Pr prof dr. George remete curs de dogmatică

Specificul ortodox

O mare deosebire între concepţia ortodoxă şi cea protestantă priveşte chiar originea şi fiinţa Pocăinţei. Teologia ortodoxă afirmă că instituirea Pocăinţei şi săvârşirea ei ca Taină de către Iisus Hristos însuşi are unul din cele mai clare şi indubitabile statuturi între Sfintele Taine. Instituirea şi săvârşirea ei ca Taină ar trebui să reducă de la început nedumeririle şi discuţiile. Adevărul este că negarea ei ca Taină se datorează nu lipsei mărturiilor, ci legăturii ei strânse cu Taina Preoţiei. Întrucât puterea de a lega şi dezlega păcatele în Biserică este un mandat divin, un har special şi nu poate fi exercitată în Biserică de-a valma, “democratic”, este evident că persoanele mandatate acţionează numai în baza mandatului Preoţiei ca stare specială de har.

Dovezile biblice ale sacramentalităţii Pocăinţei sunt indubitabile. La ele se adaugă, la fel de limpede şi masiv, dovezile istoriei, ale practicii necurmate şi consecvente a Bisericii de la început şi până astăzi. Această evidenţă a fost afirmată totdeauna în teologia şi Biserica Ortodoxă. Este adevărat că au existat şi în teologia ortodoxă unele voci care, influenţate de teologii apusene, au opinat că ar fi existat “îndoială cu privire la statutul precis al Mărturisirii printre Tainele Bisericii” (John Meyendorff, Teologia Bizantină, p. 262), că numai “prin secolul al XV-lea, mărturisirea particulară la un preot, urmată de o rugăciune pentru iertarea păcatelor” (Ibidem), ar fi devenit o practică “general – acceptată”; opinia aceasta a fost evident influenţată de ideea apuseană că Spovedania ar fi fost socotită “între mysterii” în Biserica Ortodoxă numai începând cu Mărturisirea de credinţă a împăratului Mihail VIII Paleologul la sinodul de la Lyon din 1274” (cf. Fr. Heiler, Urkirche und Ostkirche, p. 267). Dar aceste voci au rămas cu totul izolate în cadrul teologiei ortodoxe, întrucât ele n-au avut şi nu au nici o relevanţă în ansamblul Bisericii.

Teologia ortodoxă în ansamblul ei a afirmat totdeauna convingerea nestrămutată că instituirea divină a Pocăinţei ca Taină se întemeiază deplin pe faptul că Iisus Hristos însuşi a şi săvârşit-o personal, acordând iertare în chip expres şi haric unor persoane, şi a dat această putere de iertare ucenicilor Săi şi urmaşilor lor. Dovezile biblice sunt suficiente. Ele sunt confirmate deplin de istoria şi practica Bisericii primare şi apoi a istoriei ulterioare până astăzi. Astfel, în epoca apostolică, documentul creştin “Didahia” sau “Învăţătura celor 12 Apostoli” porunceşte “în Biserică să-ţi mărturiseşti păcatele tale şi să nu te duci la rugăciune cu conştiinţa rea” (Didahia, IV, 14, colecţia “P.S.B.”, nr. 1, Bucureşti, 1979, p. 27), acelaşi document specificând că duminica, înainte de “aducerea jertfei”, (adică a Sfintei Euharistii), credincioşii îşi mărturiseau păcatele, ca jertfa lor să fie curată (Didahia, XIV, 1). În aceeaşi epocă, Sfântul Ignatie, episcopul Antiohiei subliniază insistent caracterul bisericesc al Spovedaniei, arătând că “Dumnezeu iartă pe toţi care se pocăiesc, dacă se pocăiesc în unire cu Dumnezeu şi în comuniune cu episcopul” (Sf. Ignatie, Epistola către Filadelfieni, VIII, 1, în “Scrierile Părinţilor Apostolici”, p. 180) iar Sfântul Clement Romanul face şi el menţiune de rolul preotului în primirea mărturisirii şi în impunerea penitenţei. Prin formula de adresare, mereu la persoana a 2-a singular, Părinţii Apostolici au arătat toţi că au în vedere mărturisirea individuală şi în nici un fel o mărturisire colectivă. În secolul III, despre Pocăinţa în Biserică au scris Tertullian (în Liber de poenitentia, 9, Migne, P.L. I, col. 1354) şi mai ales Sfântul Ciprian, episcopul Cartaginei care îndeamnă pe toţi credincioşii să se mărturisească mai des neaşteptând neapărat prezenţa episcopului, ci a oricărui preot (Sf. Ciprian, Epistula XVIII, ed. Martel, p. 523: “De sunt prinşi de vreo strâmtoare sau de primejdie de boală, să nu aştepte prezenţa noastră, ci să facă mărturisire (exomologesis) păcatului lor la orice preot prezent…”; apud. D. Stăniloae, “Mărturisirea păcatelor în trecutul Bisericii”, în rev. “B.O.R.”, nr. 3-4/1955, p. 225). El arată că preoţii trebuie să primească o mărturisire individuală de la fiecare, pentru ca să poată avea o judecată corectă şi completă asupra stării fiecăruia (Sf. Ciprian, Epistula LIX, 17, ed. Martel, p. 687; Epistula LIII, 3, p. 649; apud. D. Stăniloae, “Mărturisirea păcatelor în trecutul Bisericii”, în rev. “B.O.R.”, nr. 3-4/1955, p. 224). Sfântul Ciprian este cel care a evidenţiat că piedica psihologică a Spovedaniei, ruşinea, trebuie depăşită având în vedere necesitatea expunerii complete a stării de păcat, tocmai pentru eradicarea ei completă, arătând că cei care se ascund, pe motivul ruşinii, pier din pricina ei (“cum errubescentia sua pereunt”; Sf. Ciprian, Liber de paenitentia, 10, apud. D. Stăniloae, op. cit., p. 225), iar cei care o depăşesc îşi câştigă vindecarea (Ego rubori lacum non facio, cum plus de detrimento ejus acquiro”: Sf. Ciprian, Liber de paenitentia, 10, apud. D. Stăniloae, op. cit., p. cit.). Actul bisericesc al Spovedaniei săvârşit de preot este cu adevărat o Sfântă Taină şi nu o simplă ceremonie, o psihoterapie sau o iertare frăţească; acest lucru îl dovedeşte Sfântul Ciprian prin exemplul unui creştin care s-a împărtăşit fără spovedania cuvenită şi "a îndrăznit să primească în mod ascuns (latenter), întinat fiind, parte din jertfa celebrată de preot ” (Sf. Ciprian, Liber de lapsis, Migne, P.L. IV, col. 501, apud. D. Stăniloae, op. cit., p. 226), pentru care a fost pedepsit pe loc de Dumnezeu, căci “s-a făcut aproape cenuşă cu mâinile deschise” (Ibidem). Tot în secolul III, Origen arată că “preotul mărturisitor nu este un judecător ci un vindecător, un medic sufletesc” (Origen, Selecta în Psalmos, Homelia I, în Ps. XXXVII, Migne P.G., col. 1569, apud. D. Stăniloae, op. cit., p. 227). În sfârşit, încheiem această dovedire a Spovedaniei bisericeşti pe baza Sfintei Tradiţii prin canonul 12 al Sinodului I ecumenic care reglementează modul spovedirii de către preoţi (Ralli-Potli, Sintagma canoanelor, vol. II, p. 141, apud. D. Stăniloae, op. cit., p. 228).

Mărturiile expuse mai sus dovedesc caracterul bisericesc al Pocăinţei în primele veacuri creştine. Este adevărat că protestanţii pot accepta caracterul acesta eclesiologic dar obiectează că ar fi vorba de o mărturisire colectivă. Ei încearcă să argumenteze exemplificând cu cazuri din Vechiul Testament, în care poporul evreu făcea astfel de penitenţe publice solemne. Exemplificarea nu e corectă, este improprie din cauza unei deosebiri esenţiale: în Vechiul Testament penitenţele respective erau ale poporului întreg sau în orice caz ale unei mase precise şi nu ale unei grupe întâmplătoare, iar în penitenţele vechi-testamentare se recunoşteau păcatele generale ale comunităţii şi nu păcatele individuale ale membrilor comunităţii. Existenţa spovedaniei individuale este certificată şi de documentul numit Didascalia Apostolilor, care este textul de bază al cărţii I şi II din Constituţiile Apostolice de mai târziu (Constituţiile Apostolice, cartea II, cap. 48, Migne P.G. I, col. 709, apud. D. Stăniloae, op. cit., p. 227). Cei care resping spovedania individuală cred că până în secolul IV se făcea spovedania colectivă şi numai într-un moment precis, (anume actul patriarhului Nectarie al Constantinopolului din anul 391) s-ar fi desfiinţat spovedania colectivă şi s-ar fi introdus cea individuală. Această opinie face de fapt confuzie între mărturisirea păcatelor şi penitenţa ce urma ei. Exista într-adevăr, din secolul III, o penitenţă publică pentru păcatele grave notorii, dar şi aceasta era iniţiată de o mărturisire individuală, intimă, la preot; iar acesta recomanda apoi (sau nu) o penitenţă publică. Patriarhul Nectarie nu a desfiinţat spovedania publică ci penitenţa publică, lucru dovedit de faptul că chiar incidentul care a dus la actul lui a urmat după o spovedanie secretă, individuală (cf. D. Stăniloae, op. cit., p. 230). De altfel, tot atunci istoricul bisericesc Sozomen declara că încredinţarea unui preot anume cu problemele Pocăinţei s-a introdus chiar de la începutul Bisericii, tocmai “pentru ca oamenii să nu trebuiască să-şi mărturisească păcatele în public, ca la teatru” (Sozomen, Historia ecclesiastica, liber VII, Migne, P.G. LVII, col. 1460, apud D. Stăniloea, “op. cit.”, p. 231).

Prin urmare, spovedania creştină nu poate să fie decât bisericească şi individuală. Obligativitatea şi necesitatea spovedaniei individuale le impune caracterul de persoană, adică de conştiinţă unică, al fiecărui om. Desigur că un rol pozitiv şi chiar necesar îl are şi iertarea frăţească, dar aceasta este numai o condiţie pentru dezlegarea harică din spovedania în faţa preotului. Iertarea frăţească este o iertare subiectivă şi ne-autoritativă. Iertarea frăţească aduce un folos şi un spor sufletesc, dar ea rămâne oricum subiectivă. Nu mai vorbim de riscul de a deveni o simplă complezenţă, care este de fapt inevitabil acolo unde este subiectivism şi lipsă de autoritate. Numai spovedania individuală în faţa preotului mandatat cu har special, ca organ văzut al lui Hristos, poate asigura un caracter obiectiv, cert şi autoritativ iertării respective. Spovedania trebuie să fie individuală pentru că este un act specific, personal, aşa cum şi păcatele mărturisite sunt strict personale, specifice. Omul trebuie să răspundă personal, adică responsabil de păcatele sale. În spovedania colectivă practic responsabilitatea dispare, pierzându-se în masa păcatelor celorlalţi. De altfel şi teologii luterani au recunoscut că acel “da” rostit de toţi credincioşii, ca recunoaştere comună de păcate, este lipsit de specificitate, de concreteţe, de responsabilitate.

Trebuie de asemenea, să spunem răspicat că o cauză decisivă a pierderii sacramentalităţii Pocăinţei în viaţa creştinismului apusean a fost caracterul juridic, punitiv, care a grevat toată spiritualitatea penitenţială din Apus. Reformatorii au descris convingător caracterul insuportabil al acelei mentalităţi penitenţiale care cotrobăia în sufletul creştinului, încadrându-l apoi ameninţător în tot felul de cataloage de păcate – care nu pomeneau nimic de Hristos şi de mila Lui – iar luteranismul ulterior n-a făcut decât să tragă consecinţele fireşti, amendând Pocăinţa, marginalizând-o (prin aşa-zisa mărturisire colectivă) şi excluzând-o practic din Biserică şi din viaţa creştinului. Că este aşa o dovedeşte faptul că toţi teologii luterani care s-au referit la concepţia ortodoxă au subliniat cu deosebită preţuire caracterul terapeutic al pocăinţei în Biserica Ortodoxă. În acest sens, reamintim că în primele veacuri creştine Clement Alexandrinul arăta că preotul duhovnic este “un doctor care să-i vindece pe bolnavi” (cf. Paul Evdokimov, Ortodoxia, p. 314), îndemnându-i pe credincioşi: “Tu ai venit la doctor, nu te întoarce fără să te vindeci” (Ibidem), iar Sinodul II Trulan (692) a dat o descriere exemplară şi suprem-autoritativă în Biserică a acestui caracter terapeutic al Spovedaniei bisericeşti: “Cei care au primit de la Dumnezeu puterea de a lega şi a dezlega, vor acţiona ca nişte doctori atenţi la a găsi doctoria specifică pentru fiecare penitent şi pentru fiecare greşeală a penitentului” (Canonul 102, Mansi, vol. XI, col. 937, apud. P. Evdokimov, op. cit., p.cit). Teologia şi spiritualitatea ortodoxă nu au redus deci niciodată păcatul la dimensiunea unei infracţiuni, a unei vini juridice. Penitentul nu este în primul rând un vinovat ci mai ales un bolnav, întrucât păcatul în sine este o boală, mai gravă sau mai uşoară. De aceea, în practica ortodoxă Spovedania şi-a păstrat totdeauna caracterul de eliberare şi vindecare; şi tot astfel se explică şi lipsa cataloagelor şi a sistematizărilor de păcate, atât de specializate în creştinătatea apuseană.

Spovedania individuală a decăzut în protestantism şi datorită mentalităţii omului modern – trecut prin ispitele veacului luminilor şi ale drepturilor individuale – de a vedea în duhovnic un intrus, un violentator al intimităţii sale. Dar această mentalitate uită că duhovnicul este chemat de penitentul însuşi şi nu poate intra în sufletul lui numai decât atât cât i se deschide. Iar pătrunderea în intimitatea credinciosului nu este o violare ci o intimitate a iubirii vindecătoare. Credinciosul împovărat de păcate are nevoie de o certitudine şi o garanţie obiectivă a iertării. Profunzimea iertării o poate da numai profunzimea cercetării şi acţiunii purificatoare, adică intime; iar certitudinea iertării obiective o poate da numai garanţia unei mandatări divine. Duhovnicul trebuie să pătrundă în intimitatea cea mai profundă a sufletului penitentului iar acesta trebuie să-şi mărturisească amănunţit păcatele, pentru că “descrierea păcatului sileşte pe om la o scurtare a vinei sale, la o cunoaştere de sine” (D. Stăniloae, Mărturisirea păcatelor…, p. 220) iar mărturisirea amănunţită este “un mijloc de adâncire a conştiinţei personale” (Ibidem); cu alte cuvinte, numai mărturisirea amănunţită asigură responsabilitatea deplină şi angajarea completă pentru o viaţă nouă. Spovedania amănunţită are eficacitate şi garantează iertarea, pentru că nimeni în afară de preot nu poate împlini acest rol de intermediar al comuniunii profunde între penitent şi Dumnezeu.

Numai preoţia ca stare specială de har poate da conştiinţa şi garanţia că Dumnezeu este prezent ca for obiectiv în faţa penitentului, “for neclătinat de instabilitatea simţirilor subiective” (D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, III, p. 121). Preoţia prezintă această garanţie pentru că a fost instituită de Hristos iar Apostolii au hirotonit în baza mandatului lui Hristos printr-un act de consacrare săvârşit în Biserică şi garantat de Biserică. Numai astfel de persoane, alese şi instituite de Hristos pot avea şi pot exercita un astfel de mandat cu seriozitate; orice altfel de persoane, în baza oricărui alt mandat, nu pot fi luate în serios. Nu poate fi serios decât un act haric care se dovedeşte a fi instituit expres de Hristos, care săvârşeşte adică actele ca acte ale lui Hristos însuşi. Pe de o parte, preotul lucrează in persona Christi în sensul că lucrările lui sunt obiective, sigur valide şi eficace, dar pe de altă parte această eficacitate şi garanţie nu vin de la el ci de la Hristos, adevăratul săvârşitor, în faţa Căruia este numai intermediar pentru credincios, el “ştergându-se cu totul în faţa lui Hristos, punând în faţa conştiinţei penitentului pe Hristos, ca for suprem în faţa căruia nu se simte umilit niciun om” (Ibidem, p. 132).

Unii teologi luterani cunosc această antinomie a preotului duhovnic, pe de o parte ca instanţă solemnă, obiectivă, în stare specială de har, iar pe de altă parte ca un intermediar spre Hristos. Astfel, ei observă că dacă “Biserica rusească şi cea română folosesc, după modelul apusean, o formulă de absolvire care uneşte forma deprecativă cu cea indicativă” (cf. Fr. Heiler, Urkirche und Ostkirche, p. 268), Biserica greacă foloseşte o formulă exclusiv deprecativă, întrucât aceasta corespunde mai mult fiinţei Tainei, “căci Domnul este cel care săvârşeşte sacramentul, iar preotul lucrează numai ca organ şi reprezentant al Său” (Hristu Androutsos, Dogmatica, Atena, 1907, p. 383, cf. Fr. Heiler, op. cit., p. cit.). Noi observăm aici că, deşi deosebirea dintre formule este reală, aceasta nu are mare importanţă pentru că înţelegerea este aceeaşi în toată Biserica Ortodoxă. Adică: peste tot în Biserica Ortodoxă se crede şi se învaţă la fel, că adevăratul săvârşitor al Tainei Pocăinţei (ca de altfel al tuturor Tainelor) este Hristos iar preotul este numai organul văzut al lui Hristos. Dar este bine să se observe şi utilitatea nuanţei indicative (pe lângă cea deprecativă) pentru că aceasta vrea subliniată autoritatea supremă, garanţia şi obiectivitatea actului haric care se săvârşeşte.