Pr prof dr. George remete curs de dogmatică

Doctrina protestantă

Fiinţa Bisericii

Teza principală a tuturor protestanţilor e că Biserica adevărată e nevăzută. Numai cei ce cred cu adevărat sunt membri ai Bisericii. După cum aceştia nu se cunosc între ei ci numai Dumnezeu îi cunoaşte, Biserica adevărată este invizibilă. Dar reformatorii au trebuit să stabilească anumite criterii externe după care să se poată cunoaşte această Biserică invizibilă. Astfel, tot scrisul reformatorilor e plin de oscilaţia între tendinţa de-a separa cu totul Biserica invizibilă de cea vizibilă, şi cea de a o apropia de aceasta până la identificare.

Luther a afirmat că criteriul obiectiv care îl asigură pe cineva că nu e robul unei iluzii subiective despre lucrarea lui Dumnezeu în sufletul lui, e conformitatea experienţei sale cu mesajul Evangheliei. Astfel Evanghelia este creatorul şi susţinătorul Bisericii invizibile. Un criteriu obiectiv pentru autenticitatea lucrării cuvântului lui Dumnezeu în suflete conformitatea cu Scriptura. Foarte curând însă Luther a mai adăugat un al doilea criteriu, acela al primirii celor două Taine: Botezul şi Euharistia.

Confesiunea Augustană a legat Biserica invizibilă de două criterii vizibile: “Biserica e comunitatea sfinţilor în care se învaţă drept Evanghelia şi se administrează corect Tainele”

Mai târziu, Melanchton a elaborat o doctrină a Bisericii vizibile, considerată ca instituţie divină. În anul 1543, el a respins noţiunea unei Biserici invizibile, declarând că această noţiune face din Biserică o idee platoniciană şi că Ef. IV, Ps. XXV,8, şi Ps. 83,2 vorbesc de Biserica vizibilă în care răsună cuvântul Evangheliei.

Luther a rămas însă la teza că Biserica invizibilă e altceva decât Biserica vizibilă şi că prezenţa ei e indicată de predica cuvântului evanghelic.

Calvin a considerat şi el la început Biserica drept totalitatea celor aleşi de Dumnezeu, cunoscuţi numai de Dumnezeu, deci invizibilă; dar a adăugat că noi trebuie să presupunem ca membri ai Bisericii pe cei ce mărturisesc credinţa creştină, oferă exemplul unei vieţi creştine şi se împărtăşesc de Taine. După el, acolo unde e predicat cuvântul şi unde sunt administrate Tainele, nu încape îndoială că există şi Biserica.

În ediţia din 1539 a Instituţiei, Calvin repetă că Biserica invizibilă e un obiect al credinţei, dar subliniază că „prin intermediul ei ne duce Dumnezeu spre mântuire” (Strohl, op.cit., p. 305). Mai departe merge Calvin în ediţia din 1543 a Instituţiei, în cap. 8: “Dacă trebuie să credem în biserica nevăzută; suntem datori să rămânem în comuniune cu cea văzută”. El n-a identificat real Biserica nevăzută cu cea văzută, dar a recunoscut tot mai mult legăturile reale care le unesc.

În afară de această Biserică “nu se poate spera mântuirea”, spune Calvin, influenţat de Sf. Ciprian (al cărui studiu Calvin îl continua). „E un lucru mortal a se separa cineva de Biserică – mai spunea el. Biserica nu e decât un mijloc, dar un mijloc indispensabil. Tot el zice: “Oricine se desparte de Biserică, renunţă la Dumnezeu şi la Iisus Hristos”.

Confesiunile reformate susţin că Biserica cea nevăzută nu e legată de un loc, din ea fac parte toţi oamenii de pe tot pământul, care au o credinţă vie în Hristos. Dar acest caracter larg şi nevăzut făcea din Biserică ceva cu totul inaccesibil şi transcendent şi deschidea drumul anarhismului sectar nelimitat. Şi atunci, reformatorii au adăugat: Biserica aceasta nevăzută poate fi prezentată oriunde pe pământ, dar numai acolo poate fi “unde se predică just Evanghelia şi se administrează corect Tainele”.

Protestanţii afirmă că sunt membri ai Bisericii adevărate numai acolo unde se predică drept Evanghelia şi se săvârşesc corect Tainele. Dar dacă nu e recunoscută o autoritate obiectivă şi o tradiţie, cine decide asupra acestei corectitudini, odată ce sfinţii sunt cunoscuţi numai de Dumnezeu? Scriptura nu poate decide, căci ea e interpretată în tot atâtea feluri câte confesiuni şi secte sunt. Dacă se recunoaşte întregii grupări dreptul de a decide printr-o anumită infailibilitate, atunci toată e Biserica: deci Biserica e văzută. Fie că Biserica adevărată nevăzută se manifestă deja în predicarea cuvântului, fie că prin acest cuvânt se nasc membrii Bisericii, Biserica are o manifestare văzută şi lucrează prin mijloace sesizate. Pentru protestanţi, cuvântul e firul care leagă Biserica nevăzută de cea văzută. Biserica există prin cuvânt şi pentru cuvânt. Cuvântul are putere constitutivă: “Comunitatea nu poate exista fără cuvânt … pentru că în fiinţa ei este comunitatea adunată pentru cuvânt. În cuvânt însă pătrunde divinul în timp, în cuvânt este însăşi puterea lui Dumnezeu, care face Biserica Biserică … Ea e Biserica cuvântului lucrător” (Heinrich Rendtorff, Die Kirche des wirkenden Wortes, p. 47). Teologii ortodocşi observă însă că dacă oamenii din Biserică nu sunt desăvârşiţi ci sunt conduşi spre desăvârşire prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin Taine, nu ei sunt forul care decide asupra corectitudinii acestora ci trebuie să existe un criteriu obiectiv după care se cunoaşte adevărata învăţătură şi adevăratele Taine. Aceasta e Tradiţia, pe linia căreia se pot urmări până la Hristos învăţătura şi Tainele. Iar Tradiţia are ca suport şi ca subiect Biserica văzută.

Protestanţii se găsesc în dificultate şi când trebuie să aplice Bisericii cele patru semne distinctive recunoscute de Simbolul niceo-constantinopolitan. Sfinţenia o atribuie harului şi cuvântului dumnezeiesc, care numai la ei ar lucra în puritatea lor, Apostolicitatea o găsesc în identitatea învăţăturii predicate la ei cu învăţătura Apostolilor, dar pentru unitate şi catolicitate au trebuit să recurgă la Biserica nevăzută. Toţi credincioşii din toate timpurile, care au credinţă vie în Hristos, formează Biserica cea una; fiind întinsă peste tot, ea e catolică.

Protestanţii mai noi spun că adevărata Biserică există acum numai ca idee şi nici o Biserică actuală nu corespunde acestei idei. Bisericile actuale cuprind numai o parte de adevăr, fiind destinate să realizeze prin apropierea lor ideea Bisericii. Toate Bisericile actuale au deviat prin căderea din paradisul iniţial al Bisericii apostolice şi înaintează acum iarăşi spre el, şi toate cuprind o parte de adevăr amestecat cu eroare şi deci pot procura mântuirea şi sfinţirea. Dar această teorie corupe conţinutul pozitiv şi determinat al Revelaţiei. Mântuitorul n-a formulat numai un ideal al Bisericii, ci a întemeiat-o de fapt ca trup, în care este El prezent cu toate darurile sfinţitoare şi cu tot adevărul Revelaţiei. Biserica e desăvârşită de la început, nu se va desăvârşi doar cu timpul; ea îşi împlineşte de la început misiunea ei în lume, nu trebuie să aştepte un timp până va începe mântuirea oamenilor.

Dacă nu există o Biserică stabilă şi determinantă, purtătoare infailibilă a Revelaţiei, ci toate Bisericile creştine sunt părţi egale în putere şi valabilitate ale Bisericii, atunci Revelaţia nu mai are nimic stabil şi sigur ci o varietate de opinii schimbătoare şi nu mai e criteriu prin care ar putea distinge (din interpretările variate şi contrare ale adevărurilor creştine) adevărata învăţătură a Domnului.

Ierarhia

Reformatorii au stabilit o deosebire între sacerdoţium şi ministerium, între preoţie şi slujire. Preoţia aparţine tuturor celor credincioşi „jure divino”, slujirea e încredinţată de comunitate unor persoane anume, „jure humano”. În “Manifestul către nobilime”, din iunie 1520, Luther declară: “Noi toţi suntem consacraţi preoţi prin botez”. Nu există o ierarhie de caracter sacramental, ministrul cultului nu e decât un funcţionar, iar puterea lui este revocabilă.

Pentru rânduiala în comunitate, poporul credincios deleagă exerciţiul dreptului de a predica şi de a săvârşi Tainele anumitor persoane. Luther afirmă: “Precum zece fraţi, fii de împăraţi aleg pe unul ca să guverneze moştenirea, la fel şi comunitatea creştină instituie pe păstorii ei” (Andrutsos, p. 108). Iar Confesiunea helvetică declară: “Preoţia şi slujba bisericească sunt două lucruri deosebite: prima e comună tuturor creştinilor, a doua, nu” (Helvet. II, art. 18).

Calvin susţine că Dumnezeu a instituit în Biserica Sa apostoli, prooroci, evanghelişti, păstori şi doctori. Păstorii pot fi numiţi „episcopi”, „preoţi” sau „păstori”. Ei administrează Tainele, iar doctorii sunt savanţii care interpretează Biblia. Sub ei sunt diaconii, cu slujbe caritative. La aceste demnităţi nu se poate ajunge decât prin vocaţie. El a restabilit, atât pe cât a putut, distincţia dintre clerici şi laici. Diferenţele de grad şi de nume sunt exclusiv jure humano, având numai o importanţă administrativă.

Teoria protestantă, după care treptele ierarhice nu se deosebesc printr-un har special, e contrazisă însă de Scriptură. Mântuitorul a dat special Apostolilor şi urmaşilor lor puterea de a lega şi dezlega păcatele. Sf. Apostol Pavel scrie lui Tit: “Te îndemn să ţii aprins darul lui Dumnezeu prin punerea mâinilor mele” (Tit. I,6), iar lui Timotei: “Nu fi nepăsător la darul ce este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie, prin punerea mâinilor preoţiei” (I Tim. IV,14). Chiar Petru, care vorbeşte de preoţia generală a tuturor creştinilor (I Petru II,9), vorbeşte de presbiterii cărora le este dată în seamă spre păstorire toată turma (I Petru V, 1-2). Alegerea şi voinţa omenească nu pot să înlocuiască actul divin al punerii mâinilor (S. Bulgakov, Ortodoxia, p. 55), pe care-l săvârşea de pildă Sf. Apostol Pavel şi după el Timotei (I Tim. V,22) şi Tit (I,5), nu poporul. Iar funcţionarul ales de comunitate nu devine ierarhic prin faptul acestei alegeri; el nu-şi însuşeşte puterea ierarhică, nu devine harismatic. De la început a existat conştiinţa că mireanul nu poate săvârşi Tainele şi nu că se reţine benevol de la săvârşirea lor de dragul ordinei: “În veacul post-apostolic, administrarea Tainei Trupului şi Sângelui aparţine numai episcopilor şi preoţilor. Ca urmare, ierarhia poartă în ea însăşi această putere misterioasă, supraomenească şi supranaturală de a săvârşi Tainele” (Ibidem).

Renunţând la preoţia specială, în cuprinsul protestantismului nu s-a mai transmis prin succesiune apostolică puterea săvârşirii Tainelor, deposedând lumea protestantă de darurile Cincizecimii. Aceasta a devenit asemănătoare creştinilor care, deşi sunt botezaţi în numele Mântuitorului Iisus, n-au primit Sfântul Duh, pe care mâinile Apostolilor îl transmiteau de sus (Fapte XIX,1) (Ibidem).

II.Bibliografie