Romania curtea de apel constanţA

14. Legea nr. 221/2009. Condamnat politic. Despăgubiri pretinse de descendenţii defunctului.

Legea nr. 221/2009, care a reluat în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-Lege nr. 118/1999 şi O.U.G. nr. 214/1999 cu privire la compensaţiile de ordin material acordate de statul român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, nu a deschis însă calea acordării tuturor victimelor regimului totalitar a unor ,,compensaţii morale’’, scopul legiuitorului fiind acela de a asigura despăgubiri pentru acele situaţii în care fie nu au putut fi conferite despăgubiri, fie măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor sus-citate nu configurau o suficientă satisfacţie pentru prejudiciul moral deosebit suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic.

Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă nu a fost repararea prejudiciului moral suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior, ci producerea unei satisfacţii de ordin moral prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu reieşit din recomandările normative internaţionale şi la care statul român a înţeles să adere, prin chiar măsurile adoptate odată cu intrarea în vigoare a Decretului-Lege nr. 118/1990.

Rolul Legii nr. 221/2009 a fost aşadar acela de a acoperi acele situaţii în care compensaţia deja acordată celor definiţi prin lege ca fiind victime nu a putut fi privită ca o satisfacţie suficientă în raport de interesul public actual în atenuarea efectelor vechiului regim, ori nu s-a putut oferi o asemenea compensaţie prin actele normative deja în vigoare. Nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispoziţiile art. 5 al. 1 lit. a) să se instituie un cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral prezumat a fi adus tuturor persoanelor care au trăit sub regimul politic anterior, o asemenea viziune neregăsindu-se de altfel în Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996).

Curtea Constituţională a stabilit că legiuitorul putea să stabilească măsuri reparatorii pentru prejudiciul moral, în acord cu scopul şi legitimitatea lor, dar doar pentru cei efectiv vătămaţi de condamnarea cu caracter politic, compensaţiile urmând a fi acordate în echitate, iar nu cu nesocotirea valorii supreme de dreptate, prin punerea semnului de egalitate între predecesorul supus condamnării şi descendenţii lor până la gradul II, Parlamentului revenindu-i rolul de a stabili cui şi în ce condiţii se pot acorda măsuri reparatorii.

Faptul că defunctul nu a putut beneficia de despăgubiri în timpul vieţii în cuantumul pretins prin acţiune (decesul intervenind anterior anului 1989) nu conferă fiilor calea solicitării unor sume după deces, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înţeles să confere daune morale – după trecerea la un regim democratic – doar celor care puteau să le pretindă în nume propriu.

De altfel, măsura reparatorie a vizat, în concepţia legii, nu doar pe cel direct vizat de condamnarea politică, ci şi pe soţul supravieţuitor, apreciat de stat ca fiind la rândul său vătămat, iar în speţă, soţia supravieţuitoare a defunctului, C.E. (decedată la rândul său la data de 22.01.2001) a beneficiat în condiţiile Decretului-Lege nr. 118/1990 de o indemnizaţie stabilită conform Hotărârii nr. 217/1993.

În concluzie, recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri şi a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensaţiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, însă în speţă, copiii defunctului nu au, în accepţiunea prevederilor legii reparatorii, conforme Constituţiei, calitatea de victime ale măsurii politice luate asupra tatălui lor şi nu sunt îndreptăţiţi la acordarea de daune morale pentru situaţia evocată.
Legea nr. 221/2009
Prin sentinţa civilă nr. 269/18.02.2010 a Tribunalului Constanţa s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Constanţa, pârâtul fiind obligat la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică a tatălui acestora, C.L., în sumă de 150.000 euro în echivalent în lei la data efectuării plăţii.

Au fost respinse ca nefondate celelalte pretenţii.

Prima instanţă a avut în vedere că prin sentinţa penală nr.7/5.01.1953 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti în dosarul penal nr.609/1952, definitivă prin decizia nr.1085/1953, numitul C.L. a fost condamnat la 12 ani temniţă grea şi 10 ani degradare civică, cu confiscarea totală a averii, pentru infracţiunea de favorizare a infractorului la crima de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută şi pedepsită de art. 284 comb. cu art. 209 partea a III-a Cod penal. Tatăl reclamanţilor a fost arestat la data de 20.06.1952, decedând în închisoare la 6.06.1960, după 8 ani de executare a pedepsei.

Judecătorul fondului s-a raportat la declaraţiile testimoniale administrate în cauză, privitoare la condiţiile inumane de detenţie, care erau în fapt unele de exterminare, ele fiind de altfel şi cauza decesului survenit în închisoare; s-a reţinut şi situaţia familiei condamnatului, compusă la acea dată din soţie şi 3 copii, precum şi repercusiunile asupra acestora aduse de măsura condamnării politice a tatălui.

S-a stabilit că în speţă este vorba în mod neechivoc de o condamnare politică, efectele sentinţei penale fiind înlăturate de drept conform legii, reclamanţii fiind descendenţi de gradul I – fii ai condamnatului, fiind aşadar îndeplinite şi condiţiile art.5 alin.1 lit.a din Legea nr. 221/2009 privind persoanele ce pot solicita instanţei de judecată obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

S-a apreciat de către instanţa de fond că recunoaşterea prin lege a posibilităţii de reparare a prejudiciului moral nu trebuie însă interpretată în sensul obţinerii unor sume exorbitante, fără corespondent cu ceea ce ar trebui să se acopere prin daunele morale, cum este suma de 800.000 euro solicitată de reclamanţi prin acţiune. De principiu, suma de bani stabilită cu titlu de daune morale are drept scop nu atât de a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Prin urmare, a arătat judecătorul fondului, la stabilirea cuantumului daunelor morale urmează a se avea în vedere perioada arestării - 8 ani, împrejurarea survenirii decesului în timpul detenţiei, afectarea reputaţiei condamnatului şi familiei sale în comunitatea din care făceau parte şi stigmatul de condamnat politic, atingerea adusă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, lipsirea de venituri corespunzătoare pentru familia sa; că soţia condamnatului a beneficiat de prevederile Decretului-Lege nr.118/1990, primind o indemnizaţie lunară, începând cu anul 1993 şi până la decesul acesteia, survenit în 2001.

S-a luat în considerare şi faptul că persoana condamnată a decedat în anul 1960, prin urmare nu este beneficiarul direct al despăgubirilor, prejudiciul moral semnificativ producându-se în principal asupra sa şi într-o mai mică măsură asupra familiei sale, că s-a scurs o perioadă îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului şi până în prezent – 50 de ani, astfel că nu se poate nega o atenuare semnificativă a vătămării prin trecerea timpului.

Instanţa de fond a apreciat că în raport de toate aceste criterii, suma de 150.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii efective, poate reprezenta o valoare acordată cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen legal, atât pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Constanţa, cât şi reclamanţii, iar la termenul din 10 mai 2010 a fost evocată şi motivată pe larg, de către pârât, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. 1 lit. „a” din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 396 din 11.06.2009, în sensul neconformităţii sale cu dispoziţiile art. 138 alin. 5, art. 111 alin. 1, art. 148 alin. 1 şi art. 16 din Constituţie.

Prin încheierea din 14.06.2010 a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale în acest sens, pe temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992 r., cauza – suspendată potrivit art. 29 al. 5 din lege – fiind repusă pe rol după comunicarea deciziei 1462/9.11.2010 a Curţii Constituţionale.

În apelul formulat de reclamanţi s-a criticat soluţia prin prisma cuantumului redus al daunelor morale acordate, în contrast cu suferinţele suportate de autorul lor pe durata condamnării politice.

Apelanţii au susţinut că acordarea unei sume atât de reduse nu ţine seama de consecinţele negative suferite în plan fizic şi psihic ca urmare a condamnării, precum şi de importanţa valorilor morale lezate, câtă vreme aceste elemente sunt reliefate prin raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, care atestă faptul că în perioada regimului comunist sute de milioane de oameni au fost forţaţi să trăiască într-un univers închis, represiv şi umilitor, ostil valorilor spirituale veritabile.

S-a arătat că prin probele administrate s-a dovedit că închisoarea devenise în România comunistă locul în care s-a urmărit eliminarea, reeducarea, torturarea, supravegherea şi distrugerea fizică şi psihică a tuturor oponenţilor regimului, motiv pentru care au fost înfiinţate coloniile sau unităţile de muncă.

S-a conchis în sensul că nu au fost corect apreciate sub aspectul situaţiei de fapt elementele concrete dovedite în cauză, instanţa trebuind să ia în considerare la determinarea despăgubirilor perioada îndelungată a condamnării şi a executării efective până la intervenirea decesului, suferinţele inimaginabile la care a fost supus tatăl apelanţilor, consecinţele măsurii asupra membrilor familiei, drepturile fundamentale încălcate, excluziunea socială a copiilor condamnatului, consideraţi ,,duşmani ai poporului’’, ca şi împrejurarea că aceştia nu şi-au mai văzut niciodată tatăl, crescând cu amintirea lui şi cu trauma pierderii unui părinte.

Apelanţii reclamanţi au solicitat, în consecinţă, admiterea căii de atac şi schimbarea hotărârii primei instanţe, în sensul admiterii în totalitate a sumei pretinse, de 800.000 euro.

Împotriva aceleiaşi hotărâri a declarat apel, în termen legal, STATUL ROMÂN prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Constanţa, care a criticat-o în considerarea acordării unei sume cu titlu de daune morale câtă vreme nu s-a făcut dovada că numitul C.L. a suferit o condamnare cu caracter politic, în condiţiile arătate de art. 1 din Legea nr. 221/2009, infracţiunea de favorizare a infractorului putând să se refere la orice faptă penală, fără ca prin aceasta să se deducă natura politică a condamnării.

Apelantul pârât a mai susţinut că în speţă nu se justifică acordarea unei sume atât de mari, pentru că inexistenţa unor criterii de cuantificare a daunelor morale în textul Legii nr. 221/2009 nu poate fi interpretat ca un cec în alb acordat persoanelor care se consideră îndreptăţite; oricât de subiectiv ar fi, prejudiciul moral implică limite ale reparaţiei lui, pentru ca răspunderea statului să nu se transforme într-un izvor de îmbogăţire fără just temei.

Analizând criticile de nelegalitate şi de netemeinicie formulate în apelul părţilor şi constatând că apelanţii au criticat legalitatea hotărârii sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, fiind puse în discuţie şi consecinţele declarării pe parcursul procesului a neconstituţionalităţii art. 5 al. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea va analiza aceste apeluri împreună, urmând a le soluţiona printr-un considerent comun.

Astfel, pornind de la raţiunea recunoaşterii de către Statul Român, după 22 Decembrie 1989 şi instaurarea unui regim democratic, a consecinţelor produse în sfera drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor săi de către regimul totalitar comunist, precum şi de la necesitatea asumării şi atenuării acestor consecinţe produse atât asupra drepturilor patrimoniale, cât şi a celor care interesează valorile supreme ale personalităţii umane, legiuitorul român a înţeles să adopte – începând cu anul 1990 – o serie de acte normative menite să răspundă acestor imperative (Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, Ordonanţa de urgenţă nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 650 din 30 decembrie 1999, H.G. nr. 1724/21 decembrie 2005, abrogată ulterior prin H.G. nr. 1372/18 noiembrie 2009 privind înfiinţarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009).

Toate aceste prevederi au urmărit să răspundă interesului public în asumarea de către stat a efectelor produse prin actele sale în timpul regimului totalitar, iar crearea cadrului legal a vizat repararea ori diminuarea prejudiciilor de ordin moral şi material generate prin actele normative emise în perioada de referinţă (6 martie 1945-22 decembrie 1989).

De altfel, prin Rezoluţia 1096 (1996) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, adoptată la 3 iunie 1996, s-a recomandat – printre măsurile prefigurate de obiectivul desfiinţării moştenirii fostului sistem totalitar comunist – reabilitarea persoanelor condamnate pentru „crime” care într-o societate democratică nu constituire fapte penale, cu acordarea acestor victime a unor „compensaţii materiale” care nu ar trebui să fie cu mult mai mici decât compensaţia conferită celor condamnaţi pe nedrept, de codul penal în vigoare.

Legea nr. 221/2009 se înscrie în sfera de interes a legiuitorului român de a aborda condamnarea fostului regim nu doar într-o manieră declarativă, ci ca pe o realitate juridică cu efecte clare în planul social.

Legea nr. 221/2009, care a reluat în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-Lege nr. 118/1999 şi O.U.G. nr. 214/1999 cu privire la compensaţiile de ordin material acordate de statul român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, nu a deschis însă calea acordării tuturor victimelor regimului totalitar a unor ,,compensaţii morale’’, scopul legiuitorului fiind acela de a asigura despăgubiri pentru acele situaţii în care fie nu au putut fi conferite despăgubiri, fie măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor sus-citate nu configurau o suficientă satisfacţie pentru prejudiciul moral deosebit suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic.

Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă nu a fost aşadar repararea prejudiciului moral suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior, ci producerea unei satisfacţii de ordin moral prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu reieşit din recomandările normative internaţionale şi la care statul român a înţeles să adere, prin chiar măsurile adoptate odată cu intrarea în vigoare a Decretului-Lege nr. 118/1990.

Prin urmare, fundamentul juridic al tuturor acestor compensaţii l-a constituit în esenţă răspunderea în materie civilă fondată pe dispoziţiile art. 998 şi 999 Cod civil, statul asumându-şi prin actele normative edictate obligaţia reparării pe cât posibil a atingerilor aduse drepturilor cetăţenilor săi într-o anumită perioadă istorică. Dată fiind natura acestei răspunderi, atragerea ei presupune şi în acest caz întrunirea simultană a celor trei elemente privind:

1. existenţa unei fapte culpabile a unei persoane – în speţă, a statului – prin care s-a produs un prejudiciu;

2. dovedirea prejudiciului în patrimoniul celui pretins vătămat;

3. legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.

Dacă în privinţa faptelor prejudiciante, legiuitorul a făcut trimitere explicită, prin actele normative adoptate, la acele măsuri cu caracter politic care au adus atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale, chestiunea existenţei unui prejudiciu cert (material şi moral) este una care implică probe sub aspectul întinderii şi condiţiilor producerii lui, întrucât relaţia de cauzalitate dintre faptă şi vătămarea adusă este guvernată de o prezumţie relativă ce poate fi înlăturată prin orice mijloc de probă care infirmă producerea unor consecinţe negative asupra celui pretins vătămat.

Nu se poate porni de la o prezumţie absolută a vătămării prin însăşi instaurarea regimului comunist, câtă vreme acesta s-a derulat pe parcursul a peste 40 de ani, până în decembrie 1989, statul putând doar să recunoască şi să tindă la atenuarea consecinţelor negative ale măsurilor represive impuse în acea perioadă istorică unor anumite persoane, inclusiv prin alocarea unei părţi din buget pentru susţinerea financiară a acestui demers.

Rolul Legii nr. 221/2009 a fost aşadar acela de a acoperi acele situaţii în care compensaţia deja acordată celor definiţi prin lege ca fiind victime nu a putut fi privită ca o satisfacţie suficientă în raport de interesul public actual în atenuarea efectelor vechiului regim, ori nu s-a putut oferi o asemenea compensaţie prin actele normative deja în vigoare. Nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispoziţiile art. 5 al. 1 lit. a) să se instituie un cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral prezumat a fi adus tuturor persoanelor care au trăit sub regimul politic anterior, o asemenea viziune neregăsindu-se de altfel în Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996).

În egală măsură, această perspectivă a fost înlăturată prin mecanismul de control al constituţionalităţii normelor, Curtea Constituţională arătând că asumându-şi obligaţia atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea victimei într-o situaţie similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacţii prin recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Curtea a reamintit că în condiţiile în care în legislaţia română existau deja o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăţilor preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligaţie impusă statului în a le acorda, ci din intenţia de a le complini pe cele materiale deja acordate (element apreciat însă de către Curtea Constituţională ca fiind incompatibil cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).

În considerarea acestor argumente, nu se va putea susţine că situaţia declarării neconstituţionalităţii textului art. 5 al. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, precum şi a modificărilor aduse prin art. I şi II din O.U.G. nr. 62/2010 prin deciziile nr. 1358/2010 şi 1354/2010 ale Curţii Constituţionale, au lipsit de temei juridic un asemenea demers, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-Lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999 etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voinţa legiuitorului, cadrul general de reglementare, însă trebuie analizată îndeplinirea condiţiilor generale ale răspunderii statului, în limitele conferite de lege.

Pe de altă parte, lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanţei, or, în speţă, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 al. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care a complinit în sensul arătat cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunţat.

Înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformităţii ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituţională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării – în conformitate cu prevederile legale în vigoare – dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea şi/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este îndrituită să obţină şi alte compensaţii decât cele acordate pe dreptul comun.

În egală măsură, eliminarea unei norme prin controlul constituţionalităţii nu echivalează cu modificarea textului legal prin intervenţia legiuitorului şi pierderea unei ,,speranţe legitime’’ conferite de textul legii, Curtea reţinând sub acest aspect că dispoziţia din lege referitoare la obţinerea compensaţiilor nu a fost anulată prin abrogarea ei de către legiuitor – neputându-se invoca aşadar o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamanţi – ea încetându-şi efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, realizate pe calea exercitării controlului de constituţionalitate. Soluţia este în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza Slavov ş.a. contra Bulgariei, Hotărârea din 2 decembrie 2008, Cauza Slvenko contra Letoniei; Hotărârea din 9 octombrie 2003; Cauza Andrejeva contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009), instanţa de contencios european reţinând că art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor şi proporţiei în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetăţenilor săi de un regim politic totalitar anterior, iar pe de altă parte este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în aşa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova şi Pinc contra Cehiei).

Toate aceste considerente conduc spre concluzia că, într-un asemenea litigiu, răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituite prin art. 998 şi 999 Cod civil şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute de astfel prin decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curţii Constituţionale.

În speţă, reclamanţii au invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a condamnării politice a tatălui lor, decedat în penitenciarul Aiud la 06.06.1960.

Susţinerile apelantului pârât legate de inexistenţa caracterului politic al condamnării sunt înlăturate din perspectiva temeiului în drept pentru care s-a pronunţat sentinţa penală 7/5.01.1953 a fostului Tribunal Militar Teritorial Bucureşti, care încadrează fapta reţinută în sarcina condamnatului în sfera de aplicare a disp. Legii nr. 221/2009, cât şi din conferirea post mortem a calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă conform deciziei nr. 2864/29.11.2007.

Prin urmare, acest motiv de critică formulat de apelantul Statul român urmează a fi respins ca nefondat.

Considerentele sus-citate relevă însă faptul că situaţia descrisă nu deschide de plano, din perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul de a pretinde daune morale pentru suferinţele tatălui lor, pentru că în acord cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală şi la care s-a referit şi Curtea Constituţională prin decizia nr. 1358/21.10.2010, acordarea posibilităţii moştenitorilor de gradul I şi II de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuţiile regimului comunist reprezintă o îndepărtare a legiuitorului de la principiul echităţii, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeaşi îndrituire la astfel de despăgubiri ca şi cei supuşi măsurilor represive.

În concret, Curtea Constituţională a stabilit că legiuitorul putea să stabilească măsuri reparatorii pentru prejudiciul moral, în acord cu scopul şi legitimitatea lor, dar doar pentru cei efectiv vătămaţi de condamnarea cu caracter politic, compensaţiile urmând a fi acordate în echitate, iar nu cu nesocotirea valorii supreme de dreptate, prin punerea semnului de egalitate între predecesorul supus condamnării şi descendenţii lor până la gradul II, Parlamentului revenindu-i rolul de a stabili cui şi în ce condiţii se pot acorda măsuri reparatorii.

Acordarea daunelor morale este indisolubil legată de vătămarea personală adusă valorilor nepatrimoniale în perioada regimului comunist, actele normative edictate stabilind prin voinţa legiuitorului care anume categorii de persoane pot fi privite ca victime ale sistemului represiv şi, prin urmare, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii – neputându-se prezuma o vătămare colectivă, aplicată in extenso tuturor persoanelor care au trăit experienţa tristă a perioadei comuniste.

Pe de altă parte, faptul că defunctul nu a putut beneficia de despăgubiri în timpul vieţii în cuantumul pretins prin acţiune (decesul intervenind anterior anului 1989) nu conferă fiilor calea solicitării unor sume după deces, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înţeles să confere daune morale – după trecerea la un regim democratic – doar celor care puteau să le pretindă în nume propriu.

De altfel, măsura reparatorie a vizat, în concepţia legii, nu doar pe cel direct vizat de condamnarea politică, ci şi pe soţul supravieţuitor, apreciat de stat ca fiind la rândul său vătămat, iar în speţă, soţia supravieţuitoare a defunctului, C.E. (decedată la rândul său la data de 22.01.2001) a beneficiat în condiţiile Decretului-Lege nr. 118/1990 de o indemnizaţie stabilită conform Hotărârii nr. 217/1993.

La aceste măsuri direct pecuniare s-au adăugat şi cele adiacente de care a putut beneficia în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, anume: scutirea de la plata impozitelor şi a taxelor locale; asistenţă medicală şi medicamente în mod gratuit şi prioritar; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun, cu decontarea abonamentelor de transport – în cazul societăţilor cu capital privat – integral de la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale de domiciliu; douăsprezece călătorii gratuite anuale, pe cale ferată cl. I pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale, la alegere, folosirea acestora fiind posibilă şi de către însoţitori, membri de familie, în cadrul numărului de călătorii stabilit pentru beneficiar; un bilet pe an gratuit pentru tratament într-o staţiune balneoclimaterică; scutire de la plata taxelor de abonament radio şi televiziune; prioritate la instalarea unui post telefonic, cu scutire de la plata taxei de abonament; acordarea la cerere, în mod gratuit, a unui loc de veci.

Nu pot fi considerate ca lipsite de relevanţă în plan patrimonial aceste compensaţii de altă natură conferite prin lege acestei persoane, câtă vreme ele conturează interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurii politice, şi aceasta indiferent dacă beneficiarul lor a înţeles să le solicite ori să le valorifice efectiv.

În fine, nu poate fi ignorată nici împrejurarea că prin decizia nr. 2864/29.11.2007 i-a fost recunoscută defunctului C.L. şi calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă conform O.U.G. nr. 214/1999, legiuitorul fiind cel care stabileşte în ce condiţii poate fi valorificată în prezent, dar şi potrivit unor eventuale acte normative ulterioare, dreptul astfel recunoscut.

În concluzie, recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri şi a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensaţiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, însă în speţă, copiii defunctului nu au, în accepţiunea prevederilor legii reparatorii, conforme Constituţiei, calitatea de victime ale măsurii politice luate asupra tatălui lor şi nu sunt îndreptăţiţi la acordarea de daune morale pentru situaţia evocată.

Pentru toate considerentele expuse, în baza art. 296 cod proc. civilă, se va respinge apelul reclamanţilor şi se va admite apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii, ca nefondată.

Decizia civilă nr. 106/C/14.02.2011

Judecător redactor Mihaela Ganea