Religiozitate şi rugăciune în noul cinema românesc

III. PORUMBOIU ŞI AL SĂU
„POLIŢIST, ADJECTIV”

Un film aşazis dur, care, la suprafaţă, spune povestea unui poliţist pe „care îl mustră conştiinţa” să aresteze un puşti care consumase droguri şi le oferise şi prietenilor săi. Acesta ar fi, pe scurt, un synopsis al filmului lui Porumboiu, însă, după cum vom vedea în urma analizei noastre, cineastul are mult mai multe de transmis prin această lucrare de excepţie a cinematografiei româneşti. Un film din 2009 (moment în care România îi cunoscuse deja prea bine pe Cristi Puiu şi Cristian Mungiu) care se aliniază Noului Val românesc şi, aş spune, îi sporeşte mijloacele formale. Nici Porumboiu nu este la primul său film. În urmă cu trei ani, făcea A fost sau na fost?, o satiră paseistă, care priveşte spre vremurile comuniste cu o ironie pură şi magistral construită. Totuşi, cu Poliţist, adjectiv, el schimbă registrul şi creează o dramă psihologică. Putem afirma, deocamdată, că întreaga acţiune e interiorizată, sau, mai rudimentar, că totul se petrece în mintea protagonistului. Dar voi reveni asupra acestei afirmaţii mai târziu. Filmul are un ritm lent, dar nu atât de lent cum vom vedea mai târziu întrun film deal lui Porumboiu mai recent, care este Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism (2013). Deşi e tentantă o comparaţie între aceste două filme, mă voi rezuma la a spune că există o evoluţie, dar e de discutat dacă aceasta e cronologică sau dimpotrivă.

În ceea ce priveşte sacralitatea acestui film, o voi discuta prin prisma absenţei ei. Vorbim de un Dumnezeu care se ascunde, care lasă oamenilor voinţa şi puterea de judecată în probleme cruciale. Astfel, în momentele aparent moarte ale filmului, acelea în care personajul principal, Cristi (atenţie la nume), desfăşoară ancheta cazului şi propriuzis îi urmăreşte pe tinerii inculpaţi, divinitatea se păstrează la distanţă. O vedem neimplicată şi în toate momentele în care protagonistul nu caută un răspuns la biserică, ci se păstrează la suprafaţa acţiunilor sale, care îi macină conştiinţa (vom vedea de ce acest termen este special în acest film). Până şi soţia lui este mai degrabă preocupată de aspectele formale ale limbii şi îi corectează gramatica din rapoartele sale. Totuşi, spre deosebire de Cristi, care refuză orice activitate cu potenţialitate spirituală, Anca caută desfătare în melodii pe care soţul ei, şi noi, le clasificăm drept kitsch. Refuzul lui Cristi este destul de uşor de motivat – el este la fel de închis în capul său cum vom vedea că este şi Viorel în Aurora. Însă spre deosebire de Viorel, Cristi îşi doreşte să se exteriorizeze şi vom vedea asta în ultima şi cea mai semnificativă scenă a filmului. Până atunci, săl privim pe Cristi ca pe un personaj complex, a cărui interioritate nu o cunoaştem, însă ale cărui scopuri le înţelegem şi le putem privi pe ecran. Totuşi, există o mecanicitate în eforturile pe care Cristi le face şi ea se păstrează până în final. Tot mecanic şi realist (cum afirmă chiar Porumboiu că este filmul său, concluzie pe care o tragem în urma interviurilor sale după Cannes şi TIFF), Poliţist, adjectiv este o lucrare a cărei lentoare o regăsim şi în filmele lui Antonioni sau Wenders, după cum ne spune Alex. Leo Şerban întruna dintre cronicile sale:

„Să nenţelegem: Porumboiu nu descoperă apa caldă! Insistenţa comentatorilor pe «găselniţa» timpului real este cumva comică: cinematograful modern, de la Antonioni (vezi L'avventura) la Wenders (vezi Der Stand der Dinge / Starea lucrurilor), a întins deja răbdarea noastră până în punctul în care unii dintre noi am ajuns să savurăm «timpii morţi»... Până la urmă, e o chestiune de temperament: ceea ce unora le poate părea plictisitor, altora li se poate părea pasionant.”⁶

Până la urmă, aşa cum sugerează şi Şerban, lentoarea unui film este o chestiune de gust şi, în ceea ce priveşte receptivitatea publicului românesc, Poliţist, adjectiv este un film care nu pare în niciun caz pasionant, ci mai degrabă plictisitor. Ne săturăm privindul pe Cristi mergând pe străzi întrun cadru larg şi cu o atmosferă postcomunistă. Şi, la fel, nu suportăm săl vedem mâncând o ciorbă timp de aproape 2 min pe ecran. Poate că publicul românesc nu e pregătit să savureze un film de tip european (ca să evităm alte caracterizări), în care lucrurile se petrec întrun timp real (al cărui susţinător era şi Andre Bazin). Or, acest timp, aşazis real, ne induce chiar starea unei realităţi şi apropie lucrarea filmică de ficţiune de sfera documentarului, care se cere a fi cât mai realistă. Dacă Cristi Puiu poate fi plasat mereu la graniţa dintre documentar şi ficţiune, vom vedea că, din această remarcă a timpului real la Porumboiu, putem deduce că şi acest cineast român caută o marcă a documentarului. Şi dacă nu a documentarului, cel puţin a manierei documentaristice de privire a vieţii cotidiene. Chiar şi aşaul lui Porumboiu este mai degrabă unul al situaţiei conflictuale şi excepţionale, având în vedere faptul că traficul de droguri în sfera juveilului nu este ceva cotidian pentru activitatea unui poliţist. De aici şi mustrările de conştiinţă pe care Cristi le are fiind nevoit să condamne un tânăr la câţiva ani de puşcărie doar pentru că a împărţit un joint cu prietenii. La nivel formal, Dragoş Bucur joacă calmul, firescul, în mişcarea sa pe ecran nu intervine nimic din excepţionalul situaţiei sau din mişcarea sa interioară propriuzisă. Gilles Deleuze ar spune că, în cadrul unui cinematimp (pentru că filmul lui Porumboiu este inclus, totuşi, în cinematograful modern), timpul se scurge în mod direct şi sincer, nu aflăm nicio axă de tip sinusoidal, iar filmul poate fi uşor încadrat întrun cinemaacţiune. Cinemaacţiune care se defineşte prin personaje a căror mişcare pe ecran este una continuă şi neîntreruptă. Or, chiar şi în momentele în care Cristi aşteaptă, mişcarea are loc. Andrei Gorzo discută astfel problema:

„«Timpul real» din filmul lui Corneliu Porumboiu, Poliţist, adjectiv (premiera: 3 iulie 2009), nu e chiar timp real. Atunci când eroul – un poliţist jucat de Dragoş Bucur – e silit să aştepte în biroul său timp de 10 minute, până începe şedinţa de la care vrea să chiulească, spectatorul nu trebuie să aştepte cu el toate cele 10 minute. Atunci când el aşteaptă în faţa uşii închise de la biroul unei colege, după ce ea ia spus la telefon că se întoarce în 10 minute, spectatorul – iarăşi – nu trebuie să aştepte cu el toate cele 10 minute. Dar, în ambele cazuri, spectatorul stă cu el şi aşteaptă pentru o bună parte din timpul anunţat.” ⁷

Gorzo neagă chiar ideea unui timp real în ceea ce priveşte filmul lui Porumboiu, explicând că nu toate acţiunile din film au o corespondenţă întrun timp real, dar expunând calitatea unui spectator care ar fi dispus să aştepte împreună cu el. Aş adăuga faptul că naratorul însuşi are calitatea de împreună cu. El nu este unul omniscient, ci aşteaptă, la fel ca şi spectatorul, o concluzie şi o semnificaţie a acţiunilor de pe ecran. În orice moment, acţiunea poate lua o întorsătură nouă şi poate duce spre o altă concluzie decât cea din final.

La fel cum nici Porumboiu nu expediază acţiunile din film, nu voi trece mai departe fără să explic mai în detaliu realismul şi lentoarea asumată a acestei lucrări.

„Dacă e un film poliţist, sar putea să fie unul dintre cele mai lente filme poliţiste din toate timpurile,”

ne spune acelaşi Gorzo în analiza lui. Or, dacă ar fi săl încadrăm întrun gen, neam opri tot la afirmaţia pe care însuşi Porumboiu o face şi anume: este un film realist. Realist pentru că păstrează, după cum am văzut deja, un aer documentaristic şi nu decade întrun film cu suspans. Doar dacă ne referim la secvenţa în care un presupus individ urmăreşte un licean, doar pentru a descoperi apoi că individul era de fapt un poliţist şi nu un potenţial criminal. De aici, totul decurge firesc, începe seria urmăririlor şi a mustrărilor de conştiinţă. În ceea ce priveşte realismul fapticul lui Porumboiu este unul realist (aşa cum afirmă chiar el) şi caută să oglindească realitatea sistemului poliţienesc românesc cu toate resorturile sale – de la ierarhii, la jocurile de putere, la corupţie.

Secvenţa cheie, pe care până acum doar am anticipato, este cea finală. Cea în care Cristi, un coleg deal său, Nelu, şi şeful lor, Anghelache, sunt adunaţi în jurul unei mese şi discută. Scena poate semăna foarte uşor cu un dialog al unei trinităţi, mai ales după modul în care sunt poziţionaţi cei trei în cadru. Tatăl, comandantul, păstrează şi atitudinea unui pater familiae şi glasul său autoritar creşte întrun raport de proporţionalitate cu comportamentul lui Cristi, care inhibă tot mai multă nervozitate. Nelu este mai degrabă absent şi pe picior de ducă, însă şeful îl păstrează aproape pentru că, vom vedea, are nevoie de ajutorul lui. Secvenţa debutează cu aceeaşi observaţie pe care soţia io face lui Cristi, cum că nicio şi niciun se scriu legat, doar că de data asta şeful îi atrage atenţia. Din nou, personajele se îngrijesc mai mut de formă decât de conţinut şi aşa va fi pe tot parcursul acestei scene. Şeful îi ordonă lui Cristi să închidă cazul prin organizarea unui flagrant. Acesta refuză pe motiv că nu ar înţelege motivaţia băiatului de al denunţa pe prietenul său. Totuşi, după cum vom observa, parcă nu contează atât de mult de ce Cristi nu vrea să facă flagrantul, cât forma cuvintelor din explicaţiile pe care acesta le dă. Desigur, iese în evidenţă şi modul în care Cristi refuză în mod repetat să facă flagrantul, printro replică scurtă, dar savuroasă: „Nul fac”. Or, această replică care se repetă arată tocmai faptul că autoritatea şefului poate fi negată şi că răbdarea acestuia din urmă este pusă la grea încercare. Pentru că în toată această secvenţă, şeful vorbeşte calm şi cu încredere în propria persoană, iar Cristi încearcă să rămână ferm şi să nu cedeze presiunilor, spunând mereu „nu mă lasă conştiinţa”. Definiţia pe care Cristi o dă conştiinţei nu se potriveşte deloc cu cea din dicţionar, iar aceasta sună cam aşa: „Conştiinţa e ceva ce pe mine, e acel lucru care mă opreşte să fac ceva rău, ce aş regreta după” (şeful îl pune pe Nelu să o scrie pe tablă, întro manieră didactică). În aceeaşi manieră, şeful îi cere un DEX secretarei şi o întreabă la rândul ei ce înseamnă conştiinţa. Ea o leagă imediat de credinţa în Dumnezeu. Vizavi de definiţia din dicţionar, care implică sentimentul şi intuiţia pe care fiinţa umană o are despre propria persoană, definiţia lui Cristi este mai degrabă personală şi nu caută deloc acurateţea. De altfel, singurul mesaj pe care tânărul poliţist încearcă săl transmită în această secvenţă este faptul că el nu poate să facă flagrant pentru că puşcăria va distruge viaţa unui tânăr. Însă şeful său, care îşi apără atitudinea prin semnificaţia cuvintelor, îi cere, întrun final, să citească definiţia cuvântului poliţist. Singura care apare propriuzis pe ecran este aceasta, de unde deducem că Porumboiu şia dorit ca şi noi săi dăm importanţă. Dar să ne mai oprim puţin asupra definirii conştiinţei. Dacă secretara o defineşte prin prisma credinţei în Dumnezeu, aşteptăm, probabil, ca aceasta să fie şi definiţia lui Cristi, dacă poliţistul ar fi credincios. Însă, pentru el, cazul pe care trebuie săl rezolve este totul în această perioadă a vieţii sale. Tot ceea ce îl consumă şi îl pune pe gânduri are legătură cu cazul. Poate de aceea şi definiţia pe care o dă el conştiinţei este legată de cum sar simţi el dacă ar face flagrantul şi lar aresta pe acel băiat pentru oferire. El, întradevăr, se ghidează după o lege morală sau, după cum ar spune şeful său (personaj jucat magistral de Vlad Ivanov), după „capul său”. Deşi Cristi nu ne apare ca fiind un om religios, ghidânduse după o lege morală, el se apropie de caracterul unui om care crede întro instanţă supremă. Deoarece şeful său nu îi acceptă argumentul legat de conştiinţă, în ultimă instanţă, Cristi încearcă săl convingă afirmând că în orice ţară străină civilizată acest lucru este permis prin lege. Da, dar el este poliţist, iar definiţia poliţistului (adjectiv, după cum ne indică regizorul prin titlul filmului) este: „Care se sprijină pe poliţie şi pe jandarmerie şi îşi exercită puterea prin metode coercitive, violente şi abuzive.” Or, exact acest lucru se întâmplă în momentul în care şeful îl obligă pe Cristi să facă flagrantul ameninţândul că dacă refuză poate să renunţe la calitatea sa de poliţist. Despre această secvenţă finală, Lucian Maier comentează:

„Dacă până atunci lucrurile sunt străvezii, inteligibile, dacă sensurile cuvintelor şi legilor erau impregnate cu o doză de bunsimţ (un bunsimţ cu atât mai viabil cu cât Cristi, poliţistul care instrumentează cazul de pe ecran, este un profesionist!), acolo, prin eliberarea sensurilor de dicţionar ale cuvintelor, eroul filmului este redus la zero de către şeful său, Anghelache.”⁸

Prin urmare, regăsim un erou distrus la finalul filmului întro scenă în care acel pater familiae de care vorbeam preia puterea şi are capacitatea săl reducă la zero. Întradevăr, până la această scenă avem senzaţia, şi pe bună dreptate, că protagonistul este un poliţist competent, capabil să rezolve un caz simplu, deşi cu multe implicaţii morale. Totuşi, el este măcinat de decizia pe care trebuie să o ia şi are constant procese de conştiinţă. Singurele forţe care se exercită asupra lui, în final sunt legea şi autoritatea şefului. Pentru că şeful nul convinge să ia o decizie, ci îi comandă că trebuie să o ia. În ceea ce priveşte legea, ea trebuie respectată chiar şi atunci când pare nedreaptă.

Scena finală a filmului Poliţist, adjectiv poate fi asemănată cu aceeaşi scenă de final a Dogvilleul din 2003 a lui Lars von Trier. Şi aici, eroinei i se schimbă statutul prin simplul fapt că întâlneşte puterea supremă, care în acest caz este întruchipată de gangsteri, deci de răufăcători. Pe tot parcursul filmului, avem impresia că Grace (protagonista jucată de Nikole Kidman) este personajul martirizat, incapabil să se salveze dintro situaţie limită, însă finalul ne contrazice. Ea îşi reîntregeşte originile, în ultima scenă, şi primeşte puterea să decidă asupra persecutorilor săi. Şi, după cum vom vedea, ea va alege anihilarea lor şi va avea posibilitatea să ia această decizie. Similar, personajul lui Cristi este pus în faţa unei decizii majore care poate schimba în întregime viaţa unui om. Cât despre schimbarea statutului, ea are loc şi în Poliţist, adjectiv. Deşi suntem conştienţi pe tot parcursul filmului că personajul lui Cristi este poliţist şi că are puterea săi condamne pe acei puşti care încalcă legea, el ne dă impresia că fraternizează cu ei, că se coboară la nivelul lor. Şi avem această impresie pentru că Cristi încearcă săi înţeleagă, spre deosebire de şeful său. Tocmai de aceea, una dintre primele replici pe care io dă în momentul în care îl întreabă de ce nu a făcut deja flagrantul este : „Eu nu înţeleg de ce Alex la turnat pe Victor”. Prin urmare, Cristi caută o motivaţie şi îşi înţelege cazul, pe când comandantul nu vrea decât să închidă dosarul şi să meargă mai departe. În rest, toată pleiada şefului nu este decât o demonstraţie de forţă. O demonstraţie care e îndreptată mai mult spre privitor, decât spre celelalte două personaje. Altfel, caracterul lui Anghelache este construit aparent minimalist, el nu arată mai mult decât verbalizează, el este acel personaj de care trebuie să te fereşti mai ales atunci când preia un aer didactic şi arogant. Pe de altă parte, protagonistul, Cristi, e un personaj cu profunzime, atât verbal cât, mai ales, nonverbal. Cristi pare că are ceva de spus şi atunci când tace. Mişcarea sa pe ecran este una grăitoare, iar tensiunea care i se poate atribui filmului lui Porumboiu îi poate fi proprie chiar protagonistului.

Cum spuneam deja, în viaţa lui Cristi totul pare legat de acest caz la care lucrează. Chiar şi atunci când discută cu soţia sa, întro scenă cvasiumoristică, despre o melodie a Mirabelei Dauer el pare mai degrabă măcinat de caz şi pretinde că nu înţelege versurile. O replică care ne rămâne în minte este (parafrazez): „Viaţa merge înainte. Cum să meargă viaţa, mă, înapoi?”, în timp ce soţia lui ridică berea pe care o pusese pe unitatea centrală. Secvenţa transmite şi la nivel nonverbal, tensiunea se regăseşte chiar şi în modul în care Cristi se aşază pe canapea. Chiar şi în felul în care umblă întrun peisaj al blocurilor comuniste, demarânduşi ancheta. Prin urmare, Cristi este un personaj complex şi foarte bine construit până la final. Deşi deciziile sale par a fi previzibile, ele nu sunt, de aceea laş cataloga ca un personaj surprinzător, totodată.

La fel de surprinzător este şi filmul lui Corneliu Porumboiu, întrun context al Noului Val Românesc. Şi mai e de observat că, prin lucrarea sa, cineastul nu critică şi nici nu analizează. Am putea spune că el doar observă cum se mişca lucrurile. Nu singure, ci ajutate de scenariu şi de un joc actoricesc de mare calitate. Am văzut dejaul foloseşte un timp real care îi va deveni tot mai propriu lui Porumboiu în următoarele sale filme. Realismul din Poliţist, adjectiv se apropie mai degrabă de un naturalism al cadrelorsecvenţă. Comparativ cu filmele lui Mungiu, nu putem spune că regăsim în acest film pe care lam analizat vreun anume minimalism. Deşi scenele par că se derulează lent şi personajele nu sunt numeroase, despre Poliţist, adjectiv am spune mai degrabă că e un film al autenticului şi al veridicităţii, un film bine ancorat în realitatea pe care o observă prin ochii unui cineast matur şi cu experienţă cinematografică. Sau dacă ar fi să dăm încheierea pe care Andrei Gorzo o dă comentariului său asupra filmului:

„Bazin adaugă că realismul în stare pură nu există Ei bine, puţini sau apropiat la fel de mult pe cât se apropie Corneliu Porumboiu în Poliţist, adjectiv. Şi puţini artişti sau teoreticieni au ştiut să justifice idealul la fel de inteligent cum o face el în acest film.”⁹