Religiozitate şi rugăciune în noul cinema românesc
Yüklə 0,86 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- VII. CONCLUZII
- BIBLIOGRAFIE
- ANEXE
VI. „A DE LA ANA MARIA”Acum doi ani, eram la Mănăstirea Oaşa din judeţul Alba, într o tabără considerată de mine specială. Împreună cu alţi tineri, munceam aproape toată ziua (aveam ascultări), mergeam la slujbe de la ora 3:00 a.m. până la răsăritul soarelui şi, în cele câteva pauze de respiro, scriam în carneţel tot ce observam. Acestea erau momente scurte, destul de puţine şi aveam grijă să nu fiu văzută. Nu voiam să par un intrus în acest mediu care îmi servea ca studiu de caz. Îmi doream să fac un film despre toate astea, dar nu credeam că va fi atât de curând. Visam la un film de lungmetraj şi credeam că îl voi face undeva la vârsta de 30 de ani, când voi fi devenit deja un cineast cu mai multă experienţă de viaţă şi cu ceva de spus. Câteva personaje mă fascinau, în acel spaţiu. Nu mă concentram pe obştea mănăstirii, ci mai degrabă pe studenţii cu care munceam cot la cot. Mă interesa optica lor, modul lor de gândire şi mai ales comportamentul vizavi de ceilalţi. În relaţiile cu alteritatea, mi se părea că nu sunt sinceri, că există o falsitate în modul lor de a se raporta la celălalt. Erau mult prea amabili, altruişti şi săritori. Dacă cereai o pătură, fiecare ţi ar fi oferit o pe a lui, cu riscul să doarmă mult mai înfrigurat. Şi acesta e doar un exemplu banal. Spuneau scuze chiar şi atunci când te atingeau în timpul slujbei, din greşeală, probabil fiindcă aveau impresia că te au deranjat de la rugăciune. Totuşi, păreau sinceri atunci când îi întrebai de greutăţile de acasă, de felul în care trăiesc; că au patru fraţi şi că sunt săraci etc. Mi se părea ceva fals în aceste confesiuni rapide şi fără ocolişuri şi aveam impresia că motivul pentru care se deschid atât de uşor în faţa unei persoane străine este pentru a genera compasiune. După câteva zile, mi am dat seama că primele impresii erau eronate şi că încercarea lor de a se deschide era mai degrabă o dorinţă de curăţie şi de apropiere, poate şi de mimare a comportamentului obştei. În ceea ce priveşte sfaturile religioase, toţi erau dispuşi să le ofere fără nicio ezitare. Şi uite aşa, am reuşit să învăţ rugăciunea inimii, pe care o spuneam pe rând în timp ce munceam: „Doamne, Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte ne pe noi. Încet, am învăţat să o cânt şi, în scurt timp, o ştiam chiar pe două voci. În curând, am descoperit că această rugăciune nu e rostită doar de noi, ci şi de călugări. I am auzit adesea spunând o în şoaptă în timp ce lucrau împreună cu noi. După ce o repeţi mai mult timp, descoperi o linişte şi o bucurie interioară care e greu de transpus în cuvinte. Şi se mai resimte ceva, în acest spaţiu – parcă şi timpul are o altă dimensiune; zilele şi nopţile sunt mai lungi şi oboseala dispare. Dar să ne întoarcem la film. Cum spuneam, nu credeam că îl voi face atât de devreme, dar când a venit momentul să mă gândesc ce temă aş putea sonda în filmul de licenţă, tot tematica religioasă mă interesa cel mai mult. Şi, aşa, mi am făcut curaj şi am încercat să o abordez. Mi am scos notiţele din aceşti doi ani (pentru că m am reîntors în tabere la mănăstire) şi am trasat un synopsis pentru filmul Ana Maria. Am ales acest nume fiindcă: 1.mi se pare o combinaţie fericită între două nume cu valenţe religioase 2. am două prietene la mănăstire (Ana şi Maria), pe care le am şi distribuit în film, şi care sunt două persoane speciale, cu o personalitate puternică. Acţiunea filmului avea loc în Cluj Napoca, iar personajul principal era o studentă în anul I la Facultatea de Litere. În acea perioadă, eram eu însămi studentă la Facultatea de Litere, unde aveam un curs fascinant de Literatură şi creştinism. Forma şi estetica le am ales după ce învăţasem în facultate şi după ce citisem în materie de cinema. În scenariu, scena principală avea să se întâmple pe coridorul Facultăţii de Litere, unde studenţi la această facultate, discutau aprins pe teme de religie. Discuţia lor putea fi uşor aplicată pe tema ortodoxismului în spaţiul românesc şi e un dialog pe care cu toţii l am mai auzit în jurul nostru. Lucrurile s au schimbat când am discutat cu profesorul meu coordonator, care mi a spus ceva simplu şi cuprinzător, desigur probabil nu în aceste cuvinte: Ia ţi actriţa, du o la mănăstire şi filmeaz o printre oamenii de acolo. Acela va fi filmul. La acel moment îmi doream foarte mult să fac filmul Ana Maria, scrisesem deja o bună parte din scenariu şi nu credeam că voi renunţa la el pentru a face acel lucru care părea nu neapărat simplu, cât banal. Dar am încercat să mi ascult profesorul. Am renunţat la actorii pe care îi alesesem pentru Ana Maria şi am găsit o altă actriţă care pe lângă că se potrivea mai bine rolului, era şi mult mai disponibilă pentru filmări decât prima. Ea se numeşte Luiza Ghindă. Şi cu ea alături aveam să descoperim un film nou: A de la Ana Maria. Personajul a rămas aproximativ acelaşi. Aceeaşi fată, doar că puţin mai tânără, în ultimul an de liceu şi în căutarea unei facultăţi de urmat. Am dus o la mănăstire şi am filmat o, gândindu mă că va ieşi un documentar. Însă, în timpul filmărilor, mi am dat seama că, folosind un personaj care interacţiona cu oameni reali, filmul devenea o ficţiune cu aer de documentar. Aparatul de filmat observa totul: cum ea era atentă şi curioasă, cum se integra în acest spaţiu nou, cum el o accepta şi o primea cu braţele deschise. Din aproape în aproape, a devenit un film cu tematică religioasă şi mai ales personală, despre o fată care se regăseşte, află stabilitatea şi ordinea şi probabil o va păstra şi în viaţa ei de acasă. Alături de actriţa principală, am făcut fişa de personaj (pe care o puteţi găsi anexată la finalul lucrării) şi am stabilit nişte linii de bază pentru scenariu. Pentru că sunt adepta improvizaţiei, i am lăsat actriţei mele libertatea de a şi crea propriile replici, pe care le corectam atunci când mi se părea că depăşesc ceea ce aveam eu în minte. Dar de cele mai multe ori ne completam şi ea a înţeles foarte repede ce îmi doream să scot în evidenţă cu acest film. Cel mai mult mi a plăcut faptul că ei, Luizei, îi era aproape străin spaţiul monahal, nu mai fusese niciodată la o mănăstire unde să stea peste noapte şi să încerce să se integreze în rânduiala călugărilor. Acest fapt se mula exact pe personajul principal, Ana Maria. Sunt de părere că acest lucru a sporit autenticitatea şi veridicitatea filmului. Prezenţa lui Dumnezeu în spaţiul monahal este foarte uşor de simţit. Salutul cu care eşti întâmpinat, Doamne ajută!, este simplu şi sugestiv. Călugării, lucrând cot la cot cu noi, ne dau sfaturi, ne împărtăşesc experienţe personale şi ne îndrumă. O fată mi a spus că nimeni nu o înţelege atât de profund cum o fac părinţii de la mănăstire, că acasă nu are o astfel de comunicare cu nimeni. M a surprins această afirmaţie mai ales pentru că fata respectivă era tânără, tocmai intra la facultate. Altcineva spunea că alături de călugări înveţi să lucrezi şi mai primeşti şi sfaturi de viaţă între timp. Într adevăr, legătura care se creează între tineri şi obştea mănăstirii este specială şi nu cred că se regăseşte în altă parte. De aceea, an de an tinerii care merg la mănăstire sunt tot mai mulţi, în tabere fiind de ordinul sutelor. Acea unitate şi disciplină frăţească care se regăseşte la mănăstire este odihnitoare pentru omul urbanizat. Acolo, fiecare dintre noi se supune de bună voie unei rânduieli bine stabilite. Lucrând pe scene gândite şi programate să arate într un anumit fel, am plănuit fiecare episod, fiecare dialog, discuţie sau replică. Chiar dacă nu am avut un scenariu scris decât pentru personajul principal, ceilalţi s au jucat pe ei înşişi. Unele scene au fost inopinate – de exemplu jocul Anei cu câinele mănăstirii şi cu pisica care a urmat o chiar şi la plecarea de pe platoul de filmare, în ultima secvenţă a filmului. 
Scena principală a filmului şi coloana lui vertebrală este aceea în care Ana Maria învaţă rugăciunea inimii de la Adrian. Am mai amintit această rugăciune, pe care la rândul meu am învăţat o, rugăciune care se rosteşte cu voce tare, în şoaptă sau în minte, în timp ce faci ascultarea primită de la mănăstire. Ea este o rugăciune înălţătoare şi, spusă cu credinţă, poate să ţi ofere o stare de echilibru spiritual şi de apropiere de Dumnezeu. Pe parcursul filmului, Ana Maria o învaţă şi de la Filofteia şi, în final, o cântă. 
Titlul l am conceput într o plimbare pe malul lacului lângă care se petrece ultima secvenţă a filmului. La începutul filmului, una dintre fetele din microbuz îi îndeamnă pe ceilalţi să zică o calitate personală cu iniţiala numelui lor. Ana Maria spune că e atentă. De ce mi se pare important acest joc? Pentru că dintr o mulţime de posibile calităţi, Ana Maria alege una care i se potriveşte la fel de bine şi aparatului de filmat. Aparat care observă, care este la rândul lui atent la mişcarea Anei pe ecran. În film, simbolurile tradiţiilor româneşti sunt foarte importante. Ana Maria este încurajată de tinerii de la mănăstire să îmbrace portul popular, să cânte colinde (acţiunea filmului se petrece în preajma zilei de 1 decembrie), să participe la liturghie şi la conferinţe. La sfârşitul conferinţei, ansamblul Icoane a cântat colinde vechi, care în ajunul sărbătorii Crăciunului, au conferit o aură deosebită serii. Mănăstirea nu e doar un spaţiu hieratic, ci şi unul în care tradiţiile noastre româneşti sunt conservate. Aici tinerii sunt învăţaţi să şi respecte strămoşii, să şi cunoască rădăcinile şi să şi iubească ţara. În procesul de creaţie al filmului A de la Ana Maria, am întâmpinat foarte puţine probleme. Încă din momentul în care am primit binecuvântarea părinţilor de la Oaşa, lucrurile au mers destul de bine. Am găsit repede un director de imagine, Sofia Nelega, şi doi sunetişti: Adrian Cârlugea şi Vlad Luca. Alături de ei şi de actriţa principală, filmul a început să se contureze şi să capete o formă. Nu era exact cea pe care o aveam eu în minte când lucram la scenariu, fiindcă personajele pe care le am găsit la mănăstire aveau să fie noi şi inopinate. Ajunşi acolo şi având lista scenelor pe care urma să le filmăm, am descoperit că nu oricine era dispus să dialogheze cu noi în prezenţa aparatului de filmat. Aşa că ne am pus în aplicare tactul şi buna dispoziţie pentru a convinge anumite persoane să joace. După ce au acceptat, lucrurile au mers bine. Totuşi, cel mai bine ne a ieşit atunci când nu am tras foarte multe duble cu aceşti actori care se jucau pe ei înşişi. O dată fiindcă nu puteam regiza dialoguri care veneau natural şi a doua oară pentru că ei nu erau obişnuiţi cu munca la un film, nu puteau să joace acelaşi lucru de mai multe ori. Prin urmare, dialogurile din film ne au ieşit, ca să zic aşa, din prima dublă. O scenă în care am gândit cadrul e cea finală, în care Ana Maria e aşezată pe marginea lacului şi cântă rugăciunea inimii. Într adevăr, ea nu ştie toate versurile, însă scena e specială din punct de vedere cinematografic, fiindcă simbolizează o anumită treime. Se realizează un triunghi răsturnat, din care protagonista face parte, şi este aşezată în vârful acestuia. Astfel, cadrul îi dă importanţa cuvenită, plasând o într un punct de fugă. Fiind secvenţa finală, ea este deja la capătul unui drum de iniţiere şi apare ca un personaj completat de experienţa acestor zile petrecute la mănăstire. De asemenea, acest cadraj implică şi o anumită dezvoltare personală care îi este proprie personajului meu. Triunghiul răsturnat poate explica o schimbare majoră, chiar opusă status quo ului în care Ana Maria se găsea la începutul filmului.
Filmul A de la Ana Maria aduce în prim plan o încercare de a trata filmul religios în spaţiul româ nesc şi în sfera Noului Val. Prin acest film am vrut să dezvălui o lume mai puţin cunoscută în cinema tografia românească – lumea spaţiului monastic, prin ochii unei tinere care se integrează în ea. Linia subţire dintre ficţiune şi documentar îmi este aproape ca exprimare artistică. Expresia documentaristică se regăseşte mai ales în funcţia aparatului de filmat, aparat care păstrează rolul unui observator din afară şi care are o mişcare specifică cine verite ului. Tot propriu acestui stil cinematografic este şi sunetul în priză directă. În ceea ce priveşte naratorul, poziţia lui este împreună cu, el nu ştie mai multe decât află privitorul, ci călătoreşte alături de personajul principal în descoperirea acestui loc care îi era străin înainte. La rândul său, privitorul este invitat să observe, să analizeze şi să empatizeze cu protagonista. De asemenea, spectatorul are libertatea de a alege ceea ce vrea să privească, montajul nefiind unul care taie în cadru, ci unul care foloseşte planul secvenţă ca mod principal de a spune povestea. Similar neorealismului italianul foloseşte, cu excepţia actriţei din rolul principal, actori neprofesionişti şi improvizaţia. Aceeaşi improvizaţie se regăseşte şi în jocul protagonistei, scenariul fiind unul schematizat în prealabil. Din nou, improvizaţia îmi este aproape ca mod de lucru şi consider că ea este foarte importantă în munca cu actorul fiindcă îi lasă libertatea să şi creeze propriul personaj. Un personaj care nu e impus, ci aproape de caracterul omului din spatele actorului. Asta am căutat în actriţa din rolul principal – o persoană care să fie cât mai apropiată ca personalitate cu personajul Ana Maria. Scurtmetrajul se bazează pe improvizaţie şi pe crearea secvenţelor on the spot, fapt care i conferă prospeţime şi veridicitate. Aceste atribute, cât şi stabilitatea şi liniştea vieţii de la mănăstire o impresionează pe Ana Maria şi îi schimbă, probabil, parcursul personal. BIBLIOGRAFIE
FILMOGRAFIE
|
