Psihologie pastorală

Dar, doamnă Hareta, nu trebuie să vă gândiţi întotdeauna la ceea ce este mai rău… dacă cineva vine la dumneavoastră…

Dar l-am văzut foarte bine pe acest domn cu servieta lui…

Dar atunci nu trebuie să vă mai încredeţi în nimeni; vreau să zic: lumea e atât de rea, trebuie să staţi mai atentă;

L-am văzut foarte bine, ţinea servieta foarte ciudat…

Dar ştiţi, şi eu ţin câteodată geanta mea într-un mod mai straniu. Poate am ceva şi nu vreau să se verse. Nu trebuie să fiţi atât de neîncrezătoare. Dar nu trebuie să fiţi nici imprudentă. Poarta trebuie s-o ţineţi tot timpul închisă, şi trebuie să nu deschideţi până când nu întrebaţi cine este. Cred că aceasta trebuie să faceţi, dar mai cred că nu trebuie să fiţi nici prea neîncrezătoare.

Dar televiziunea tot timpul să fim atenţi cu poarta, să nu lăsăm să intre pe nimeni, şi vedeţi, cu toate acestea, tot mereu vin reprezentanţi de la gaz, apă, curent, cablu, şi chiar dacă le zic că nu am nevoie de nici un control, mă întreabă de alţi vecini de bloc, dacă sunt acasă, dacă nu au ei nevoie etc., încercând să înfiripeze o discuţie, poate, poate reuşesc să pună un picior în uşă şi apoi să intre cu forţa.

Dar doamnă, daţi prea multă crezare la tot ce se spune la televiziune. Eu nu i-aş da nici un fel de crezare celui de la emisiunea „Infracţiuni”.

Dar a spus-o el de atâtea ori, şi totul s-a dovedit a fi adevărat. Eu nu scap nici una dintre aceste emisiuni.

V. Cred că totuşi multă lume ar merita încrederea noastră…

H. Dar dumneavoastră nu cunoaşteţi viaţa. Este rea, şi în mod special aceia care se prezintă la poarta ta. Există şi tineri foarte drăguţi, adeseori studenţi, care te ajută să poţi traversa strada.

V. Dar mai sunt şi alţi oameni buni, nu trebuie să fiţi atât de drastică. Este atâta lume drăguţă şi dispusă să vă ajute. Dar trebuie ca şi dumneavoastră să veniţi puţin în întâmpinarea acestor persoane, să cereţi ceea ce aveţi nevoie. În acest bloc se găseşte sigur cineva dispus să vă aducă câte ceva de la magazin. Dar dacă nu cereţi, lumea nu vine din proprie iniţiativă.

Nu… pe aceştia din bloc nu vreau să-i deranjez… nu vor nici ei, de fapt,… nu…

Pentru a putea înţelege, în acest colocviu, ce cauzează iritarea celor două femei care caută în zadar să se întâlnească, pare oportun să analizăm starea psihologică a doamnei Hareta. Se observă citind cu atenţie anumite afirmaţii contradictorii ale acesteia. Se lamentează că nu mai vede, că va orbi în curând complet întrucât operaţia nu mai este posibilă, în schimb urmăreşte programele de televiziune, distinge bancnotele, observă în detaliu poziţia servietei din mâna domnului; în plus, în ciuda stării ei de orbire quasi-totală, porneşte totuşi la drum de una singură. Această contradicţie între imaginea pe care o creează despre sine însăşi şi modurile concrete, efective de a se comporta este evidentă. Descoperim astfel în orbirea ei nu doar o infirmitate fizică: la slăbirea vederii se adaugă în mod clar unele probleme de natură psihică. Dacă luăm serios în calcul şi în analiză reflexele amare şi deprimate împotriva semenilor pe care le are, observăm că orbirea ei are nişte contururi clare, relevându-se a fi simbol fizic al unei suferinţe şi a unei amărăciuni de natură psihică: ea nu mai poate vedea pe nimeni, pentru că a văzut deja destule. Ea îşi întoarce privirea de la umanitate, care a rănit-o profund şi a ofensat-o. Astfel, cauza stării ei de spirit nu este nicidecum doamna de la Sibiu, sau bărbatul care a însoţit-o până în casă, sau studenta care i-a zgâriat vasul de ceramică. Rana ei este mult mai profundă, iar ultimele evenimente nu fac altceva decât să o redeschidă. Devenind „oarbă”, ea îşi exprimă refuzul total faţă de această lume care i-a rămas datoare cu multe din lucrurile pe care o persoană le poate aştepta de la semenii săi. Ea este o fiinţă dezamăgită, însetată afectiv şi niciodată satisfăcută. Orbirea ei este şi este şi un apel, o invocare, o cerere insistentă de ajutor de la lume, pentru a primi atenţia şi afecţiunea de care niciodată nu s-a bucurat.

Doar acum şi astfel, ajunsă oarbă, merită atenţie şi grijă din partea semenilor. Şi realmente, sunt atâţia care sar în ajutorul bătrânei: vecina, bărbatul de pe stradă, studenţii, femeia de la Sibiu şi vizitatoarea noastră. Dar cu toate acestea, toate aceste persoane dispuse să ajute, nu reuşesc să satisfacă existenţele bătrânei. Dimpotrivă, în ciuda întregii atenţii pe care i-o acordă, îi oferă bătrânei doar motive de dezamăgire şi prilejuri de acuze. Astfel, oricine aude strigătul ei interior şi tainic de ajutor sfârşeşte prin a ajunge pe banca acuzaţilor.

Chiar şi când reproşează vizitatorilor ei că sunt prea puţin prezenţi sau că au intenţii rele, „orbirea” ei se manifestă: pe de o parte, ei sunt cei care ar trebui să fie îngăduitori cu ea (pentru că e bolnavă şi bătrână). Drept consecinţă, toate aceste persoane se simt frustrate de continuele reproşuri nedrepte, şi de la un moment dat nu vor mai veni. Şi aceasta nu va face altceva decât să confirme percepţia trecută şi prezentă pe care bătrâna o are despre umanitate în general, că nu se poate conta pe nimeni şi pe nimic; în nimeni nu trebuie să te încrezi, oricum vei ajunge abandonată.

Mesajul ei subtil şi duhovnicesc pentru vizitatoare (sau pentru preotul care-şi va găsi timp să o viziteze) este acesta: Am fost foarte ofensată de oameni şi nu mai vreau să văd şi să întâlnesc pe nimeni. Dar poate se mai găseşte cineva să-mi ofere o fărâmă de speranţă dându-mi atenţia pe care dintotdeauna am aşteptat-o. Tu poţi fi aceasta. Dar fii atentă: te voi încărca cu toate suferinţele mele. Sper că eşti suficient de puternică ca să suporţi amărăciunea mea, în special atunci când, drept remuneraţie pentru gesturile tale pozitive, te voi acuza pe nedrept. Vreau însă să fii o sursă de iubire pentru mine. Vreau să-mi cobori în inimă toată afecţiunea pe care o poate revărsa Cerul asupra mea! Mi-e sete de iubire!”