Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

»■•.•( ŞI NEGRU

531

Julien se socotea prea puţin vrednic de atîta devota-ii' ni ; la drept vorbind, era obosit de eroism. L-ar fi ■ţiiit mai mult o dragoste simplă, naivă şi aproape tunsa, pe cînd sufletul mîndru al Mathildei, dimpotrivă, Ba mereu nevoie de ideea unui public şi de alţii.

In mijlocul zbuciumului, al spaimelor pentru viaţa iu- ei, căruia nu voia să-i supravieţuiască, Mathilde Hca nevoia tainică să uimească lumea prin nemărginita tgnste şi prin măreţia faptelor săvîrşite. I mi Julien îi era necaz că nu-1 mişca deloc eroismul «in. Ce-ar fi fost dacă ar fi cunoscut toate nebuniile cu )i< Mathilde împuia mintea devotată, dar cu desăvîrşire ph mia şi mărginită, a bunului Fouqu6 ? l'buquă nu prea ştia ce anume e de condamnat în de-imentul Mathildei; căci şi el şi-ar fi sacrificat întreaga ' i şi-ar fi expus viaţa la cele mai mari pericole ca să-1 pe Julien. Era uimit de mulţimea banilor risipiţi M nhilde. în primele zile, sumele cheltuite astfel îl um-Pcrfl de respect pe omul acesta, care avea faţă de bani H i. veneraţia unui provincial.

M.ii apoi, descoperi că planurile domnişoarei de La ■!■ erau mereu altele şi, spre marea lui uşurare, găsi un im ca să-i înfiereze firea prea obositoare pentru el: fi hunbătoare. De la epitetul acesta şi pînă la cel de /, cea mai grozavă injurie în provincie, nu e decît

,1 ciudat, îşi spunea Julien într-o zi, pe cînd Mathilde n închisoare, e ciudat că o iubire atît de puternică I tir mine mă lasă atît de rece ! Şi doar o adoram acum Iun luni! Citisem eu că la apropierea morţii nu te mai ■lisează nimic, dar e groaznic să te simţi ingrat şi să nu I" 'H i imnba. Sînt, deci, un egoist ?" Şi îşi făcea, în pri-m m casta, mustrările cele mai umilitoare.

hilia murise în sufletul lui, iar din cenuşa ei se b|n h ( o nouă patimă ; el îi spunea remuşcarea de-a o fi ■ |»r doamna de Renal.

In n .ihiate, era îndrăgostit nebuneşte de ea. Simţea o 'I i fericire atunci cînd, lăsat absolut singur şi fără