Pompiliu tudoran în slujba domniei

OASTEA ÎMPĂRATULUI
ÎN ANUL 1634, PE PLAIURILE DE CĂTRE MIAZĂZI ALE BANATULUI primăvara se cam lăsa aşteptată, măcar că începuse luna lui florar. Plugarii din Bozovici, oameni harnici şi făloşi că erau slobozi nu pregetaseră să arunce sămînţa în mustul zăpezii, dar unii mai stăteau în cumpănă dacă s-o facă ori ba, văzînd că pe dealurile Prigorului aburul cald al pămîntului se ridica dintre potecile de omăt. Astfel de vremuri urgisite nu mai apucaseră bieţii oameni, şi nu se îndurau să risipească bruma de sămînţă ce o mai aveau.

Zvonuri înfricoşătoare zburau din gură în gură despre prăpădul ce avea să vină asupra bieţilor creştini, care se încăieraseră între ei, spre bucuria păgînului. Sfîrşitul lumii, nu alta! Se arătaseră şi semne prevestitoare, în sate mai îndepărtate ori în ţări străine, fără a se şti prea bine unde anume, oricum însă, Dumnezeu le dădea oamenilor de veste spre a se pocăi la vreme. Aşa, de pildă, se zicea că peste munte, în ţara Mehedinţilor, o muiere ar fi dat naştere unui copil cu cap de lup, cu blană şi bot de fiară, ba şi cu colţ însîngeraţi şi cîte altele. Dar minunea cea mai mare şi de netăgăduit s-a petrecut în mărginimea Sibiului, unde o oaie bătrînă şi stearpă prinse a grăi omeneşte, sfătuindu-i pe ciobani şi ai lor să se pocăiască degrabă şi să se dăruiască întru totul Domnului. Chiar din gura oii năzdrăvane auziseră că în curînd avea să vie judecata de apoi…

Cum să nu te înfricoşezi la auzul unor asemenea întîmplări? Oamenii îşi făceau cruci peste cruci şi se înghesuiau la popa Iosim, rugîndu-l să-i pomenească pe fiecare înaintea vreunui sfînt. Se înţelege că nici Maica Domnului, milostiva, nu era uitată, şi astfel, spre bucuria popii, oamenii prinseră iarăşi frica lui Dumnezeu. Se uitau deznădăjduiţi către înaltul cerului, unde nori bezmetici şi întunecoşi se alungau unii pe alţii, asemenea balaurilor din apocalipsă. Le era teamă că n-aveau să mai vadă vreodată faţa sfîntului soare, dar iată că din ziua „Izvorului Tămăduirii” bolta s-a limpezit ca prin minune şi căldura binefăcătoare a trezit la viaţă întreaga fire. Nu mai era vreme de zăbavă, iar cei mai cutezători au şi băgat sămînţa în brazdă, încredinţaţi că n-avea să se mai întoarcă asprimea frigului.

Trecuse mai bine de o săptămînă din luna mai, chiar în vinerea „Arătării Sfintei Cruci”, zi de sărbătoare, cînd popa Iosim, isprăvind slujba la biserică, se abătu pe la bunul său prieten Marcu Borlovan. Că munca era în toi şi lumea nu prea avea gînd la odihnă, nu se prea ţinea seama, întrucit canoanele bisericeşti erau deosebit de aspre cu păcătoşii care ar fi cutezat să nu cinstească sărbătorile orînduite pentru slava Domnului. Părintele Iosim însă era mai îngăduitor şi se ruga şi pentru cei care greşeau, avînd prea mult de lucru în asemenea zi frumoasă.

În curtea lui Borlovan popa dădu şi peste Sîvu prigoreanul, cu care de asemenea era în mare prietenie, măcar că oşteanul, mai cruduţ la minte, nu prea se ţinea de învăţăturile popeşti. Părintele Iosim îl îndrăgea nu numai pentru că aveau acelaşi nume, dar mai ales pentru faptul că tînărul vînturase lumea şi ştia a povesti, ca nimeni altul, întîmplări nemaiauzite.

Marcu şi Sîvu se aflau la o masă de brad geluită, adăpostită sub umbra unui frăgar, dar acuma razele soarelui pătrundeau în voie pînă la creştetul lor. Amîndoi se ridicară de cum îl zăriră pe sfinţia-sa la portiţă, iar Marcu, gazdă primitoare, îi ieşi în întîmpinare.

— Bine-ai venit, taică Iosime! întinse el amîndouă mîinile către noul sosit. Tocmai mă întrebam, cu Sîvu, cum de n-ai trecut pe la mine într-o zi ca asta?

— Bine v-am găsit, fiilor, şi Dumnezeu să vă apere! blagoslovi el. Venit-am o dată cu primăvara, dragii mei, adăugă el zîmbind.

— Atunci fii la fel de binevenit, părinte! răspunse Sîvu, sărutîndu-i dreapta.

Ca la poruncă se ivi şi Ana, muierea lui Marcu, aducînd ulcica înflorată din care-i plăcea popii să-şi bea tainul de vin, dar şi nişte colaci rumeni şi calzi, de încă mai frigeau cînd puneai mîna pe ei. Preotul o blagoslovi şi pe ea din tot sufletul şi inima i se bucura la gîndul bucatelor ce aveau să-i fie aşezate dinainte la prînz, fiindcă niciodată nu pleca de la Marcu mai înainte de a bate toaca pentru vecernie.

— Auzit-aţi, fiilor, ce se vorbeşte prin sat? întrebă preotul ştergîndu-şi cu dosul palmei picăturile din barbă, căci sorbise cu sete cea dintîi ulcică.

— Auzit! Cum de nu? Scorneli! făcu Sîvu, dînd din mînă.

— Apoi nici eu nu cred tot ce se aude! adăugă Marcu turnînd în ulcele.

— Ba să crezi, fiule! În slava Domnului totu-i cu putinţă, şi să nu cîrteşti împotriva Lui!

— Taică popă, ştii doar că am umblat şi eu prin lume, iar de cinstita noastră gazdă ce să mai vorbesc, se băgă Sîvu, dar de astfel de minciuni n-am dat pe nicăieri. Să spună şi el, na!

— Dragii mei, răspunse preotul, mestecînd o bucată de colac ce o fărîmase anume spre a se mai răci. Ştiu eu bine că aţi slujit pe la crai şi domni mari, dar pe atunci lumea era cu mai multă credinţă şi nu erau trebuitoare semnele prevestitoare ca azi...

— Azi, îi luă vorba gazda, se vede că ne-a iertat bunul Dumnezeu, că ia uitaţi-vă ce vreme frumoasă ne-a trimis! arăta el spre limpezimea cerului. Are să mai treacă lungă vreme pînă la judecata de apoi. Să trăim noi pînă atunci! închină el ulcica.

Se încinseră la poveşti şi băutură, punînd, ca de fiecare dată, ţara la cale. Sîvu îşi aduse aminte cum scăpase de sabia agăi Matei, care se făcuse acuma domn la Tirgovişte. Marcu ţinu să le spună iarăşi cum se făcuse că el nu luase parte la bătălie.

— Mai bine, fiule, zise popa. Ai auzit doar că domnişorul vostru era mai curînd călugăr, decît voievod?

— Asta cam aşa-i, încuviinţă Sîvu. Drept să spun că mai cu bărbăţie s-a bătut ţiganul lui Gorgan.

— Da’ lasă, frate, că nici Hrizea n-ar fi trebuit să lipsească tocmai cînd a fost mai greu. Din cîte am aflat, s-a şi băgat în slujba noului domn. Să fi uitat oare că acesta i-a ucis fîrtaţii?

— Aşa-i în luptă… încercă să spună Sîvu, dar Marcu nu-i dădu răgaz.

— Eu n-am să uit, cîte zile oi avea, pe ucigaşii sărmanului nostru Gaşpar-vodă! oftă el şi-i dădură lacrimile.

Amîndoi oaspeţii îi cunoşteau meteahna borlovanului, care, atunci cînd se împărtăşea cu vreo ulcică de vin, tare se mai îndurera de pierderea bunului său voievod de altădată.

— Of, că n-am fost eu pe aproape, dacă nu chiar de faţă, că nu ştiu ce le-aş fi făcut! zise Sîvu bătăios.

— Şeptelici, Goia şi Nicoriţă rămîn ca nume de iudă, pe vecii vecilor! scrîşni Marcu. Numai din pricina lor, care l-au împiedicat pe Gaşpar-vodă să unească toţi românii laolaltă, am rămas tot de izbelişte. Tot neamul o să-i blesteme.

— Focul gheenei, taică! se băgă şi popa. Dar, fiindcă veni vorba, urmă el, Matei-vodă, care se făcu domn acum de curînd, nu i-o fi semănînd răposatului Gaspar Grazziani?

— Cine mai poate şti? dădu din umeri Marcu. Mai toţi ar pofti, dar puţini sînt în stare s-o facă.

— Aşa, şi de Rakoczy se zvoneşte că l-ar bate gîndul să strîngă toată ţara românească la un loc, spuse Sîvu.

— Toţi domnii sînt una! răspunse taica Iosim. Dintru început făgăduiesc marea cu sarea, şi cum dau de greu…

— Ba nu-i chiar aşa, se împotrivi Marcu. Domnul meu, Gaşpar Grazziani a spus pînă în cele din urmă că numai asta dorea, dar nu i-au dat răgaz ticăloşii. Craiul Bethlen s-a gîndit numai în ultimii ani de viaţă la acelaşi lucru, căci altminteri nici n-ai mai putea domni prin aste părţi de lume, pînă nu s-o împlini ţara cea mare.

— Celorlalţi le-o fi teamă de turc! mormăi sfinţia-sa golind ulcica, apoi o aşeză cu mare grijă, căci i se păru că se clatină masa, ba chiar şi cei din jur.

— Ehei!… oftă Marcu. Dacă ne-am ridica noi, cu mic, cu mare, să punem mîna pe spadă, toată suflarea românească... altfel aşa are să ne ajungă judecata de apoi. Of! de ce n-am eu anii de altădată!

— Ai feciorul… hîc! sughiţă popa. Parcă a împlinit douăzeci de ani, dacă îmi aduc eu bine aminte.

— Ba, că-i numai pe al şaisprezecelea, se lumină Marcu aducîndu-şi aminte de fiu-său. Pare el voinic, dar încă e cruduţ. Dar dacă atunci cînd i-o veni sorocul l-o chema vreun domn ca Gaşpar-vodă, nici el n-are să se dea la o parte. Va merge în locul meu... dacă eu n-oi mai fi în stare.

— Şi noi! se bătu Sîvu cu pumnul în piept. Cîte zile oi avea…

— Apăi, Doamne fii cu el de june, şezui eu aici ziua toată, cu voi, dar nu l-am văzut. Nădăjduiesc că n-a fost lîngă mine şi eu nu mi-am dat seama…

— Fii pe pace, că nu-i acasă. L-am trimis mai întîi la Borlova, şi de acolo la Caransebeş.

— Singur?! se miră popa.

— Doar îi fecior în toată puterea, zise Sîvu. Chiar sfinţia-ta ziseşi că are douăzeci de ani.

— Te pomeneşti că-ţi aduce şi noră, fiule. Domnia-ta ce zici, ca mamă bună? se întoarse el spre Ana. Azi-mîine te văd eu nepoţei...

Ana se apropiase şi ea, auzind că era vorba de odorul ei şi întîrziase să mai plece.

— Cum o fi voia Domnului, sfinţia-ta, răspunse ea roşind. Numai să-l văd că vine, că-i plecat cam de multişor, oftă femeia.

— Vine, nu-i purta tu grija! o linişti bărbatul şi se ridică să-şi însoţească oaspeţii.

În vremea asta Lăzărel bătea uliţele tîrgului, înhăitîndu-se cu cîţiva pierde-vară care, simţindu-l cu bani, se ţineau de el mîncînd şi bînd pe veresie. Junele risipea cu multă uşurinţă bănetul, numai ca să se arate şi el bărbat ca ceilalţi. Căpetenia cetei de cheflii era un anume Ioja, ce după înfăţişare se vedea a fi un mare ticălos, dar Lăzărel nu se pricepea la oameni. Greu de spus de ce neam era, fiindcă vorbea orice limbă şi se împrietenea cu oricine îi dădea de băut. Deşi cu vreo zece ani mai mare, nu părea a fi cu mult mai răsărit decît Lăzărel, fiind uscăţiv de felul lui.

— Fraţilor! zise el într-o zi către ceilalţi. A sosit în tîrg o căruţă de comedianţi. Au nişte drăcoaice de fete...

— Mergem să le vedem! se împăuna Lăzărel.

— Ba tune dracu-n ele, curve! Muieri sînt cît hăul, iar astea cer parale multe. Mai bine le bem, fu de părere unul.

— N-avem decît să le bem cu ele! îi îndemnă Ioja. Fetele de care vă spun eu nu sînt la îndemîna orişicui.

— Atunci, să mergem şi noi! hotărî Lăzărel.

Tînărul bozovicean se lăsă încîntat de vorbele amăgitoare ale lui Ioja şi plecă împreună cu el, căci ceilalţi nu voiră să-i urmeze. Ticălosul îi lăuda bărbăţia şi-i făgăduia plăceri nemaiîntîlnite pînă atunci.

De scurtă vreme deschisese crîşmă în Caransebeş un neamţ pripăşit din lumea largă, însă nu se prea înghesuiau muşterii la uşa lui. E drept că pusese deasupra o tablă vopsită ţipător, dar scrierea avea forme nemţeşti pe care nu le pricepea nimeni, încît numai ulcica înspumată, iscusit zugrăvită ar fi putut să îmbie pe careva înăuntru. Pentru bani mulţi, jupînul vindea o bucată de cîrnat fiert, iar în ulcele de pămînt o băutură galbenă şi amară ca fierea. Nu-i de mirare deci că lumea nu se îmbulzea, şi nici chiar Lăzărel, care trecuse o dată pe acolo, nu se arătase deloc ispitit de asemenea băutură. Cît despre cîrnat, el ştia că se afumă şi, oricum, nu putea fi atît de subţire ca al neamţului. „Or fi de cîine!” îşi zisese, fără să atingă nici mîn-carea, nici băutura. De atunci nici că mai trecuse pe acolo.

Acuma, fiind cu Ioja, parcă nici nu şi-a dat seama unde intraseră, mai cu seamă cînd dădu cu ochii de fete.

— Ai avut dreptate… Tare mai sînt frumoase.

Una dintre ele se şi afla pe genunchii unui tînăr cam de o seamă cu Lăzărel, dar celelalte trei parcă erau în aşteptare. La un semn al lui Ioja, două dintre fete se repeziră la bozovicean şi începură a-l săruta, trăgîndu-l spre o masă anume pregătită cu băutură. El nu pricepea o boabă din cele ce-i ciripeau la ureche nemţoaicele, dar sărutările n-aveau nevoie de tălmaci. Simţind mirosul cald ce se ridica din trupul celei ce răspundea la numele de Lizi, începu a-i fierbe sîngele în vine. Sorbi din afurisita aia de băutură şi, cu îndrăzneală o apucă pe fată, trăgînd-o pe genunchii lui. Cum Lizi nu făcu nazuri, asta îl descumpăni o clipă, dar pe urmă începu a fi mai cutezător.

— Să nu te sfieşti cu ea! îl povăţui Ioja, mîngîind-o pe cealaltă.

Prin mintea lui Lăzărel trecură atunci chipurile acelea înaripate, zugrăvite pe pereţii bisericii din satul lui, dar Lizi era nespus mai frumoasă… O fi avînd şi aripi? începu să i le caute, doar nimeri cu totul în altă parte, unde nici nu putea fi vorba de aşa ceva. Fata chicoti veselă şi-l sărută pe gură, zăpăcindu-l de tot.

Junele bătu cu pumnul în masă şi porunci niscaiva răchie ori altceva mai tare decît scîrboasa băutură din ulcică, şi jupînul îi aduse o sticlă de „rum”, mai negru la culoare, dar la fel de amar.

— Asta da! făcu el turnînd pe gîtlej direct din uiagă şi căutînd să nu se strîmbe simţindu-i gustul.

Nu era să se lase mai prejos, cîtă vreme şi Ioja şi fetele sorbeau din licoarea neamţului de parcă ar fi fost lapte. Curînd însă de-abia mai putu îngăima:

— Ştiţi voi cine mi-s eu?… hîc! Eu mi-s Lazăr din Bozo… hîc!…

Nu era de înţeles cum de s-a prăbuşit atît de repede, cînd abia se atinsese de băutură, însă una dintre fete îi turnase în sticlă o pulbere ciudată. Acum junele îşi lăsase capul pe masă, la fel ca şi celălalt, de dinaintea lui, căzînd într-un somn precum al celor fără vise.

Lizi se ridică din braţele lui şi, tocmindu-şi fusta, spuse subofiţerului neamţ care stătea la o masă din colţ:

— Gata şi cu ăsta!

— Era vorba de vreo patru, prietene Ioja, îl mustră neamţul. Unde-s ceilalţi?

— Deocamdată mulţumiţi-vă numai cu ei. Mîine-searp poate…

— Mucosul o fi avînd douăzeci de ani? îi luă vorba Lizi

— Dracu-l ştie! dar are bani la el, aşa că poftesc patru coroane pe deasupra.

— Celălalt însă e un calic! îi reproşa subofiţerul. Greta n-a găsit o para-chioară asupra lui.

— Nici ţîncul n-a avut nimic! adăugă pe dată Lizi, dar fără să vrea îşi duse mîna la sîn, unde simţi umflătura pungii lui Lăzărel.

— Fă bine şi scoate-o! o somă Ioja.

— Na! şi nemţoaica îşi lăsă la vedere o ţîţă rozalie.

— Nu fă pe nebuna cu mine, că nu-ţi merge! se răsti el înşfăcîndu-i mîna.

— Ţine cinci coroane, se băgă împăciuitor subofiţerul între ei. Ai vrut numai patru, dar aşa sunt eu, darnic, fiindcă mai vreau să vin şi altă dată.

Ioja îi privi nehotărît dacă să se lase păgubaş de banii lui Lăzărel şi, fiindcă nu ştia cu cîţi mai rămăsese tînărul prostănac, apucă ce-i dădea neamţul. Lizi îl privi batjocoritoare şi se căzni să-şi ascundă dedesubturile, care nu-l păcăliseră pe năbădăiosul Ioja.

— Vedea-te-aş recrut! îi ură ea, mai adăugînd şi nişte înjurături.

În răstimp, jupînul îi privea de parca nu s-ar petrece nimic în crîşma lui, căci era morocănos de felul său şi nu se amesteca unde nu-i fierbea oala. Văzînd însă că muşterii dădeau să plece, le ieşi în întîmpinare.

— Socoteala, mă rog frumos! Mie cine-mi plăteşte?

— Cine a băut! răspunse scurt subofiţerul. Iacă, pentru mine şi prietenul ăsta al meu, dau eu, dar pentru beţivi…

— Nu-mi pasă! Împreună sînteţi!

Ioja ridică din umeri şi-i părăsi pe dată, căci se temea de încurcătura ce avea să iasă. Dar, cînd rămaseră între ei, crîşmarul zîmbi strîmb şi scoase nişte hîrtii pe care i le întinse subofiţerului:

— Cred că nici nu mai pot iscăli, după ce i-aţi îmbătat ca pe nişte porci.

— Valahii ăştia nu ştiu carte, aşa că am să le aştern degetul pe hîrtie şi-i destul.

Tot jupînul aduse cerneala, iar subofiţerul le mînji mai toată palma, după care le apăsă cîte un deget pe hîrtie, într-un loc anume.

— Iscăleşte-te şi domnia-ta ca martor! îl îmbie subofiţerul. Cînd s-or trezi, vom fi departe!

Se întoarse apoi către fete şi le făcu semn să-i înşface pe adormiţi.

— Hai, zoriţi-vă, că v-o fi somn şi vouă.

Dădu şi jupînul o mînă de ajutor şi amîndoi bărbaţii îi apucară pe cîte unul de mîini, iar femeile de picioare, şi astfel adormiţii fură scoşi afară şi aruncaţi sub coviltirul unei căruţe, ca doi buşteni, după care crîşmarul intră în casă şi trase obloanele.

Toate acestea se petreceau în vreme ce părinţii lui Lăzărel se dădeau de ceasul morţii că nu mai aveau nici o veste de la odrasla lor, care trebuia să se fi întors de mult.

— Da’ mai lasă plînsul, muiere! îi zise Marcu într-o zi, nemairăbdîndu-i văicărelile. Cine ştie cu ce drăcoane de fată o fi prin Caransebeş… Iacă, m-oi duce după el!

Cum nu se mai îndemna singur la drum, îl pofti şi pe Sîvu, care îl însoţi. A doua zi străbăteau alături taman locurile în care odinioară Marcu îl întîlnise pe dragul lui prieten Gaşpar Grazziani. Se opriră la Moara Dracilor, care era neschimbată de atîţia amar de ani şi se părea că aşa va rămîne o veşnicie. Roata aceea mucedă şi verde la fel sclipea în lumina soarelui amiezii, avînd parcă aceleaşi gîze în zbor deasupra ei. Au zăbovit mai mult pe acolo, dar nu s-a mai petrecut nimic deosebit, spre necazul prigoreanului, care nădăjduia să se ivească măcar unul din dracii stăpîni ai locului, ori măcar vreun păgîn, sau chiar un tîlhar.

Ajunşi la Caransebeş, traseră la hanul din drumul Cladovei. Dar şi aici Marcu îşi aduse aminte cum îl păcăliseră, împreună cu Gaşpar Grazziani, pe fiorosul baron Czobor. Acum însă alţii erau oamenii, altul stăpînul şi nimeni nu auzise despre întîmplările de odinioară. Aflară numai că Lăzărel trecuse pe la han şi de fiecare dată fusese întovărăşit de cîte o ceată de flăcăi de seama lui. De la o vreme însă nu mai dăduse pe acolo şi nici prin alte crîşme cunoscute în tîrg nu se mai arătase. Se înţelege că nici în locanda neamţului nu putură afla nimic, stăpînul dînd mereu din umeri, la toate întrebările lor.

Marcu era tare îngrijorat şi se temea ca nu cumva nevastă-sa să fi avut dreptate şi fiu-său să zacă undeva pe sub pămînt, ori în fundul unui iaz. Îl bătea gîndul s-o apuce mai departe către Lugoj, ori chiar la Timişoara, iar Sîvu era gata să-l urmeze şi pînă la capătul lumii, că tare-i mai era drag să vînture meleaguri străine. Într-o zi însă, pe cînd stătea de unul singur la o masă, Sîvu ducîndu-se la ceva neamuri din tîrg, se pomeni lîngă el cu un tîrgoveţ slab şi prăpădit, care părea că nu mai pusese mîncare în gura lui de cel puţin o lună. Veşmintele ponosite şi toată înfăţişarea îl arătau a fi nevoiaş. Ochii îi străluceau cu lăcomie privind hartanul de berbec ce era în strachina lui Marcu şi poate asta să fi fost pricina că se oprise fîstîcit, fiindcă străinul părea să vină anume să-i vorbească. Îi întinse lui carnea şi hămesitul o apucă pe dată, începînd să muşte zdravăn, fără măcar să mulţumească pentru dar. După ce roase totul de pe os, se şterse cu dosul palmei, iar Marcu îi întinse şi ulcica plină cu vin. Abia atunci catadicsi străinul să închine pentru sănătatea binefăcătorului său, spunîndu-i pe ungureşte:

— Drept mulţămită, am să te răsplătesc şi eu pe domnia-ta, căci am auzit că-ţi cauţi feciorul…

— Dacă ştii ceva, te voi răsplăti cum se cuvine. Spune!

— Îl chema Lazăr?

— Da.

— Din Bozovici?

— Chiar! Unde-i?

— Acuma nu ştiu, dădu din umeri celălalt.

— Îţi baţi joc de mine?!

— Nicidecum, dar astăzi jur că n-am cum să-ţi spun pe unde se află. Mai acum o săptămînă, eram alături de el în preajma Szegedului, dar acum?!…

Sărmanul tată rămase uluit.

— Ce să caute el tocmai pe acolo?! Te vei fi înşelat.

Atunci, străinul începu a-i povesti:

— Ne-am întîlnit într-o căruţă, legaţi buştean amîndoi în vreme ce dormeam. Drept e că şi el fusese criţă ca şi mine, atunci cînd ne-au prins.

— Atunci nu-i Lăzărel! El nu pune strop de băutură…

— Stai să vezi! Că ăia care strîng oşteni ştiu cum să te îmbete şi să te adoarmă cu fel de fel de pulberi…

— Baţi cîmpii! sări Marcu. Ce să fi căutat la oaste un copil?!

— Eu asta ştiu şi asta spun, iar domnia-ta să nu te superi. Iacă, nu mai spun nimic.

— Ba să nu mă minţi, că nu ştiu ce-ţi fac! Ai vreun amestec în treaba asta?

— Eu?! Păi nu ţi-am spus că şi pe mine mă prinseseră?

— Aici, în Caransebeş?!… Doar nu-i stăpînirea neamţului.

— De bună-seamă că aici. Era un subofiţer ce căra după el patru fete ca momeală şi care-i îmbată pe tineri şi-i adoarme cu nu ştiu ce. Aşa au mai făcut şi pe drum, căci pînă la Szeged ne făcusem vreo cîţiva recruţi…

— El singur, cu patru muieri, şi voi n-aţi putut să vă împotriviţi?

— Legaţi, cum eram…

— Ticălosul! tună Marcu. Acuma unde-i? Tu cum ai scăpat şi Lăzărel al meu nu?

— Mă trecea burta şi, ca de obicei, am fost legat cu un ştreang mai lung, iar subofiţerul venise să-mi desfacă nădragii. Atunci i-am tras un picior în boaşe, făcîndu-l să se tăvălească de durere şi să zbiere ca din gură de şarpe. Şi fie că se vor fi speriat caii, fie că muierile dăduseră bice, căruţa a luat-o din loc, tîrîndu-mă şi pe mine prin colb. Norocul meu a fost că s-a rupt funia de care eram legat şi astfel m-am pomenit slobod. Nu ştiam dacă să mă iau după căruţă ori după neamţ, dar acesta se ascunsese pe undeva şi n-am mai putut să dau de el, iar ceilalţi s-au îndepărtat în goana-mare. Asta-i!

Marcu rămase năucit de cele auzite. După o vreme se uită mai bine la cel din faţa lui şi abia atunci îşi dădu seama că nu putea fi cu mult mai răsărit decît Lăzărel, numai foamea şi mizeria îl îmbătrîneau.

— Tu ai părinţi? întrebă el cu blîndeţe pe tînăr.

— Nu ştiu. Nu i-am văzut de cînd am venit pe lume.

— N-ai vrea ca să-ţi fiu eu tată, în amintirea tovarăşului de nenorocire? Ce zici?

Tînărul nu pregetă a-i săruta mîna, în vreme ce faţa lui Marcu era şiroită de lacrimi amare. Aşa dădu Sîvu peste ei şi se uită întrebător la prietenul său.

— No, frate Sîvule, de acuma putem face calea întoarsă. Am aflat de soarta copilului…

— Să nu-mi spui c-a murit! îi luă el vorba din gură.

— Mai rău! A fost prins în oastea împăratului. Iacă, feciorul ăsta a fost cu el, dar norocul l-a scăpat şi are să meargă cu mine în locul fiului înstrăinat.

— Cum te cheamă? îl întrebă Sîvu, fără să ştie că Marcu ar fi vrut să nu-i spună altcum decît Lăzărel.

Tînărul pregetă o clipă, după care spuse cu sfială:

— Ioja.

CORABIA BLESTEMATĂ
CU TOATE ÎNCERCĂRILE, Pandele şi dobrogenii săi nu izbutiră să fie de faţă în încăierarea de la Ţuţora, sosind la vreo două zile după ce lehii fuseseră împrăştiaţi. N-au găsit la Slobozia Saucăi decît urmele taberelor şi se gîndeau dacă ar fi trebuit să meargă mai departe ori să se întoarcă pe Prut la vale către casă, cînd s-au trezit împresuraţi de tătari.

— Fraţilor, poruncise Pandele. Ia puneţi mîna pe topoare şi dăm buzna în păgîni, că aşa nu se mai poate. Ne seceră încet, dar pînă n-o mai rămînea unul dintre noi. Pe ei!

Cei mai mulţi n-aveau decît topoare şi ici-colo cîte o sîneaţă mai veche pocnea fără să facă vreo pagubă, în schimb tătarii erau călare şi se părea că n-au să mai isprăvească ucigătoarele lor săgeţi.

— Daţi-vă prinşi! le strigase un sol ivit pe negîndite, chiar cînd se pregăteau să-i înfrunte.

— Daţi-ne pace, că noi sîntem supuşii măriei-sale Iskender-paşa şi la el ne ducem! i-a strigat înapoi Pandele, după ce-i oprise pe ai săi.

— Păi asta vrem şi noi, minţise tătarul, aşa că lăsaţi topoarele şi staţi potoliţi, că noi am trimis vorbă luminăţiei-sale sa vină să vă vadă.

Erau minciuni sfruntate de amîndouă părţile. Mai întîi că Pandele şi dobrogenii nu se socoteau sub stăpînirea nimănui, fiind oameni liberi ai apelor, iar dacă ar fi venit paşa, ar fi fost daţi în vileag. Pe de altă parte nici tătarii nu-i dăduseră paşei de veste, căci nu putuseră dobîndi pradă bogată la Ţuţora şi aceşti robi le cădeau ca o pomană cerească. Voiau să-i amăgească prin vicleşug, ca să nu moară prea mulţi în bătaie. Aşa s-a şi întîmplat şi, de cum rămaseră cu mîinile goale, tătarii s-au năpustit asupra lor, iar în mai puţin de două ceasuri apucau drumul robilor, către răsărit.

Mult s-a zbuciumat atunci sărmanul Pandele, dîndu-şi seama cît fusese de nătîng să se încreadă în făgăduielile tătarilor, dar era prea tîrziu. Toţi prinşii au fost vînduţi prin tîrgurile de robi ai Anatoliei, în numai un an de zile de la această întîmplare. Apoi zece dintre ei, printre care şi Pandele, pe care tătarii nu-l ştiau de căpetenie, s-au pomenit în apropierea Trebizondei, la spartul pietrelor.

Aşa li se scurgeau anii cei grei ai robiei, izbind mereu cu baroasele sub soarele nemilos ori gerul sec de prin părţile anatoliene, dar fără a-şi pierde nădejdea că aveau cîndva să se întoarcă în frumoasa împărăţie a apelor, la gurile Dunării. Pieriseră doi dintre ei şi locul lor în lanţul ce-i lega pe toţi fu luat de bulgarul Vasco şi de ungurul Bandi, care era abia un flăcăiaş, în vreme ce Vasco părea mai în vîrstă decît ei.

Cu vremea au încurcat şi socoteala anilor, iar de cea a zilelor ori a lunilor nici nu se mai vorbea, fiindcă toate erau la fel în această vale a morţii, unde singurul drum spre odihna veşnică ducea la pintenul de stîncă ce străjuia apele învolburate ale Mării Negre. Frumosul oraş de altădată se afla pe undeva prin apropiere, dar ei nu-l văzuseră şi nici n-ar fi vrut sa ajungă pe acolo, ochii fiindu-le îndreptaţi întruna către miazănoapte, pe unde se aflau meleagurile lor. Priveau cu jind aripile pescăruşilor ori ale celorlalte zburătoare ce se pierdeau prin zare într-acolo, şi cu atîta se alegeau. Arşiţa cumplită le frigea trupurile înegrite de soare şi de murdărie, iar apa împuţită din hîrdăul dosit în umbra unor bolovani mai mult le întorcea maţele pe dos de scîrbă, decît le astîmpăra setea. Cînd astrul zilei ajungea în crucea nămezii se auzeau răcnetele străjerilor şi, în scurtul răgaz de hodină, li se împărţea cîte o bucată de pîine tuciurie şi cleioasă, de parcă ar fi fost frămîntată cu glod şi nu cu orz, aşa cum s-ar fi cuvenit. O molfăiau încet, ca să li se pară mai multă, dar puteau schimba şi cîte o vorbă între ei, fără să fie plesniţi de cozile gîrbaciului.

— Oare să mai dureze mult, frate Pandele? întrebă odată un lungan costeliv, cu pielea atîrnîndu-i peste oase.

Era Chirilă, altădată o matahală de om care să tot fi avut o sută de ocale.

— Pînă cînd? se nedumeri Pandele. Pînă să ne ia şi pe noi moartea... Ori, de n-ai răbdare, sări în rîpă şi s-a zis cu tine.

— Nici măcar asta nu pot. Afurisitul de lanţ ne ţine pe toţi zece laolaltă şi eu n-am atîta putere să vă trag pe toţi după mine...

— Ai ciocanul, măi Chirilă, se băgă în vorbă şi Mogea, tovarăşul din partea cealaltă a legăturii. O lovitură zdravănă cu maiul şi pe loc îi sare zaua.

— Tu ai dreptate, Mogeo, zise Pandele. Tot aşa m-am gîndit şi eu de multe ori, dar nu ca să-mi pun capăt zilelor, ci să scăpăm din iadul de aici.

— Numai că asta nu-i cu putinţă! oftă Stăcănuş, care şi el avusese cîndva un burdihan cît şapte, dar acuma era supt ca o fată mare.

Şi-ar mai fi spus şi alţii părerea, dar paznicii nu le-au mai lăsat răgaz:

— La muncă, puturoşilor! Aţi lenevit destul. Sculaţi-vă!…

Şi plesniturile de gîrbaci începură a fi acoperite de bocănitul ciocanelor, care n-aveau să se mai oprească pînă la lăsarea întunericului.

De la o vreme începuse a se răspîndi din om în om, aşa cum numai ei ştiau s-o facă, vestea unei răzmeliţe ce va să fie. La un semn trebuiau să se repeadă cu toţii la paznici şi să le dea în cap, după care să fugă fiecare cum l-o lumina mintea.

— Grea treabă, fraţilor! oftă moş Vasco. Odinioară a mai fost o asemenea încercare, după cît mai ţin eu minte, dar ne-au prins pînă la unul şi, după ce ne-au rupt ciolanele în bătaie, tot aici ne-au adus.

— Moş Vasco, de ce n-aţi fugit pe mare? îl întrebă Pandele.

— Cu ce? Înot?!

— Să fi aşteptat să puneţi mîna pe vreo corabie şi…

— Astea-s vise, băiete! Singurele care se mai apropie sînt cele ce duc piatra, dar ştii şi tu la ce depărtare sînt de noi.

— Poate că se tem anume, îşi dădu părerea Peşcan, un alt tovarăş de-al lui Pandele, mai mărunţel decît ceilalţi, dar mai vînos şi negricios la faţă.

— Şi chiar dacă am izbuti, rosti domol moş Vasco, cu cine să duci corabia pe valurile mării? Se zice că ar fi un blestem al apei pentru nepricepuţii care s-ar apuca să înfrunte valurile, încît va să rătăcească veşnic în căutarea unui ţărm.

Spusele încărunţitului bulgar îi dădură de gîndit lui Pandele, şi mai că nici n-ar fi avut altă dorinţă decît să zărească vreo corabie cît de mică la malul mării, unde se isprăvea valea lor cea afurisită. Mai ales că nici îndemnurile la zaveră n-au prins, cei cu mai multă minte povăţuindu-i pe ceilalţi să mai aştepte, căci asta era viaţa robului, o veşnică nădejde de scăpare.

Trecuse destulă vreme de acele vorbe, dar într-o noapte, înaintea trîmbiţatului cocoşilor de miezul nopţii, Stăcănuş îl zgîlţîi uşor pe Pandele:

— Vezi şi tu ce văd şi eu?

Acesta îşi frecă ochii şi mai că nu-i venea a crede.

— O corabie! îngăimă el şi-i dădu un ghiont lui Mogea. Trezeşte-i pe toţi, uşurel!

— Ce-o căuta aici? se miră Stăcănuş. Să nu fie vreo nălucire...

— Nu-i cu putinţă, răspunse Pandele. Voi nu vedeţi lumina de pe punte? Şi nu seamănă cu cele de cară piatră.

— Pare a fi o barcia, după cum îi spun turcii, şopti moş Vasco tîrîndu-se lîngă ei. Dacă aveţi de gînd să fugiţi, are să vă fie cam greu, că nu-i prea mare.

— Cam cîţi am încăpea? întrebă Pandele.

— Vreo douăzeci, dacă îi aruncaţi în apă pe marinari.

— Dar noi nu sîntem decît zece, aşa că-i bine!

— De mine să nu ţineţi seama. Nu fac decît să vă încurc. Şi nici pe alţii n-ar fi bine să-i mai trageţi după voi.

— N-avem încotro, moşule, se băgă în vorbă Stoilă, de parcă ar şi fi hotărît plecarea. Toţi sîntem legaţi la un loc, aşa că vrei, nu vrei…

— Are dreptate, încuviinţă Pandele. Ne vom furişa, toţi cei de pe lanţul nostru, către paznicul care sforăie colo, dar luaţi-vă ciocanele.

— Cam grele! bombăni Laiu.

— Aşa cum sînt, ne vor ajuta! Cu mîinile goale nu facem nimic.

— Dar cum să ajungem acolo? se nedumeri Bandi, care vorbea chiar bine româneşte, ca şi moş Vasco.

— Ascultaţi cu băgare de seamă! le zise Pandele. N-avem vreme de pierdut şi altă dată nu se ştie cînd ni se va mai arăta norocul de acuma. Ne strecurăm laolaltă, dar numai pe burtă şi cu tăcerea mutului. Gîtuim străjerul şi ne dăm drumul în jos pe coasta de colo! arătă el coama unei coline ce părea că alunecă drept în mare.

— Şi dacă ne-am lăsa de-a dreptul prin rîpă? întrebă Laiu.

— S-ar rostogoli pietrele şi ne-ar da de gol. E mai departe, însă nu aşa de primejdios. Haideţi! porunci Pandele. Sînteţi gata?

— Tare mă tem că am să vă încurc!... se tîngui Vasco. Iacă, striviţi-mi mîinile şi picioarele şi scoateţi-mă din lanţ, apoi vă vedeţi de drum.

— Nu mai vorbi în dodii, moşule! se supără Stoilă, ortacul cel mai apropiat de legătură. Să ştiu de bine că te car în spinare şi tot ajungem împreună acasă la dumneata, la Orehovo.

Ar fi vrut bătrînul să-i spună că nu mai avea pe nimeni acolo, dar acum nu mai era vreme de taclale, aşa că se urni şi el cu ceilalţi, silindu-se să nu-i zornăie fierăria care-l cetluia.

Cu sufletul la gură se tîrîră, julindu-şi coatele şi genunchii şi pieptul, dar cui îi mai păsa de cîteva zdrelituri? Se opreau la cel mai mic zgomot şi li se părea că trece o veşnicie pînă cînd izbuteau să mai facă vreo doi paşi. Cînd şi cînd zornăia cîte un lanţ, care poate nici nu era de la ei, ci de la vreun adormit ce se răsucea în somn, dar ei se opreau încremeniţi de spaimă.

Cu spinarea proptită de un stei, paznicul sforăia fără grijă, luîndu-se la întrecere cu trudiţii robi, aşa că n-a fost prea greu ca Pandele să-i înfăşoare lanţul mîinilor împrejurul grumazului, în vreme ce Chirilă îi astupa gura. Nici nu s-a auzit mare lucru, doar lor li s-a părut, căci le vîjîiau urechile de atîta încordare. Se lăsară apoi cu toţii pe spate, parcă spre a se odihni după o zi de muncă, răsuflînd uşuraţi. Unii se şi vedeau slobozi, dar mai aveau încă de străbătut o cale anevoioasă.

O dată trecuţi de paznic se săltau acum pe vine, ca să poată fugi mai repede. Nu se temeau de ceilalţi robi care i-ar fi putut vedea, fiindcă nicicînd nu s-a întîmplat ca vreunul să-şi dea în vileag tovarăşul de nenorocire ce se încumeta să-şi recapete libertatea cu preţul vieţii.

— Eu nu mai pot! gemu Vasco.

— Hai că nu mai avem mult, îl îndemnă Mogea. Jos în vale te ducem în spinare, dar acuma trebuie să ne dăm drumul cu toţii deodată.

Totuşi, Chirilă şi Laiu făcură un „scăunel” cu mîinile şi astfel izbutiră să mai înainteze cîţiva paşi.

— Răsare luna! murmură Peşcan arătînd deasupra mării geană de lumină.

— Afurisita! sudui Pandele. De ea n-aveam nevoie… Doamne, mai ţine-o încă un ceas!

Degeaba însă, că razele ei argintară curînd întreaga fire, parcă anume spre a le face necaz. Undeva se auzi desluşit cîntatul cocoşilor, semn că era miezul nopţii, dar pe corabie se vedeau umbre ce parcă n-aveau somn. În cele din urmă ajunseră la malul mării, dar nu cutezau să se desprindă din umbra dealului ca să nu fie văzuţi de marinari.

— Ce dracu or avea de nu se mai culcă, zise înciudat Pandele. Of, şi luna asta…

— Poate că-i norocul nostru, se băgă în vorbă Gîdel, care tăcuse pînă atunci. Cum aşa ne-a fost scris, n-avem decît să încercăm să ne spargem zalele la lumina ei. Vom nimeri mai bine!

— Ai dreptate! încuviinţă Pandele. Mugetul mării are să ne acopere, dar va trebui să izbim toţi deodată. Apucaţi ciocanele şi pregătiţi-vă. Gata?

— Da! răspunseră într-un glas.

— Atunci, doamne-ajută! Trage!

Încordîndu-se cu toată puterea ce le mai rămăsese, icniră scurt şi numai o singură pocnitură se auzi în noapte, dar putea fi luată şi ca izbitură a vreunui val. Toţi îşi zdrobiseră zalele, în afară de moş Vasco.

— Pe mine lăsaţi-mă aici, că nu mai sînt bun de nimic! Ascultaţi-mă, fraţilor, şi nu vă pierdeţi vremea cu mine...

— Nici gînd, moş Vasco, se împotrivi Stoilă, care-l îndrăgise fiindcă aşa ţinea el minte că arătase odinioară şi taică-său. Stai cuminte în genunchi şi dă capul pe spate, că dacă mai izbesc eu o dată se desferecă. Nu mişca!

Ridică ciocanul cel greu şi opintindu-se lovi cu sete, însă… în capul bătrînului, care şi-l împinse anume sub lovitură. Creierii i se împrăştiară împrejur şi nimic nu se mai înţelegea din ce fusese pînă mai înainte îndrăgitul bătrîn.

— Ce-ai făcut, moşule? se repezi nefericitul Stoilă îmbrăţişînd trupul costeliv care încă mai era cald. Eu n-am vrut…

— Se-nţelege că nu! întinse mîna după el Peşcan. Văzurăm cu toţii cum s-a întîmplat. Cine să se fi gîndit ce avea să facă?

— Dar eu, cu mîna mea l-am ucis! De ce tocmai eu? se căina Stoilă.

— Fiindcă i-ai fost cel mai drag! spuse şi Pandele, căutînd să-l liniştească. Din păcate trebuie lăsat aici, cu lanţurile pe el, că de îngropat nici gînd, iar să-l cărăm cu noi ar fi peste poate.

Văzînd că nici prima şi nici lovitura lui Stoilă nu deşteptară pe nimeni, se hotărîră să-şi sfărîme şi lanţurile de la picioare, rămînînd numai cu cele de la mîini, care erau mai lungi, spre a putea sparge piatra. Şi de astă-dată le surîse norocul sub blîndele raze ale lunii, căci izbutiră să scape de încă un lanţ şi nimic nu părea să le mai stea în cale.

Dar o dată ajunşi în dreptul corăbiei băgară de seamă că aceasta era proptită printre stînci şi astfel nu le-ar mai folosi la fugă, cîtă vreme era înţepenită. Rămaseră cu ochii pironiţi asupra blestematei corăbii care-i amăgise, căci neîndoielnic moartea avea să-i aştepte o dată cu primele raze ale soarelui de dimineaţă.

— Hei! Voi, de colo! auziră deodată o voce de pe vas. La ce naiba aţi întârziat atîta? Veniţi printre stînci pînă la barca ce vi-o trimitem!

Nu ştiau ce să facă... Era limpede că marinarii se aşteptau la ajutoare de pe uscat şi că trimiseseră pe careva după ele, aşa că puteau sosi de la o clipă la alta. În cele din urmă însă Pandele se hotărî:

— Norocul nostru, băieţi! Ei singuri au să ne ducă, fiincă prin apă n-am fi putut înota cu fiarele pe noi. Ce-o mai fi, vom vedea, dar, oricum, e mai bine decît să ne întoarcem.

— Rămîneţi doi pe mal, ca să legaţi parîma aşa cum vă arată marinarul cu barca şi supravegheaţi-o să nu sară! se auzi iar vocea de pe corabie, care trebuia să fie a căpitanului, fără îndoială.

Văzînd barca se repeziră cu toţii şi, ca şi mai înainte, îl uciseră pe barcagiu, răsturnîndu-l în apă, dar Chirilă şi Peşcan rămaseră la vedere, după cum fusese porunca.

— Dacă vine careva, intraţi în apă şi aşteptaţi pitiţi pe după stînci, pînă vine iar barca, dacă nu, faceţi ce vi se porunceşte, căci trebuie să-i despotmolim.

Cînd îşi zornăiră lanţurile urcînd pe punte nu se miră nimeni, căci nu se aşteptau să le fie trimişi alţii decît robii de la piatră!

— Cîţi sînteţi? întrebă căpitanul.

— Nouă! răspunse Pândele scurt.

— Paznicul unde vă este?

— A rămas cu cei doi, pe mal. De ei s-a temut, nu de noi.

— Dar Selim unde-i? mai întrebă căpitanul şi Pandele bănui că era vorba de barcagiul trimis după ei.

— A rămas să-şi facă nevoile, că-l trecea burta…

— Prostul! Va trebui să ne muncim noi mai mult în vreme ce acolo nu era nevoie de el. Atunci ascultă tu, care pari mai dezgheţat ca ceilalţi, ce aveţi de făcut: marinarii au să tragă de parîmele velelor, iar voi de otgonul acesta gros, care, răsucindu-se pe după stîncă, ne va duce spre apă. La porunca mea, să vă opintiţi cu nădejde! Şi de cum vom pluti lopătarii au să vîslească, iar voi puteţi merge să vă culcaţi.

Pandele chibzui că fără marinari n-ar fi putut străbate atîta întindere de apă, aşa că hotărî să-i cruţe, dar să-i silească a-i face pe voie. Mai întîi însă trebuiau lăsaţi în pace să pună vasul pe linia de plutire şi pe urmă aveau să le sară în gît, ceea ce le spuse şi tovarăşilor lui, aşa că-şi înzeciră puterile cu toţii şi izbutiră să se desprindă.

Fiind cu toţii osteniţi, se trîntiră de-a dreptul pe punte, şi robi şi marinari. Atunci Pandele vorbi pe româneşte, ca şi cum ar fi povestit ceva:

— Fraţilor, ne repezim pe ei, care cum ne vin la îndemînă, dar unul să nu ne scape. Bandi, tu te duci la vătaf şi-l pocneşti în cap, după care le dai drumul vîslaşilor să ne sară în ajutor. Gata! Pe ei!

Stoilă şi Cheană puseră mîna pe căpitan şi-i răsuciră lanţul împrejurul grumazului, cum se învăţaseră să facă.

— Aţi înebunit? horcai acesta. Pe toţi vă…

Dar nu izbuti să-şi termine ameninţarea, că strînsoarea îi luă răsuflarea şi se prăbuşi la picioarele celor doi. În răstimp, Bandi doborî vătaful şi spuse vîslaşilor:

— Dacă vreţi să fiţi slobozi, trebuie să ne daţi o mînă de ajutor să ducem corabia de partea cealaltă a mării.

Scoase apoi cheia de la brîul vătafului doborît şi dădu drumul la unul, care urma să facă acelaşi lucru şi cu ceilalţi

— Veţi vîsli mai liberi ca niciodată, dar acuma o faceţi şi pentru voi!

— Aşa vom face! strigară cu toţii ca la o comandă, în vreme ce lacrimi de fericire şiroiau din ochii nenorociţilor care nu văzuseră lumina zilei de ani de zile, încît nu le venea a crede că suferinţele se vor sfîrşi.

Pe punte nu se împotrivea nimeni poruncilor lui Pandele, care făcu semn lui Chirilă şi Peşcan să vină cu barca înapoi, iar marinarii fură aduşi cu toţii la un loc cu căpitanul. Li se luară cuţitele şi tot ce-ar mai fi putut sluji ca armă, după care Pandele îi zise căpitanului:

— Efendi, socot că-ţi dai seama că nu mai putem da înapoi, fiindcă ne-ar aştepta spînzurătoarea, sau robia, care-i şi mai rea. Dacă vă învoiţi să ne scoateţi la gurile Dunării, nu vă pricinuim nici un rău, de nu, ne-om descurca şi fără vai. Alege!

— Măi oameni, răspunse căpitanul. Mîine, la lumina zilei, au să vadă că aţi fugit şi pe dată ne vor urmări, iar dacă eu vă fac pe plac am să atîrn pe catargul de colo. Pe mare n-aveţi cum pleca, numai dacă aţi merge de-a dreptul prin mijlocul ei, şi asta n-am făcut-o niciodată…

— Nu-i nimic! Încercăm acum! îl opri Pandele. Cu atît mai mult, urmăritorii noştri nu-şi vor închipui că am apucat pe calea asta.

— Dar nu-i cu putinţă! se împotrivi căpitanul. N-avem apă şi hrană îndeajuns pentru toţi.

— Ne mulţumim cu puţin, şi aşa veţi face şi voi. Căpitanul începu să boscorodească văzînd că n-o scotea la capăt, apoi îşi aduse aminte de altceva:

— Pe urmă, eu am marfă de marchitănie, pe care trebuie s-o duc la Islâmbol. Cine mă despăgubeşte? Şi să mai ştiţi că vasul meu nu pluteşte decît pe lîngă maluri, şi nici gînd să înfrunte marea în piept. Am pieri cu toţii!

— Efendi, noi n-avem de ales şi nici timp de taclale! i-o tăie Pandele. Ţi-am spus ce avem de gînd şi dacă te învoieşti spune, iar altfel noi tot încercăm să străbatem marea, că oricum pierim. Plată nu-ţi vom da decît viaţa voastră, şi cred că o socotiţi de mare preţ, aşa că nu-i de lepădat.

Văzînd că altminteri nu se putea, căpitanul se învoi şi porunci marinarilor să întindă pînzele, apucînd-o spre larg. Totodată şi vîslaşii porniră, în cîntece de bucurie şi cu atîta strădanie, cum nu mai pomenise stăpînul corăbiei pînă atunci, zburau, nu alta, şi zorii îi găsiră în plină mare, avînd deasupra capului cerul senin al verii.

Fugarii nu închiseră un ochi toată noaptea, dar cu toate că erau frînţi nu se lăsară pînă nu-şi piliră lanţurile, uşurîndu-şi mişcările cum nu-şi închipuiau ei că ar fi putut s-o mai facă vreodată. Zdrenţele ce le acopereau trupul fură aruncate şi îşi încropiră veşminte uşoare şi curate din rufele marinarilor şi din pînze mai vechi, fudulindu-se care mai de care cu noua îmbrăcăminte. Cît pe ce să dea iama şi în sărăcăcioasa cămară a corăbiei, dar la porunca lui Pandele se înfruptară cu mare cumpătare, împărţind totul cu vîslaşii şi cu marinaiii, care nu se arătară prea mulţumiţi.

Din cînd în cînd se ivea cîte un lopătar, şi frecîndu-şi ochii la întîlnirea cu razele soarelui, se uita uimit pe întinderea apelor, nevenindu-i a crede că nu mai era legat în lanţuri. Unul dintre ei, genovezul Alfredo le spuse că fusese cîndva cîrmaci, şi pe dată fu ţinut pe punte ca să-şi facă vechea meserie. Mai căutară şi alţii, dar nici unul nu se pricepea decît să vîslească. Ar fi vrut să-i înlocuiască pe foştii stăpîni, căci de multe ori îi prindeau şuşotind între ei, ori schimbînd ochiade cu căpitanul. Ziua se scursese pe nesimţite şi nimic nu s-a întîmplat pînă cînd Alfredo veni să-i spună lui Pandele:

— Eu am crezut că vreţi să mergem spre miazănoapte şi puţin spre asfinţit, ca să intrăm pe Dunăre…

— Chiar aşa!

— Ei, nu tocmai! După cîte îmi mai aduc eu aminte, cînd stai cu faţa spre pol soarele trebuie să apună în stînga ta şi nu în dreapta, ca acum.

— Asta înseamnă că…

— Ne întoarcem!

— Cîinele! răbufni Pandele şi începu să înjure în fel şi chip.

Se duse de-a dreptul la căpitan şi apucîndu-i beregata îl zgîlţîi ca pe o frunză.

— Ai vrut să ne amăgeşti, ticălosule! Ei bine, te vom spînzura pe dată. Porunceşte întoarcerea!

— Eşti nebun? Cine ţi-a spus bazaconia asta? căută căpitanul să se împotrivească.

— Eu, efendi! se băgă Alfredo, care îl însoţise pe Pandele.

— Un rob mincinos! Un…

— Uşurel, efendi, că şi eu sînt rob! îl opri Pandele. Şi răspunde-mi dacă vrei sau nu să ne faci voia, ca să ştim!

— Acesta-i drumul! se încăpăţînă căpitanul.

— Tu ai vrut-o! spumegă Pandele şi rotind ciocanul îi zdrobi ţeasta, în văzul tuturor.

Se întoarse apoi către marinarii încremeniţi de spaimă şi îi întrebă răstit:

— Mai doreşte cineva o soartă asemănătoare? Alfredo, de acuma tu eşti căpitanul! Porunceşte ce-i de făcut şi dacă îndrăzneşte careva să crîcnească, arată-mi-l!

Omul se împotrivi spunînd că el nu fusese decît un cîrmaci şi că prea bine nu se va descurca, însă Pandele o ţinu una şi bună că mai bine un căpitan prost şi cinstit decît unul bun, dar vînzător. Atunci genovezul porunci cum să se facă veghe de către robi şi vîslaşi, care erau şi ei doisprezece, fără să folosească marinarii, şi rîndui pază la apă şi hrană, împărţind-o cu multă străşnicie.

În noaptea următoare, cînd îi prinseră la chelar pe doi marinari încercînd să spargă un butoi cu apă, pe dată îi aruncară în valuri, fără să fi poruncit careva anume. Asta însă îl cam supără pe Pandele, care n-ar fi vrut să-i nimicească pe toţi oamenii de meserie, căci nu uita zicala că marea îşi bate joc de oamenii nepricepuţi şi-i duce la pierzanie, sau cam aşa ceva, cum auzise de la răposatul moş Vasco. Totuşi închise ochii cînd Stăcănuş scoase maţele altui marinar, care se împotrivise poruncilor lui Alfredo. Nu mai rămăseseră decît patru dintre ei, dar aceştia păreau a fi ascultători, căci îşi dădură seama că nu se puteau pune cu noii stăpîni ai corăbiei.

Pe neaşteptate în ziua următoare cerul se înnoura şi către amiază se porni o furtună, de credeai că biata coajă de nucă în care călătoreau avea să fie înghiţită, dacă nu sfărîmatâ de valuri.

— Strîngeţi pînzele! strigă din răsputeri Alfredo.

Dar cum locul marinarilor morţi fusese luat de foşti vîslaşi ori robi, treaba nu mergea cum trebuie. Cheană se căznea să ţină cîrma aşa cum i se arătase, dar striga întruna să-i mai vină şi altul în ajutor, că nu mai era în stare.

— De ce le strîngeţi? se răsti Pandele la Mogea, care se trudea şi el alături de ceilalţi, mai aproape de punte.

— Aşa-i porunca! răspunse acesta.

— Cine a dat-o?

— Alfredo.

Pandele se repezi la noul căpitan şi-l luă din scurt:

— De ce să nu lăsăm vîntul să ne împingă mai repede?

— Fiindcă ne răstoarnă vijelia. Iacă, începe şi ploaia, şi dacă nu le adunăm ne ducem peste cap...

O răpăială asurzitoare se abătu asupra lor, udîndu-le şi puţinele haine care le acopereau goliciunea, dar numai după ce cîrma îl mătură pe Cheană, aruncîndu-l în apa înspumată. Pandele se înmuie şi încuviinţă împlinirea poruncii genovezului. Era însă prea tîrziu ca să mai poată fi scos Cheană, care de fapt nici nu se mai vedea din învolburatele valuri, iar corabia nu mai voia să asculte de nimeni. Stoilă şi Peşcan luară locul nefericitului, dar, urmînd povaţa lui Alfredo, se legară cu funii chiar de cîrmă.

Nemaifiind nevoie de vîslit, lopătarii se urcară pe punte vrînd să dea o mînă de ajutor, însă, cum nu prea erau pricepuţi, opt dintre ei se perdură în vijelia mării. Un val uriaş smulse încă doi marinari ce se căzneau să lege velele. În afară de Alfredo, cei doi cîrmaci şi marinarii rămaşi în viaţă, cu toţii se speteau să scoată apa cu găleţile şi oalele ce le găsiseră, căci se aduna îngrijorător de multă, iar stihia nu părea a se potoli. Şubreda barcia scîrţîia din toate încheieturile şi părea că se va desface de la o clipă la alta, ba chiar au crezut că totul se sfîrşise când s-a rupt catargul, căzînd peste Mogea şi alţi doi vîslaşi. Nu mai rămăsese astfel, în afara lui Alfredo, decît un singur lopătar, iar dacă ar mai fi avut nevoie vreodată de lopeţi, cu greu ar fi făcut faţă.

— Blestemul mării asupra celor nepricepuţi!... bodogăni Stăcănuş.

— S-o blestemăm şi noi, mama ei de tîrfă! sudui Pandele. O supunem noi pînă la urmă, nu vă temeţi, fraţilor!

Poate că şi din pricina ameninţărilor lui Pandele, dar mai curînd fiind că se isprăvise tăria vîntului, marea se potoli, după trei zile în care se răscolise cum arareori o făcea, mărturiseau marinarii. Un soare arzător le uscă iute şi hainele şi velele, însă din păcate nici o boare nu mai sufla, încît pînzele atîrnau ca nişte aripi lovite şi neputincioase.

Totuşi chinurile lor abia acum aveau să-nceapă, fiindcă se găseau undeva prin mijlocul mării şi fără putinţă de a vîsli, cu toată bunăvoinţa robilor. Ba chiar şi cei patru marinari prinseră lopeţile, dar mergeau cam în neştire. Rareori apăreau păsări, care ar fi trebuit să le arate drumul către un ţărm după cum le spunea Alfredo, însă acestea zburau aşa de repede încît se pierdeau curînd în zare, şi nici urmă de pămînt.

Uitaseră de cîte zile au plecat, dar pentru robi scurgerea vremii nu însemna mai nimic, aşa că nu-i ţineau socoteala. Din păcate însă hrana se dovedi a fi pe sfîrşite, iar apa numai atîta cît să le mai înmoaie buzele arse de sete. Pe deasupra, suliţele ucigătoare ale soarelui, care pîrjolea totul în calea lui.

— Atîta ne-a fost! mormăi într-o zi Bandi, arătîndu-şi palmele numai carne-vie din pricina vâslelor. La spartul pietrei barem aveam apa aia împuţită, şi ciocanul părea mai blînd ca lopata…

— Nu cumva jinduieşti după ele? zîmbi amar Chirilă. De apă te plîngi, cînd ai în jurul tău atîta?

— Să încercăm a prinde peşte! zise un marinar, aducînd cîteva undiţe. Îi mîncăm cruzi şi ne mai taie setea.

Dar momeala n-a fost pe placul niciunei înnotătoare, că nici n-o atinseră, fiind putrezită, în schimb un amărît de pescăruş lihnit se înfruptă din ea şi pe dată fu hăcuit, însetaţii bătîndu-se pentru sîngele lui. În schimb carnea aţoasă nu putea fi nici mestecată, darmite înghiţită, ba nici peştii nu se atinseră de ea, cînd o agăţară în cîrlige.

Foamea ca foamea, dar setea nu le mai dădea pace, sleindui de ultimele puteri, umflîndu-le buzele şi încleindu-le gura. Bandi şi cel de pe urmă vîslaş sorbiră cu nesaţ apa cea limpede scoasă cu o găleată din mare, dar în scurtă vreme începură a se tăvăli ţinîndu-se cu mîinile de burtă şi vărsîndu-şi maţele din ei. Abia către miezul nopţii muriră unul după altul, fiind învăţătură pentru cei care ar mai fi vrut să facă la fel.

În cea de-a şaptea zi de cumplită arşiţă, Gîdel îşi chemă tovarăşii arătîndu-le în zare o barcă ce se părea a le veni în ajutor. Cu toţii începură a flutura din cămăşi şi năframe, dar Alfredo îi trezi din închipuire:

— Este barca noastră, pe care au furat-o cei patru marinari ce n-au să se mai întoarcă niciodată, aşa că nu vă mai trudiţi degeaba şi mai cu seamă nu vă bucuraţi, căci au luat cu ei şi ultimul strop de apă şi puţintica mîncare ce o mai aveam. Căutaţi!

După ce se încredinţară, împleticindu-se, de spusele genovezului, cu toate că abia vorbeau din pricina uscăciunii, suduieli şi blesteme nemaiauzite le ieşiră din gură.

Către seară fu aruncat în apă, fără nici o rugăciune, căci de mult le uitaseră, Peşcan, în vreme ce Stoilă zăcea la umbra unui cufăr, abia deschizînd ochii. Lăsaseră cîrma la voia întîmplării, căci nu mai aveau putere nici s-o ţină, dar nici nu le-ar mai fi folosit.

— Dacă am da peste a corabie… bîigui Gîdel.

— Ne-ar spînzura pe toţi! îi răspunse Pandele, care se ţinea cel mai tare pînă acum, cu toate că era şi el umflat la faţă, încît nici pe departe nu mai semăna cu cel de mai înainte.

Noaptea întindeau tot felul de pînzeturi, curate sau murdare, ca să adune puţina rouă pe care apoi o lingeau, dar mai mult se amăgeau. Numai spre asfinţit şi la răsăritul soarelui îşi mai făceau cîte o cruce ca să-şi dea seama dacă mergeau pe drumul cel bun şi nu o dată au fost nevoiţi cu toţii să se opintească asupra cîrmei, ca să întoarcă vasul pe calea dorită.

— Pămînt, fraţilor! răcni într-o dimineaţă Chirilă cu voce stinsă, arătînd spre geana de lumină a răsăritului. Case, biserici, oameni, voi nu vedeţi? Ne ciocnim de mal! Uitaţi-vă cîte fîntini…

Şi sub privirile nepăsătoare ale celorlalţi sări în valuri, fără a mai ieşi deasupra. De fapt nici n-ar mai fi avut pentru ce, că nimeni nu se mai putea mişca pe punte. Leşurile lui Stoilă şi Gîdel putrezeau unde le prinsese aripa morţii, iar singurii care mai erau în viaţă, Pandele şi Alfredo, nici măcar nu-şi mai dădeau seama că şi ei îi vor urma degrabă.

Stăteau unul lîngă altul şi genovezul părea că ascultă cu urechile ciulite şoaptele de vis ale tovarăşului său:

— Curînd intrăm pe Dunăre. Nu ştii tu, măi Alfredo, cît de frumoasă este împărăţia apelor noastre! Avem o ţară cum nu-i alta pe lume, raiul pe pămînt. Şi toţi sîntem laolaltă... noi românii… şi domnitorul...

De fapt numai buzele i se mişcară o vreme, lăsînd să iasă către lumina soarelui cele din urmă fărîme de gînduri din mintea lui înfierbîntată cuprinsă acum de întunericul veşniciei. Celălalt se izbăvise de mult!

Apoi corabia fără catarg trecu pe lîngă Insula Şerpilor şi se pierdu pe drumul ei către mijlocul mării, de unde se ivise.