Proiect didactic

Perioada

Viața	Opera
1922, 5 august	Se naşte în comuna Siliştea-Gumeşti, judeţul Teleorman, Marin Preda, fiul Joiţei Preda şi al lui Tudor CăIăraşu.
1930-1934	Frecventează, cu unele întreruperi şi la insistenţa învăţătorului Ionel Teodorescu, şcoala primară În comuna natală.
1934-1937	Îşi continuă învăţătura la aceeaşi şcoală. Examenul de absolvire a clasei a VII-a îI susţine în comuna Ciolăneşti, judeţul Teleorman.
1937 vara	Respins, din cauza miopiei, la examenul medical efectuat la Şcoala Normală din Câmpulung Muscel, Încearcă să se Înscrie la Şcoala de Arte şi Meserii din localitatea teleormăneană Miroşi, dar refuză să-şi redacteze teza. Este primul admis la Şcoala Normală din Abrud.
1938 toamna	Din cauza desfiinţării şcolii din Abrud, se transferă la Şcoala Normală din Cristur-Odorhei.
1940 septembrie	În urma Dictatului de la Viena, localitatea Cristur-Odorhei intrând în teritoriul ocupat, se transferă la Şcoala Normală din Bucureşti, unde îI va avea profesor de literatura română pe Vladimir Streinu.
Albatros'>1941 primăvara	Prin intermediul lui Geo Dumitrescu face cunoştinţă cu membrii grupării poetice Albatros: AI. Cerna-Rădulescu, Sergiu Filerot, Virgil Untaru (Virgil lerunca), Marin Sârbulescu ș.a iunie Termină anul al IV-lea al Şcolii Normale. Lucrează la un şantier din Fierbinţi. Încearcă să-şi găsească un mijloc de trai.	Trimite două schiţe publicaţiei „Albatros”; potrivit unei consemnări la „Poşta redacţiei”, ar fi fost reţinută doar cea intitulată De capul ei, fără a fi publicată, din cauza suspendării revistei. Scrie poezia Întoarcerea fiului rătăcit, care urma să fie inclusă În volumul colectiv Sârmă ghimpată, alcătuit de grupul de la Albatros şi interzis de cenzură.
1942	primăvara Sprijinit de Geo Dumitrescu, e angajat corector la ziarul „Timpul”. Lucrează o vreme şi la Institutul de Statistică. toamna Chemat să recruteze la Turnu Măgurele, se constată că nu poate urma Şcoala de Subofiţeri Întrucât nu Îşi terminase studiile.	aprilie 15, 16 Debutează cu schiţa Pârlitu' În ziarul "Timpul", la rubrica „Popasuri", coordonată de Miron Radu Paraschivescu. Tot aici publică povestirile Calul şi La câmp, incluse cu modificări semnificative În volumul de debut, şi Salcâmul, nucleul constitutiv al viitorului roman Moromeții. Alte schiţe publicate: Strigoaica, Noaptea.
1943	ianuarie-aprilie Frecventează cenaclul Sburătorul. primăvara Începe stagiul militar (încheiat în aprilie 1945). iulie Împreună cu Constant Tonegaru, ia parte la înmormântarea lui E. Lovinescu. Cu sprijinul lui Ion Vinea, este angajat secretar de redacţie la „Evenimentul zilei”.	Va citi în cenaclul Sburătorul schiţele De capul ei (publicată ulterior cu titlul Măritişul) şi Calul, aceasta din urmă achiziţionată, cu o sumă considerabilă, de Dinu Nicodin. Publică, în „Vremea războiului”, povestirea Colina.
1945-1947	Este corector la „Timpul” (până la sfârşitul anului 1946) şi, pentru un timp, la „România liberă”. O vreme este angajat la Societatea Scriitorilor Români.	Colaborează la „Tinereţea”, „Lumea”, „Contemporanul”, „Studentul român”, „Revista literară” ş.a. Mai toate prozele publicate În acest răstimp (Plecarea, Măritişul, Nepotul, Casa de-a doua oară, Întâia moarte a lui Anton Tudose) nu vor fi incluse în volumul de debut, dar din ele vor fi preluate diferite elemente în Moromeții.
1946		Alcătuieşte volumul Întâlnirea din pământuri pentru a participa la un concurs de debut organizat de Editura Cultura Naţională (câştigat de Cella Delavrancea).
1948	septembrie Intră ca secretar de presă la Ministerul Informaţiilor, unde primeşte spre lectură manuscrisul romanului Desculţ de Zaharia Stancu; intenţiona să îi facă un referat negativ, găsind lipsită de autenticitate viziunea asupra lumii rurale. Încearcă să îl cunoască pe G. Călinescu, dar este decepţionat de lipsa de reacţie a criticului. decembrie Îşi părăseşte slujba de la Ministerul Informaţiilor.	Apare, în două ediţii succesive, volumul Întâlnirea din pământuri. Deşi întâmpinat favorabil, este criticat din punct de vedere ideologic. Scriitorul mărturiseşte că intenţionează să scrie un roman din viaţa oamenilor de la câmpie, netributar viziunii lui Liviu Rebreanu sau celei a lui Mihail Sadoveanu.
1949	Devine membru al Uniunii Scriitorilor.	Se republică, separat, în colecţia „Cartea poporului” a Editurii pentru Literatură şi Artă, nuvela O adunare liniştită. Apare nuvela Ana Roşculeţ care, în pofida caracterului conformist, este supusă atacurilor în presa vremii. Potrivit mărturisirilor scriitorului, de acum datează o primă versiune a romanului Moromeții.
1952	I se acordă Premiul de Stat pentru Desfăşurarea. Este redactor la revista „Viaţa românească”.	Publică În volum nuvela Desfăşurarea (apărută iniţial În „Viaţa românească”).
1953		Conform propriilor mărturisiri, ar fi Început să lucreze la al doilea volum din romanul Moromeții.
1954	Se căsătoreşte cu poeta Aurora Cornu.	Nuvela Desfăşurarea este ecranizată de regizorul Paul Călinescu.
1955	Călătorește la Kiev, ca delegat al Uniunii Scriitorilor.	Apare romanul Moromeții (publicat mai întâi în „Viaţa românească”).
1956	Îşi aduce părinţii în Bucureşti.	Se tipăreşte în volum nuvela Ferestre Întunecate (apărută anterior în „Viaţa românească”), din care se vor prelua diferite elemente În volumul al doilea din Moromeții.
1957	martie 20 Este distins cu Premiul de Stat pentru literatură, clasa 1, pentru romanul Moromeții. Este ales membru în Biroul Uniunii Scriitorilor. octombrie-noiembrie la parte la o excursie a oamenilor de artă În câteva ţări din Mediterana. decembrie Face o călătorie de documentare în Vietnam, pe ruta Bucureşti-Moscova-Omsk-Tomsk-Irkuţk-Ulan-Bator-Beijing-Hanoi.
1959	Divorţează de Aurora Cornu. vara Călătorește la Moscova, Leningrad şi în Crimeea. Se căsătoreşte cu Eta Vexler (de care se va despărţi în 1966).	Apare nuvela Îndrăzneala (publicată inițial în „Viaţa românească”).
1959-1960		De acum datează proiectele Ion Fântână, Adam Fântână, Marioara Fântână, încercări de constituire a volumului al doilea din Moromeții.
1962		Iese de sub tipar prima versiune din Risipitorii, roman cu o geneză prelungită.
1963	La Conferinţa Scriitorilor critică activitatea lui Mihai Beniuc şi a conducerii Uniunii, pledând pentru respectarea scriitorului şi a misiunii lui. vara Îi moare tatăl.	Susţine o rubrică în „Scânteia tineretului”, unde răspunde scrisorilor primite la redacţie. Cazul înfăţişat în una din ele îi reţine atenţia, fiind dezvoltat ulterior în romanul Intrusul. I se tipăreşte în volum nuvela Friguri, inspirată de experienţa vietnameză.
1964		Apare ediţia a VII-a, revăzută, a primului volum din romanul Moromeții.
1965	Participă, alături de Ov. S. Crohmălniceanu, la un colocviu dedicat romanului contemporan, desfăşurat la Viena. martie Este ales deputat într-o circumscripţie din Bucureşti. mai CăIătoreşte, pentru o întrunire a PEN-Clubului Francez, la Paris, unde îi cunoaşte pe Elvira Popescu şi pe Eugen Ionescu. Este ales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor.	Împreună cu Ela Preda, traduce romanul Ciuma de Albert Camus. Apare ediția a II-a, „În întregime revăzută", a romanului Risipitorii.
1967		Publică volumul al doilea al romanului Moromeții.
1968	I se acordă Premiul Uniunii Scriitorilor pentru romanul Intrusul. Se căsătoreşte cu Elena Mitev.	Iese de sub tipar romanul Intrusul. Publică piesa Martin Bormann, jucată la Teatrul Naţional din Bucureşti în stagiunea 1967-1968.
1969	Timp de o lună de zile vizitează Germania Federală.	Apare ediţia a III-a, „revăzută, definitivă", a romanului Risipitorii.
1970	februarie 24 I se naşte primul fiu, Nicolae. martie Este numit director al Editurii Cartea Românească.	aprilie Începe să colaboreze la „Luceafărul" (seria condusă de Ştefan Bănulescu), în cadrul rubricii „În fiecare săptămână, Marin Preda răspunde la o întrebare”. Un articol, „Obsedantul deceniu”, va avea un puternic ecou în lumea scriitoricească. Traduce, împreună cu Nicolae Gane, romanul „Demonii” de Dostoievski.
1971	ianuarie 6 Se naşte al doilea fiu, Alexandru. Călătoreşte în Elveţia şi în Franţa. Ia atitudine împotriva „Tezelor din iulie”.	Apare volumul de eseuri „Imposibila întoarcere”, rod al colaborării la „Luceafărul”.
1972	mai Este reales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. august 5 Este sărbătorit la Uniunea Scriitorilor. toamna Stă un timp la Paris. E distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru „Marele singuratic”.	Publică romanul „Marele singuratic”. Alcătuieşte o antologie în două volume din scrierile lui I. L. Caragiale, pe care o prefaţează cu paginile intitulate „Despre actualitatea lui I. L. Caragiale”.
1973		Începe documentarea, îndeosebi în fondurile de la Biblioteca Academiei, pentru romanul „Delirul”. Apare volumul „Convorbiri cu Marin Preda”, realizat de Florin Mugur. Este publicată ediţia definitivă a volumului „Întâlnirea din pământuri”.
1974	martie 1 Este ales membru corespondent al Academiei RSA.
1975	vara Face o călătorie în Grecia.	Apare prima ediţie a romanului „Delirul”, şi, la scurt timp, a doua, revizuită. Romanul este criticat în presa românească şi străină, atât din motive ideologice (reabilitarea figurii mareşalului Ion Antonescu), dar şi ca realizare artistică. Iese de sub tipar o nouă ediţie a celor două volume ale romanului „Moromeţii”, socotită de scriitor „definitivă”.
1976		În regia lui lulian Mileu, este ecranizat romanul „Marele singuratic”, după un scenariu al scriitorului.
1977	mai 26-27 La Conferinţa Naţională a Scriitorilor este reales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. I se acordă Premiul Uniunii Scriitorilor pentru „Viaţa ca o pradă”.	Editează romanul memorialistic „Viaţa ca o pradă”.
1978	Face parte din delegaţia Uniunii Scriitorilor la Congresul PEN-Clubului. iunie La invitaţi a unor scriitori, vizitează Olanda.
1980	februarie-martie Candidează, în circumscripţia Drăcşenei-Teleorman, pentru un loc de deputat în Marea Adunare Naţională. mai 16 Marin Preda se stinge din viaţă la Mogoşoaia. Este înmormântat în cimitirul Bellu din Bucureşti.	Îi apare ultima scriere antumă, trilogia romanescă „Cel mai iubit dintre pământeni”, care cunoaşte un mare succes de critică şi de public.

(DGLR, vol. P-R, 2006)

PREDA, Marin (S.VIII.1922, Siliştea Gumeşti, j.Teleorman - 16.V.1980, Mogoșoaia), prozator, eseist şi traducător. Este fiul Joiţei Preda şi al lui Tudor Călăraşu, din a doua căsătorie, nelegalizată pentru a-şi păstra, fiecare, lotul de pământ primit la sfârşitul războiului (Joița Preda, ca văduvă de război). Tatăl are din prima căsătorie trei băieţi: Ilie, Gheorghe şi Ion (deveniţi Paraschiv, Achim şi Nilă în Moromeții), iar mama, două fete: Maria şi Miţa (Ilinca şi Tita în roman). Din a doua căsătorie se nasc Marin şi Alexandru (Sae), care vor lua numele de familie al mamei. Tatăl este prototipul lui Ilie Moromete. Prozatorul se desparte, astfel, de mentalitatea secolului său: nu crede, ca Jean-Paul Sartre, că instituţia paternităţii este putredă și că regula este că "toţi taţii sunt răi". Face din Ilie Moromete o figură emblematică a lumii ţărăneşti, un mit care - explică el într-o convorbire din ianuarie 1968 - l-a împiedicat să dea prioritate violenţei şi abjecţiei în literatura sa: "Scriind, totdeauna am urmărit ceva, o creaţie preexistentă care mi-a fermecat nu numai copilăria, ci şi maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu; acest sentiment a rămas stabil şi profund pentru toată viaţa, şi de aceea cruzimea, cât şi josnicia, omorurile şi spânzurătorile întâlnite des la Rebreanu şi Sadoveanu, şi existente, de altfel, şi în viaţa ţăranilor, nu şi-au mai găsit loc în universul meu scăldat în lumina admiraţiei." Despre copilăria sa P. va scrie în repetate rânduri, în opera de ficţiune, în publicistică şi, direct, în proza confesivă. Nu o idealizează, nici nu o ponegreşte. "Se spune - remarcă prozatorul în aceeaşi convorbire - că există o nostalgie a paradisului pierdut, care este copilăria; în realitate copilăria este locul de refugiu al problemelor insolubile." Copilul P. nu este, într-o familie de ţărani atât de numeroasă, răsfăţat. Este socotit "blegul" familiei, pare adormit, fraţii mai mari îşi bat joc de el, îl trimit să ia o greblă sau o lopată şi el stă, ca prostul, în faţa uneltei şi nu o găseşte sau, de-o găseşte, nu ştie de unde să o apuce. Suferă - spune prozatorul mai târziu – de un fel de "încetineală", o maladie bizară de care, în copilărie, era atins, se pare, şi Gustave Flaubert, "idiotul familiei", cum îl prezintă Sartre în celebru său studiu. Blegul din familia lui Tudor Călăraşu are însă tragere de inimă la carte şi, când învaţă să citească, împrumută cărţi de la un consătean. Dar familia nu îl lasă să lenevească, lectura nu e ocupaţie activă, folositoare, aşa că Marin este trimis să pască oile şi, ca păstor, are probleme cu o oaie rea, Bisisica, opusă din toate punctele de vedere mitului mioritic. Când se îmbolnăveşte de friguri, mama îi pregăteşte cămaşa de înmormântare şi discută cu sanitarul satului despre iminenţa decesului. Copilul ascultă convorbirea si o va nota, mai târziu, într-o schiță memorabilă. În 1930 este dat la şcoală, la opt ani. Intenţia tatălui autoritar este ca, după ce învaţă să citească şi să scrie, Marin să fie retras de la şcoală şi pus la muncă. Este un elev bun, dar nu încă elev eminent. La sfârşitul clasei a IV-a (1933-1934) se clasifică al treilea, cu media 8. Are un învăţător bun, Ionel Teodorescu, care pune o vorbă bună pe lângă familie să îl dea la carte. O fotografie din această perioadă arată un băiat care, comentează scriitorul", parcă avea mintea undeva, pierdută în somn […] nu părea încă să se fi trezit la o gândire mai vioaie, mai sprintenă […] aveam într-adevăr această stare de încetineală". Neavând mijloace materiale să meargă la Şcoala Normală, continuă şcoala în sat, clasele V-VII, pe care le termină primul dintre cei doisprezece elevi. Susţine examenul final la o şcoală dintr-un sat vecin, Ciolăneşti, În vara anului 1937 merge cu tatăl său la Câmpulung Muscel pentru a da examen la Școala Normală. Călătorie celebră, descrisă de prozator în proza memorialistică. O schiţă, de fapt, despre despărţirea de sat. Nu este admis la examen din cauza miop iei; încearcă la Şcoala de Arte şi Meserii de la Mirosi (Teleorman), dar nici aici nu are succes. Sfătuit de un "fals librar", Constantin Păun, ajunge la Abrud şi apoi la Cristur-Odorhei (septembrie 1938). Aici are ca profesor de română un om inimos şi priceput, Iustin Solanţiu. Acesta remarcă o parafrază după Calistrat Hogaş făcută de elev şi îi prevede un mare destin: "Bravo! Ai să ajungi un mare scriitor”. Neîncrezător, şcolarul zice în gând: "Hodoronc, tronc". In 1940, în urma Dictatului de la Viena, Şcoala Normală din Cristur-Odorhei este desfiinţată şi P. ajunge la Școala Normală din Bucureşti, după ce, în prealabil, trece pe la Siliştea Gumeşti. A doua călătorie cu tatăl său. Adolescentul are sentimentul că tatăl îşi ia mâna de pe umărul lui şi îl trimite, singur şi neajutorat, în lume. La Bucureşti are profesor, între alţii, pe Vladimir Streinu. Nu îl place, nu se ştie prea bine de ce. Începe să scrie un roman pe care îl va abandona. Citeşte Balzac şi Stendhal, Biblia, Mizerabilii, Dialogurile lui Platon. Mai înainte citise Descartes. Lecturile vor fi vaste, preferinţele merg spre domeniul filosofiei şi, de bună seamă, al prozei. Citeşte din "marii ruşi" (Tolstoi şi Dostoievski), iar mai târziu, în tinereţe, prozatorii americani şi francezi. Citeşte în felul lui profund, atent la nuanţe. Valeriu Cristea a scris un studiu convingător despre lecturile lui P., răsturnând prejudecata că un scriitor venit de la ţară nu poate avea acces la marea cultură. Îşi face o cultură solidă şi este unul dintre creatorii cei mai culţi din generaţia sa. Nu e doctor docent în literatură sau filosofie, dar era imprudent să începi cu el o discuţie despre literatură: putea, oricând, să te surclaseze. Constantin Noica a dovedit, după moartea prozatorului, că P. citise bine pe Nietzsche şi îl înţelesese, iarăşi, bine. Era un spirit profund şi lecturile lui merg de la Biblie la Cartea tibetană a morţilor. La începutul anilor'40 asistă la mişcările politice ale momentului şi le va fixa, peste câteva decenii, în Delirul (1975), romanul unei epoci tragice şi, totodată, romanul generaţiei sale. "Inainte să ajung s-o fac eu, istoria tulbure şi ameninţătoare dădea buzna peste noi" - scrie prozatorul în romanul autobiografic Viaţa ca o pradă (1977). Îi apare prima oară numele la poşta redacţiei a revistei "Albatros" (1941), publicaţie studenţească condusă de Geo Dumitrescu. "Scrieţi mai explicit, păstrăm De capul ei" – notează redactorul. Încearcă să-şi găsească o slujbă, nu prea reuşeşte. Cei care l-au cunoscut în această perioadă (Al. Cerna-Rădulescu. George Macovescu, Geo Dumitrescu) îl prezintă ca pe un tânăr firav, famelic, cu faţa întunecată, tăcut. Frecventează cercul de la Tiparul Universitar şi pe cel de la ziarul "Timpul". Este gata să publice, în 1942, în "Albatros", poemul Întoarcerea fiului rătăcit, pregătit pentru "caietul" colectiv Sârmă ghimpată, a cărui apariţie este oprită de cenzură. Un vers anunţă: "nu mai scrie versuri prozatorule care faci patetic foame". In primăvara aceluiaşi an intră corector la "Timpul", ziar ce are o pagină literară ("Popasuri"), coordonată de Miron Radu Paraschivescu. I se tipăreşte, în martie, schiţa Pârlitu'. Amintindu-şi de acest debut, Miron Radu Paraschivescu va spune că numai faptul de a-l fi publicat pe P. i-ar da dreptul de a intra în istoria literaturii române. Tânărul mai semnează aici povestirile Strigoaica, Calul, Salcâmul, Noaptea, La câmp. Cele mai multe vor intra în volumul de debut Întâlnirea din Pământuri (1948). Citeşte în cenaclul Sburătorul, şi ceea ce citeşte îi place lui E. Lovinescu. "Are talent, are talent", ar fi zis criticul. Încurajat, tânărul revine cu o proză dură, Calul, care descumpăneşte pe Lovinescu: "Descriptiv, descriptiv". Un intim al cenaclului (s-a dovedit mai târziu că e vorba de prozatorul Dinu Nicodin, om bogat) cumpără, la îndemnul lui Lovinescu, manuscrisul nuvelei Calul. O formă delicată de a-l ajuta. Scriitorul, încolţit de mizerie, acceptă oferta: "reprezentau cam două salarii ale mele de proaspăt secretar de redacţie", notează el. În 1943, primăvara, este încorporat în armată, la Turnu Măgurele, apoi într-o localitate de lângă Cernăuţi (Regimentul 3 Grăniceri). In aprilie-mai 1944 se află la Bârlad, iar în aprilie 1945 este lăsat la vatră şi redevine corector şi colaborator la "Timpul" (până la sfârşitul anului 1946). Cunoscuse, mai înainte, în timp ce lucra în redacţiile ziarelor bucureştene, o tânără femeie, . S., soţia altui gazetar. Are cu ea o legătură de aproximativ zece ani. S-au păstrat circa şaptezeci de scrisori, extraordinar de importante, din această perioadă. Se află aici, notată cu o sinceritate maximă, psihologia unui tânăr creator îndrăgostit şi speriat că poate rata în ambiţia lui de a face o mare operă literară. Colaborează la revista "Tinereţea" (1945) şi la "Lumea" lui G. Călinescu. Este corector, pentru puţină vreme (toamna-iarna 1946), la "România liberă", apoi funcţionar la Societatea Scriitorilor Români. Participă, în 1946, la un concurs deschis de Editura Cultura Naţională, dar nu câştigă. Premiul este dat Cellei Delavrancea pentru volumul Vraja. P. îşi revede prozele şi, în 1948, câştigă concursul de la Cultura Naţională (în juriu se află şi unul dintre prietenii săi, poetul Ion Caraion). Tot în 1948 apare Întâlnirea din Pământuri, punct de reper în istoria literaturii române. Cartea este primită favorabil de Ov. S. Crohmălniceanu şi, mai ales, de tânărul prozator Petru Dumitriu. Critica literară, din ce în ce mai politizată, rămâne reticentă. Cum arată scriitorul la douăzeci şi cinci de ani? Iată un portret făcut de Paul Georgescu: "La 25 de ani, după cum se ştie, era slăbuţ, foarte brunet - pirpiriu; semăna leit cu Panait Istrati, brăileanul fiind mai năsos. Ceea ce izbea la el era fixitatea privirii, atenţia nemaipomenită a privirii, care nu se îndrepta totdeauna către convorbitor sau spre ceea ce vedea; era o privire atentă, întoarsă asupra lui însuşi, asupra senzaţiilor lui, poate. Pare ciudat, şi probabil că acest lucru s-a mai corectat cu timpul, dar lui Marin îi era foarte greu să înţeleagă punctul de vedere al altuia, nu vorbesc neapărat de mine, care îi eram atât de diferit, ci în general punctul de vedere al celuilalt. Avea impresia că acela spune nişte enormităţi, nu ceva greşit, ci ceva nespus de bizar. Asta îl făcea fie să se enerveze, fie să râdă, fie să alterneze enervarea cu râsul, fiindcă impresia îi provoca o anume perplexitate. Punctul de vedere al altcuiva, mai ales dacă era scriitor sau un critic, îl urmărea multă vreme. Uneori mi s-a întâmplat ca, după trecerea vremii, să mă întrebe ce-a vrut să spună cutare acum 15 ani sau ce-am vrut să spun eu cu 15 ani mai înainte, fraze pe care le şi uitasem. Un gest infinitezimal, năzăreală poate, devenea - după un gol de timp - ceva enorm şi esenţial. Lui, lumea îi apărea plină de semne ciudate, foarte semnificative, dar greu de descifrat. Era un tip obsesiv, de o gravitate adâncă, atent să nu treacă pe lângă el o esenţă sau formula cosmosului, poate. Anumite păreri îl frapau, îl perplexau, îl făceau să se gândească multă vreme la un comportament sau la un punct de vedere, să sfredelească adânc. Era eminamente serios." Începe să scrie pe la sfârşitul anului 1948 un roman despre lumea ţărănească. Sunt temele şi personajele din Moromeţii. Nu e mulţumit şi îl abandonează. Trece printr-un moment de criză. Este bolnav, nu poate să scrie şi, când poate, nu îi place ce scrie. Publică nuvela Ana Roşculeţ (1949), proză cu temă proletară, în spiritul realismului socialist, metodă recomandată de ideologii epocii. P. răspunde comenzii sociale şi ce iese este o catastrofă. Se va ruşina, mai târziu, de acest eşec şi va cere prietenilor săi literari să-I elimine din bibliografia scrierilor sale. Unii comentatori, printre ei vechiul său prieten Geo Dumitrescu, alături de Mihai Novicov (critic partinic), îl acuză de naturalism, deviaţiuni ideologi ce etc. În 1950 încearcă un nou roman (Matei Dimir), dar nu reuşeşte nici cu el. Călătoreşte în Moldova (prin părţile Huşilor) şi asistă la inaugurarea unei gospodării colective. Observă un tânăr ţăran tăcut şi ignorat de ceilalţi, "un om de la marginea adunărilor" - cum va spune în alt loc prozatorul - şi este atras de gesturile lui. Scrie nuvela Desfăşurarea (1952), bine primită de critică. Proză de actualitate, cu o teză politică formulată explicit, ameninţată de . clişeele "metodei unice" (realismul socialist), nu lipsită, totuşi, de calităţi estetice. Prozatorul autentic care este P. reuşeşte, chiar în condiţii ideologice precare, să creeze un personaj notabil: omul de la marginea adunărilor. Revine, în 1953, la romanul abandonat. În 1954 începe o idilă, la mare, cu tânăra poetă Aurora Cornu. Căsătoria cu ea durează până în 1959. S-au păstrat scrisorile pe care P. i le trimite. Apare romanul Moromeţii (1955), cu ilustraţii de Perahim. Are un mare succes şi va fi socotit, de aici înainte, capodopera scriitorului. Este urmat în 1956 de povestirea Ferestre Întunecate. Călătoreşte în Vietnam (decembrie 1957) şi, în 1959, în Uniunea Sovietică. Se îmbolnăveşte grav de nevroză. S-a păstrat un jurnal intim din timpul bolii; este consemnată aici despărţirea de Aurora Cornu care - va mărturisi ea mai târziu - voia să-şi regăsească identitatea ca artist şi să facă o mare carieră internaţională. P., mai realist, primeşte cu alte motivaţii (mai intime şi, evident, mai profunde) această ruptură care, în mod cert, îl afectează. Nevroza, o "boală albă", nedefinită, perfidă îl împiedică să scrie. După succesul cu Moromeţii încearcă să evadeze din universul ţărănesc. Vrea să devină un scriitor profesionist ca Balzac, un scriitor care poate ataca orice subiect, nu numai ceea ce a trăit nemijlocit. Vrea să devină, pe scurt, şi un prozator citadin. Începe Risipitorii, unde schimbă nu numai tipologia, dar şi tehnica epică, aducând în prim-plan individul care se luptă cu cruzimile istoriei. Din numeroasele variante, nici una nu îl satisface. Romanul apare în 1962 şi este primit cu rezerve de critica literară. Autorul revine asupra cărţii, o rescrie în mai multe rânduri. Ceva câştigă P. - şi literatura română - prin acest roman experimental: prozatorul se vindecă, scriind, de nevroză şi impune o nouă viziune asupra relaţiei dintre individ şi istorie; scriitorul trebuie să ia apărarea omului, nu a istoriei, care se dovedeşte a nu fi o zeiţă nepătată. S-au păstrat carnetele de atelier şi din ele se vede limpede ce chin (este termenul ce se repetă) presupune scrisul predist. "Chinul" este amplificat în acest caz de voinţa de a depăşi ceea ce în altă parte el numeşte "tema naratorului". Tema şi, desigur, viziunea asupra ei. Autorul ţine o condică a numelor, face fişa personajelor, stabileşte scenariul, apoi îl schimbă şi o ia de la capăt. Este limpede, nu scrie uşor, nu merge pe mâna inspiraţiei, gândeşte mult şi notează esenţialul. Când reuşeşte, este extraordinar de bucuros. "Deodată neputinţa de a scrie a dispărut. Eram atât de entuziasmat încât socoteam acest roman, în sinea mea, mai bun decât ce scrisesem până atunci. În doi ani l-am terminat şi abia peste opt sute de pagini [ ... ] mi-am recitit romanul şi nu l-am mai regăsit bun", notează el. În 1963 tipăreşte Friguri şi, în vara aceluiaşi an, îi moare tatăl, simbolul acelei calme lumini din Câmpia Dunării ("s-a stins ca o lumânare, începând din primăvara şi până în toamnă"). Traduce, împreună cu Eta Vexler - cu care se căsătorise în 1959; se desparte de ea în 1966 -, Ciuma de Albert Camus, un scriitor pe care P. îl admiră. Publică, după doisprezece ani, al doilea volum din Moromeţii (1967), atacat dur de "Luceafărul" condus de Eugen Barbu. Tinerii critici de la "Gazeta literară", la care se asociază şi seniorul Şerban Cioculescu, apără romanul ce înfăţişează o lume ţărănească peste care năvăleşte brutal istoria. Unii critici cred că nu are strălucirea stilistică din primul volum, dar are ceea ce trebuie unui roman: substanţă epică, o tipologie ce se reţine şi, mai ales, sugerează cu pregnanţă estetică destrămarea lumii rurale. Moartea lui Ilie, Moromete este simbolică. P. încearcă să scrie o piesă de teatru, Martin Bormann (premieră la 29 decembrie 1967), dar fără succes. Romanul Intrusul (1968) înregistrează, în schimb, un mare ecou. Prozatorul pleacă de la un accident de muncă semnalat de Ion Băieşu (un tânăr muncitor de la Săvineşti care, făcând o faptă de eroism, este mutilat şi părăsit de toţi, inclusiv de femeia pe care o scosese din condiţia ei lamentabilă de existenţă). De ce? Este tema autorului, o temă camusiană. P. se căsătoreşte cu Elena Mitev (1968) şi în 1970 i se naşte primul copil (Nicolae), urmat în 1971 de Alexandru. În martie 1970 se înfiinţează Editura Cartea Românească, iar P. este numit director. Rămâne în această funcţie (singura pe care a avut-o) până la moarte. Directorul îi publică pe toţi scriitori buni, inclusiv pe adversari. Cele mai bune cărţi din deceniul al optulea apar aici. Adrian Păunescu îl convinge să răspundă săptămânal la o întrebare în "Luceafărul". Aşa a fost scrisă Imposibila întoarcere (1971), o carte excepţională de mici eseuri, reflecţii literare şi morale. Traduce, împreună cu Nicolae Gane, Demonii de Dostoievski, unul dintre marile lui modele literare. Când, după apariţia "tezelor" din iulie 1971, află că Nicolae Ceauşescu are de gând să reintroducă în literatură realismul socialist, scriitorul se duce, la incitarea lui Adrian Păunescu, să îi spună lui Ceauşescu: "dacă introduceţi realismul socialist, eu mă sinucid". Relatarea dialogului este semnată de Adrian Păunescu în volumul Timpul n-a mai avut răbdare. P. revine la ciclul Moromeţilor şi publică, în 1972, Marele singuratic. În aprilie-octombrie acelaşi an au loc "convorbirile"cu Florin Mugur, poet remarcabil şi redactor la Carte Românească. Rezultă o carte splendidă de confesiuni, reflecţii morale, filosofice, apărută în 1973. Face o antologie din scrierile lui 1. L. Caragiale (Opere alese, I-II, 1972), cu o prefaţă în care defineşte personajele marelui comediograf ca nişte indivizi "buimăciţi de vorbe", 1. L. Caragiale e modelul lui stilistic. Este si el un auditiv. In toamnă călătorește în Franța. "Dacă as ști că efortul pentru scrierea unui roman mă poate costa viaţa, mi-aş lua toate măsurile de siguranţă pentru a înlătura o eventualitate cum ar fi boala din care să mi se tragă moartea. Dar unica măsură hotărâtoare, acea de a renunţa la scris, nu aş lua-o" - declară prozatorul. O confesiune care spune esenţialul despre destinul lui P. Începe să pregătească romanul Delirul. Consulta la Biblioteca Academiei Române ziarele din vremea războiului. Carnetele rămase (carnetele de atelier) arată seriozitatea acestei documentări. Romanul apare în 1975. "Delirul a fost cartea pe care am dorit s-o scriu încă de la începutul carierei mele literare [ ... ) nu este o operă a cărei gestaţie să fie scurtă", comentează autorul. Cartea are un enorm succes de public. Sentimentul aproape general este că aici se demistifică istoriografia oficială şi se încearcă să se spună adevărul despre o istorie complexă, tragică. Apar reacţii violente în unele publicaţii sovietice. Convinşi că scriitorul încearcă să îl reabiliteze pe mareşalul Ion Antonescu, unii critici literari contestă politiceşte romanul. Contestaţiile continuă şi azi (S. Damian), cu argumente mai mult sau mai puţin estetice. Ca să echilibreze lucrurile, scriitorul introduce, în ediţia a doua, istoria unui tânăr revoluţionar ucis la Jilava. Comentatorii de la Europa Liberă au identificat în acest personaj pe tânărul Nicolae Ceauşescu şi, de atunci, l-au repudiat pe P. Suspiciunea nu se susţine. Personajul are un nume şi, în roman, el este deja mort. Cum l-ar fi putut flata pe Nicolae Ceauşescu această ipostază? Acuzaţie fără noimă, în stilul războiului rece. Iritat, hărţuit din toate părţile, P. se gândeşte la altă carte. Scrie într-un timp record Viaţa ca o pradă (1977), roman autobiografic, şi începe altul, Cel mai iubit dintre pământeni, la care lucrează trei ani. Nu vrea să vorbească despre tema lui. Întrebat de prieteni, dă răspunsuri vagi. Trece, în a acest timp, printr-o dramă familială, este preocupat de soarta copiilor săi şi de destinul creaţiei sale, uneori chiar disperat; scrisul îl acaparează şi îl epuizează. Are presentimentul morţii şi este îngrijorat în privinţa soartei manuscrisului său. Trăieşte la Mogoșoaia de mulţi ani. Camera lui este plină de cărţi, aşezate peste tot. Jumătate din pat este acoperit de un maldăr de volume. Ferestrele se deschid spre Parcul Bibeştilor, cu o pajişte splendidă şi copaci mari, seculari. Scriitorul se plimbă, ritualic, seara cu un băţ sculptat în mână pentru a se apăra de cîinii de care, nu se ştie de ce, se teme. Nu îi place să se plimbe decât pe asfalt. "Am mers prea mult, când eram copil, desculţ pe pământul gol", replica el curioşilor. Stă de vorbă cu oameni simpli (portarii de la Casa de Creaţie), ascultă poveştile lor, îi trage de limbă, reţine câte o expresie interesantă, regăsită, apoi, în cărţile sale. Când călătoreşte de la Bucureşti cu taxiul, îi provoacă la discuţii pe şoferi şi, de la unii, află istorii de viaţă crude şi pitoreşti, pe care le trece în carnetele sale. Aşa descoperă pedagogia unui tânăr şofer care potoleşte gura rea a soacrei într-un mod ieşit din comun. În viaţa literară este stimat, criticii literari îl numesc" un clasic în viaţă", scriitorii buni îi caută prietenia, unii confraţi îl urăsc sincer şi îl injuriază sistematic (în "Săptămâna", de pildă), criticii tineri sunt, în majoritate, alături de el şi îi susţin cărţile. Când nu e provocat, P. este un om fermecător, îi plac mesele bune la Capşa, spune istorii amuzante, savurează vorbele de spirit, ascultă cu interes întâmplări cu miez, râde cu poftă (râsul lui e celebru). Nu îi plac indivizii retorici, îi opreşte brutal: "Ce tot spui d-ta, acolo? Ştii, doar, că eu sunt un om serios?!" - adică: Domnule, vorbeşti prostii, nu mă interesează ce spui, baţi câmpii de pomană. Uneori este tăcut şi se uită la individul din faţa lui cu o privire albită, absentă. Privirea arată că nu îl interesează discuţia şi nu îi place compania interlocutorului. Este preocupat de altceva, are temele lui. Romanul la care lucrase în mare secret apare, în trei volume, la începutul anului 1980. Cu puţin înainte fusese propus candidat pentru Marea Adunare Naţională în judeţul natal, avându-l contracandidat pe Laurenţiu Fulga. Se duce în campanie electorală şi, de la aceste întâlniri, au rămas documentele unor gazetari. Este ales deputat, dar când să se ducă la prima sesiune, întârzie două ore, spre stupoarea conducerii de stat şi de partid. Apariţia romanului Cel mai iubit dintre pământeni reprezintă un mare eveniment. Mii, zeci de mii de oameni îl caută, îl citesc, îl comentează, autorul este chemat peste tot, dă interviuri etc. Un eseu din interiorul romanului (eseul naratorului) se numeşte emblematic Era ticăloşilor. Criticii vorbesc de un "roman total" şi laudă curajul moral şi curajul estetic. Alţii îi reproşează inapetența filosofică şi stilul prea crud al naraţiunii. Filosoful Constantin Noica o găseşte autentică şi originală. O discuţie care nu s-a încheiat încă. Duşmanii, din ce în ce mai iritaţi şi mai inflexibili, dau un verdict negativ, radical. Opiniile lor nu tulbură însă receptarea, cu adevărat nemaipomenită, a trilogiei. În noaptea de 15 spre 16 mai P. moare în condiţii nici azi elucida te. Unii vorbesc de un asasinat bine executat, adică fără urme, alţii cred că a fost un accident tragic. Marele public percepe dispariţia prozatorului ca o tragedie naţională şi o primeşte cu o mare emoţie. "Va trebui să învăţăm să trăim, de acum înainte, fără Marin Preda", spune la căpătâiul scriitorului unul dintre prietenii săi. Peste un an apare, sub îngrijirea lui Eugen Simion, volumul Timpul n-a mai avut răbdare: mărturii, documente, eseuri scrise de cei care l-au cunoscut şi i-au admirat opera. Adversarii nu întârzie să îl atace, contestându-i, întâi, etica, apoi opera. Nu acceptă ca un prozator să aibă un talent mai mare decât ei. Posteritatea nu a fost uşoară pentru P. După decembrie 1989 a intrat în vizorul procurorilor morali, al revizioniştilor de tot felul. A fost şi este încă demonizat, contestat, marginalizat, socotit "o dejecţie a lumii rurale", cum zice un scriitor (Alexandru George) despre el, şi trecut în categoria scriitorilor "nomenclaturişti". Portret completamente fals, acuzaţii nedrepte. P. este un scriitor moral şi, trăind şi scriind într-o dictatură, a căutat să nu spună neadevărul şi să-şi salveze, astfel, opera. Era convins că este posibilă o rezistenţă prin cultură: "Trebuie să facem în aşa fel încât să rezistăm o sută de ani." A dispărut, ca şi Liviu Rebreanu, înainte de a împlini cincizeci şi opt de ani. […]

Viaţa ca o pradă, roman cu o formulă complexă: autoficţiune, portrete de scriitori cunoscuţi, experienţe de lectură, reflecţii morale, mici naraţiuni ce pot fi citite independent. Tema prioritară este naşterea şi criza vocaţiei literare, temă care îl preocupă şi pe Jean-Paul Sartre în Cuvintele. P. vorbeşte despre personajele din cărţile sale anterioare (Nilă, Ilie, Paraschiv, Gheorghe, "omul chemat" din Delirul, Megherel s.a.) ca de nişte indivizi cu o stare civilă precisă şi reia la persoana întâi scene pe care le-a narat înainte, indirect, în opera de ficţiune. Trecerea de la universul livresc la cel existenţial se face fără nici o pregătire specială. Prozatorul este sigur de complicitatea şi de puterea de înţelegere a cititorului său; fratele Nilă, portarul unui bloc de pe strada CA. Rosetti, nu este altul decât personajul din Moromeţii şi Delirul. Greoi, cu fruntea groasă şi pururi încruntată, ca şi când destinul întregii lumi s-ar sprijini pe ea, omul se plimbă cu aceleaşi gesturi şi trece prin aceleaşi evenimente şi în confesiunea autobiografică de acum. P. nu spune în nici un loc: fiţi atenţi că Nilă de aici, fratele meu, este prototipul personajelor din cărţile mele! Nu simte nevoia unei justificări. Această confuzie voită de planuri îi dă cititorului sentimentul că faptele s-au petrecut întocmai în creaţia literară şi în viaţă. Rar caz de identificare între literatura şi existenţa biografică a creatorului. Viaţa ca o pradă s-ar putea numi, din toate aceste pricini, un roman indirect (ca Şantier al lui Mircea Eliade), unde personajele, după ce au trăit o dată ca ficţiuni, vin a doua oară în faţa ochilor noştri ca indivizi reali, identificabili, într-o nouă naraţiune, ce îşi propune să deconspire literatura în umbra căreia a crescut. Cartea a avut succes (de public şi de critică). Asemenea scrieri plac din motive diferite. Unii sunt interesaţi de biografia autorului, alţii vor să afle lucruri noi despre opera lui. P. vine, prin structura specială a cărţii, în întâmpinarea tuturor. Romanul începe cu faptele petrecute în planul existenţei (deşteptarea conştiinţei individuale în mijlocul familiei) şi dezbate în primele capitole o temă ce a intrat şi în epica propriu-zisă: despărţirea de familie, evadarea din lumea ţărănească. Despărţirea de familie este, în primul rând, despărţirea de părintele autoritar. Mitul paternităţii este reluat aici din alt unghi. Tatăl mai apare o dată mişcându-se, stângaci, în hainele unui mare personaj. Moromeţianismul a devenit, ca şi donquijotismul, bovarismul, o atitudine umană, determinabilă, un stil de existenţă. După ce a creat un concept moral prin opera lui literară, prozatorul îl

identifică, acum, în sfera vieţii obişnuite. Viaţa începe să imite literatura. […]

Obsedantă la Marin Preda a fost şi rămâne tentativa de a găsi şi de a regăsi punctul de echilibru între vocaţia unui realism frust, neînduplecat în observarea aspectelor crude, de o cruzime inocentă (vocaţie ce s-a manifestat cu o violenţă triumfătoare în nuvelele de debut) şi preocuparea dobândită, din ce în ce mai pronunţată şi tinzând să acopere tot orizontul operei, pentru viaţa conştiinţei morale: de a păstra, în condiţiile unei literaturi acut deliberative, ceva din decizia aspră, din violenta primei sale naturi. LUCIAN RAICU
E din ce în ce mai greu să ne închipuim literatura română fără Marin Preda. Pe măsură ce trec anii, contribuţia sa - devenită masivă - la dezvoltarea şi consolidarea romanului naţional - recunoscută de la început ca demnă de un interes deosebit - ne apare drept una din cele mai importante. În ce constă ea? La o întrebare atât de directă, nu putem răspunde decât tot într-un mod direct. Reducând în acelaşi timp discuţia la ceea ce considerăm esenţial, determinant. Meritul principal al lui Marin Preda e de a fi dat prozei noastre un volum de conştiinţă corespunzător. Cum trebuie să înţelegem termenul de conştiinţă în legătură cu ceea ce vrem să spunem? Nu în sens civic, moral sau artistic - sensuri faţă de care autorul Imposibilei întoarceri şi al unei opere atât de perfecte ca Moromeţii nu este şi nu poate rămâne străin, ci în acela mai special de complexitate a trăirii, de totalitate a experienţelor interioare (şi orice experienţă, de orice natură, devine în ultimă instanţă interioară), de amplitudine a comprehensiunii. VALERIU CRISTEA
Dacă romanul n-ar fi îmbibat de o mare poezie - a nu se confunda cu lirismul - şi de o mare ştiinţă a poeziei, distribuită savant, cu o cunoaştere strategică a dozajelor, amintindu-ne de cuvintele lui Malraux că "Orice artă este lupta contra destinului", paginile Moromeţilor ar ilustra doar un magistral sculptor şi rapsod. Originalitatea însă a artei ce se descoperă în această carte demarează pare-se tocmai din poezia gândirii sale, a unei inteligenţe care sublimează şi preschimbă filosofia în metaforă şi dă naraţiunii un sistem nervos în continuă alertă, introducând o trusă de acute în epica obişnuită, însă care ştie proceda concomitent cu atâta obiectivă plasticitate şi fineţe încât combustiunile, acuitatea şi violenţa irecuzabilelor sale argumente trec direct în sângele puterii noastre de asimilare, de disponibilitate, cu revelabila lesniciune încorporată medicamentelor ideale. Rebreanu, descriind ţărani, descria forţe şi mulţimi; literatura lui e parcă o literatură a biologiei. Sadoveanu, povestind ţăranii, a poetizat instincte, înţelepciuni şi elemente; literatura lui e parcă o simfonie cvasivegetală. Marin Preda, urmărind prosopopeea rurală, problematizează şi adună sub proiectoarele gândirii circumvoluţiuni şi conştiinţe care sunt ale unei pături socotite amorfă, dar care nu-s amorfe, şi pe care parcă le auzi murmurând introspectiv: "Prea multă mare, noi am văzut destulă mare" (l-am citat pe Cesare Pavese). Literatura lui Preda e o literatură a potenţializării cerebrale, a focarelor nervoase. "Ce este stilul?", se întreabă Apollinaire. Pentru o sută de oameni, o manieră complicată de a spune lucruri simple. După noi, o manieră foarte simplă de a spune lucruri complicate. ION CARAION
SCRIERI: Întâlnirea din Pământuri, Bucureşti, 1948; ed. pref. Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1973;

O adunare liniştită, Bucureşti, 1949;

Ana Roşculet, Bucureşti, 1949;

Desfăşurarea, Bucureşti, 1952; ed. pref. Dumitru Micu, Bucureşti, 1964;

Moromeţii, [1], cu ilustraţii de Jules Perahim, Bucureşti, 1955; ed. 7, Bucureşti, 1964;

Moromeţii, I-II, Bucureşti, 1967; ed. pref. Ov. S. Crohmălniceanu, Bucureşti, 1968; ed. I-II, pref. Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1970; ed. I-II, Bucureşti, 1972; ed. I-II, Bucureşti, 1975; ed. I-II, îngr. Constantin Mohanu, pref. Eugen Simion, Bucureşti, 1995-1996;

Ferestre întunecate, Bucureşti, 1956;

Îndrăzneala, Bucureşti, 1959;

Niculae Moromete, cu ilustraţii de Jules Perahim, Bucureşti, 1959; ed. pref. Eugen Simion, Bucureşti, 1985;

Risipitorii, Bucureşti, 1962; ed. 2, Bucureşti, 1965; ed. 3, Bucureşti, 1969; ed. I-II, pref. Magdalena Popescu, Bucureşti, 1972; Friguri, Bucureşti, 1963;

Întâlnirea din Pământuri. Desfăşurarea, pref. Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1966;

Întâlnirea din Pământuri, Bucureşti, 1968;

Intrusul, Bucureşti, 1968; îngr. şi pref. Mihai Ungheanu, Bucureşti, 1974;

Martin Bormann, Bucureşti, 1968;

Imposibila întoarcere, Bucureşti, 1971; ed. Bucureşti, 1972;

Marele singuratic, Bucureşti, 1972; ed. I-II, pref. Magdalena Popescu, Bucureşti, 1978;

Delirul, Bucureşti, 1975; ed. 2, Bucureşti, 1975; ed. îngr. şi pref. Ion Cristoiu, Bucureşti, 1991;

Viaţa ca o pradă, Bucureşti, 1977;

Cel mai iubit dintre pământeni, I-III, Bucureşti, 1980; ed. I-III, pref. Eugen Simion, Bucureşti, 1984;

Albastra zare a morţii, îngr. şi pref. Mircea Iorgulescu, Bucureşti, 1983;

Scrieri de tinereţe, îngr. şi introd. Ion Cristoiu, Bucureşti, 1987;

Creaţie şi morală, îngr. Victor Crăciun şi Corneliu Popescu, pref. Victor Crăciun, Bucureşti, 1989;

Scrisori către Aurora. Eugen Simion - Aurora Cornu, Convorbiri despre Marin Preda, postfaţă Eugen Simion, Bucureşti, 1998;

Opere, I-IV, îngr. Victor Crăciun, introd. Eugen Simion, Bucureşti, 2002-2003.

Antologii: I. L. Caragiale, Opere alese, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1972.

Traduceri: Albert Camus, Ciuma, introd. Constantin Ciopraga, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Eta Preda):

F.M. Dostoievski, Demonii, Bucureşti, 1970 (în colaborare cu Nicolae Gane).

Repere bibliografice: Ov. S. Crohmălniceanu, Întâlnirea din Pământuri", CNI, 1948, 82;

Petru Dumitriu, Despre viaţă şi cărţi, 1954, 38-44,223-231;

J. Popper, Un scriitor talentat şi o concepţie literară greşită, "Scânteia", 1948, 7 iunie;

Nicolae Corbu, Întâlnirea din Pământuri", "Scânteia", 1948, 7 iunie;

Anton Strihan, Despre un viitor roman al lui Marin Preda, FLC, 1948, 42;

Geo Dumitrescu, Pentru ascuţirea vigilenţei în lupta împotriva naturalismului, FLC, 1950, 12, 13;

Lucian Raicu, "Moromeţii", CNI, 1955, 36;

D. Micu, "Moromeţii", CNI, 1955, 50;

S. Damian, Un complicat: Ilie Moromete, GL, 1956, 18;

D. Micu, Drama individualismului în "Moromeții", CNI, 1956, 29;

Matei Călinescu, Iluzie şi realitate, GL, 1958, 29;

N. Tertulian, O nuvelă valoroasă dedicată eliberării, GL, 1959, 23;

D. Micu, Romanul românesc contemporan, Bucureşti, 1959, 108-137;

Matei Călinescu, Întâlnirea din Pământuri", GL, 1960, 32;

Silvian Iosifescu, În jurul romanului, Bucureşti, 1961, 218-235;

Ion Vitner, Prozatori contemporani, 1, Bucureşti, 1961, 7-64, 313-315; Ov.5.