Romania vazuta de la Bruxelles

I. Bruxelles – locaţie de presă

Care au fost primele impresii când aţi început să lucraţi la Bruxelles?
Am început să lucrez la Bruxelles în 1997. Contează foarte mult şi cât ştii despre afaceri europene, deci knowledge-ul personal. La început trebuie să faci faţă unui şoc cultural, în care vezi lucruri interesante şi vezi lumi aşezate, foarte diferit de felul cum se văd din România. Trebuie să înţelegi un sistem nou şi să-ţi faci loc în acest sistem. Bineînţeles, nu agresiv. Contează foarte mult să înţelegi mecanismul, să înţelegi de unde poţi să-ţi culegi informaţia şi, după aceea, să înţelegi ce informaţie îţi este utilă. Deci, e o abundenţă de informaţii în Bruxelles, venind în special dinspre instituţii, dar şi dinspre sectorul privat (lobby-uri de afaceri europene). Şi trebuie să vezi ce poţi să „vinzi” în ţară, ca să fie interesant pentru publicaţia la care scri.
Au existat mari deosebiri între aşteptări şi ceea ce aţi găsit la Bruxelles ca locaţie de presă?
Există un respect pentru temele europene. Şi acesta trebuie văzut în contextul problemelor pe care le are UE. Problema numărul unu: comunicarea. Şi nu atât comunicarea în Bruxelles-ul european, cât comunicarea spre ţările membre ale UE, şi chiar în afara Uniunii. De asta lumea de aici e foarte atentă cu presa, fiindcă e un canal de comunicare spre cetăţenii europeni. Şi observ în instituţiile europene o frică de a nu greşi faţă de presă. Nu e un reproş. Dar se poartă foarte, foarte bine cu presa.
Cât timp v-a luat pentru a vă acomoda cu problematica UE şi cu Bruxelles? Care au fost obstacolele întâmpinate?
Eu am avut avantajul unui Master pe studii europene. Dar pentru un corespondent, pentru ca să fie eficient pe problematica europeană, e importantă prezenţa la Bruxelles. Pentru că Europa se face la Bruxelles şi prezenţa fizică aici este necesară. E drept, costă mult să întreţi un corespondent la Bruxelles, câteva mii de euro e greu să fie în bugetele, chiar şi ale televiziunilor. Dar îţi trebuie cel puţin 6 luni de acomodare, pentru ca, după aceea, să fii eficient. În acest timp îţi clădeşti relaţiile. Pentru că nu contează atât de mult ce ştii, cât pe cine poţi să accesezi să-ţi dea knowledge-ul despre un anumit subiect.
E necesară specializarea jurnaliştilor pe anumite politici ale UE. Politicile europene sunt foarte complexe, foarte tehnice, merg foarte vertical, pe două – trei politici. Apoi e momentul când trecem de abordarea „vom intra în UE şi suntem experţi pe extinderea europeană”. Trebuie să devină şi jurnaliştii specialişti pe anumite politici: de transport, energetică, de sănătate. Ceea ce e foarte greu şi îţi trebuie timp să te acomodezi, să ştii pe cine să întrebi, cine sunt experţii europeni pe problemă, pentru a realiza articole de bună calitate.
Există un jurnalist care poate fi considerat lider informal? Dar o instituţie de media?
Există mai multe publicaţii influente. EurActiv.com devine o presă influentă, având un rol de portal Internet, un fel de Google al afacerilor europene. Devine o sursă şi pentru alte media. Redactorul său şef, Willy de Bacher, e un nume pe lista jurnaliştilor. Dacă vorbim despre extinderea UE, îmi place foarte mult Oana Lungescu, de la BBC, expert pe acest domeniu; înţelege, pătrunde. Bineînţeles că are şi avantajul că lucrează pentru BBC World Service. Dacă întreabă cineva cine este expert pe extindere, toate listele încep cu Oana Lungescu. Domnul Riccardi, de la Agence Europe (Agenţia de presă Europa), este un nume. Editorialele dlui Riccardi sunt foarte influente.
Corespondenţii la Bruxelles sunt bine informaţi?
Aici sunt multe informaţii. Challenge-ul este să selectezi informaţiile interesante, care se pot vinde în ţară. Trebuie să ştii foarte bine şi legislaţia europeană, pentru a şti cum să comunici. Îmi place foarte mult cum scrie Iulian Tucă, de la Deutsche Welle, care e jurist la bază.

II. Relaţiile cu instituţia media

Cine iniţiază realizarea unui subiect privind UE?
Eu am o libertate foarte mare. Scriu ce vreau şi cum vreau, urmând unele „canale”. Adică trebuie să scriu ce e despre România. Dacă există, şi un unghi local, Cluj, care e însă foarte greu de atins. Dar se pot face anumite analogii. De exemplu, a fost foarte uşor, în perioada în care la Cluj era primar Gh. Funar, reprezentantul unui partid naţionalist cu tentă extremistă, să fac comparaţii cu Europa, unde lumea e mai deschisă, spiritele naţionaliste nu trec. Temele variază. Pot să anticipez evenimente, să relatez după Consilii, despre priorităţile preşedinţiilor semestriale ale UE. Există foarte puţine solicitări din ţară. Lumea, mai ales la Cluj… e greu de multe ori să formulezi o întrebare. Trebuie să ştii bine subiectul. Aşa cum la şcoală profesorul întreabă elevii la sfârşitul orei dacă au vreo întrebare şi nimeni nu are vreo întrebare, nu înseamnă că au înţeles foarte bine, ci dimpotrivă, că nu au înţeles.
Cum procedaţi?
O dată la 6 luni am o întâlnire la Cluj cu redactorul-şef, cu redactorul-şef adjunct, eventual şi cu coordonatorul departamentului politic, şi vorbim câte o oră despre ce se întâmplă la Bruxelles, ce se întâmplă la Cluj, fără agendă, fără structură, pentru a vedea care sunt tendinţele. Pentru că marea problemă a corespondenţilor care stau mult la Bruxelles este că încep să uite ţara, uită ce se întâmplă în ţară. Pentru mine a fost foarte important să nu rămân cu amprenta „România în 97”. România evolueză; trebuie să vezi dinamica ţării şi în acelaşi timp să fii la curent. De aceea, contează foarte mult şi ce se scrie în ţară despre integrarea României în UE. Nu neapărat ce scriu corespondenţii de la Bruxelles, ci ce scrie presa din ţară. E foarte important să vezi ce scriu alte persoane, ca să vezi care sunt subiectele de interes şi „ce se vinde”.
Cine ia decizia editorială? Se poate vorbi despre consens?
Redactorul-şef. Există un consens, pe baza discuţiilor.
După ce criterii alegeţi un subiect?
Interesul pentru România. Întotdeauna când redactez un subiect, mă gândesc la nişte personaje standard din oraşul respectiv. Mă gândesc cum priveşte articolul un profesor universitar, un muncitor care cumpără eventual ziarul şi e tentat să citească politică, un student. Trebuie să vizualizezi omul de rând care ia publicaţia respectivă, un director de companie care răsfoieşte pentru 5-10 minute cotidianul respectiv. E foarte important să vizualizezi cine sunt receptorii.
După ce criterii aprobă subiectele factorul de decizie?
Dacă e relevant pentru piaţă. Problema e mai ales pentru cei care scriu news-uri (ştiri), nu editoriale, analize, cum scriu eu. Eu nu întâmpin probleme. Articolele mele nu intră a doua zi, ci după o săptămână sau zece zile. Aşa le şi scriu. Mulţi ziarişti critică decizia editorială de a nu li se publica un articol. Eu cred că atunci când ai responsabilitatea de a scrie ceva pentru un cotidian, post TV, trebuie să înţelegi ce vrea media respectivă. Are o piaţă, o audienţă, care e informată sau nu despre subiectul respectiv. Dacă scri prea elitist, articolul respectiv poate să fie foarte bun, dar poate se pretează pentru altă publicaţie. Când te adresezi unui cotidian local, pe care îl citesc şi pensionari, poate şi muncitori, e altceva. Trebuie să anticipezi ce ţi s-ar putea „cenzura”, dar nu cenzură politică, ci din punct de vedere al conţinutului.
Există o instituţie de presă – lider informal?
E foarte important BBC, în contextul Bruxelles. BBC are şi o echipă numeroasă. Pentru BBC, Bruxelles, este al treilea sediu, după Londra şi Washington. Apoi, Financial Times, EurActiv.com, European Voice, Agence Europe (dar pierde teren. E un model al anilor ’80: buletin informativ, 16 pagini, în fiecare zi, în 4 limbi).
Descrieţi, vă rog, o zi tipică de corespondent la Bruxelles.
Citeşti mult. Editoriale, analize. E foarte interesant de unde îţi vin subiectele. Întâi îţi faci o idee: care ar fi mesajele pe care vrei să le transmiţi. Vezi un pic contextul politic, anticipezi momentele. De exemplu, acum s-ar vinde orice despre clauza de salvgardare. Poţi să faci unele speculaţii. Exemplu: cum s-ar vedea de la Bruxelles alegerile anticipate din România, sau fuziunea PNL-PD?
Care sunt principalele constrângeri editoriale?
Timpul de selecţie a informaţiei. E foarte mult de citit. Cum să mergi repede pe subiecte? Apoi, cum să identifici sectorul privat? Dacă scri numai opinia instituţiilor, e un articol „de lemn”. Lemn european, dacă pot spune aşa. Dacă încerci să găseşti actorii de pe piaţa nonguvernamentală şi sectorul privat (grupurile de lobby care sunt aici), articolul prinde consistenţă. Normal, e foarte greu să ai tot timpul opiniile acestora.
Dar provocări?
Multe şi foarte interesante. Marea problemă e să încerci să rămâi corespondent, să nu încerci să devii consultant, să dai sfaturi. Articolele trebuie să se refere la ce există. De multe ori, de aici se văd multe probleme, şi eşti tentat să te erijezi în lider, chiar în politician, în purtător de cuvânt al unui partid.
Care este importanţa informaţiilor privind UE pentru instituţia dvs. de media?
O pagină pe zi e politică şi, în cadrul acesteia, apar unu–două articole pe zi despre problematica europeană. Problematica europeană este acoperită prin: corespondenţele mele, ştiri de pe agenţii naţionale, iniţiative locale cu politicieni, despre tematici europene. E interesant de văzut dezvoltarea în ultimii 10 ani. La sfârşitul anilor ’90 (1997) se publica un articol pe săptămână. Acum: unu–două articole pe zi sau chiar mai multe, depinde de subiect. Observ că afacerile europene, integrarea europeană au devenit subiecte de interes.
Are media dvs. o politică de acoperire a problematicii UE?
Da.

III. Surse şi comunicare

Jurnaliştii din redacţie sunt informaţi cu privire la temele UE?
În ţară e greu de perceput Bruxelles-ul. De aceea, cine scrie, e bine să stea un pic în Bruxelles, să înţeleagă mecanismul european. Şi asta, în toate domeniile, nu doar în presă. Şi în sectorul privat, în consultanţă. Dacă nu vezi cum funcţionează mecanismul la Bruxelles, ai tendinţa să copiezi de la alţii, sau nu reuşeşti să comunici, de fapt, prin articolul respectiv. Reuşeşti doar să dai o informaţie brută, pe care poate nu o înţelegi nici tu, şi vrei să o înţeleagă alţii când citesc articolul. Tu trebuie să faci aici prima „digestie”, ca să dai ştirea, analiza, comentariul, pentru a doua „digestie”, în ţară.
Care sunt principalele dvs. surse de informare la Bruxelles?
Comunicate de presă. Între 30 şi 60 pe zi. Asta nu înseamnă că toate sunt interesante. Din punct de vedere al organizării, există acele briefinguri, în fiecare zi la ora 12, la Comisie. Există unele inţiative din partea unor comisari, de a organiza întâlniri cu presa. Deci, există un interes special din partea Comisiei, a Parlamentului.
Cum decurge comunicarea cu Comisia Europeană?
Bună, spre foarte bună. Nu am avut probleme, beneficiind şi de lejeritatea pe care ţi-o dă scrierea editorialelor. Nu am nici o problemă, dar nici nu am solicitat ceva special.
Primim foarte multe informaţii de la Delegaţia Comisiei Europene din România. Dar nu există un punct de contact românesc al Comisiei Europene la Bruxelles, cum există în Parlamentul European.
Cum decurge comunicarea cu Comisarul pentru extindere Olli Rehn? Unii jurnalişti români, corespondenţi la Bruxelles, s-au plâns de o lipsă de solicitudine din partea acestuia şi a cabinetului său faţă de presa din România.
Am avut o experienţă pozitivă cu cabinetul lui Olli Rehn. Nu am încercat până în momentul de faţă să îl abordez pe dl Olli Rehn, dar ce am văzut până în momentul de faţă din partea cabinetului său a fost o deschidere. E adevărat că, ce scriu eu sunt editoriale, analize, nu ştiri de ultimă oră. Îi înţeleg pe colegii mei care scriu pentru ştiri proaspete; şi chiar ştirea înainte de fi în gura Comisarului! În plus, Olli Rehn are o abordare mai nordică: „Hai să digerăm, să vedem întâi ce vreţi, şi după aceea vă voi răspunde”. E foarte important apoi să vedem contextul, agenda unui comisar. Pentru Olli Rehn, e foarte dificil să reacţioneze acum. E o perioadă foarte delicată. Raportul din 16 mai. Parlamentul e foarte important în perioada aceasta. Perioada 16 mai–16 iunie 2006, până la Consiliul European, e foarte critică, şi orice cuvânt se poate specula. O presă românească e citită pe Internet în acelaşi moment şi la Bruxelles, ea se află şi pe masa altor comisari, şi a Parlamentului European. Deci, probabil există o reţinere, din punct de vedere al sensibilităţilor, al nuanţelor, privind acestă clauză de salvgardare.
Cum decurge comunicarea cu Parlamentul European?
Parlamentul European are acum o foarte bună dinamică, de când există şi traducerile în limba română. Există un departament de presă în limba română. Sunt trimise şi primite în timp real 3-4 comunicate pe zi în limba română. Miruna Matei coordonează Serviciul de presă în limba română al Parlamentului European. Acesta are o eficienţă foarte bună.
Cum decurge comunicarea cu Consiliul?
Decurge ceva mai greu. Sistemul de acreditare îngreunează comunicarea. Dacă tot ne acredităm o dată, la Comisia Europeană, de ce mai este nevoie să mă acreditez de fiecare dată, pentru fiecare summit. Nu e birocraţie mare, dar trebuie ceva hârtii. Nu numai la summit, dar şi la evenimente mai speciale, cum ar fi vizita Preşedintelui Bush, e nevoie de acreditare specială. Pentru cei ce nu stau permanent în Bruxelles, e şi mai greu. Sugestie: legitimaţia de presă de la CE să fie valabilă şi pentru summit-ul Consiliului.
Cum evaluaţi calitatea surselor oficiale ale UE? Dar noua strategie de comunicare a UE?
Comunicarea la nivel european pare încă ceva ad hoc. Nu neapărat instituţiile sunt foarte responsabile. Poate ar trebui implicate mai larg şi alte sectoare, cum ar fi sectorul de afaceri. De exemplu, dacă ne referim la două proiecte ale UE – piaţa internă şi euro. Ele au fost de succes întrucât sectorul de afaceri a fost implicat. Dacă ne referim la alte două proiecte – extinderea europeană şi Constituţia europeană – din punctul de vedere al impactului asupra cetăţenilor, ele nu sunt de succes. Extinderea s-a făcut, funcţionează, dar la nivel de cetăţeni (din cele 15 state), nu este încă digerată. Iar Constituţia, nici atât. Poate abordarea aceasta, instituţii şi un pic de sector nonguvernamental, nu ajunge. Trebuie implicate şi sectorul de afaceri, şi presa. Trebuie ca UE să descopere noi modalităţi şi să vedem ce se comunică. Nu e vorba despre cenzură, ci despre ce fel de informaţie, către cine, cum este transmisă. E mult de lucru în domeniul acesta şi soluţia nu e uşoară.
Purtătorii de cuvânt comunică în mod adecvat?
Da. Sunt toţi profesionişti.
Care sunt sursele de informare pentru reuniunile Consiliului?
Comunicate plus surse informale.
Există o politică de lobby în rândul jurnaliştilor de la Bruxelles? Cum se explică faptul că anumite informaţii importante apar în anumite publicaţii, cum ar fi Financial Times, chiar în ziua în care sunt făcute publice la Bruxelles?
Când vorbeşti de o presă influentă, cum e presa ango-saxonă, Financial Times se detaşează. Este ziarul care face diferenţa. E atât de important FT pe piaţa asta încât un articol în FT face cât toate celelalte. Un articol într-un colţ în FT e mai important decât 10 articole în diferite publicaţii. Majoritatea companiilor, firmelor de consultanţă sau chiar oficiali ai UE dau prioritate lui FT, ca să fie siguri că apare o informaţie importantă. Deci, apar scurgeri clare de informaţie către FT, şi dinspre segmentul oficial, şi dinspre cel privat.
Se poate vorbi despre o politică de lobby făcută de unii oficiali europeni?
De unii oficiali, da. Dar nu numai de oficiali europeni, de politicieni europeni. Aceştia au în spate multe şi importante firme de comunicare (consultanţă), care îi ajută. Ei conlucrează cu sectorul privat ca să aibă rezultate. Problema trebuie văzută şi din punctul de vedere al consultanţilor. Consultanţii lucrează şi pe proiecte publice, şi pe private. Aşadar, sectorul privat lucrează şi pentru instituţii. Administrativul de la Bruxelles e de fapt numai un aparat juridic, care lansează licitaţii, monitorizează etc.

IV: Audienţa

Ce subiecte despre UE interesează target-ul publicaţiei dvs.?
Tot ce scrii despre România. Procesul de extindere domină agenda. Este însă foarte greu să secţionezi, să mergi pe politici, chiar dacă sunt subiecte mari. Energia, transporturile. Sunt subiecte elitiste pentru un cotidian local, dificil de abordat, prea tehnice. Am încercat să văd ce unghi de interes românesc, şi chiar local, regional (scriind pentru o publicaţie locală) există, şi de fiecare dată să nu alunecăm în kitsch sau spre senzaţionalul efemer, spre scandaluri care ar face prima pagină. Există în ţară şi un public care vrea să înţeleagă în mod real ce înseamnă integrarea europeană, şi asta am încercat să prind de fiecare dată. În Cluj, prinde bine dacă faci comparaţie în special cu Ungaria. Şi nu pentru că citeşte minoritatea maghiară. Ci pentru că e mult mai important dacă zici Ungaria decât dacă zici Bulgaria. Acum Bulgaria are o conotaţie importantă dată fiind această cuplare, dar nici acum nu prezintă foarte mult interes.
Ce mai prinde foarte bine e dacă încerci să strecori ceva ce lumea nu citeşte în alte publicaţii. Să nu dublezi sau triplezi informaţia pe care lumea o citeşte şi în cotidianele mari sau o recepţionează la televizor. E o abundenţă de informaţie în România, în special după ce au apărut televiziunile acestea cu ştiri la o oră sau la jumătate de oră. E foarte greu să te baţi cu televiziunile. Important e să-i dai cititorului un mesaj, un unghi mai interesant. Exemplu: se poate juridic să nu fie 1 ianuarie 2007 sau 1 ianuarie 2008 aderarea? Da. Se poate juridic să fie aderarea la 1 septembrie 2007. Am încercat să speculez ce a fost cu aderarea celor zece, la 1 mai 2004, nu la 1 ianuarie 2004. UE are şi o tendinţă de a da soluţii îmbârligate. Exemplu: în 2003 există economie de piaţă în România dacă… În care fiecare intepreta ce voia. Exemplu: Nu doar 16 mai va fi important, când Olli Rehn va prezenta Raportul, ci şi 16 iunie, când Consiliul va decide. Încerc să explic ce e cu integrarea europeană. Pe mulţi nu îi va afecta aproape de loc, în sensul imediat. Să vedem că integrarea europeană e ceva sectorial, nu numai global.

V. Viitorul

Ar trebui să se facă o pregătire specifică pentru corespondentul pe teme ale UE?
E foarte important să vadă lumea că Bruxelles devine un pol de presă. Bruxelles este poate cel mai mare pol de presă mondial. Dacă ne referim la SUA, ziariştii se împart între Washington şi New York. La Bruxelles, cu 3000 de ziarişti, e cea mai mare densitate de ziarişti. Informaţia e la primă mână. Părerea mea e că va veni presă mult mai multă şi trebuie ca ziarele care se respectă şi televiziunile să aibă corespondenţi permanenţi. Şi nu doar ad hoc, să vină jurnaliştii cu avionul prezidenţial sau cu Prim ministrul când semnează ceva. Trebuie trecut de faza „ne strângem mâinile şi facem poze”, la faza de conţinut.
România are nevoie, ca şi celelalte ţări, de o presă foarte bine implementată la Bruxelles. O presă care poate să dea semnale chiar şi politicului românesc. Îmi amintesc că în 2003 şi 2004 jurnaliştii polonezi sesizau probleme foarte delicate. Deci e foarte important pentru România să aibă aici o presă care ştie, care trece de senzaţional, care scrie pe conţinut, îşi urmează sursele şi observă ce e important. România va fi a şaptea putere ca număr de voturi după ce intră în Uniune şi va decide foarte mult. E important ca lumea să ştie cum votează România pe legislaţia de vin sau pe cea de ciocolată. Ai intrat, ai responsabilităţi. Responsabilităţile presupun să-ţi faci temele şi să înţelegi procesul respectiv.
În România avem foarte mulţi specialişti în teorie de integrare europeană, dar practica e foarte greu s-o faci numai de la Bucureşti. E important ca un jurnalist să înţeleagă mecanismul instituţional, legislativ, să înţeleagă interesele geostrategice ale ţărilor, deci un fel de politică europeană şi internaţională. Lumea trebuie să fie deschisă, să discute. Sunt necesare cursuri de comunicare. Un ziarist trebuie să ştie să comunice, cum să interacţioneze. Nu doar frustrat. Îţi faci prieteni. Comisia Europeană monitorizează şi dacă există jurnalişti care scriu tâmpenii, adică lucruri neverificate şi minciuni, şi îi dau afară, le retrage legitimaţia.
Se poate vorbi despre un jurnalism european comun mai multor culturi jurnalistice naţionale?
Trebuie să vedem întâi cum stau lucrurile din punct de vedere lingvistic. Limba e o barieră de exprimare. E foarte greu să începi să scrii în limbă străină articole complexe.
Există diferenţe naţionale la nivelul practicii jurnalistice, sau putem vorbi despre convergenţa între practica jurnaliştilor din diferite culturi profesionale?
Relaţia este foarte bună între presa de la Bruxelles. Nu e o competiţie, de fapt, între cei 3000 de ziarişti. Ei discută, pentru că sunt multe lucruri tehnice şi e bine să ai colegi, să te ajuţi. Normal că ai un unghi de vedere liberal sau unul social-democrat, depinde despre ce scrii. Deja jurnaliştii de la Bruxelles formează o echipă şi sunt ambasadori foarte buni ai UE. Dar există şi unii jurnalişti care trebuie să scrie rău despre UE, în special cei din presa britanică. Asta nu înseamnă că, scriind rău şi criticând, faci un rău.
Consideraţi că există o identitate europeană?
Eu sunt un european care îmi trag rădăcinile din România. Nu poţi să treci, să uiţi de unde ai plecat. Aceasta e marea problemă, în special a esticilor. Trebuie să înţelegi să-i respecţi pe alţii, indiferent de unde ar veni. Bruxelles este un hibrid internaţional extraordinar. Melanjul acesta de două culturi, olandeză şi franceză, pe structura Bruxelles-ului, naşte o entitate belgiană foarte relaxantă. Majoritea europenilor se simt acasă la Bruxelles. Ar fi de analizat care este diferenţa între european şi internaţional. Sunt 250 de români la Bruxelles, care lucrează în afaceri europene: presă, consultanţă, secretariatele fundaţiilor europene, ONG-uri, grupuri de lobby, care lucrează pe lângă Misiune.
Ei cum sunt? Sunt mai mult europeni?
Depinde de persoană. Lumea trebuie să se adapteze. E foarte important să fii apreciat. Foarte mulţi lucrează pentru entităţi care nu sunt româneşti. Trebuie să te acomodezi. Trebuie să devii european. Dacă nu, te elimină sistemul.