Romania curtea de apel constanţA

2. Acţiune in grăniţuire şi revendicare. Caracterul accesoriu al capătului de cerere privind grăniţuirea. Calificarea căii de atac căreia îi era supusă hotărârea instanţei de fond, după valoarea bunului revendicat. Incidenţa art. 282¹ Cpc.

Art. 282¹ alin.(1) Cod pr. civilă suprimă calea de atac a apelului doar în cazul acelor hotărâri date în primă instanţă în cereri introduse pe cale principală, în litigii al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei, rezultând, per a contrario, că dacă astfel de cereri, de natura celei mai sus indicate, sunt formulate pe cale accesorie, incidentală, pot fi cenzurate şi în calea de atac a apelului, în funcţie desigur, de obiectul pretenţiilor şi din acţiunea principală.

Prorogarea legală de competenţă vizează nu doar judecata cauzei în primă instanţă, ci şi soluţionarea căilor legale de atac al căror regim este dat de natura cererii principale: hotărârea va fi supusă apelului sau recursului şi temeiului de exercitare a acestor căi de atac, în funcţie de obiectul cererii principale, chiar dacă calea de atac priveşte numai soluţionarea dată în cererea accesorie, care, exercitată separat ar fi fost supusă căii de atac şi termenului de drept comun.

Împletirea, de cele mai multe ori în jurisprudenţă, a petitului acţiunii în grăniţuire cu cel al acţiunii în revendicare ţine de scopul aparent identic al celor două demersuri procesuale, anume determinarea limitelor şi întinderii proprietăţilor limitrofe şi delimitarea prin semne vizibile, care corespund situaţiei juridice exhibate prin titluri.

Spre deosebire însă de acţiunea în revendicare, care urmăreşte în principal determinarea limitelor dreptului real de proprietate prin compararea titlurilor şi doar printr-un posibil petit subsecvent stabilirea graniţei dintre proprietăţile cărora li se conferă întinderea dreptului, acţiunea în grăniţuire promovată separat şi independent de vreun drept clamat al pretinsului proprietar neposesor nu are alt scop procesual decât cel de a decide asupra liniei de demarcare dintre proprietăţi.

Pornind de la această distincţie între acţiunea în grăniţuire şi acţiunea în revendicare, în literatura de specialitate s-a reţinut că atunci când „acţiunea are ca obiect determinarea limitelor fondurilor părţilor, limite care sunt incerte pentru amândoi vecinii – fără ca vreuna din părţi să solicite proprietatea unei suprafeţe de teren determinate – acţiunea va fi de grăniţuire. Dacă se solicită proprietatea asupra unei suprafeţe determinate, atunci acţiunea este în revendicare”. (V.Terzea – „Servituţile în dreptul civil român”, editura C.H. Beck, pag. 53).

Soluţia este identică şi în situaţia în care ambele părţi indică un anumit loc pe unde ar trebui să fie linia separativă, dar aceste locuri indicate nu concordă, întrucât părţile nu sunt de acord asupra întinderii proprietăţilor lor (V.Terzea, op.cit. pag. 53; P.Perju, revista „Dreptul” nr. 6/1991 – Probleme privind acţiunea în grăniţuire, pag.32).
Art. 282¹ alin. 1 Cod procedura civila

Decizia Curtii Constituţionale nr. 1/1994
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr. 7737/212/2008 reclamanţii C.A. şi C.A.L. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul U.N. grăniţuirea prin reconstituirea hotarului real între proprietatea lor şi a pârâtului, obligarea pârâtului să le respecte dreptul de proprietate şi posesie asupra unei suprafeţe de teren de aproximativ 7,34 m.p. şi să demoleze construcţia edificată cu încălcarea graniţei şi care a fost construită abuziv. De asemenea, au solicitat reclamanţii obligarea pârâtului la luarea măsurilor care să împiedice scurgerea apelor pluviale de pe acoperişul construcţiei abuzive.

În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2641/2007 au dobândit dreptul de proprietate asupra unui imobil compus din teren în suprafaţă de 437 m.p. din actele de proprietate şi 407 m.p. din măsurători, precum şi o construcţie. Odată cu întocmirea schiţelor cadastrale au constatat că pârâtul a încălcat graniţa dintre cele două proprietăţi în sensul că a îngrădit o suprafaţă de teren aflată în spatele casei şi care era destinată accesului în spatele casei pentru reparaţii şi întreţinere.

Au mai arătat reclamanţii că pârâtul, acaparând graniţa, a edificat abuziv o anexă lipită de spatele casei şi de pe care apele pluviale se scurg la baza imobilului pe care îl degradează.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 480, 584, 615 Cod civil.

Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, arătând că proprietăţile părţilor sunt clar demarcate prin semne exterioare, astfel că acţiunea reclamanţilor are un caracter revendicativ.

Pârâtul a arătat că a dobândit imobilul compus din teren indiviz de 400 m.p. în acte (640 m.p. din măsurători) prin moştenire de la părinţii săi decedaţi. În anul 1959 părinţii săi au cumpărat în indiviziune şi în părţi egale cu O.D. suprafaţa de 400 m.p. prin actul autentificat sub nr. 3673/550/1959. Părinţii săi au intrat în stăpânirea terenului la aceeaşi dată şi au edificat în decurs de un an construcţia casă de locuit. Magaziile situate la limita proprietăţii, pe linia de hotar şi care delimitează proprietatea lor de cea a reclamanţilor, au fost ridicate de părinţii săi la 2-3 ani după edificarea casei de locuit, deci cu mai mult de 40 de ani în urmă. De la edificarea magaziilor şi până în prezent acestea au constituit în mod continuu şi neîntrerupt semne exterioare a limitelor celor două proprietăţi vecine, nefiind contestate de niciunul din deţinătorii anteriori ai imobilului învecinat. A mai susţinut pârâtul că după decesul părinţilor săi a ieşit din indiviziune cu O.D. şi la măsurătorile cadastrale a rezultat că părinţii săi deţineau împreună cu unchiul său o suprafaţă mai mare decât cea consemnată în acte, respectiv suprafaţa de 640 m.p. în loc de 400 m.p.

Pârâtul a invocat ca apărare de fond excepţia de uzucapiune de 30 de ani şi a solicitat să se respingă cererea de revendicare întrucât a dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeţei revendicate prin joncţiunea posesiei utile exercitate de autorii săi cu propria posesie.

A susţinut pârâtul că după preluarea imobilului reclamanţii au supraînălţat cu aproximativ 1 metru locuinţa existentă, lipită de magazia lor şi practicat 3 goluri de fereastră cu vedere spre proprietatea sa, lucrări realizate fără autorizaţie de construire. În ceea ce priveşte magazia, panta de scurgere a apelor pluviale este spre interiorul proprietăţii sale, reclamanţii nefiind lezaţi în niciun fel sub acest aspect.

Pe cale de cerere reconvenţională pârâtul a solicitat obligarea reclamanţilor la închiderea imediată a ferestrelor ce încalcă servitutea de vedere pe proprietatea vecinului, sub sancţiunea unor daune cominatorii de 200 de lei pe zi de întârziere.

Părţile au administrat proba cu înscrisuri, martori, interogatoriu şi expertiză tehnică imobiliară.

Au fost depuse la dosar: contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2641/2007, act de vânzare-cumpărare nr. 3673/550/1959, certificat de moştenitor nr. 107/2005, certificat de moştenitor nr. 106/2003, adresa nr. 45689/2008, schiţe cadastrale.

Prin sentinţa civilă nr. 23423 din 22.12.2008 a Judecătoriei Constanţa s-a admis în parte acţiunea, s-a stabilit linia de hotar ca fiind segmentul de dreapta marcat între punctele AB, a fost obligat pârâtul să lase în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor terenul în suprafaţă de 6 m.p.; s-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului să facă streaşina corpului de clădire C7 şi s-a admis în parte cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1033/2009 a Tribunalului Constanţa s-a admis recursul pârâtului, s-a casat sentinţa mai sus-menţionată şi s-a trimis cauza spre rejudecare.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. 4060/212/2010.

La termenul de judecată din 2303.2010 reclamanţii au lărgit cadrul procesual pasiv prin introducerea în cauză a coindivizarului O.D. în calitate de pârât.

Au mai fost depuse la dosar următoarele acte: contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5425/1965, contract de partaj voluntar autentificat sub nr. 4986/1996.

Prin sentinţa civilă nr. 14881/8.06.2010 Judecătoria Constanţa a admis în parte acţiunea reclamanţilor C.A. şi C.A.L. în contradictoriu cu pârâţii U.N. şi O.D. S-a stabilit linia de hotar între proprietăţile părţilor ca fiind linia care cuprinde punctele 8,7,6,5,4 (cu lungime de 5,71 m. + 0,74 m.+ 8,84 m.+ 14,10 m.) identificată în planul de situaţie întocmit de ing. R.A.

S-au respins ca nefondate cererile reclamanţilor de revendicare a suprafeţei de 6 m.p. teren şi de obligare a pârâţilor la demolarea construcţiilor anexe.

S-a respins ca nefondată şi cererea reclamanţilor privind obligarea pârâţilor să ia măsuri pentru împiedicarea scurgerii apelor pluviale.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanţii nu justifică un drept de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 6 m.p. din spatele casei lor, acest teren fiind proprietatea pârâtului U.N., care l-a dobândit prin exercitarea unei posesii utile, timp de 30 de ani, conform art. 1847 Cod civil.

În raport de această situaţie de fapt şi de drept, instanţa de fond a stabilit linia de hotar dintre cele două proprietăţi învecinate ca fiind aliniamentul 8,7,6,5,4 conform planului de situaţie întocmit de ing. R.A.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii C.A. şi C.A.L., cererea declarativă nefiind motivată în fapt şi în drept.

Prin încheierea din 13.12.2010, Tribunalul Constanţa a calificat calea de atac ca fiind recurs, în raport de valoarea obiectului cererii principale – revendicarea terenului în suprafaţă de 6 m.p., apreciind că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 282¹ Cod pr. civilă.

Calea de atac exercitată împotriva sentinţei civile nr. 14881/8.06.2010 pronunţată de Judecătoria Constanţa a fost motivată la termenul de judecată din 15.11.2010.

Prin decizia civilă nr. 164/31.01.2011 Tribunalul Constanţa a constatat nul recursul reclamanţilor, conform art. 306 Cod pr. civilă.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de recurs a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 303 al. (1) şi (2) Cod pr. civilă recursul se motivează prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs de 15 zile, termen care se socoteşte de la comunicarea hotărârii atacate.

Cum în speţă hotărârea instanţei de fond a fost comunicată reclamanţilor la data de 2.07.2010, iar motivele de recurs au fost depuse la 15.11.2010, cu mult peste termenul de 15 zile prevăzut de lege, Tribunalul Constanţa a apreciat că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 306 al.(1) Cod pr. civilă şi a anulat recursul.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs C.A. şi C.A.L. care au criticat-o pentru nelegalitate conform art. 304 pct. 5 şi 9 Cod pr. civilă, sub aspectul calificării greşite a căii de atac căreia îi era supusă sentinţa civilă nr. 14881/8.06.2010 a Judecătoriei Constanţa.

Recurenţii reclamanţi au susţinut că sentinţa civilă nr. 14881/8.06.2010 a Judecătoriei Constanţa era supusă căii de atac a apelului, avându-se în vedere împrejurarea că acţiunea dedusă judecăţii a avut ca principal capăt de cerere grăniţuirea proprietăţilor învecinate ale părţilor, iar revendicarea şi demolarea construcţiilor ridicate abuziv sunt doar o consecinţă a soluţiei date în cererea principală, acestea urmând a fi admise numai în măsura în care din măsurători ar rezulta că pârâţii au ocupat o anumită suprafaţă din terenul aparţinând reclamanţilor.

Prin urmare, în litigiul dedus judecăţii, grăniţuirea nu este o consecinţă a revendicării imobiliare, ci dimpotrivă, stabilirea liniei de hotar între proprietăţile părţilor poate avea drept consecinţă admiterea sau respingerea acţiunii în revendicare.

Cum acţiunea în grăniţuire nu era evaluabilă în bani, în speţă nu erau incidente dispoziţiile art. 282¹ al.(1) Cod pr. civilă, astfel încât calea de atac exercitată împotriva hotărârii de fond este apelul iar nu recursul, cum în mod greşit a stabilit Tribunalul Constanţa.

Prin întâmpinare, intimatul U.N. a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de reclamanţi, raportat la dispoziţiile art. 282¹ al.(1) Cod pr. civilă. Intimatul a mai arătat că litigiul a mai parcurs anterior un alt ciclu procesual, în care hotărârea instanţei de fond a fost de asemenea supusă exclusiv căii de atac a recursului, Tribunalul Constanţa, ca instanţă de recurs, dispunând casarea primei sentinţe, cu trimiterea cauzei spre rejudecare Judecătoriei Constanţa.

Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurenţi şi excepţia inadmisibilităţii recursului în raport de dispoziţiile art. 282¹ al.1 Cod pr. civilă, excepţie invocată de intimaţi prin întâmpinare, Curtea constată că recursul este inadmisibil şi urmează a-l respinge ca atare pentru următoarele considerente:

Pentru soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii prezentei căi de atac, invocată de intimaţi, se impun a se lămuri de către Curte două aspecte esenţiale şi anume: caracterul principal/accesoriu al celor două capete de cerere ale acţiunii reclamanţilor – revendicare şi grăniţuire - şi stabilirea căii de atac căreia îi era supusă sentinţa civilă nr. 14881/8.06.2010 pronunţată de Judecătoria Constanţa.

În referire la prima problemă supusă analizei, Curtea reţine că reclamanţii au învestit Judecătoria Constanţa cu o acţiune ce a avut ca obiect revendicarea unei suprafeţe de teren de aproximativ 7,34 m.p. şi stabilirea liniei de graniţă dintre cele două proprietăţi învecinate.

Chiar dacă în petitul acţiunii reclamanţii au arătat că solicită grăniţuirea proprietăţilor părţilor, motivându-şi pretenţiile, aceştia au arătat că pârâtul U.N. foloseşte o suprafaţă de 7,34 m.p. din proprietatea reclamanţilor, situată în spatele casei şi solicită obligarea acestuia la demolarea construcţiei edificată cu încălcarea graniţei. Reclamanţii au susţinut că potrivit actelor de vânzare-cumpărare reclamanţii sunt proprietarii unei suprafeţe de teren de 437 m.p., iar în fapt stăpânesc de la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare numai o suprafaţă de teren de 407 m.p., aşa cum rezultă din măsurătorile realizate la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi al documentaţiei cadastrale.

Descrierea obiectului acţiunii, expusă de reclamanţi într-o modalitate „firească” raportat la motivarea acesteia şi scopul real urmărit de aceştia prin promovarea acţiunii – reîntregirea proprietăţii lor în limiteze rezultate din actele vânzătorilor, iar nu stabilirea liniei de hotar (stabilirea semnelor exterioare) corespunzătoare posesiei părţilor (reclamant şi pârât) la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 2641/14.12.2007, conduce la concluzia indubitabilă că cererea principală este revendicare, iar grăniţuirea este o cerere accesorie.

Soluţionarea acestei ultime categorii de cereri, împreună cu cererea principală, este un imperativ ce rezultă din corelaţia, legătura dintre cererea principală şi cererile accesorii şi incidentale având la bază raţiuni precum buna administrare a justiţiei, economicitatea şi operativitatea ei.

Deşi în doctrină soluţia stabilită de art. 17 Cod pr. civilă este sintetizată prin folosirea adagiului „accesorium sequitur principale”, tocmai pentru că, tradiţional, principiul enunţat se referă la situaţia că regimul juridic al unui bun sau al unui raport juridic este dependent de regimul juridic al unui alt bun/raport juridic (ex.: situaţia bunurilor principale şi accesorii sau regimul juridic al nulităţii unor contracte principale şi accesorii) prevederile textului în discuţie trebuie înţelese doar prin prisma strânsei legături care există între diferitele cereri.

Faţă de cele arătate, va însemna că cererile accesorii sunt acele solicitări care vor putea fi solicitate numai după admiterea cererii principale, care constituie o premisă indisolubilă analizei cererilor accesorii.

În speţă, este fără îndoială că petitul cererii având ca obiect grăniţuirea proprietăţilor, înţeleasă ca o operaţiune de determinare, prin semne exterioare, a liniei de hotar între imobilele învecinate, se află în strânsă legătură şi interdependentă cu cererea de revendicare imobiliară, prin care se pune în discuţie însăşi existenţa şi întinderea dreptului de proprietate al părţilor asupra terenurilor în litigiu.

Chiar dacă petitul de stabilire a graniţelor este, privit în mod singular, neevaluabil în bani şi având caracter de sine-stătător, soluţia ce urmează să fie dată în speţă depinde, obligatoriu, de rezolvarea adusă celuilalt capăt de cerere, în revendicare, în care se compară titlurile de proprietate invocate de părţi.

Ca atare, în mod judicios Judecătoria Constanţa a reţinut că este prioritar să clarifice cine este titularul dreptului de proprietate asupra porţiunii de teren revendicată, iar, accesoriu acestei chestiuni, să determine semnele exterioare ale liniei de hotar dintre imobilele părţilor. În acelaşi sens, invocăm decizii de speţă (decizia civilă nr. 1518/R/25.06.2007 pronunţată de Curtea de Apel Cluj publicată în Buletinul curţilor de apel nr. 3/2007, pag.66; decizia nr. 483/C/7.11.2007 şi decizia civilă nr. 119/C/1.03.2010 ale Curţii de Apel Constanţa, nepublicate).

Din perspectiva acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 584 Cod civil este irelevant dacă suprafeţele efectiv deţinute de proprietari respectă sau nu întinderea titlului; ceea ce este determinant este să se stabilească dacă prin efectul actelor de proprietate s-au generat raporturi de vecinătate şi care este limita de demarcaţie între proprietăţile învecinate, în acord cu cea existentă faptic la momentul dobândirii proprietăţii de către reclamanţi. Litigiile legate de întinderea dreptului fiecărui proprietar presupune compararea de titluri, procedură care permite atât valorificarea actelor translative, cât şi a apărărilor legate de exerciţiul dreptului real cu determinarea (de această dată în mod subsecvent) a graniţei stabilite prin acţiunea petitorie în revendicare.

Prin urmare, acţiunea fondată pe dispoziţiile art. 584 Cod civil nu permite judecătorului de a trece peste probele care atestă voinţa iniţială a părţilor sau situaţia primordială a liniei de demarcare dintre proprietăţi şi de a stabili o situaţie juridică nouă, în sensul fixării unui alt hotar decât acela avut în vedere de părţi, cel existent la momentul la care a operat transmisiunea dreptului de proprietate.

În speţă, recurenţii nu au reclamant o încălcare a proprietăţii lor şi implicit o schimbare a graniţei ulterior datei de 14.12.2007 (data perfectării contractului de vânzare-cumpărare), şi nici nu au invocat împrejurarea că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 2641/2007 - care menţiona suprafaţa reală posedată de vânzători şi limitele în raport cu vecinii -, inclusiv cu proprietatea pârâtului U.N. – autorii vânzători purtau vreun litigiu cu pârâtul pentru revendicarea unei porţiuni de teren, calitatea procesuală activă fiind transmisă subdobânditorilor cu titlu particular.

Dimpotrivă, deşi proprietatea cumpărată s-a menţinut ulterior datei de 14.12.2007 în limitele în care le-a fost transmisă, reclamanţii au susţinut că pârâtul ocupă o parte din terenul lor, astfel cum rezultă din actele transmiţătorilor lor, motiv pentru care au revendicat această suprafaţă de teren şi subsecvent stabilirea liniei de hotar în raport de proprietatea lor reîntregită.

Împletirea, de cele mai multe ori în jurisprudenţă, a petitului acţiunii în grăniţuire cu cel al acţiunii în revendicare ţine de scopul aparent identic al celor două demersuri procesuale, anume determinarea limitelor şi întinderii proprietăţilor limitrofe şi delimitarea prin semne vizibile, care corespund situaţiei juridice exhibate prin titluri.

Spre deosebire însă de acţiunea în revendicare, care urmăreşte în principal determinarea limitelor dreptului real de proprietate prin compararea titlurilor şi doar printr-un posibil petit subsecvent stabilirea graniţei dintre proprietăţile cărora li se conferă întinderea dreptului, acţiunea în grăniţuire promovată separat şi independent de vreun drept clamat al pretinsului proprietar neposesor nu are alt scop procesual decât cel de a decide asupra liniei de demarcare dintre proprietăţi.

Pornind de la această distincţie între acţiunea în grăniţuire şi acţiunea în revendicare, în literatura de specialitate s-a reţinut că atunci când „acţiunea are ca obiect determinarea limitelor fondurilor părţilor, limite care sunt incerte pentru amândoi vecinii – fără ca vreuna din părţi să solicite proprietatea unei suprafeţe de teren determinate – acţiunea va fi de grăniţuire. Dacă se solicită proprietatea asupra unei suprafeţe determinate, atunci acţiunea este în revendicare”. (V.Terzea – „Servituţile în dreptul civil român”, editura C.H. Beck, pag. 53).

Soluţia este identică şi în situaţia în care ambele părţi indică un anumit loc pe unde ar trebui să fie linia separativă, dar aceste locuri indicate nu concordă, întrucât părţile nu sunt de acord asupra întinderii proprietăţilor lor (V.Terzea, op.cit. pag. 53; P.Perju, revista „Dreptul” nr. 6/1991 – Probleme privind acţiunea în grăniţuire, pag.32).

Prin urmare, promovând o acţiune în stabilirea liniei de hotar – atunci când există semne exterioare între proprietăţi, semne ce nu au fost modificate după data dobândirii proprietăţii de către reclamant – titularul dreptului nu poate pretinde decât determinarea hotarului iniţial existent între fondurile limitrofe, iar nu şi stabilirea unei alte graniţe decât cea trasată anterior.

Ca expresie a acestei abordări, s-a conchis în literatura de specialitate că acţiunea în grăniţuire are caracter declarativ iar nu constitutiv de drepturi, iar cel care se pretinde titularul unui drept de proprietate asupra suprafeţei în litigiu are posibilitatea promovării unei acţiuni în revendicare, deoarece doar aceasta din urmă are rolul de a statua în chip irevocabil asupra întinderii şi limitelor corecte ale loturilor învecinate.

Pe cale de consecinţă, trasarea conturului liniei de hotar dintre proprietăţile limitrofe în acţiunea în grăniţuire are ca premisă verificarea identităţii hotarului actual (determinat prin semne exterioare, în măsura în care există) cu cel primordial, existent la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare al reclamanţilor, şi nu are ca finalitate decât restabilirea, dacă este cazul, a situaţiei de fapt existente la data generării situaţiei de vecinătate dintre reclamanţi şi pârâţi.

Privită din această perspectivă, soluţia Tribunalului Constanţa de calificare a căii de atac exercitată împotriva sentinţei civile nr. 14881/8.06.2010 a Judecătoriei Constanţa în funcţie de capătul de cerere principal – acţiune în revendicare – şi nu de grăniţuire – cerere accesorie – se reţine a fi judicioasă.

Rămâne în discuţie doar calificarea căii de atac în ceea ce priveşte petitul de stabilire a liniei de hotar dintre proprietăţi, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 14881/2010 a Judecătoriei Constanţa.

Calificând ca recurs calea de atac împotriva sentinţei, tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 282¹ al.(1), art. 17, art. 2 pct. 2 şi art. 3 Cod pr. civilă, în raport de valoarea obiectului cererii principale – terenul revendicat, în suprafaţă de 7,34 m.p., cu o valoare de 3.300 lei.

Art. 282¹ al.(1) Cod pr. civilă suprimă calea de atac a apelului doar în cazul acelor hotărâri date în primă instanţă în cereri introduse pe cale principală, în litigii al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei, rezultând, per a contrario, că dacă astfel de cereri, de natura celei mai sus indicate, sunt formulate pe cale accesorie, incidentală, pot fi cenzurate şi în calea de atac a apelului, în funcţie desigur, de obiectul pretenţiilor şi din acţiunea principală.

Prorogarea legală de competenţă vizează nu doar judecata cauzei în primă instanţă, ci şi soluţionarea căilor legale de atac al căror regim este dat de natura cererii principale: hotărârea va fi supusă apelului sau recursului şi temeiului de exercitare a acestor căi de atac, în funcţie de obiectul cererii principale, chiar dacă calea de atac priveşte numai soluţionarea dată în cererea accesorie, care, exercitată separat ar fi fost supusă căii de atac şi termenului de drept comun.

Acţiunea în revendicare promovată de reclamanţi este evident una al cărei obiect este evaluabil în bani, terenul aflat în litigiu, pretins ocupat de pârâţi, în suprafaţă de 7,34 m.p. având o valoare de 3.300 lei, evident mai mică decât limita stabilită de art. 282¹ Cod pr. civilă, situaţie în care hotărârea Judecătoriei Constanţa rămâne supusă exclusiv căii de atac a recursului, cale de atac ce intră în competenţa Tribunalului Constanţa.

Instituirea unei singure căi de atac - cea a recursului – în cazul hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigii al căror obiect au o valoare mai mică de 100.000 lei, nu constituie o modalitate de îngrădire a dreptului de liber acces la justiţie.

Prin decizia nr. 1/1994, Curtea Constituţională a statuat că liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie. S-a considerat că legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a proceselor în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 125 al.(3) potrivit cărora „competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite prin lege”. Pentru situaţii deosebite legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, astfel încât liberul acces la justiţie să nu fie afectat.

Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea lor decât într-un cadru prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea unei singure căi de atac, cea a recursului în cazul anumitor litigii, esenţial fiind ca partea interesată să aibă posibilitatea recurgerii la un „recurs efectiv” în sensul art. 13 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Noţiunea de „recurs efectiv” reprezintă o cale procedurală prevăzută de legea internă efectivă în drept (efectivitate analizată în cauza Sabou şi Pârcălabu împotriva României) şi în practică şi care ar putea conduce la un remediu adecvat pentru orice încălcare constatată (cauza Parohia Greco-Catolică „Sfântul Vasile Polona” împotriva României) „fără a se garanta revizuirea unui proces”.

Se reţine că recursul – cale de atac reglementată de art. 299 Cod pr. civilă – răspunde exigenţelor art. 13 din CEDO, în sensul că reprezintă „ un recurs efectiv”, în care instanţa de judecată – în măsura în care este sesizată în termenul legal cu o cerere motivată în fapt şi în drept, conform motivelor prevăzute de art. 304 pct. 1-9 Cod pr. civilă – analizează legalitatea hotărârii atacate şi poate pronunţa o soluţie pe fondul plângerii.

În lumina jurisprudenţei C.E.D.O. se constată că dreptul la un proces echitabil nu garantează, sub nicio formă, exerciţiul a două căi de atac şi, cu atât mai puţin un rezultat favorabil pentru reclamant.

Conform dispoziţiilor art. 299 al.(1) Cod pr. civilă sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională.

Considerând inadmisibilitatea drept folosirea unui mijloc procedural de către o persoană căreia legea nu îi conferă îndreptăţirea sau pe care legea nu îl acceptă şi constatând că reclamanţii au formulat recurs împotriva unei decizii irevocabile, pronunţată de Tribunalul Constanţa în recurs, Curtea va admite excepţia inadmisibilităţii prezentei căi de atac şi va respinge recursul reclamanţilor ca inadmisibil.

De altfel, se reţine că acţiunea reclamanţilor a mai parcurs un ciclu procesual, iar sentinţa civilă nr. 23423/2008 a Judecătoriei Constanţa care a finalizat primul ciclu procesual a fost supusă recursului la Tribunalul Constanţa. La acel moment, reclamanţii C.A. şi C.A.L. au avut calitatea de intimaţi în recurs şi nu au pus niciodată în discuţie problema calificării căii de atac exercitată împotriva sentinţei civile nr. 23423/2008 a Judecătoriei Constanţa.

Decizia civilă nr. 248/C/01.06.2011

Dosar nr. 4060/212/2010

Judecător redactor Mihaela Popoacă