Resursele umane ale terrei

Exploatarea industrială a petrolului | Rezervele mondiale de petrol şi repartiţia lor geografică

Repartiţia geografică a rezervelor certe de petrol | Repartiţia geografică a producţiei petroliere

Industria de rafinare a petrolului | Repartiţia geografică a exploatărilor petroliere

CUPRINS

 Exploatarea industrială a petrolului

Ca materie primă ce a mobilizat în jurul său atâtea energii şi a revoluţionat tehnicile industriale şi de transport, petrolul a fost semnalat cu mult înainte de începerea exploatării pe scară industrială. Încă din antichitate (cu 3 000 de ani î.Hr.) Herodot, Plutarh şi Strabo au făcut în, lucrările lor, menţiuni asupra existenţei petrolului în regiuni din zona Golfului Persic.

Este plasată la jumătatea secolului al XIX-lea datorită sistemului de forare prin sonde mecanice experimentat în S.U.A., apoi în Rusia şi România, descoperirii sistemului de separare a petrolului lampant (Franţa, 1854) şi construirii primelor rafinării.

Alături de România care este prima ţară din lume cu o producţie de petrol înregistrată statistic (1857), cu exploatări în văile râurilor Prahova şi Trotuş, se înscrie prin contribuţiile sale Polonia.

Sfârşitul secolului al XIX-lea consemnează apariţia primelor societăţi petroliere cu rol deosebit în extinderea exploatărilor petrolifere şi constituirea unor noi căi de transport a petrolului la consumator.

Această etapă incipientă conturează deja câteva regiuni de bază ale producţiei pe Terra: Pennsylvania (S.U.A.), Baku, Caucazul de Nord şi Emba (Rusia), Valea Prahovei (România), ş.a.

Petrolul va deţine un rol important ca resursă energetică, după anul 1930 învingând definitiv în competiţia cu cărbunele. El câştigă tot mai mult teren după cel de al doilea război mondial datorită dezvoltării rapide a petrochimiei. Ponderea sa a crescut de la 10% din totalul energiei consumate în 1910 la 20% în 1938, 45% în 1980, după care în intervalul 1981-1993 are o evoluţie oscilantă, între 43-46%.

Perioada postbelică conturează, în fapt, schimbările substanţiale în repartiţia geografică a producţiei mondiale prin apariţia marilor regiuni petrolifere actuale: zona Golfului Persic, zona Golfului Mexic, zona centrală americano-canadiană, zona Mării Caraibilor, Africa de Nord, zona Golfului Guineii, Asia de Sud - Est, zona Volga-Ural, Siberia de Vest; în România s-a impus regiunea Podişului Getic.

Dezvoltarea explozivă a producţiei de petrol şi odată cu aceasta a ponderii absolute a acestuia în balanţa energetică a lumii, a alimentat apariţia noii politici petroliere, manifestată prin limitarea profiturilor companiilor străine, naţionalizarea totală sau parţială a industriei petroliere, stabilirea unui preţ de cost echitabil faţă de cel al altor materii prime, grija de protejare a rezervelor, toate creând veritabile dificultăţi ţărilor puternic industrializate. Criza energetică apărută, pe acest fond, în anii 1970-1974 nu s-a datorat, deci, diminuării sau epuizării rezervelor de petrol, fiind, în fapt, o criză a noilor raporturi economice şi politice ale ţărilor producătoare şi consumatoare de petrol.

Rolul decisiv în conturarea şi promovarea politicii mondiale în domeniul petrolului revine Organizaţiei ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), creată în 1960 la Baghdad de către Iran, Irak, Kuweit, Arabia Saudită şi Venezuela. Surse recente arată că producţia de petrol a statelor membre ale OPEC a fost devansată de celelalte state producătoare cu circa 14 milioane barili zilnic. Acestea acoperă 42,1 milioane barili/zi dintr-o cerere totală zilnică de 69,3 milioane barili/zi.

Rezervele mondiale de petrol şi repartiţia lor geografică

În ultimii ani rezervele de petrol ale Terrei au înregistrat un uşor recul datorită creşterii producţiei, ajungând în 1994 la circa 137 miliarde de tone, din care ţărilor OPEC le reveneau 105 miliarde. Raportată la producţia mondială a aceluiaşi an (3,15 miliarde tone) rezervele actuale pot acoperi consumul pentru circa 43 ani³.

Extinderea activităţilor de explorare petrolieră pe aproape întreaga planetă a determinat conturarea marilor regiuni deţinătoare de rezerve: Golful Persic, Sahara, Golful Mexic, Midcontinent (S.U.A.), Alberta (Canada), Volga-Ural (Rusia), laguna Maracaibo şi bazinul Orinoco (Venezuela), zonele preandine din Columbia şi Ecuador, Marea Nordului, bazinul inferior al Fluviului Galben (China) ş.a.

Din rezervele sigure de petrol ale Terrei în anul 1994, 66,4% erau cantonată în spaţiul geografic al Orientului Mijlociu, 25,9% revenind Arabiei Saudite. OPEC deţinea în acelaşi an 76,8% din rezervele mondiale.

Potrivit revistei "Oil and Gas", rezervele mondiale de petrol au crescut spectaculos: cu 27% sau 190 miliarde barili, o cantitate suficientă pentru a asigura consumul mondial pe încă nouă ani. Estimările astfel realizate arată o rezervă de 887,35 miliarde de barili în 1988, faţă de 697,45 miliarde de barili în 1987. Creşterea este datorată atât marilor descoperiri, cât mai ales reevaluării resurselor, semnificative fiind, astfel, creşterea rezervelor înregistrate de Venezuela (de la 28 la 56 miliarde de barili) şi Abu Dhabi (de la 25,26 la 92,2 miliarde de barili).

Repartiţia geografică a rezervelor certe de petrol

Asia deţine 70,6% din rezervele mondiale, dintre care 66,4% numai în Orientul Mijlociu. Cele mai mari deţinătoare de rezerve din Orientul Mijlociu sunt: Arabia Saudită, urmată de Irak (11%), Emiratele Arabe Unite (9,6%), Kuweit (9,5%), Iran (9,1%). În acelaşi perimetru geografic rezerve importante deţin R.P.Chineză (2,4%), India şi Indonezia.

Europa deţine 7,4% din rezervele certe incluzând şi ex-U.R.S.S.

(5,6% din rezerve). Tot aici se remarcă Norvegia şi Marea Britanie pentru rezervele situate în platourile continentale ale mărilor Nordului şi Norvegiei.