică-serdarul, care păşi cu semeţie să înfrunte mînia domnească. Apoi îi veni rîndul lui Ghinea!

De cum intră în încăperea unde îl aştepta călăul, dădu însă cu ochii peste voievod.

— Tu, Ghineo?! se miră acesta. Ce cauţi printre haini?

— Uitat-ai oare, prea-milostive stăpîn, că însuşi măria-ta m-a trimis în vizuina lupului? Ce era să fac? A trebuit să urlu cu ei.

— Cum era să uit? Dar în răstimp căpătasem veste de la un boier, tot iscoadă de-a mea pe lîngă Filipescu, şi mă mir că nu te-a înştiinţat să pleci la vreme.

— Cine era omul, măria-ta?

— Clucerul Du... vru să-i răspundă voievodul, dar se opri pe dată. Hm! Acuma nu mai foloseşte să-i afli numele. Nădăjduiesc să nu fi căzut sub plumbii seimenilor.

— Tare bine ar fi să-l aflu şi să-i dau de ştire la rîndul meu, căci boierul Filipescu nu se poate să nu-l dibăcească şi atunci tot mai bun aş fi eu în locul lui!

Domnitorul se gîndi o clipă, după care urmă:

— Vezi-bine că n-am să te scurtez de cap, deşi nu ştiu dacă bine fac au ba. Dar nici să te slobod numai pe tine nu-i cu putinţă, că prea ar bate la ochi.

— Să-mi fie cu iertăciune, bunule stăpîn, dar tot aşa gîndeam şi eu. Va trebui să ne slobozi pe toţi!

— Ce, eşti nebun? Să las să-mi scape năpîrcile după ce le-am prins?

— Luminate stăpîn, făcu Ghinea cu glas domol. Îi scap eu, cu îngăduinţa măriei-tale...

— Cum aşa?

— Îi fac scăpaţi la noapte, numai temnicerii să se facă a nu şti.

— Dar Duică?! Ce-or să zică de el? întrebă Vodă arătîndu-i leşul însîngerat ce zăcea pe lespedea de piatră.

— N-au de unde şti. Vom spune că l-ai trimis la ocnă, la Telega.

— Şi tu? Tu cum de-ai scăpat şi te întorci printre ei?

— Mie îmi vine rîndul abia mîine. N-a înţeles bine dumnealui, armaşul, că trebuie ucis numai cîte unul pe zi, şi gata!

Domnitorul zîmbi în barbă:

— Eşti dracu gol, Brătăşane! Tu ai merita să-mi fii postelnic!

— De va fi nevoie, măria ta... se plecă slugarnic grecul. Apoi fură date poruncile de trebuinţă şi Ghinea se întoarse printre prinşi, teafăr şi nevătămat.

— Ai scăpat?! holbă ochii la el Matei, pătruns de bănuială.

— Doar o zi... Un scurt răgaz, căci Vodă a trebuit să plece şi, cum nu voia să scape plăcerea de a-mi vedea căpăţîna rostogolindu-se, m-a amînat pe mîine.

— Şi Duică? întrebă careva.

— La ocnă!

— Deci s-ar putea să mai scăpăm şi cu viaţă? cuteză un boieraş, căruia abia îi mijise mustaţa.

— Decît viaţă de ocnaş, mai bine moartea! îl repezi Matei. Ah! De-am avea un jungher măcar...

— Nu-i nevoie, cinstite boierule, zîmbi Ghinea. Cît am aşteptat să mă scurteze izbutii să vorbesc cu unul dintre paznici, care ne va înlesni fuga la noapte...

— E cu putinţă? întrebă nerăbdător tinerelul.

— Ia taci, Cosmo, şi nu te grăbi! se răsti Matei. Vorbeşte mai desluşit, frate Ghineo, nu ne mai da speranţe deşarte.

— Cum vă spui, urmă Ghinea. La noapte avem a scăpa cu toţii, şi fugim care cum om vedea cu ochii.

— În Ardeal...

— Oriunde va crede fiecare de cuviinţă, căci ne vom despărţi cînd ne-om vedea în afară. Tu, prietene Matei, ai să vii cu mine, că eşti rănit, ceilalţi, fiecare pe seama lui.

— Ba pe mine să mă lăsaţi aici, să nu vă fiu povară la drum, se împotrivi fratele Floricăi.

— Nici nu mă gîndesc! răspunse hotărît Ghinea. Să aşteptăm cu încredere cel de-al doilea cîntat al cocoşului, că aşa m-am înţeles. Acum să ne hodinim ca să prindem putere!

Fuga n-a fost însă lipsită de peripeţii, căci Gavrilă-vodă, neîndurîndu-se a-i scăpa pe toţi, pusese oameni anume pe urmele fugarilor, înjunghiindu-i pe la colţul uliţelor în plină noapte. Doar Matei, cărat în cîrcă de Ghinea, a scăpat cu viaţă, fiindcă ucigaşii nu aveau poruncă să-l urmărească şi pe tînărul boier grec.

— O să mergem la Brătăşani, zise Ghinea cînd ajunseră în casa de la marginea tîrgului, în care trăise cu ani în urmă. Rămăsese părăsită şi iată că acuma le prindea bine.

— Nu în Ardeal? se miră Matei. Au să ne prindă…

— Ba, tocmai că acolo n-au să ne caute niciodată! Şi mai apoi să ştii că domniile au viaţă scurtă în ţara asta. S-ar prea putea ca pînă om ajunge să se şi mazilească Vodă. Pînă una-alta am s-o scol pe vecina mea de altădată, baba Safta, să te oblojească şi om rămîne aici pînă s-or linişti lucrurile.

— Cum am să-ţi mulţumesc vreodată, frate Ghineo? zise înduioşat Matei. De nu erai tu, mă aflam acuma pe cealaltă lume. De-o fi să dai de greu cîndva, la mine ai să găseşti întotdeauna sprijin şi adăpost.



Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   20


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə