Realism şi simbolism liturgic în mystagogia sfântului maxim mărturisitorul

2. Mystagogia «anagogică» a Alexandriei

A caracteriza Mystagogia alexandrinilor în funcţie de interpretarea anagogică a Sfintei Scripturi înseamnă a degaja orientarea dominantă, ceea ce nu exclude fundamentarea ei pe istorie.

Origen apare ca iniţiator al „explicaţiilor mistice” ale Sfintei Liturghii. Totuşi, el se încadrează unei tradiţii care îi este anterioară, provenind de la Sfântul Clement al Alexandriei.

2.1. Înţelegerea spirituală a Scripturii la Sfântul Clement al Alexandriei

O schiţă de explicare a ritualului liturgic găsim în scrierile Sfântului Clement al Alexandriei. El a sistematizat şi a dezvoltat datele tradiţiei patristice, dând naştere unei teologii a Euharistiei care va determina orientările viitoare în interpretarea Sfintei Scripturi. După Sfântul Clement, Scriptura şi Euharistia prezintă structuri asemănătoare şi sunt obiectul unei explicaţii asemănătoare şi se poate vorbi de un sens mistic şi simbolic al lor.

Expresiile sens mistic şi sens simbolic par, totuşi, a fi echivalente: termenul „mistic” desemnează mai direct sensul spiritual, pe când cel „simbolic” descrie mai mult expresia.

Sfânta Scriptură nu este accesibilă tuturor pentru că nu toţi se lasă penetraţi de Sfântul Duh:

„Pentru multe motive Scriptura îşi ascunde adevăratul sens ) pentru ca noi să fim continuu în cercetare şi tot timpul treji în descoperirea cuvintelor mântuitoare... mulţi suferă cădere interpretând după gustul lor ceea ce Sfântul Duh a spus cu o intenţie salutară. De aceea, sfintele mistere ale profeţilor, rezervate celor aleşi, ale celor care de la credinţă au ajuns la gnoză, sunt ascunse în parabole.”⁴⁷

Sfânta Euharistie poate fi şi ea înţeleasă cu mai multă profunzime: „Cuvântul a spus «Mâncaţi Trupul Meu şi beţi Sângele Meu»...vorbind despre Trup vrea să ne facă să înţelegem () pe Sfântul Duh, iar prin Sânge desemnează pe Logosul. Unirea celor Doi este Domnul, căci El este Duh şi Logos în acelaşi timp”⁴⁸.

2.2. Origen şi înţelegerea spirituală a misterului

Meritul lui Origen este acela de a fi coordonat elementele embrionare, moştenite din tradiţie şi de a le fi reunit într-o vastă sinteză. Noţiunea origenistă de mister stabileşte o legătură explicită între Scriptură, Biserică şi Euharistie.

În mod general, Origen înţelege prin mister realitatea mântuirii prezentată sub un semn sensibil, care o dezvăluie, dar o şi acoperă.⁴⁹ Misterul indică o realitate divină care este prezentă sub o aparenţă vizibilă: Persoana Mântuitorului Hristos, în Care Dumnezeu S-a unit cu omul, constituie misterul fundamental, iar Sfânta Scriptură şi Sfânta Euharistie sunt mistere derivate. Umanitatea Domnului este un intermediar necesar pentru a intra în contact cu dumnezeirea Sa. Totuşi, cunoaşterea lui Hristos după trup rămâne o cunoaştere superficială, care este însă indispensabilă debutanţilor. În Persoana Mântuitorului misterul găseşte expresia sa perfectă. Umanitatea lui Hristos revelează şi ascunde divinitatea Sa.

Mister derivat, Sfânta Scriptură, are aceeaşi structură ca şi misterul principal. Litera şi Duhul sunt în acelaşi raport ca umanitatea şi divinitatea în Persoana lui Iisus. Biserica, la rândul ei, este un mister şi aşa cum Scriptura a fost o anticipare a tainei Întrupării, tot astfel Biserica este continuarea ei: trupul mistic este prelungirea trupului fizic. Această relaţie verticală între Hristos şi Biserică este dublată de corespondenţa pe orizontală între Biserică şi Scriptură.⁵⁰

Sfânta Euharistie este semnul sau taina unei realităţi prezente şi a unei jertfe care se oferă, iar această realitate a Tainei Euharistiei este semnul unei realităţi mai adevărate şi mai dense:

„Această pâine pe care Dumnezeu-Cuvântul o declară a fi Trupul Său, este Logosul care hrăneşte sufletele...” (In Mt. Serm, S.C., p. 62-63), arătând că banchetul euharistic este simbolul comuniunii actuale a sufletului cu Logosul şi că acelaşi banchet prefigurează participarea mai deplină, în eshaton, a sufletului la Logos.

În omilia a cincea la cartea Numeri, Origen comentează stilul liturgic creştin pe linia de interpretare tipologică a cultului iudaic. Avem la acest autor o încercare de tipologie liturgică pe care tradiţia ulterioară o va prelua şi dezvolta: altarul este simbol al cultului interior, episcopul şi preotul sunt simboluri închipuind pe Domnul Iisus (episcopul) şi pe Sfinții Apostoli (preoţii), sărutarea păcii este expresia dragostei sincere. Trebuie notată tripla dimensiune pe care Origen o atribuie semnului liturgic:

tipologic: Liturghia realizează antetipurile Vechiului Testament,

mistic: ea este expresia cultului interior,

anagogic: ea este imaginea şi anticipaţia Liturghiei cereşti.

Mystagogia apare la Origen ca iniţiere în înţelegerea misterului şi ea este un aspect particular al dialecticii sale. Ea cuprinde explicaţia universului, comentarea Sfintei Scripturi şi interpretarea actelor lui Hristos. Metoda folosită este aceeaşi ca la alexandrini: anagogia care face urcuşul de la vizibil la invizibil, de la literă la duh. Mystagogia sacramentală şi liturgică a lui Origen nu este atât o introducere în misterul Sfintei Liturghii, cât o introducere, pornind de la Sfânta Liturghie, în Misterul unic-Hristos.

În istoria explicării mistice a Sfintelor Taine şi a Sfintei Liturghii influenţa origenistă a fost determinantă. Prin noţiunea sa de (Origen explicitează principiul de interpretare a semnelor sacramentale, pe care practica i l-a transmis din tradiţia anterioară.

2.3. De la Origen la Dionisie-PseudoAreopgitul.

Mystagogia Sfintei Liturghii este legată deci de înţelegerea tipologică a cultului iudaic şi, mai general, de exegeza spirituală a Vechiului Testament. Ideea şi practica unei explicări a riturilor liturgice, fără referire la cultul mozaic, îşi fac greu apariţia. Ideile lui Origen nu îşi găsesc deplina înflorire decât în Ierarhia bisericească.⁵¹ a lui Dionisie Areopagitul. Dacă, până în prezent, încercările de identificare a autorului Corpusului Areopagitic nu au ajuns la nici un rezultat satisfăcător, un anumit consens s-a fixat pentru a stabili datarea corpusului la sfârşitul secolului V şi începutul secolului VI.⁵² Celebrele tratate ale Ierarhiilor, scrise de misteriosul personaj, care şi-a luat pseudonimul Dionisie Areopagitul, exprimă o viziune asupra realităţii divine și asupra celei cosmice, specifice iconomismului viziunii religioase biblice.⁵³ Concepţia greacă despre lume este o ordine ierarhizată şi imuabilă:  presupune întotdeauna o ordine , condiţie a întregii armonii şi expresie a originii divine a lumii. Se discerne însă şi limpede efortul autorului de a depăşi perspectiva aceasta prin introducerea unor motive teologice creştine menite să restructureze şi să reorienteze pozitiv cadrele neoplatonice ale mentalităţii elene şi a-i face astfel accesibilă viziunea biblică.

Structura tâlcuirii liturgice este clar predeterminată de poziţia ei în planul şi sistemul celor două ierarhii. Rostul celor două ierarhii este de a comunica gradual şi imediat dumnezeiasca iluminare. Comunicarea acesteia se face într-un sens univoc, determinat precis de sensul metafizic al emanaţiilor ontologice cu rol de mediaţie. Fiecare ordin participă la această iluminare, care îi este acordată potrivit capacității sale ontice, prin ordinul imediat superior. Comunicarea acestei iluminări, care în ordinele îngereşti are loc într-un mod pur inteligibil, în Biserică se desfăşoară în mod theurgic, adică prin simboluri şi icoane, forme mixte semispirituale şi sensibile, care reflectă şi dezvăluie procesele din sferele superioare.⁵⁴

a) Theoria sacramentală şi dialectica simbolurilor

În timp ce Ierarhia cerească explică semnificaţia alegoriilor biblice, Ierarhia bisericească arată sensul simbolismului sacramental. Propus de Scriptură, simbolul este efectul unei raportări a lui Dumnezeu la lume, făcându-l pe Creatorul a toate accesibil înţelegerii noastre, permiţându-ne astfel să înţelegem mai bine realităţile spirituale. Simbolurile sunt, prin urmare, scheme, figuri, forme ( ) care cad sub percepţia simţurilor noastre şi pot fi uşor înţelese şi interpretate. Dar în simpla înţelegere, inteligenţa restrânsă a omului riscă a se ataşa lor, a le izola de Dăruitorul lor, de a le închide într-o înţelegere materialistă, estetică sau idolatră. De aceea mintea omului trebuie să adere din plin şi exclusiv la bogăţia inteligibilă a imaginilor sensibile, ea trebuie să depăşească materia, pentru a vedea în spatele ei pe Dăruitorul. Acest demers cere un efort de luciditate spre a discerne în ce rezidă adevărata valoare inteligibilă a realităţii sensibile. Acest demers poartă înţelegerea umană spre înălţimi: de unde şi numele său de anagogie.⁵⁵

În ceea ce priveşte simbolismul liturgic, Dionisie Areopagitul insistă mai mult asupra legăturii ritualurilor liturgice cu realităţile spirituale pe care le semnifică. În Ierarhia bisericească, pentru fiecare Taină autorul dă o definiţie, apoi descrie ritualul şi expune semnificaţia mai înaltă a acestuia. Avem aici o  sacramentală, definită ca o încercare de penetrare în Taina Sfintei Liturghii şi a Sfintelor Taine, ca o explicare spirituală a simbolurilor, semnelor sau ritualurilor, raportându-le mereu la realitatea inteligibilă.

Ierarhia bisericească este esenţial simbolică. Ea exprimă realităţile spirituale prin intermediul semnelor sensibile. Realitatea divină, de care îngerii au o intuiţie directă, ne este comunicată prin simbol. Acesta fracţionează misterul unic divin şi-l înfăţişează conform modului nostru de înţelegere. Această dualitate a ierarhiei bisericeşti, care participă la universul inteligibil, dar este angajată şi în lumea sensibilă, se regăseşte în semnul sacramental⁵⁶.

„Ritualurile sensibile sunt imaginea realităţii inteligibile, iar realităţile inteligibile, dimpotrivă, sunt principiul şi explicaţia manifestării sensibile a ierarhiei”⁵⁷.

Dacă simbolul traduce mişcarea descendentă a lui Dumnezeu, el exprimă și mişcarea ascendentă a omului. Ierarhia bisericească se ridică spre Dumnezeu prin mulţimea semnelor sensibile.⁵⁸ În acest moment al dialecticii dionisiene intervine theoria, constituind urcuşul de la viziunea de multiplicitate inerentă simbolului, la viziunea unificatoare a Celui Unul în Treime. Cele două puncte de plecare sunt Sfânta Scriptură şi ritualurile sacramentale: „Iisus învaţă despre Dumnezeu în parabole şi ne revelează tainele îndumnezeitoare sub forma cinei simbolice”⁵⁹.

În Ierarhia bisericească, termenul  desemnează uneori conţinutul obiectiv al contemplaţiei⁶⁰, iar alteori înălţarea subiectivă a înţelegerii, fiind strâns legat de : Noi ne ridicăm către Cel Unul prin contemplarea ordinii ierarhice⁶¹.

Theoria sacramentală este purificatoare, iluminatoare şi unificatoare. Purificarea predispune sufletul să perceapă lumina simplă a Tainei, căci este periculos pentru un suflet nepurificat să se expună, căci nu e lucru fără primejdie să priveşti cu ochi slabi razele soarelui⁶² şi, în cele din urmă, contemplarea este unificatoare şi îndumnezeitoare, ea dă sufletului forma Celui Unul şi îl face să participe la realităţile divine prezente, la ritualurile sacramentale şi liturgice.

b) Liturghie şi simbolism

Interpretarea ceremoniilor şi ritualurilor liturgice este bazată exclusiv pe principiul alexandrin al alegorezei (= raportare la altceva) care este însă orientat univoc în sensul ierarhiei ontologice, a nivelelor⁶³.

Sfânta Liturghie descrisă în capitolul III al Ierarhiei bisericeşti începe cu ritualul tămâierii. Ceremonialul cuprinde un triplu simbolism: mai întâi, tămâierea este imaginea Celui Unul care Se răspândeşte peste tot, fără să Se disperseze, apoi, ea este imaginea tainei Euharistiei care se comunică în multiplicitate, fără a-şi pierde unitatea, şi în fine, ea indică transmiterea ierarhică a cunoaşterii dumnezeieşti⁶⁴.

Părţile didactice ale Sfintei Liturghii: lecturile, psalmii, cântarea de laudă precum şi anaforaua, rezumă toate cuvintele pe care Dumnezeu ni le-a adresat şi toate lucrările pe care le-a făcut pentru noi. Toate cele făcute de El ne unesc, pe noi cei dispersaţi prin păcat, cu Cel Unul. Unirea pe verticală a sufletului cu Dumnezeu naşte comuniunea orizontală între credincioşi: cântarea tuturor în biserică ne aduc în acord cu realităţile divine, pe noi înşine şi unii pe alţii,⁶⁵ iar sărutarea păcii exprimă dragostea prezenţei în Synaxa euharistică, aceasta fiind consecinţa unirii tuturor şi a fiecăruia cu Dumnezeu⁶⁶.

Excluderea catehumenilor, a penitenţilor şi a posedaţilor, subliniază prin antiteză caracterul unificator al Sfintei Euharistii. Această funcţie unificatoare se manifestă în cel mai înalt grad în ritualul împărtăşirii. „... rugându-se (preotul) să fie vrednic de acest sacrificiu, să săvârşească cele divine, asemănându-se cu însăşi Hristos, să le împartă cu toată nevinovăţia; iar cei ce participă la cele sfinte să se împărtăşească cu toată vrednicia. Apoi, descoperă şi frânge Pâinea... şi tot astfel dă tuturor din conţinutul unic al Potirului, prefăcând în chip simbolic unitatea în multiplicitate şi o împărtăşeşte făcând din aceasta cea mai sfântă dintre ierurgii; căci natura cea unică, simplă şi tainică a lui Iisus, primind în Sine chip umanitatea noastră, fără să sufere vreo schimbare, s-a arătat în cele compuse şi vizibile şi a restabilit în binefăcător unirea şi comuniunea noastră cu El, legând într-un chip sublim cele smerite ale noastre de cele preadumnezeieşti ale Sale”⁶⁷.

Taină a unirii, Sfânta Euharistie are şi funcţie purificatoare şi iluminatoare, curăţind pe cei care prin indiferenţă se apropie de ea şi sfinţind şi aducând omului simţiri noi ale luminii dumnezeieşti. Dar Pâinea şi Vinul nu sunt, pentru Dionisie Areopagitul, decât simbolurile sfinte prin care Hristos Se semnifică şi Se comunică⁶⁸. Sensul cel mai înalt al riturilor euharistice şi ale împărtăşirii sacramentale este de a simboliza unirea minţii, a raţiunii noastre, cu Dumnezeu .... Dionisie Areopagitul nu prezintă niciodată împărtăşirea ca o participare reală la Trupul şi Sângele Mântuitorului".⁶⁹ Toată realitatea, rituală sau materială, nu poate avea astfel o altă relaţie cu lumea inteligibilă decât o relaţie simbolică.

Dar, că o astfel de înţelegere sensibilă, spiritualist-simbolică a Tainelor, aplicată consecvent, ducea la negarea acestora, s-a dovedit în secolul VIII în controversele iscate de criza iconoclastă, în timpul cărora s-a evidenţiat clar ambiguitatea simbolismului Areopagitului.⁷⁰ Teologii icoanelor au precizat datele unei teologii realiste a Euharistiei, de origine biblică, restaurând-o în albia ei originară hristologic-iconomică şi respingând categoric aplicarea contemplativului şi vizualului spectacular asupra Euharistiei.