Raportul anual privind starea factorilor de mediu apmb 2007
Concentraţiile de pulberi în suspensie (PM10)
Yüklə 2,61 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- 2.7.6 Calitatea aerului ambiental - metale grele
- 2.7.8 Concentraţiile de monoxid de carbon (CO)
- 2.8 Deprecierea stratului de ozon stratosferic
- Degradarea stratului de ozon s-a intensificat odată cu descoperirea „gazului minune” (CFC) în anul 1928, care a fost folosit pe scară largă în aproape toate domeniile
- Protocolul de la Montreal
- 2.9 Zone afectate şi zone cu risc de poluare atmosferică
- 2.10 Obiective şi măsuri privind poluarea aerului
- Capitolul 3. SCHIMBĂRI CLIMATICE 3.1 Cadru general. Cadru legislativ
- 3.2. Emisii anuale de gaze cu efect de seră
- 3.3 Emisii anuale de CO 2
- 3.4 Emisii anuale de metan
- 3.5 Emisii anuale de protoxid de azot
- Emisii de gaze cu efect de seră în sectorul energetic Fig 3.5.1- Distribuţia emisiilor de CO2 pe activităţi
- 3.6 Acţiuni privind reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră
- 3.6.1 Participarea la utilizarea mecanismelor protocolului de la Kyoto
- 3.6.2 Participarea României la implementarea schemei europene de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră
- Comerţul cu credite de emisii
- Capitolul 4. APĂ 4.1 Introducere
- 4.3. Resursele de apă 4.3.1. Resursele de apă teoretice şi tehnic utilizabile
2.7.5 Concentraţiile de pulberi în suspensie (PM10) Tabel 2.7.5
Pentru acest poluant trebuie întocmite programe de gestionare a calităţii aerului. Se observă că situaţia cea mai gravă se înregistrează în zona centrală a oraşului, unde principala sursă de poluare o constituie traficul rutier. Deşi situaţia nu este critică, ci doar îngrijorătoare în ceea ce priveşte poluarea cu pulberi în suspensie, există câteva măsuri care, aplicate pot reduce concentraţiile de pulberi: - refacerea patului carosabil şi a îmbrăcămintei asfaltice pe toate arterele cu trafic intens, precum şi întreţinerea permanentă a acestora; - exigenţa privind starea tehnică a autovehiculelor trebuie crescută la inspecţiile tehnice, întrucât parcul auto existent este în mare parte necorespunzător din punct de vedere al emisiilor de noxe. - întreţinerea corespunzătoare a spaţiilor verzi şi a plantaţiilor de aliniament, cunoscut fiind rolul de perdea de protecţie pe care acestea îl joacă. - o mai bună salubrizare a oraşului, atât a arterelor de circulaţie cât şi eliminarea depozitelor necontrolate de deşeuri. 2.7.6 Calitatea aerului ambiental - metale grele Tabel 2.7.6
În anul 2007 valorile concentraţiilor medii anuale de Pb au fost sub valoare limita (0.5 µg/m3). 2.7.8 Concentraţiile de monoxid de carbon (CO)
Întrucât s-a înregistrat depăşirea valorii limită în 5 zile la staţia Mihai Bravu şi 3 zile la staţia Cercul Militar, pentru acest poluant este necesară demararea unui program de gestionare a calităţii aerului în zona centrală a oraşului. Sursa depăşirilor o constituie exclusiv traficul rutier. 2.8 Deprecierea stratului de ozon stratosferic Ozonul a fost descoperit şi menţionat înainte de 1785 de către olandezul Martinus Van Marum, care a observat prezenţa lui în aerul proaspăt de după ploaie şi a remarcat mirosul specific de iarbă verde. În anii 1840, germanul Schönbein, a continuat studiile predecesorului său, a denumit acest gaz folosind cuvântul grecesc "ozon", ("aer proaspăt" sau cum s-ar spune în engleză "fresh air") şi a prezentat descoperirea sa Universităţii din München. Ozonul - componenta naturală a atmosferei (O3), este prezent la o altitudine între 15 şi 50 km ce se dispune într-un înveliş protector pentru planeta Pământ. Cea mai mare cantitate de ozon (aproximativ 90 %) se regăseşte în stratul cuprins între 8 şi 18 km şi formează stratul de ozon, ce nu trebuie confundat cu ozonul din stratosferă, şi care joacă un rol important pentru menţinerea vieţii pe pământ. Ozonul cuprins în acest strat poate forma o fâşie cu o grosime de numai 3 mm în jurul Pământului. Formula moleculară a ozonului este O3, greutatea moleculară fiind de 48, adică de 1,5 ori mai grea decât cea a oxigenului, fiind prezent în atmosferă în cantităţi foarte mici. Ozonul se formează în urma reacţiilor fotochimice din atmosferă, în prezenţa luminii soarelui şi nu este degajat în mod direct ca şi emisie a surselor de poluare industriale sau transport. În stratosferă, strat al atmosferei, acolo unde rolul ozonului este vital în protejarea Pământului împotriva radiaţiilor ultra-violete, ozonul se produce datorită luminii soarelui ce acţionează asupra moleculelor de oxigen. O parte din acest ozon stratosferic ajunge în stratul inferior al atmosferei, troposfera, din cauza tulburărilor climatice. Totuşi cea mai mare parte din ozonul din troposferă rezultă în urma unor reacţii chimice complexe favorizate de lumina solară. Oxizii de azot (NOx) şi COV (compuşi organici volatili) ce rezultă în urma proceselor industriale şi a transportului, reacţionează şi formează ozonul. Cele mai importante surse sunt reprezentate de prelucrările industriale în care se folosesc COV-uri, utilizarea solvenţilor şi rafinarea şi distribuirea carburanţilor, procesele de ardere industriale şi emisiile autovehiculelor. NOx şi COV sunt cei mai importanţi precursori ai ozonului de la nivelul solului. Producerea ozonului poate fi de asemenea influenţată şi de monoxidul de carbon, metan şi alţi compuşi organici volatili care rezultă de la instalaţiile industriale, de la arbori sau alte surse naturale. Ozonul este considerat un gaz cu efect de seră şi deci putem considera ca NOx şi COV produc indirect efectul de seră.
Epuizarea stratului de ozon duce la: - scăderea eficacităţii sistemului imunitar, - apariţia infecţiilor, - apariţia cancerului de piele, - arsuri grave în zonele expuse la soare, - apariţia cataractelor care duc la orbire, - reducerea culturilor şi, implicit, a cantităţii de hrană ca urmare a micşorării frunzelor la plante, - distrugerea vieţii marine, a planctonului, - degradarea unui număr mare de materiale plastice utilizate în construcţii, vopsele, ambalaje. Referitor la dezvoltarea plantelor terestre, cercetările efectuate în sere, pe diferite SPECII DE PLANTE, au arătat că razele UV-B naturale au dus la scăderea procesului de fotosinteză şi reducerea producţiei de biomasă. Stratul de ozon, aflat în apropierea suprafeţei pământului, are proprietăţi multiple cum ar fi crearea unui scut împotriva radiaţiilor UV emise de soare, reglarea temperaturii din stratosferă cu implicaţii deosebite în condiţionarea circulaţei atmosferice şi a climei globului terestru, etc. Ozonul din stratosferă are rol în menţinerea vieţii pe Pământ. În anul 1977, UNEP a dispus constituirea unei comisii care să studieze stratul de ozon, întrucât s-a descoperit o legatură între CFC şi deprecierea stratului de ozon. În 1978 state precum S.U.A, Canada, Norvegia şi Suedia au interzis utilizarea CFC-urilor în aerosoli, iar în 1981 s-au început discuţiile interguvernamentale, pentru ca în 1982, din cauza lipsei de dovezi care să ateste o legatură între utilizarea CFC-urilor şi deprecierea stratului de ozon utilizarea acestora a crescut din nou. În anul 1985 a avut loc Convenţia de la Viena pentru Protecţia Stratului de Ozon, tot acum descoperindu-se şi “gaura în ozon “ de deasupra Antarcticii, în urma unei expediţii organizate de Marea Britanie. În anul 1985 oamenii de ştiinţă au publicat un raport în care se menţiona că produsele chimice numite cloro-fluoro-carburi folosite îndelung ca refrigerenţi şi în spray-urile cu aerosoli sunt o ameninţare a stratului de ozon. Eliberate în atmosferă, acestea se ridică şi sunt descompuse de lumina solară, clorul reacţionând şi distrugând moleculele de ozon - până la 100.000 de molecule de ozon la o singură moleculă de C.F.C. O cauză majoră a dispariţiei ozonului conform părerii multor specialişti, se consideră rachetele cosmice; de exemplu o rachetă cosmică cu utilizare multiplă (gen Shuttle) elimină până la 190 tone de clorură de hidrogen, distrugator activ al statului de ozon. Un aport deosebit în nimicirea ozonului o are şi aviaţia supersonică. Gazele avioanelor conţin oxizi ai azotului. Din aceasta cauza folosirea acestor tipuri de compuşi chimici a fost parţial interzisă în Statele Unite şi nu numai. Alte chimicale, ca de exemplu halocarburile bromurate, ca şi oxizii de azot din îngrăşăminte, pot de asemenea ataca stratul de ozon. În anul 1987 a avut loc Protocolul de la Montreal, acord internaţional care a stabilit o eşalonare a reducerii şi eventual a eliminării substanţelor potenţiale ce distrug stratul de ozon din folosirea lor, Protocolul de la Montreal cu privire la substanţele care distrug stratul de ozon, elaborat sub conducerea Programului Natiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (PNUMI), care reglementează substanţele potenţiale ce distrug stratul de ozon (SDO) a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1989. Protocolul de la Montreal este un acord internaţional care a stabilit o eşalonare a reducerii şi eventual a eliminarii SDO din folosinţa generală. În 2004 188 de state plus Comisia Europeană au devenit membre semnatare ale Protocolului de la Montreal privind substanţele care epuizează stratul de ozon. Eforturile internaţionale sunt îndreptate către interzicerea substanţelor care epuizează stratul de ozon. Odată apărut fenomenul de epuizare a stratului de ozon, este necesar un timp îndelungat pentru refacerea sa. În România se derulează din 1995 Programul Naţional de eliminare treptată a substanţelor care epuizează stratul de ozon, reactualizat cu prevederile Protocolului de la Montreal. 2.9 Zone afectate şi zone cu risc de poluare atmosferică Considerăm că din punctul de vedere al poluării atmosferice nu există zone critice. Pentru zonele în care s-a înregistrat depăşirea valorilor limită, a fost începută întocmirea programelor integrate de gestionare a calităţii aerului, conform HG 543/2004. Poluanţii la care se înregistrează depăşiri frecvente ale valorilor limită sunt NO2 şi PM 10. Frecvenţa depăşirilor valorilor limită zilnice de PM 10 se situează în general între 10% şi 30%, procentul fiind mai mare de 30% în staţiile de trafic. Mediile anuale depăşesc valoarea limită + marja de toleranţă pentru PM 10 în aproape toate staţiile, dar valorile cele mai mari ale acestor medii înregistrându-se în staţiile de trafic. Pentru NO2, depăşirile valorilor limită se înregistrează frecvent doar în staţiile de monitorizare a poluării produse de trafic Principala sursă de poluare atmosferică în Municipul Bucureşti o constituie traficul rutier. Trebuie menţionat că, deşi valorile emisiilor provenite din trafic sunt sub cele produse de CET-uri şi comparabile cu cele produse de restul industriei, dispersia poluanţilor din trafic se face la nivelul solului, şi, de multe ori, dispersia se realizează foarte greu datorită configuraţiei de tip canion a străzilor. Impactul asupra calităţii aerului este astfel mult mai mare. De asemenea, în perioadele orare 9-12 şi 16-21 pe majoritatea arterelor din zona centrală are loc o aglomerare a traficului, fapt care favorizează apariţia depăşirilor valorilor limită. Având în vedere cele prezentate mai sus, putem spune ca traficul rutier este responsabil de aproximativ 70 % din poluarea aerului în capitală.
Obligaţiile asumate de România prin Protocolul de la Kyoto demonstrează respectarea angajamentelor pe care ţara noastră şi le-a asumat în sensul reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră în perioada 2008-2012 cu 8%. Măsurile de reducere a emisiilor de dioxid de carbon şi alte gaze cu efect de seră vor fi benefice şi din alte puncte de vedere, inclusiv al îmbunătăţirii calităţii aerului. Multe dintre măsurile ce vizează reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră au ca avantaj secundar reducerea emisiilor poluanţilor care afectează atât mediul cât şi sănătatea populaţiei. Aplicarea unor metode mai eficiente de producere a energiei, îmbunătăţirea transportului în comun şi a tehnologiilor motoarelor autovehiculelor private şi comerciale, vor ajuta la reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, dar şi a emisiilor de poluanţi cum ar fi dioxidul de azot, monoxidul de carbon şi particulele ce afectează negativ sănătatea populaţiei. 3.2. Emisii anuale de gaze cu efect de seră Tabel 3.2.1 - Emisii anuale de CO2-echivalent
După cum se observă, emisile de gaze cu efect de seră au scăzut în perioada 2003-2007. 3.3 Emisii anuale de CO2 Tabel 3.3.1 - Emisii anuale de CO2
3.4 Emisii anuale de metan Tabel 3.4.1 - Emisii anuale de CH4
3.5 Emisii anuale de protoxid de azot Tabel 3.5.1 - Emisii anuale de N2O
Emisii de gaze cu efect de seră în sectorul energetic Fig 3.5.1- Distribuţia emisiilor de CO2 pe activităţi 
Aşa cum se observă din grafic, în anul 2007 emisiile majoritare de CO2 au provenit din sectorul energetic, de la CET-uri. 3.6 Acţiuni privind reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră La sfârşitul anilor 1980, problema schimbărilor climatice s-a transformat dintro chestiune pur ştiinţifică într-una politică. Statele au început să îşi evalueze interesele, obiectivele şi motivele de îngrijorare, precum şi etapele ce trebuie parcurse pentru a dezvolta o reacţie internaţională. Acţiunile de limitare a schimbărilor climatice şi cooperarea internaţională în acest sens sunt complexe. O angajare masivă în reducerea GES ar putea avea implicaţii adânci în interesele economice şi politice ale ţărilor. Consumul energetic este strâns legat de dezvoltarea economică, iar ramurile industriale ce utilizează combustibili fosili cuprind unele dintre cele mai mari şi mai puternice industrii din lume care generează GES. În 1990, anul în care a fost acceptat primul raport al IPCC şi au fost iniţiate negocierile în privinţa unei convenţii, ţările OECD, din “lumea bogată”, erau responsabile pentru mai mult de 50% din emisiile mondiale de CO2 cu originea în combustibili fosili, iar ţările Europei Centrale şi de Est (ECE) - inclusiv fosta URSS - pentru încă 20%. În plus, un sfert din populaţia lumii, din ţările industrializate, era responsabil pentru: - aproximativ trei sferturi din emisiile de CO2 cu originea în combustibili fosili; - mai mult de jumătate din emisiile mondiale de GES. Statele lumii variază şi în ceea ce priveşte uşurinţa cu care îşi pot reduce emisiile, date fiind eficienţa actuală, resursele financiare şi capacităţile tehnologice, precum şi rolul resurselor interne de combustibili fosili şi accesul la alte resurse decât combustibili fosili. De asemenea, statele diferă mult ca putere economică şi capacitate de plată. În acelaşi timp, ţările diferă foarte mult din punct de vedere al vulnerabilităţii la schimbările climatice: unele, precum statele insulare sau statele din zonele semiaride, se pot aştepta să se apropie şi mai mult de limita supravieţuirii.
Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite privind schimbările climatice, UNFCCC, a fost semnată la Summit-ul Pământului de la Rio de Janeiro în iunie 1992 de către 154 de state. Ea a luat fiinţă în urma semnalării unor motive de îngrijorare la sfârşitul anilor 1980 legate de creşterea gradului de conştientizare la nivel politic şi public asupra problematicii de schimbări climatice. Convenţia furnizează un cadru legal internaţional şi un set de principii acceptabil pentru aproape toate ţările implicate. Convenţia acceptă faptul că schimbările climatice reprezintă o problemă serioasă şi asigură ţările în curs de dezvoltare că abordarea acesteia este în prezent responsabilitatea în primul rând a ţărilor industrializate. UNFCCC a intrat în vigoare în martie 1994 după ratificarea de către 50 de semnatari şi a fost ratificată de 181 de state, numite “Părţi ale Convenţiei”. Statutul său de convenţie cadru înseamnă că aşa-numite protocoluri pot fi adăugate pentru a preciza obiectivele de reducere sau măsuri speciale pentru reducerea emisiilor de GES. Articolul 2 al UNFCCC stabileşte obiectivul general al Convenţiei: “Obiectivul fundamental al acestei Convenţii … este să realizeze … stabilizarea concentraţiilor de gaze cu efect de seră în atmosferă la un nivel care să prevină interferenţa antropogenică periculoasă cu sistemul climatic. Un astfel de nivel trebuie atins într-o perioadă de timp adecvată pentru a permite ecosistemelor să se adapteze în mod natural la schimbările climatice, să asigure că producţia alimentară nu este ameninţată şi să permită dezvoltarea economică într-un mod durabil.” Protocolul de la Kyoto defineşte emisiile de GES permise pentru fiecare Parte - stat industrializat (38 de ţări industrializate, inclusiv 11 ţări din Europa Centrală şi de Est) în termeni de cantităţi alocate pentru perioada de angajament 2008-2012. Anexa A a Protocolului specifică gazele cu efect de seră şi sursele lor. Angajamentele se aplică ţărilor industrializate din Anexa 1 a Convenţiei, iar angajamentele numerice sunt specificate în Anexa B a Protocolului. Angajamentele însumează o reducere de 5,2% faţă de emisiile GES din anul 1990, iar angajamentul general este următorul: “Părţile incluse în Anexa 1 vor asigura, individual sau în comun, ca emisiile lor antropogenice totale de dioxid de carbon echivalent (CO2e) pentru gazele cu efect de seră specificate în Anexa A să nu depăşească cantităţile alocate conform limitării cuantificate de emisii şi angajamentelor de reducere înscrise în Anexa B […], având în vedere reducerea emisiilor totale ale acestor gaze cu cel puţin 5% faţă de nivelul anului 1990 în perioada de angajament 2008-2012.” 3.6.2 Participarea României la implementarea schemei europene de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră Protocolul de la Kyoto introduce trei mecanisme flexibile pentru transferul internaţional (implementarea în comun, mecanismul de dezvoltare curată, comerţul cu credite de emisii. Dacă o ţară emite mai mult decât cantitatea alocată ei sub Protocol, ea poate folosi aceste mecanisme pentru a achiziţiona fie unităţi de cantitate alocată ("Assigned Amount Units" - AAU) prin comercializarea acestora, fie unităţi de reducere a emisiilor ("Emission Reduction Units" - ERU) obţinute în urma proiectelor implementate în comun, fie reduceri certificate de emisii ("Certified Emission Reductions - CER) prin mecanismul de dezvoltare curată. Protocolul face referire la o a doua perioadă de angajament şi stipulează că negocierile pentru definirea acestor angajamente nu vor începe mai târziu de 2005. Reducerile emisiilor obţinute în plus faţă de angajamentele din prima perioadă pot fi reportate în angajamentele din perioada următoare. Chestiunea rezervoarelor de absorbţie a GES a apărut ca o problemă importantă foarte controversată. Rezervoarele sunt sisteme ce sechestrează GES (de exemplu, pădurile şi oceanele sunt astfel de rezervoare pentru CO2). Totuşi, plantarea de arbori în locul reducerii emisiilor GES datorate combustibililor fosili nu va salva clima. Stimulentele pentru proiectele legate de rezervoarele de absorbţie pot încuraja tăierea pădurilor pentru a crea plantaţii. O plantaţie monocultură poate să absoarbă mai mult CO2 decât o pădure matură, dar ar putea distruge biodiversitatea. În plus, carbonul stocat în arbori este uşor eliberat înapoi în atmosferă prin incendii, boli, schimbări în managementul terenurilor şi chiar drept consecinţă a schimbărilor climatice. În consecinţă, multe ONG-uri de protecţie a mediului se opun guvernelor ce se bazează mai mult pe absorbţia GES pentru a-şi îndeplini angajamentele din cadrul Protocolului de la Kyoto, decât pe măsurile de reducere a emisiilor. Prevederea de tip “balon” (“bubble”) a Protocolului permite unui grup de state ca, atunci când ratifică Protocolul, să îşi redistribuie angajamentele de emisii într-un mod în care emisiile grupului respectiv să nu depăşească angajamentul colectiv. De exemplu, UE a alocat reducerea sa de 8% în mod diferit statelor sale membre (cunoscute sub denumirea de “balonul UE” - “EU bubble”), ceea ce a dus la o gamă de obiective diferite pentru ţările respective. Astfel, Germania şi Danemarca trebuie să îşi reducă emisiile cu 21% faţă de nivelul anului 1990, Luxemburg cu 28%, în timp ce, la polul opus, Finlanda şi Franţa trebuie să îşi reducă emisiile la nivelul anului 1990, iar Grecia şi Portugalia îşi pot mări emisiile cu 25%, respectiv 27%. Protocolul stipulează că fiecare Parte inclusă în Anexa 1 va depune eforturi pentru implementarea angajamentelor astfel încât să minimizeze impactul negativ social, de mediu şi economic asupra Părţilor state în curs de dezvoltare. Printre problemele ce trebuie luate în considerare se află stabilirea surselor şi modalităţilor de finanţare, precum şi asigurarea transferului de tehnologie. Pe lângă politicile şi măsurile interne de care statele vor avea nevoie pentru a-şi îndeplini obiectivele, Protocolul de la Kyoto stabileşte următoarele mecanisme flexibile internaţionale, bazate pe principiile pieţei: - Implementarea în comun (“Joint Implementation” - JI); - Mecanismul de dezvoltare curată (“Clean Development Mechanism” - CDM); - Comerţul cu credite de emisii (“Emissions Trading” - ET). Mecanismele flexibile au drept scop să asiste ţările din Anexa 1 în atingerea obiectivelor, permiţând reducerea emisiilor acolo unde aceasta se face cu cel mai mic cost posibil. În acelaşi timp, aceste mecanisme pot facilita transferul de tehnologii sau fluxurile financiare spre ţările în curs de dezvoltare sau cu economie în tranziţie. Participarea în aceste mecanisme este voluntară. Cu alte cuvinte, prin aceste mecanisme, Protocolul creează stimulente pentru ţările industrializate să investească în tehnologii curate, ecologice în ţările cu economie în tranziţie (“Economies în Transition” - EIT), precum şi în ţările în curs de dezvoltare. JI şi CDM sunt instrumente bazate pe proiecte. Spre deosebire de ET, JI şi CDM asigură reduceri reale ale emisiilor prin investiţii şi, se speră, inovaţii tehnologice şi dezvoltare durabilă în ţările în curs de dezvoltare şi economiile în tranziţie. Implementarea în comun Conform Articolului 6 al Protocolului de la Kyoto, implementarea în comun (JI) este un mecanism proiectat astfel încât să faciliteze transferul de tehnologii şi creşterea absorbţiei de carbon. Părţile din Anexa 1 pot transfera către sau achiziţiona de la alte Părţi din Anexa 1 unităţi de reducere a emisiilor (ERU) sau credite rezultate din activităţile proiectelor de JI ce reduc emisiile de GES sau măresc absorbţia de GES în timpul primei perioade de angajament (2008-2012). Avantajele JI sunt următoarele: - investitorii îşi pot micşora costurile reducerii emisiilor (este probabil ca aceste costuri să fie mai mici în ţările mai puţin dezvoltate decât în cele dezvoltate); - există posibilitatea de a transfera mai rapid tehnologiile noi, prin intermediul proiectelor de JI; - JI poate atrage investitori care în alte circumstanţe nu ar investi în ţara gazdă; - spre deosebire de ET, JI presupune investiţii în proiecte concrete; - JI are potenţialul de a limita utilizarea reducerilor de emisii în surplus rezultate din declinul economic, în special în Ucraina şi Rusia după 1990; - în comparaţie cu CDM, statele au stimulente mai puternice pentru a controla calitatea proiectelor şi cantitatea de emisii ce va fi tranzacţionată cu investitorii. Dezavantajele JI includ: - JI derogă ţările dezvoltate - responsabile pentru majoritatea emisiilor GES - de răspunderea privind eliminarea GES; - un număr de state-gazdă potenţiale au întâmpinat dificultăţi în dezvoltarea mecanismelor de control corespunzătoare; dacă aceste mecanisme nu sunt operaţionale, va exista un risc mare de corupţie; - JI poate diminua stimulentele pentru găsirea modalităţilor tehnice şi a altor modalităţi de reducere a emisiilor în ţările gazdă, făcând reducerea viitoare a emisiilor mai dificilă şi mai costisitoare; - proiectele pe termen lung pot pune ţările-gazdă în situaţia în care nu îşi mai pot respecta angajamentele (obiectivele viitoare putând fi mai mari), trebuind să continue să transfere credite altor ţări în cadrul proiectelor pe termen lung. Comerţul cu credite de emisii Comerţul cu credite de emisii reprezintă abilitatea a două entităţi, care trebuie să-şi reducă emisiile, de a tranzacţiona între ele o parte din creditele de emisii. El permite oricăror două Părţi cu angajamente stipulate în Anexa B a Protocolului, să tranzacţioneze o parte din angajamentele de emisii, redistribuind, în consecinţă, repartiţia de credite de emisii între ele, în orice moment. Principiul comerţului cu emisii stă la baza faptului că GES au efect la nivel global, deci nu contează de unde provin aceste emisii şi, în consecinţă, nu contează nici unde se reduc. Astfel, efectul comerţului cu emisii asupra climei este neutru, atât timp cât emisiile globale de GES sunt limitate la nivel global de angajamentele Părţilor sub Protocolul de la Kyoto. Ca ţară din Anexa 1 a UNFCCC, cu angajament stipulat în Anexa B a Protocolului de la Kyoto, România şi-a manifestat dorinţa de a participa la comerţul internaţional cu credite de emisii. Faţă de obiectivul de a-şi reduce emisiile GES cu 8% faţă de cele din 1989, România produce în prezent emisii GES aflate la nivelul a 60% din cele din 1989, datorită tranziţiei economiei. Prognozele arată că ţara noastră nu este în pericol de a nu-şi putea îndeplini angajamentul sub Protocolul de la Kyoto, pentru perioada 2008-2012. Probleme de conformare ar putea apărea în cazul existenţei unei perioade ulterioare de angajament, datorită dezvoltării economiei. Până atunci însă, România poate comercializa unităţi de cantitate alocată (AAU) din totalul cantităţii de emisii GES permise sub angajamentul ţării noastre în cadrul Protocolului de la Kyoto.
Obiectul lucrării constă în prezentarea sintetică a unei diversităţi de informaţii şi date, prin care se urmăreşte reflectarea principalelor aspecte de gospodărire a apelor la nivelul anului 2007. Se evidenţiază astfel: evoluţia meteorologică şi hidrologică; situaţia resurselor de apă; lucrările de gospodarire a apelor constând în principal din satisfacerea folosinţelor consumatoare de apă; modul de exploatare a acumulărilor şi derivaţiilor; reglementarea folosinţelor de apă. Sursele de date folosite pentru alcătuirea acestei lucrări sunt: - Realizarea Balanţei apei pe anul 2007 în b.h. Argeş şi Ialomiţa (Contribuţii) - Sinteza anuală privind Protecţia Calităţii Apei în b.h. Arges, Ialomiţa în anul 2007. - Atlasul cadastrului apelor din România -1992. - Sinteza cadastrală a folosinţelor consumatoare şi neconsumatoare - 2007. - Raport privind modul de exploatare a acumulărilor şi derivaţiilor în anul 2007. - Registrul de măsurători hidrologice şi pluviometrice de la Staţiile Hidro-Meteo, anul 2007. 4.2 Cadru legislativ A.N. „Apele Române” reprezentând administratorul şi gestionarul unic al resurselor de apă din România, are ca principale obiective ale activităţii: utilizarea, valorificarea şi dezvoltarea durabilă a resurselor de apă, şi totodată îmbunatăţirea progresivă a relaţiilor cu beneficiarii şi utilizatorii resurselor de apă şi ai potenţialelor acestora. Obiectivele strategice ale ADMINISTRAŢIEI NAŢIONALE ,,APELE ROMÂNE” sunt : • Protecţia, conservarea şi restaurarea resurselor de apă de suprafaţă şi subterane şi a ecosistemelor acvatice, pentru atingerea stării bune a apelor. • Asigurarea exploatării în siguranţă a lucrărilor din infrastructura Sistemului de gospodărire a apelor, în vederea evitării întreruperii serviciilor specifice de gospodărire a apelor şi a unor calamităţi cauzate de fenomene hidro-meteorologice extreme sau accidente la lucrări hidrotehnice. • Modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii de gospodărire a apelor corespunzător cerinţelor utilizatorilor şi beneficiarilor de servicii specifice de gospodărire a apelor. • Implementarea directivelor şi reglementărilor Uniunii Europene în domeniul apelor, conform Directivei Cadru a Uniunii Europene 60/2000. • Creşterea nivelului calitativ al serviciilor specifice de gospodărire a apelor. Administraţia Naţională ,,Apele Române” - înfiinţată în anul 2002 prin Hotărârea Guvernului nr. 107 este Autoritatea Naţională, care are drept scop aplicarea strategiei naţionale în domeniul gospodăririi şi valorificării apelor, precum şi gestionarea reţelei naţionale de măsurători hidrologice, hidrogeologice şi de calitate a resurselor de apă ce aparţin domeniului public. Administraţia Naţională ,,Apele Române” - cu statut de regie autonomă de interes public naţional, este persoană juridică română, se află sub autoritatea Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor, funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară şi îşi desfăşoară activitatea pe baza reglementărilor în vigoare. Administraţia Naţională ,,Apele Române”- aplică strategia şi politica naţională în domeniul gospodăririi cantitative şi calitative a resurselor de apă, scop în care acţionează pentru cunoaşterea resurselor de apă, conservarea, folosirea raţională şi protecţia resurselor de apă împotriva epuizării şi degradării, în vederea asigurării unei dezvoltări durabile, prevenirea efectelor distructive ale apelor, reconstrucţia ecologică a cursurilor de apă, asigurarea supravegherii hidrologice şi hidrogeologice, implementarea prevederilor legislaţiei armonizată cu Directivele Uniunii Europene în domeniul gospodăririi durabile a resuselor de apă şi conservarea ecosistemelor acvatice şi a zonelor umede. Administraţia Naţională "Apele Române" administrează apele din domeniul public al statului şi infrastructura Sistemului Naţional de Gospodărire a Apelor, formată din lacuri de acumulare, diguri de apărare împotriva inundaţiilor, canale, derivaţii interbazinale, prize de apă şi alte lucrări specifice, precum şi infrastructura sistemelor naţionale de veghe hidrologică, hidrogeologică şi de monitorizare a calităţii resurselor de apă aflate în patrimoniul său, în scopul cunoaşterii şi a gestionării unitare pe ansamblul ţării, a resurselor de apă de suprafaţă şi subterane.
Din punct de vedere hidrografic S.G.A. ILFOV - BUCUREŞTI e cuprins în cadrul bazinelor hidrografice ale râurilor Argeş şi Ialomiţa, şi are în administrare teritoriul cuprins la sud între râul Argeş - mal stâng, la vest derivaţia de ape mari Brezoaiele şi derivaţia Bilciureşti – Ghimpaţi, până la râul Ialomiţa şi Balta Neagră în partea de nord, suprafaţa sa fiind de 865 kmp. Tabel 4.3.1.1 Resursele de apă teoretice şi tehnic utilizabile
* Datorită alimentării Capitalei, cea mai mare parte din resursa de apă a Damboviţei, este preluată în afara mun. Bucureşti, pt Staţia de tratare Arcuda. 4.3.2. Prelevări de apă 4.3.2.1 POPULAŢIA Oraşul Bucureşti este capitala României, cel mai mare şi important centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, cultural-sţiintific, de învăţământ, de trasnsport, informaţional, sportiv şi turistic al ţării. Situat în S-SE ţării, în Câmpia Vlăsiei, la o altitudiine de 60-90 m, pe râurile Dâmboviţa şi Colentina. În ceea ce priveşte distribuţia apei prin sistem centralizat de alimentare cu apă, în tabelul alăturat se pot regăsi câteva date privind lungimea totală a reţelelor de alimentare cu apă, volume distribuite şi numărul de persoane branşate la reţea: Tabel 4.3.2.1
4.3.2.2. INDUSTRIA Regiunea Bucureşti-Ilfov se situează pe primul loc în ceea ce priveşte investiţiile directe, înregistrând 60,6 % (13,264 milioane euro dintr-un total de 15.040 Meuro) din totalul investiţiilor realizate în România până în anul 2005. Ritmul apariţiei de noi folosinte consumatoare de apă este cel mai ridicat). În bh Ialomiţa, ritmul de dezvoltare al unităţilor industriale se menţine constant. La nivelul anului 2007, cei mai mari consumatori industriali sunt: SC Apa Nova SA, DOOSAN-IMGB, SA, CET Sud, CHIMOPAR, FAUR, ICME-ECAB, CET Grivita, ISOVOLTA, RATB, Complexul Naţional Sportiv. Numai câteva din platformele industriale din Bucureşti au un profil mono-sectorial, de ex. Platforma Pipera, specializată în industria electronică, DOOSAN-IMGB în construcţia de maşini, Rocar în mijloace de transport. În prezent, starea fostelor platforme industriale este deplorabilă prin clădirile industriale sărac renovate, reamenajate ca depozite de mărfuri, se găsesc fabrici abandonate. Unele dintre locuri sunt foarte poluate datorită îngropării, pe parcursul unei perioade lungi de timp, a unor cantităţi mari de deşeuri industriale periculoase. 4.3.2.3. ZOOTEHNIA În cadrul sectorului zootehnic al agriculturii, pe teritoriul mun. Bucureşti, au fost dezafectate cele 2 unităţi zootehnice existente. 4.3.2.4. Irigaţii în bh Argeş În anul 2007 au fost irigate suprafeţe mici în cadrul parcurilor Capitalei. 4.3.2.5. Amenajări Piscicole În anul 2007 nu s-au produs modificări importante, suprafeţele şi volumele de apă utilizate pentru umplerea lacurilor piscicole fiind prezentate întabelul următor: Tabel 4.3.2.5.1
* Volumele anuale de apă captate pentru piscicultură sunt fie ale acumulărilor în salba, fie volume derivate din alte cursuri de apă (folosinţele piscicole din jud. Dambovita, aferente SGA, sunt incluse la jud. Ilfov) ** La mun. Bucureşti nu au mai fost incluse amenajarile care aveau folosinta pescuitul de agrement. 4.3.2.6. Caracterizarea folosinţelor consumatoare de apă în anul 2007 În tabelul de mai jos se face o prezentare comparativă, pe bazine hidrografice, faţă de anii 2005-2006, a volumelor de apă captate (suprafaţa şi subteran ) şi restituite pe ansamblul folosinţelor de apă ( inclusiv transferurile din alte bazine), fiind evidentă scăderea continuă a cerinţei de apă, începută din 1990 :
4.3.2.6.1.Caracterizarea conditiilor de satisfacere a cerinţelor de apă Deşi fenomenele de secetă din vara anului 2007 s-au resimtit şi în zona Bucureşti-Ilfov, nu au fost probleme în satisfacerea cerinţelor de apă din punct de vedere cantitativ pentru bazinul hidrografic Argeş, aferent teritoriului administrat de SGA Ilfov-Bucureşti. 4.3.2.7. Elemente privind balanţa apei – 2007 Valorile volumelor utilizate efectiv de către folosinţele consumatoare de apă şi indicele de realizare a cotelor de apă alocate (se ştie gradul de incertitudine al planificarii volumelor de apă pentru sistemele de irigaţii, datorită cheltuielilor extrem de ridicate cu energia): Yüklə 2,61 Mb. Dostları ilə paylaş:
| ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||