6. Protoprezbiter Gheorghe Metallinos:
Fenomenul Neomartirilor: importanţa lor teologică şi naţională201
Elementul martiric în tradiţia, adică în continuitatea istorică a popoarelor ortodoxe, reprezintă o componentă a identităţii lor. Niciodată nu lipsesc Martirii, pentru că întotdeauna este necesar să se aducă mărturia creştină în faţa puterilor dominante şi adversare ale lumii, deoarece numai în felul acesta se trăieşte credinţa. Cât priveşte pe cei ce au fost martirizaţi de-a lungul anilor îndelungatei subjugări, îndeosebi în cadrul Imperiului Otoman, s-a impus să fie numiţi Neomartiri, ca distingere faţă de vechii Sfinţi Martiri ai Bisericii. Tocmai această dimensiune importantă pentru Ortodoxie o vom aborda în continuare.
În lupta neamului ortodocşilor202 pentru supravieţuire şi libertate naţională, un loc central îl ocupă Sfinţii Neomartiri203. Aceşti noi luptători ai credinţei au revigorat - în diferitele înrobiri de-a lungul perioadei Turcocraţiei, referindu-ne la popoarele ortodoxe incluse prin cucerire în cadrul Imperiului Otoman, cu precădere cel grec - vechea credinţă creştină a martiriului. Ei au fost mai ales tineri, de diferite îndeletniciri, care fie au opus rezistenţă islamizării, care le era impusă, fie au respins-o, după apostazia lor. Cei mai mulţi erau foşti apostaţi care, la un moment dat, se prezentau public chiar în locul în care avusese loc lepădarea lor de credinţă, unde îşi manifestau întoarcerea lor la Ortodoxie, avându-se ca rezultat, după obicei, martiriul lor. Nu ţinteau, însă, moartea, ci erau purtători ai duhului entuziast al vechilor Sfinţi Martiri. Mărturisirea lor avea drept scop respingerea cotropitorului şi confirmarea directă a superiorităţii propriei lor credinţe. Spaţiul duhovnicesc în care se mişca existenţa lor era Biserica, iar forţa motrice a mărturiei lor era Ortodoxia Sfinţilor204.
1. Sfinţii Neomartiri ca eroi naţionali
Raţiunea, în ce priveşte importanţa naţională a Sfinţilor Neomartiri, pune de la început problema referitoare la legătura dintre Sfinţii Neomartiri şi eroii naţionali, problemă care presupune, la prima vedere, posibilitatea funcţionării a două conştiinţe, în perioada pusă în discuţie, cu siguranţă distincte între ele, una naţională şi cealaltă bisericească. Această problemă a fost deja studiată de multe ori în cercetarea grecească. Căutarea de imbolduri în starea ortodocşilor subjugaţi, pentru a şi întări prin ele reacţia lor faţă de suveranul din vremea aceea, este legală şi conduce, într-o anumită măsură, la concluzii întemeiate.
Este foarte clar că în cazul Sfinţilor Neomartiri greutatea mărturiei şi a jertfei lor cade pe credinţă, ca o coordonată, însă, a întregii lor existenţe, în timp ce în conştiinţa eroilor naţionali are greutate eliberarea patriei, un scop în mod deosebit respectabil, dar pământesc şi trecător, după cuvântul Sfântului Cosma Etolul († 1779). Din contră, Sfinţii Neomartiri au pus credinţa deasupra patriei.
La fel, însă, se constată că întrepătrunderea reciprocă până la identificarea acestor două valori, cel puţin până la Revoluţia din 1821, nu îngăduie diferenţieri absolute, fiindcă şi Sfinţii Neomartiri iubeau patria în măsura în care lupta lor pentru credinţă era în acelaşi timp şi pentru patrie. Jertfindu-se pentru credinţă, luptau şi pentru patria lor. Pentru ei patria era inclusă în credinţă, în conformitate, de altfel, cu Tradiţia ortodoxă şi patristică, care a devenit realitate istorică în cadrul Imperiului Noii Rome sau Romania205. Pe de altă parte, şi eroii naţionali, jertfindu-se pentru eliberarea patriei, aspirau, de altminteri, la reabilitarea neamului cu toate elementele lui, între care primul loc îl avea, în această perioadă, credinţa. Nu sunt cunoscute cazuri de ateism la luptătorii romei pentru libertate; până şi la reprezentanţi greci ai Iluminismului, în ciuda influenţelor apusene, atei cunoscuţi ca atare sunt puţini.
De altfel, raportându-ne tot la perioada Turcocraţiei, nu lipesc nici aceia care au fost prinşi după participarea lor la revolte împotriva cotropitorului şi au mărturisit credinţa lor ortodoxă, în timp ce martiriul lor, de-a lungul desfăşurării lui (cercetare, mărturisire, ucidere), se lega direct de credinţa neamului, prin care se diferenţia într-adevăr de suveran. În acest punct, se consideră că nu este de prisos amintirea situaţiei neamului206 şi a factorilor care formau conştiinţa lui, pentru evitarea unor interpretări anacronice care creează confuzie asupra lucrurilor.
Spaţiul credinţei, adică Milet-ul ca etnie religioasă, asigura locuitorilor Imperiului Otoman diferenţierea între ei. Credinţa constituia naţionalitatea lor. Diferenţiere statală nu exista, din moment ce erau toţi cetăţeni otomani. Altceva însemna turc, altceva însemna otoman. Turcii erau cei ce aparţineau Milet-ului musulman, iar împreună cu romeii (ortodocşii), armenienii şi evreii (celelalte trei Milet-uri) constituiau populaţia, dar şi temeliile Imperiului207. Aşadar, Sfinţii Neomartiri şi eroii naţionali au fost faţă de puterea cotropitoare persoane care şi-au exprimat împotrivirea faţă de legile impuse şi au subminat totodată unitatea existenţei formei de conducere şi asuprire. Cât îi priveşte pe greci, împreună cu ceilalţi ortodocşi ai altor eparhii (Bulgaria, Serbia etc.), aceştia erau rum (romei sau neoromani), adică o etnie creştin-or-todoxă. Credinţa constituia conştiinţa naţională, îndeosebi a bazei laice lărgite. În credinţă şi-a găsit identitatea lui întregul neam208. Acest lucru îl arată, de altminteri, verbele folosite în această perioadă, chiar şi în textele hagiografice: a turci (τουρκεύω sau τουρκίζω) şi a franciza209 (φραγκεύω sau φραγκίζω)210. Pierderea credinţei însemna şi pierderea identităţii romanice. Tocmai acest lucru îl exprimă şi mărturisirea Sfinţilor Neomartiri, salvată în diferite variante, dar şi a eroilor naţionali (Diacos, Vlahavas): eu creştin (romios sau grecos) m-am născut şi creştin (romios sau grecos) voi muri211. Iubirea şi fidelitatea faţă de Ortodoxie şi patrie sunt strâns legate între ele, chiar şi la cei ce oscilau între una şi cealaltă. În conştiinţa Sfinţilor Neomartiri se păstrează ierarhizarea patristică prin care iubirea faţă de patrie vine după mărturisirea şi trăirea credinţei ortodoxe, ceea ce codifică în propovăduirea lui şi Sfântul Neomartir Cosma Etolul: patria mea cea falsă sau pământească şi deşartă este din (satul) Sfântul Artis şi din eparhia Apocuros... Noi, creştinii mei, nu avem patrie aici212. Împărăţia Cerurilor este patria noastră cea adevărată213. Această conştiinţă, prin intermediul propriilor părinţi duhovnici, devenea conştiinţa tuturor Sfinţilor Neomartiri. În schimb, prin conştiinţa eroilor naţionali, fără să se piardă credinţa, se evidenţiază patria pământească.
Pentru a pune capăt, aşadar, într-un anumit punct, cred că pentru cele referitoare la Sfinţii Neomartiri se justifică întru totul constatarea profesorului de vrednică amintire Apostolos Vakalopulos, care nu a fost teolog214: (Sfinţii) Neomartiri au fost în realitate şi eroi naţionali215, afirmaţie pe care o dezvoltă profesorul Gheorghe Manţaridis, scriind: În realitate, toţi (Sfinţii) Neomartiri sunt şi eroi naţionali, deoarece credinţa, pentru care au pătimit martiriul, nu constituia un element aparte, ci legătura unificatoare a identităţii neamului216. De aceea, imnograful lor consemnează: Căci aceştia s-au arătat, în vremurile cele mai de pe urmă, slavă şi tărie a credinţei noastre, precum şi păzitori ai neamului nostru217. În mod invers, însă, adică faptul ca eroii naţionali să fie cinstiţi ca Sfinţi Neomartiri, pe baza criteriilor ortodoxe, nu poate să fie valabil. De altfel, elementele suprafireşti (minunile), care se raportează la Sfinţii Neomartiri, arată legătura lor interioară şi a inimii lor cu harul necreat. Această legătură nu este uşor de desluşit la eroii naţionali. Prin urmare, mă alătur şi în acest punct părerii profesorului Gheorghe Manţaridis: oricât de sfânt ar fi martiriul pentru neam, nu poate să fie considerat în sine ca certificare a sfinţeniei218. Şi acest lucru trebuie să fie valabil, adăugăm noi, şi pentru proclamările de Sfinţi din epoca noastră219.
De altminteri, răspuns la această problemă a dat Biserica prin patriarhul ecumenic Sfântul Poliefktos (956-970) şi Sfântul Sinod, când împăratul Nichifor Focas (963-969) a cerut să fie recunoscuţi ca martiri pentru credinţă soldaţii ucişi în războaie220. Răspunsul Bisericii a fost că nu este posibil ca cei ce ucid şi cei ce sunt ucişi să fie cinstiţi ca martiri pentru credinţă, din moment ce acest lucru îl interzic sfintele canoane221.
Referinţa de aici trimite la Sfinţii Atanasie cel Mare şi Vasile cel Mare, primii care au abordat canonic problema de la începuturile ei, în secolul al IV-lea, dând singura abordare eclesiologică sigură222. Cu toate că cele două grupuri - adică cel al Sfinţilor Martiri şi mai târziu Neomartiri şi cel al eroilor naţionali - se jertfeau pentru libertatea neamului, eroii naţionali se implicau în faptul decăzut al războiului cu toţi parametrii lui (patos, ură contra duşmanilor, ucideri etc.). Sfinţii Neomartiri se distingeau, însă, prin sfinţenia şi duhovnicia lor223, constatate prin minunile lor, ca arătări ale harului cel ce locuieşte întru ei224. Acest lucru îl proclamă şi imnograful care se adresează Sfinţilor Neomartiri: lui Hristos prin iubire amestecată... şi pe Acesta locuitor prin credinţă aducând şi voi în Hristos aţi găsit moarte martirică, iar Hristos în voi şi prin voi a aflat moarte martirică225. În cele din urmă, legătura ce se constată cu dumnezeiescul har necreat este ceea ce diferenţiază cele două grupuri, aşadar, niciun cuvânt despre conştiinţă nu atârnă greu din punct de vedere bisericesc, astfel încât să insistăm asupra diferenţierilor de conştiinţă - care sunt dificil de precizat.
-
Cadrul istoric şi dinamismul social
Conştiinţa neamului pentru Sfinţii Neomartiri era că aceştia şi-au jertfit vieţile pentru ca să păzească libertatea şi nobleţea credinţei noastre creştine226, mai ales în momente în care frica lui Dumnezeu a lipsit, când credinţa a slăbit şi când nădejdea s-a împuţinat227. Aceste observaţii ale Sfântului Nicodim Aghioritul ne introduc în atmosfera robiei din perioada Turcocraţiei, în care neamul ortodox, fireşte şi conducerea lui, întâmpina o dilemă tragică. Este vorba de două tendinţe pe care le-a format robia cea îndelungată din perioada amintită: rezistenţa dinamică cu orice mijloc de putere, pe de o parte228, şi impunerea unui compromis cu noua situaţie, compromis care se mişca între fatalism şi nădejdea de reabilitare, pe de altă parte. Prima poziţie o reprezentau, cu un realism de admirat, antioccidentalii sau antiunioniştii, datorită criteriului lor fără de greşeală privitor la dispoziţiile reale ale Apusului pentru Răsăritul Ortodox, cunoscute deja din anul 1204229. Cea de-a doua poziţie au exprimat-o prooccidentalii sau prounioniştii, victime ale naivităţii şi ale propriilor iluzii referitoare la ajutorul apusean pe care îl aşteptau.
Duhul rezistenţei şi al contestării permanente a puterii cotropitoare sau a celei statale asupritoare îl întruchipau pentru neam, într-un mod folositor, haiducii, cu tot cercul lor, care întreţineau permanente focare de rezistenţă. De pildă, Grecia munţilor a rămas întotdeauna neînrobită şi nesupusă. Nemulţumirea neostoită a neamului, în timpul robiei otomane, se materializa, de-a lungul timpului, prin revolte organizate, de la care nu lipseau vreodată clerici, din fiecare treaptă a preoţiei, sau monahi230. Acest fapt arată că, în ciuda alegerilor impuse de conducerea naţiunii, neamul ortodox, în totalitatea lui, nu s-a împăcat niciodată cu situaţia robiei din perioada Turcocraţiei.
Spaţiului larg al acelora care conservau duhul rezistenţei şi al respingerii permanente a suveranului îi aparţineau şi Sfinţii Neomartiri, întrupând rezistenţa cea mai consecventă în ceea ce priveşte Tradiţia ortodoxă şi cea mai eficientă pentru neam, fără jertfa altora, ci numai a lor. Aplicau, aşadar, în modul cel mai autentic, cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos: mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi (Ioan 15, 13). Sângele Sfinţilor Neomartiri uda fără încetare pomul libertăţii, aşa cum a sugerat mai sus şi Sfântul Nicodim Aghioritul231. De altfel, mărturisirea lor, după acelaşi Sfânt Părinte, nu reprezenta doar susţinerea credinţei, ci şi mustrarea stăpânilor (... Cei ce aţi propovăduit credinţa ortodoxă în arenă şi pe urmaşii lui Agar, cei rău cugetători, i-aţi mustrat...). Era negarea credinţei Milet-ului suveran şi, în consecinţă, o contestare permanentă a identităţii cotropitorului. Se cuvine să se menţioneze că referirea la cotropitor, ca adversar de bază după diavol, este adesea întâlnită în textele imnografice ale robiei otomane, ceea ce reprezintă o sesizare şi exprimare a conştiinţei laice mai largi.
Mărturisirea Sfinţilor Neomartiri constituia respingerea efectivă şi curajoasă a suveranului cotropitor, arătând că nu este inexpugnabil şi de neînvins. De aceea, frecventă este şi referirea textelor imnografice la biruinţa Sfinţilor Neomartiri, nu numai împotriva diavolului urâtor de oameni şi tiran plin de răutate, ci şi a tiranului istoric, adică a cotropitorului otoman. Sunt contopiţi, aşadar, cei doi tirani, cel spiritual şi cel istoric, din cauza expansionismului lor comun, duhovnicesc şi teritorial.
Martiriul Sfinţilor Neomartiri arată, însă, şi participarea Bisericii la rezistenţa şi unitatea întregului neam. La întoarcerea apostaţilor şi mărturisirea Sfinţilor Neomartiri din perioada Turcocraţiei au contribuit, cu un rol decisiv, părinţii lor duhovnici. La aceştia s-au refugiat, mai ales în mănăstirile din Sfântul Munte Athos, pentru a se pocăi şi a intra în viaţa duhovnicească. Locurile de asceză au devenit, prin urmare, bastioane în faţa valurilor mahomedanismului232. După desăvârşirea pregătirii lor duhovniceşti, cu acordul duhovnicului lor, făceau mărturisire de credinţă în public, care se sfârşea, de obicei, cu martiriul. Nu era, în consecinţă, o faptă de sinucidere, cum ar putea să-şi închipuie cineva. Era o acţiune conştientă, care provenea din conştientizarea gravităţii islamizării. De fapt, aceasta era combătută, ei fiind siguri de dinamismul pe care-l va exercita martiriul lor asupra sufletelor mirenilor credincioşi.
Într-adevăr, „exemplul luminos al Sfinţilor Neomartiri învigora rezistenţele morale ale celor robiţi şi reaprindea inimile însetate de libertate ale robilor cei atât de oprimaţi”233. De altminteri, exemplele nu au fost puţine, şi nici nu se mărginesc doar la o scurtă perioadă de timp234. După patriarhul Nectarie al Ierusalimului (1661-1669), „nu este oraş sau loc în care să nu fie vărsări de sânge ale ortodocşilor noştri pentru dreapta credinţă”235. Însă, importanţă are faptul că acest dinamism de necontestat al jertfei Sfinţilor Neomartiri a fost puternic, în acele timpuri, numai prin viaţa Bisericii şi mai ales prin cultul ei.
Consacrarea pomenirii lor şi sărbătorirea anuală în Biserică au contribuit la zidirea duhovnicească a credincioşilor ortodocşi şi trezirea puterilor ascunse în conştiinţa colectivă. Predica şi textele imnografice au contribuit la această dirijare, împreună cu Martirologiile şi Sinaxarele care, după constatarea cercetătorilor, constituiau cele mai răspândite istorisiri folositoare de suflet, care mângâiau şi încurajau poporul grec236 în cadrul şi în afara cultului. Circulau chiar şi variante actualizate ale vechilor Martirologii, cum era, de exemplu, cel al Sfântului Dumitru, mare Sfânt Martir din Romiosini237, adaptate la noua situaţie a neamului, în timpul Turcocraţiei238. De asemenea, Sfintele Moaşte ale Sfinţilor Neomartiri, dobândite în diferite moduri de către popor şi comunităţi locale, „erau păstrate ca odoare în locuri sfinte”239, făcându-se litanii, cu fiecare prilej, pentru susţinerea credinţei poporului şi cererea mijlocirii Sfinţilor ale cărora erau acestea.
Însă, în cadrul cultului se oferea şi Bisericii neamului posibilitatea de a-şi exprima conştiinţa combativă, care nu putea, fireşte, să urmeze o altă cale. Aşezarea Sfinţilor Neomartiri în calendarul bisericesc de către Marea Biserică240 a avut o importanţă imensă, de vreme ce, aşa cum s-a spus, martiriul constituia respingerea faptică a cotropitorului. De altfel, nu sunt cunoscute cazuri de împotrivire a neamului contra cinstirii Sfinţilor Neomartiri. Desigur, poziţia Bisericii în privinţa acestei cinstiri a fost facilitată de propunerea transpusă în faptă a Sfântului Atanasie din Paros (1721-1813), unul dintre conducătorii colivazilor, adică al neoisihaştilor, şi anume, ca Neomartirii să fie recunoscuţi ca Sfinţi şi înainte de hotărârea Bisericii, de vreme ce „sunt Sfinţi şi trebuie să fie cinstiţi ca atare241 şi fără constatarea canonică a Marii Biserici”. Prin urmare, se justifică concluzia istoricului Apostolos Vakalopulos că „Biserica, instigând la reacţie faţă de fanatismul religios sau presiunea morală a musulmanilor, instiga indirect la rezistenţa neamului”.242
-
Dinamismul duhovnicesc al Sfinţilor Neomartiri
În Noul său Martirologiu, Sfântul Nicodim Aghioritul îşi exprimă poziţia faţă de cinstirea Sfinţilor Neomartiri, în sensul atitudinii lui clasice faţă de Sfinţii Neomartiri, cum că au reprezentat, cu alte cuvinte, reînnoirea întregii credinţe, prin fraza: „... ei întăresc în sine şi îmbărbătează şi reînnoiesc strămoşeasca credinţă cea slăbită şi uscată a creştinilor de acum”243. În felul acesta, aşadar, „în vremurile cele mai de pe urmă strălucesc Martiri, iar întunericul rătăcirii îl alungă; credinţa creştinilor se înalţă acum şi cade nelegiuirea”244. De altminteri, jertfa şi îndrăzneala Sfinţilor Neomartiri arătau adevărul credinţei creştine, provocând până şi admiraţia celor care îi persecutau245.
O altă dimensiune, însă, a dinamismului duhovnicesc al Sfinţilor Neomartiri a fost şi extensia lui exact în partea opusă a heterodocşilor246. Răspunzând acuzaţiilor occidentalilor, pentru a sprijini adevărul şi continuitatea Bisericii şi a neamului său, marele Evghenios Vulgaris († 1806) a făcut apel la cazul Sfinţilor Neomartiri: „După căderea Constantinopolului au trecut 66 de ani şi atunci iarăşi a îngăduit Dumnezeu să fie primit de către noi un început al Martirilor”247. Mişcându-se în acelaşi cadru istorico-duhovnicesc, Sfântul Atanasie din Paros se adresează acuzatorilor Ortodoxiei şi ai neamului, adică occidentalilor, cu o observaţie, în anul 1796, care, dincolo de altele, schimbă acuzaţiile de filoturcism şi sclavie de bună voie, care erau aduse de gruparea iluministă. În timp ce „Europa de Dumnezeu alungătoare blasfemiază numele lui Hristos, Grecia Îl slăveşte pe Hristos nu numai cu psalmi şi cântări, ci şi cu sudori şi nevoinţe ale Sfinţilor (...) şi cu sânge al Martirilor, care mereu şi continuu se varsă acum, în zilele noastre cele vitrege, în diferite locuri, cu tot zelul fericit, cu toată minunata bunăvoinţă, care surprinde şi pe cei necredincioşi”248.
Concluzie
Dincolo de toate celelalte cuvinte pe care ar fi putut cineva să le expună în mod concluziv, un lucru este, cred, cel mai important, referindu-se, însă, la cazul ortodocşilor greci din perioada Turcocraţiei. Rezistenţa jertfitoare, dinamică şi în orice caz demonstrată a Neomartirilor, fie ei Sfinţi şi eroi naţionali, a reprezentat contribuţia lor la pregătirea Marii Revoluţii greceşti din anul 1821. Cazul Sfinţilor Neomartiri şi al eroilor naţionali, împreună cu cele aproximativ 100 de revolte din secolul al XV-lea până în al XIX-lea, îngăduie o estimare mai reţinută a influenţei Revoluţiei franceze asupra celei a grecilor, fapt pe care l-a remarcat cu mult înaintea noastră Teodoros Kolokotronis249. Revoluţia franceză a reuşit poate să impună cadenţele, dar nu a provocat Revoluţia greacă. Neamul ortodox, cu referire la greci, nu a uitat vreodată instinctul lui de libertate, care era stârnit continuu de contestarea permanentă a stăpânirii străine, contestare pentru care incomensurabilă a fost contribuţia efectivă a Neomartirilor. 250
***
Mireasmă a morţii, (dar) spre viaţă
(Cf. II Corinteni 2,16)251
Este cunoscut faptul că, în perioada regimului comunist, în această mare ţară ortodoxă, minoritatea conducătorilor a dezlănţuit o persecuţie fără precedent împotriva ortodocşilor, fără deosebire de poziţia socială, neexceptând demnitarii sau persoanele sus-puse, care n au vrut să se alăture regimului comunist şi au fost consideraţi periculoşi; fără însă ca acest lucru să însemne - cel puţin pentru majoritatea zdrobitoare a celor persecutaţi - că aparţineau anumitor partide şi că erau dirijaţi de Occidentul burghez şi reprezentanţii lui. În numeroasele „lagăre de concentrare” create, au fost închişi cetăţeni care - aşa cum s-a dovedit - n-au fost decât simpli credincioşi ortodocşi, care au preferat să devină victime, într-o ardere-de-tot creştin-ortodoxă (holocaust), decât să accepte negarea credinţei lor, prin trecerea la ateism. Au urmat în felul acesta exemplul vechilor mărturisitori şi martiri.
Am vizitat (în pelerinaj) una din marile lor închisori, în afara Bucureştiului, la Jilava, unde literalmente ne-am îngrozit. Pentru că din descrierea şi istorisirea a doi vechi deţinuţi de acolo, astăzi bătrâni, printre puţinii care au supravieţuit, dar în principal, din câte am văzut şi am putut să conchidem, ne-am încredinţat că a fost vorba despre reînvierea muceniciilor din alte epoci, din vechiul Imperiu Roman până la regimurile totalitare şi fasciste din secolul XX în Europa de Est şi de Vest. Dar trebuie să precizăm aici că din punct de vedere istoric valoarea torturilor a fost dogmatizată de către al IV-lea Conciliu de la Lyon (1245), al XIII-lea Sinod Ecumenic al Bisericii Latine (romano-catolice), care a acceptat torturile ca pe un mijloc de anchetă pentru facilitarea operei Sfintei Inchiziţii! Astfel s-au născut monştri Revoluţiei Franceze şi bolşevice, ai nazismului şi ai jalnicelor imitaţii ale lor din Est şi din Vest până astăzi.
Condiţiile de „viaţă” în celulele morţii erau mai rele decât cele ale creştinilor şi evreilor din lagărele de concentrare ale lui Hitler. De aceea, noii mărturisitori români din închisorile-morminte au cerut cu disperare să fie trataţi aşa cum naziştii se poartă cu deţinuţii lor. Din acest motiv singura lor mângâiere şi uşurare era rugăciunea şi, prin aceasta, dezvoltarea unui spirit de frăţească dragoste şi solidaritate reciprocă, care a provocat uimirea noastră. (...) Simpozionul a fost urmărit de episcopi şi clerici, monahi şi monahii, profesori şi, în principal, ortodocşi culţi şi luptători, cu poziţionare precisă faţă de sistemele surori, comunismul şi fascismul, produse ale secularei dialectici occidentale, care au fost transplantate în Răsăritul Ortodox. Simpozionul a avut ca scop impulsionarea şi încurajarea Sfântului Sinod al Bisericii României să purceadă la recunoaşterea oficială a acestui holocaust al ortodocşilor acestei ţări. (...) Am recomandat să se facă un prim pas prin recunoaşterea bisericească oficială a sacrificiului martirilor holocaustului românesc. Având în vedere rolul matern al Ierarhiei bisericeşti în vremuri critice, care pentru ocrotirea turmei evită mişcările riscante şi grăbite, atunci când ierarhia întârzie şi evită să ia hotărâri, se întâmplă două lucruri: sau este vorba despre înţelepciune sau despre trădare. A doua variantă vreau întotdeauna să o exclud dintr-o Ierarhie ortodoxă.
Dostları ilə paylaş: |