Războiul nevăzut

Spălare de bani la Casino Paris în Bucureşti

Până de curând, israelianul „aclimatizat“ în Ro­mâ­ni­a Eli Mo­she Avi¹ locuia într-un luxos apartament din zona Res­ta­u­rantului Budapesta din Bucureşti (ce era deţinut de Sorin Beraru). Cu­nos­cut ca om de afa­ceri, niciodată nu a fost prea clar conturul şi amploarea afa­ce­rilor sale în Ro­mâ­nia, dar apro­piaţii săi vor­beau în şoaptă despre traficul ilegal de arme al acestuia şi des­pre traficul de droguri în sectorul 5 al Bucureştiului. Şofe­rul său per­so­nal, chiar, era unul din­tre rechinii mai mici ai lumii inter­lope bucu­reş­tene.

Obiceiul lui Eli la sfârşit de săptămână era acela de a frecventa cazinourile bucureştene, îndeosebi ca­zinoul israelian Paris (VIP Casino s.r.l.), re­bo­­te­zat la un moment dat Vegas, din incinta Hotelului Bucureşti (sau ce a mai rămas din acest hotel când era renovat spre a fi operat ca Radisson)². Atunci când câştigă, el câştigă foarte puţin, une­ori însă pierde (săptămânal) câteva zeci de mii de dolari, ceea ce nu îl întristează, căci acesta este scopul ur­mă­­­rit şi rolul său în reţea. Poate pierde astfel şi peste un mi­lion de dolari pe an în cazinouri, iar ca el mai sunt şi alţii. Când şo­ferul său, ţinut pe un salariu destul de mic, a ob­­ser­­vat pier­derea imen­sei sume de 30.000 de dolari într-o sin­gură noap­te, i-a spus: „Eli, ce te faci?“, acesta i-a răs­puns fă­cân­­du-i cu ochiul: „Nu erau banii mei! Mi-au fost daţi să îi pierd astăzi aici!“

Cei care câştigau „la masa“ la care pierdea Eli, erau la rândul lor cetăţeni israelieni. Ei veneau de joi sau de vi­neri seara cu una sau două curse charter Tel-Aviv - Bu­cu­reş­ti, şi se cazau în condiţii din cele mai avan­tajoase, ob­ţi­nu­te frau­dulos (prin mituirea directorilor), la Hotelul Bucu­­reşti¹. Pre­ponderent erau is­ra­elieni bărbaţi, vârstnici, octo­ge­nari chiar². Pentru ei erau mo­bi­lizate toate pros­ti­tu­a­te­le din recepţia hotelului sau din ca­zi­nou. Aşezaţi la me­se­le de joc, ei câştigau frumoasele sume pier­du­te de Eli şi de alţii ca el. În acest fel, banii negrii din traficul de droguri din Bu­cureşti (ob­­ţinuţi de multe ori prin ruinarea fami­li­ilor ti­ne­ri­lor de­pen­denţi), plecau din România ca bani curaţi (cu bon de la casieria cazinoului), fiind chipurile „câş­tigaţi“ cin­stit la ma­sa de joc. Evident, în toată această sche­mă este ne­­ce­sa­ră şi com­­plicitatea conducerii ca­zinoului, ceea ce s-a do­vedit a nu fi o pro­blemă. Cei care tre­bu­iau să câştige, câş­ti­gau, iar ju­că­torii oca­zi­o­nali, ca un făcut, pierdeau mereu.

Unii dintre „câştigătorii“ israelieni erau doar un mo­­­­dest grup finan­ţator al afacerilor negre cu droguri din Ro­­mâ­nia, ce pusese la bătaie ca­pi­talul propriu sau chiar cre­­dite per­sonale luate de la diverse bănci străine, şi care acum îşi înca­sa câş­ti­gu­ri­le de la mafie.

Sub presiunea Asociaţiei Organizatorilor de Cazinouri (a lui Fredy Robinson, deci), încercarea din 2001 a statului român de a im­po­zita câş­ti­gurile jucătorilor direct în cazi­nou a fost anulată după numai câ­te­va luni. „Dacă vrea să-şi plătească impozitele este treaba lui şi a fiscului, nu a noas­­tră“, susţineau afaceriştii. Acum, legislaţia cere jucă­to­­rului să-şi de­clare singur câştigul. În acelaşi an (2001) s-a de­clan­şat „Războiul cazi­nourilor“, când şapte companii au dat în judecată Garda Finan­ci­a­ră după ce au primit o amendă de opt milioane de dolari. To­tul a început de la legea ce s-a aplicat timp de câteva luni în 2001 şi prevedea im­po­­­zi­ta­rea cu 10% a câştigurilor cli­enţilor, banii trebuind opri­ţi di­rect la ca­si­eria cazi­no­u­lui şi vărsaţi către bugetul de stat. Nici unul dintre cele şapte cazinouri nu a fă­cut-o. Procesul cu Casino Palace-ul a fost câştigat de Gar­da Financiară.

Şi patro­nii is­ra­e­li­eni ai Casino Paris au ignorat drep­turile sta­tu­lui român, lăsân­du-şi com­pa­tri­o­ţii evrei cu câş­­ti­gu­rile ne­ta­xate cu 10% (taxă ce trebuia reţinută de cazi­nou şi văr­­­sată sta­tu­lui), neplătind nici im­po­­zitul aferent pro­­­fitului cazinoului, aspecte des­co­pe­rite final­­mente tot de că­­tre Gar­da Financiară.

Scandalul a izbucnit abia în februarie 2002, când a de­venit evi­dent că „adevăraţii jucători şi-au găsit aproape în­tot­dea­u­na închise porti­ţe­le pentru eventualele câştiguri… Firesc ar fi ca atunci când la «Paris» ţi-au găurit buzunarele de zeci, poate sute, de mii de dolari, disponibilitatea ma­­na­ge­rilor pen­tru eleganţă în faţa jucătorilor casei să fie ab­so­lu­tă… Ca un făcut, în această locantă mai mereu se pierde [mai puţin de către clien­te­la casei, israeliană - n.n.]. Se câş­ti­gă, la schimb, com­pania pros­ti­tu­a­telor…“¹.

Curând apar la iveală şi rezultatele investigaţiilor Găr­­zii Financi­a­re, rezultate care îl acuză pe directorul isra­e­li­an al ca­­­zi­no­ului, Asal Hari Acher Shimon, care obţinuse drept de muncă tem­porar în România. Rezultatul con­tro­lu­lui ara­tă că dimen­si­u­nea câştigurilor ce au plecat din Ca­si­no Paris în buzu­narele câş­ti­gătorilor în mai puţin de un an, de­pă­şea valoa­rea de 5 milioane dolari SUA (170,28 mi­li­arde lei vechi), din care Shi­mon n-a reţi­nut cei 500.000 da­to­raţi ca taxe statului român, aşa cum nici câş­ti­gu­rile cazi­no­ului, ca profit, n-au fost impozitate.

În cursul anului 2003, Casino Paris a fost închis, iar Shimon a dispărut în paradisul infractorilor inter­na­ţi­o­na­li, sta­tul Israel. Schimbând firma prăvăliei, cazinoul a mers mai departe. El s-a chemat Casino Vegas, fiind de­ţi­nut de MGM Casino, un serele înfiinţat de israelianul Ofir Bar­nes. Când administratorul israelian al Casino Paris, Asal Shimon, a dis­­părut în 2003, a «vândut» tot inventarul noii firme cu pa­­tronat is­ra­e­li­a­n, astfel încât statul român s-a mai ales cu pra­ful de pe tobă. Nici măcar stu­­­foa­sa firmă luminoasă a ca­zi­noului nu a fost schimbată, înlo­cu­indu-se doar cuvântul Paris cu cel de Vegas!

$

Patentul general

Şi alte cazinouri israeliene din Bu­cureşti au fost prinse că fură sta­tul român. „Trei din­­tre cele mai cunoscute cazinouri bucureştene - Casa Ver­nes­­cu, Plaza Casino Club şi Blin­do Casino - se regăsesc pe lista nea­gră a Fis­cu­lui, fiecare dintre ele înregistrând debite de or­dinul miliardelor nevi­ra­te la bugetul statului“ scria Curen­­tul în 2003. Pentru a mai re­cupera din banii da­to­raţi sta­tu­­lui, agenţii fiscali români au fost chiar nevoiţi, la un mo­ment dat, să pună un se­ches­tru temporar pe toate mesele de joc ale Plaza Casino Club.

La Cazinoul Casa Vernescu de pe Calea Victoriei (Ca­si­no Palace), controlat de puternicul afacerist israelian Fredy Robin­son prin firma Queen Investment, situaţia era şi mai gra­vă. La acea dată cazinoul datora sta­tu­lui ro­mân taxe ne­vi­ra­te de apro­a­pe 2 milioane de dolari ame­ri­cani. De ace­ea, sta­tul a pus se­ches­­tru pe cele două limuzine de lux Lin­coln ale ca­zi­no­­ului, cele­bre în Bucureşti datorită lungimii lor neo­biş­nu­it de mari, ve­hi­­cule cu care sunt plim­baţi jucă­to­rii străini ce joacă zeci de mii de dolari la mese. Este cu­ri­os că Fredy Robinson nu avea banii datoraţi statului ro­mân, dar făcea în schimb diverse spon­so­rizări, cum este cazul lu­cră­rii Româ­nia Iudaică, 2000 de ani de con­tinuitate, prin care se ara­tă românilor că evreii sunt înainte-stă­tători faţă de ei pe acest pământuri.

Soluţia sechestrului pe bunuri a fost impusă de fap­tul că pa­tro­nii cazinourilor au patentat o inginerie menită să îm­piedice statul român de a-i atinge, având banii la adă­post. Pe mo­tivul unui mare necesar de li­chidităţi băneşti în ca­zino, da­to­rită spe­ci­fi­cului activităţii, ei îşi ţin conturile ban­­care nea­li­men­­tate. Al­te­ori, băncile comerciale asociate aces­tor pa­troni nici nu se obosesc să bage în seamă deciziile Mi­nis­terului Fi­nan­ţelor în privinţa mă­su­ri­lor de exe­cu­ta­re sili­tă, luându-şi obiceiul „neonorării din par­tea unor so­cie­tă­ţi ban­care a titlurilor executorii trans­mi­se de către or­ga­ne­le de exe­­cutare în vederea încasării obli­ga­ţiilor res­tan­te faţă de bu­ge­­tul de stat prin poprire asupra dis­po­ni­bi­li­tă­ţi­lor băneşti“, se ara­tă într-un raport in­tern al Direcţiei ge­nerale de con­trol fiscal din cadrul M.F. de la începutul anu­lui 2004.
În urma controlului de la finanţe, cazinoul Blindo şi-a de­cla­rat în­ceperea procedurilor de faliment, pentru o da­to­rie de 2,2 mi­lioane de dolari, deşi a continuat să fun­cţi­o­ne­ze în ca­drul ho­te­lu­lui Hilton-Athenée Palace.
„Regele cazinourilor“

Nefiind singur în branşă, acest su­pra­­nume şi l-a câş­ti­gat totuşi un israelian, pe nume Ofer Ma­xi­­­­mov, ce şi-a sta­­bi­lit centrul acţiunilor la Bucu­reşti. Prin­ci­pala sa ac­ti­vi­ta­te infracţională era spălarea de bani, şi nu i s-ar fi în­tâm­plat nimic dacă nu ar fi gre­şit spă­lând şi cei 50 de mili­oane de dolari de­la­pi­daţi în 2002 de sora sa, Esther Alon, di­rec­toa­re de in­vestiţii la banca israeliană Trade Bank.

Prima grijă a lui Maximov a fost să „piardă urma ba­nilor“ la jo­cu­rile de noroc, însă cazi­no­u­ri­le unde Maximov „a pierdut“ marile sume de bani erau de­ţi­nute de asociaţi sau cunoscuţi de ai săi. Maxi­mov şi amicii săi se pre­gă­teau chiar să îşi des­chi­dă pro­pri­ul cazino, la Sinaia, într-un spaţiu pus la dispoziţie de Hotelul Anda, dorind astfel să îşi capita­li­ze­ze afa­ce­rea. Aso­ciaţii săi israelieni din cazi­no­ul de la Sinaia erau cunoscuţi la rândul lor în urma mai multor scan­da­luri legate de cazinouri sau magazine duty free.

Poliţia română avea deja informaţii că „Maximov face parte din­tr-o reţea internaţională care se ocupă nu doar de jo­curi de noroc, ci şi de spălare de bani, trafic de dro­guri etc. Prin inter­me­diul unor indivizi cu­nos­­cuţi drept «jum­peri», firme­le din subordinea lui Maximov încasau mari sume de bani re­zul­ta­te din câştigurile jucătorilor. Reţe­aua con­­­dusă de Maximov are în­cren­gături în zeci de ţări, de pe mai multe continente.“

Şi Interpolul îl căuta pe Maximov de mult timp, pen­tru multe in­frac­ţiuni de delapidare şi înşelăciune în formă agra­­­vantă, pentru care avea mandat de ares­­tare inter­na­ţi­o­nal. El a fost găsit însă numai de către Poliţia is­ra­eliană, du­pă ce sora sa a comis dela­pi­da­rea din anul 2002 pe teri­to­ri­ul Israelului. Se pare că israelienii cu­noş­te­au exact loca­ţia aces­tuia, căci au in­tenţionat chiar să trimită un coman­­do cu misi­unea de a-l lichi­da, dar fi­nal­­­mente au decis să cola­bo­reze cu Poliţia româ­nă în ares­tarea sa.

Ce nu anticipase Maximov, a fost faptul că fur­tul de la Trade Bank-Tel Aviv avea să se transforme într-un imens scan­dal politic, da­torită cu­nos­cutelor sale relaţii cu poli­ti­ci­e­nii isra­elieni. Scan­dalul a con­dus la si­tu­a­­­ţia ca bursa de la Tel Aviv să fie puternic zguduită, indicele acesteia scă­zând cu două pro­cen­te. Shekel-ul, moneda naţională a Israelului, a scă­zut şi el, în raport cu celelalte valute, după ce timp de 10 zile mai multe filiale ale băncii Trade Bank şi-au închis porţile.

Faţă de amploarea evenimentelor, autorităţile isra­e­li­­­e­ne nu mai puteau închide ochii. Ele au contactat Poliţia ro­­mâ­­nă şi, în seara zilei de 15 mai 2002, Ofer Maximov a fost ares­tat într-un apar­tament din Bucu­reşti, plecând făcut pa­chet, cu că­tuşe pe mâini, pe direcţia Tel Aviv-Israel. Des­pre faptul că Po­li­­ţia isra­e­li­a­nă nu este la fel de prom­ptă cu in­­fracţiunile co­mi­­se îm­po­tri­va Ro­mâniei de către Sorin Bera­ru, Shi­mon Nahor şi alţii, pre­sa română co­men­ta: „De ce? Aceş­tia au ce­tă­ţe­ni­e is­­raeliană şi legea in­terzice ex­­tră­da­rea pro­priilor cetă­ţeni“.



Firma grupului lui Maximov era Nimfa Comimpex srl (avându-i ca acţionari pe israelienii Ofer Maximov - 40%, pe un­chiul său, Mor Yehuda - 25%, pe Erlich Nehemia de la ca­zi­no­urile bu­cureştene - 25%, plus încă o rudă de-a lui Maxi­mov, pe nume Victor Ni­şulescu - 10%), firmă spe­ci­a­li­za­tă în jo­curi de no­roc, ce de­ma­­ra deschiderea cazinoului praho­ve­an. Odată Ma­ximov extrădat în Israel, Erlich Nehe­mia, nu­me greu în afacerile cazi­no­u­rilor din România, pre­tindea des­­pre cazinoul de la hotelul Anda, Casino Maxim, că: „Nu are nici o legătură cu Maxi­mov, nu vi­ne de la numele lui. Vine de la câştiguri la ma­ximum!“. În­tre angajaţii noului ca­­zi­nou a apărut de la în­ce­put şi di­rec­­toarea de protocol evre­i­că din cadrul pri­mă­riei Sinaia, Lu­ci­­ferina Meyer.

Acest Erlich Nehemia, numit de salariaţii cazi­no­u­lui drept „Hemi“, este născut pe 15 octombrie 1965 în Isra­el. Ocupându-se de diverse afa­ceri în România de la în­ce­pu­tul anilor ’90 declara în 2002 că el este sin­gu­rul „in­ves­ti­tor“ la cazinoul din Sinaia: „Aici sunt banii mei 100%. Pe Ma­­­ximov l-am pus aşa, pentru că l-a recomandat unchiul său Mor Yehuda, în care am mare încredere. Dar acum o să-l scot din firmă, şi am ter­mi­nat bâlciul!“. Nu a reuşit să explice însă cum, într-o firmă pe care sus­ţi­nea că o con­tro­lea­ză, familia lui Maximov (Yehuda şi Nişulescu) deţinea ma­jo­ri­ta­tea. Unde trebuia să funcţioneze ca­zi­no­ul lui Maxi­­mov, într-un corp de clădire alipit hotelului Anda, a început să funcţioneze un cazinou „italian“ cu exact acelaşi nu­me, Casino Maxim, deţinut însă de fir­ma Syno Ma­xim Casino srl, înfiinţată la Sinaia în chiar anul ie­şi­rii din scenă al lui Maximov, 2002, şi care, la vedere, are un ac­ţi­onariat itali­a­no-româno, în afacere fiind asociat şi pro­pri­etarul român al hotelului, ală­turi de mandatarii ita­li­eni, pre­supuşi inter­me­di­ari ai evreului italian Stam­bouli, asociatul israe­li­e­nilor de la Casino Bucur şi de la alte cazinouri bucureştene.

De fapt, evidenţa firmelor care desfăşurau la 1 au­gust 2006 o ac­ti­­vitate legală de cazinou în România, arată că ma­jo­ritatea sunt înfiinţate după episodul arestării lui Maxi­mov (2002), precum (numele firmei nu co­res­punde numelui „de scenă“ al cazinoului): Queen Investments Inc (a lui Fredy Robinson; din 1993), Grand Casino srl din Bucureşti (1999), Ca­si­no Bastione srl din Timişoara (2002), Seven Seas srl din Ga­laţi (2002), Rose International srl din Bu­cu­reşti (2002), Prin­cess Planet srl din Bucu­reşti (2002), E & Pun­to International Co srl din Bucureşti (2002), Fortu­na­to In­­ter­national srl din Iaşi (2003), Em­pi­re International Game Worls din Bucu­reşti (2003), MGM Casino International srl (fostă Vegas Casino) din Bu­cu­­reşti (2003) ş.a. O reţea de cazinouri bucureştene, apărută ulterior, se chea­mă Maxbet, un astfel de cazino funcţionând în clădirea din locul fos­tu­lui restaurant Mediaş (P-ţa Iancului).

Fredy Robinson

Privind deschiderea celuilalt cazinou din Sinaia, cel mare, afa­ce­rea a fost demarată din 2003, prin inter­me­diul unor off-shore-uri olandeze (de fapt din An­tilele Olan­deze)¹, care i-ar fi aparţinut tot lui Ofer Maximov şi altor israelieni, cf. Junalului Naţional (din 10 ianuarie 2005).

«Cazinoul din Sinaia» este considerat emblema sta­­ţi­­u­nii, fiind un ade­vă­rat palat construit pe la 1900. Astăzi Si­na­­ia este un ade­­vă­rat fief is­ra­elian, de când israelianul Eli­a­hu Rasin a do­bân­dit şi Hotelul Sinaia şi a concesionat spa­ţi­ile aces­­tu­ia pentru di­fe­ri­te baruri, cofetării, fast-food-uri al­tor evrei. Pentru redeschiderea cazinoului israelienii au cre­at un s.r.l. special, numit Casino SA Sinaia, cu care au în­chi­ri­at de la primărie clă­­di­rea cazinoului istoric, ce le-a con­ce­si­o­­nat-o pentru 20 de ani, cu tot cu 9.000 mp de teren şi cu drep­­tul de a ex­plo­ata restul bu­nu­rilor, acti­vi­tă­ţi­lor şi ser­vi­ci­ilor pu­bli­ce afe­ren­­te, contra 136 mii de euro pe trimestru. La des­chi­­derea cazi­no­u­lui, la sfâr­şitul lui 2003, a participat, plin de impor­tan­ţă, chiar şi pre­fec­tul de Prahova, dar după aceea toate au­torităţile plân­geau şi după clă­dire şi după bani. Pri­măria a reuşit să blocheze conturile fir­mei, dar aces­tea erau aproape goale, căci nu se lucra cu ele.

În primele luni ale anului 2004, deşi în conflict cu sta­­tul român prin activitatea de la Cazinoul Palace (Vernescu), isra­e­li­­a­nul Ro­bin­son s-a adre­sat primăriei Sinaia pentru a pre­lua con­­trac­tul de concesiune a Cazinou­u­lui Sinaia, având în vedere că in­stan­ţe­le de judecată au dat dreptate pri­­mă­riei, prin eva­cu­area silită a S.C. Casino S.A. Sinaia şi rezili­e­rea con­­trac­tului ce îl avea pe Maximov în spate.

Astfel, în mai 2004, grupul Queen, deţinut de Robin­son, cerea pri­mă­riei Sinaia, prin direc­­­torul israelian Chanan Schiffer, să-i cedeze clădi­rea în condiţii de renegociere a con­­trac­tu­lui (pen­tru mai puţini bani), deşi aceas­ta intenţionase chiar să păstreze renumitul palat în administrare proprie pentru a or­ga­ni­za un Centru Inter­na­ţi­o­nal de Conferinţe¹. Afa­­ce­rea lui Robin­son în cazinoul is­toric prahovean a durat cel pu­ţin un an, dar a eşuat mai apoi, astfel în­cât în Sinaia de azi funcţionează doar Maxim Casino, ca­zi­­nou ce arbo­re­a­ză ostentativ drapelul… italian.

Reamintim că „imperiul ruletei“ lui Robinson (evreu de ori­­gi­ne bă­că­uană), pe lângă cazinourile bucureştene, mai cuprindea un cazinou la Chişinău, unul pe Internet, sau în alte ţări pre­cum Gre­cia, Maroc, Ugan­da. Grupul israe­li­an (Fredy Ro­bin­­son, Yigal Zil­kha şi Chanan Schiffer) mai de­ţi­neau Eu­rom­Bank (fosta Dacia Felix), pe care au vândut-o că­tre a doua bancă israeliană Leumi Le - Tel Aviv, o com­pa­nie pro­­ducătoare de mar­mu­ră, un post tv (nefuncţional) şi o so­ci­etate de asigurări.

Cum arătam şi în lucrarea Politica filo-Sionistă a României (ca­pi­tolul Ofiţerii israelieni demarează afacerile româneşti), Fredy Robinson a venit în România la începutul anilor ’90 odată cu un val de „investitori“ israelieni ex-militari croiţi să înfiinţeze şi cazinouri şi alte afaceri:

„Din grupul adus în România făcea parte Enrico Aidan, fost luptător în rezistenţa tripolitană, mai apoi lucrător la King David Hotel în Tel Aviv. La ideea acestuia se în­fiinţează două societăţi, SC Queen In­vest­ments SRL şi Casa Vernescu SRL, propri­etatea a două mari com­pa­nii israelite, Queen Investe­ments şi Double Contact. La conducerea aces­tora s-au re­găsit mai mulţi foşti lu­cră­­tori sau colaboratori ai serviciilor is­ra­eliene - Zwika Greenbaum, Cha­nan Schiffer, Freddy Robinson, Liviu Mandler (ultimii doi implicaţi în falimentarea şi în preluarea băncii Dacia Felix), Enrico Aidan, Marius Salomon (evreu născut la Baia Mare, ulterior emi­grat în Is­rael, lucrător al Mossad în Africa de Sud, pensionat şi refugiat în Bu­cu­reşti în cadrul programelor speciale de protecţie ale serviciilor israe­li­e­ne). Prin aceste firme se în­fi­in­ţează cazinoul Casino Palace în Casa Ver­nescu de pe Calea Victoriei, în Bucureşti, clădire cedată de Uniunea Scri­itorilor prin Mircea Dinescu (care a rămas prieten cu Freddy Robinson) ².

Alt vechi lucrător Mossad venit cu grupul la începutul anilor ’90 a fost Mircea Bleher (un evreu născut la Timişoara, fiu al lui Braha Bleher), care a servit ca pilot de elicopter în armata israeliană, fiind ulte­ri­or ra­co­lat de serviciile de informaţii. El a dat în România o serie de tunuri finan­ci­are prin firmele Best Service Com şi Pacific Motors, ce au făcut obiec­tul multor scandaluri: „Afacerea Skoda 2“, „Afa­ce­rea Daewoo“ sau „Afacerea Pia­ggio“, derulate cu ajutorul celei mai mari bănci de stat româneşti de atunci, precum BRCE-ul sau Bancorex-ul. În acele vremuri ale anilor ’90, când „janquetteria“ evreiască in­va­da România, adică turismul jocurilor de noroc sau de gambling, existau doar „două cazinouri mari şi late, unde se jucau vouchere emise în Israel şi se ridicau câştigurile tot acolo“: Palace-ul de la Casa Vernescu şi ca­zi­noul Blindo de la hotelul Sofitel - Word Trade Center, proprietatea unor foşti fot­ba­lişti evrei, David Azulai, Eli Ohana şi Nissim Zoar, şi aceştia în legătura şi protecţia Mossad.

Tot de nu­me­­le lui Dinescu se mai leagă o bună afacere a is­ra­e­li­­­a­nu­lui, căci CNSAS-ul (Consiliul Naţional pentru studierea Arhivelor Secu­­­ri­­tă­ţii), în conducerea căruia s-a aflat şi Mircea Dinescu, a închiriat de la Robinson în 2001, pentru 40.000 de euro pe lună, se­di­ul din str. Dragos­la­ve­­le nr. 2-4, în susbsolul căruia să ţină arhiva de dosare pre­lua­te de la SRI, după ce a re­fu­zat sediile „necores­pun­ză­toare“ oferite de guvern, aces­ta ne­­fiind sediul CNSAS, ci un „depozit“ (altul este la Popeşti-Leordeni).

Israelul ca un „El Dorado

al hoţilor“.
Crima organizată

Cetăţean elveţian, evreul Jean Ziegler, ex-membru al par­la­men­tu­­lui elveţian şi al celui european, şi-a propus să facă o ca­rieră din pre­tin­­sa combatere a criminalităţii orga­ni­za­te la ni­vel european, demonizând ruşii sau românii, dar nesuflând nici o vorbă despre infractorii de origine evre­ias­că. Autor al unor studii în domeniu, pentru a ascunde rea­li­­ta­tea că ma­jo­ritatea in­fractorilor ruşi au nume evreieşti, Zie­gler fo­loseşte în ca­zul aces­tora iniţialele.

Chiar şi în faţa evidenţei că Israelul este marele com­­plice şi arti­zan al criminalităţii economice, adăpostind toţi in­­frac­torii evrei daţi în ur­mă­rire şi căutaţi de organele pena­le ale ţărilor europene, Ziegler caută ex­pli­caţii ce de­no­tă lipsa de obi­ec­tivitate şi de bună credinţă.

În lucrarea sa de referinţă, Seniorii crimei-Organizaţii secrete con­tra democraţiei, el relatează cazul multi­mi­li­o­na­ru­lui rus Serghei Majarov, care, locuind la Paris, în data de 22 no­iem­brie 1994 este asasinat la co­man­da unui asociat al său, prie­ten din copilărie, despre care ne spune că se numeşte „O.M.“, pentru reglarea conturilor în împărţirea sumei de 1,5 mili­oa­ne de dolari. Ziegler nu ne spune că O.M. ar fi evreu (camuflând şi acest nume ca atâtea altele din lu­cra­rea sa, singura ne­ca­mu­fla­rea a numelor evreieşti fiind în cazul când consideră că poa­te să laude respectivele per­so­naje), dar iată ce scrie:

„O.M. dispăruse în Israel.

Deschid aici o paranteză: se întâmplă frecvent ca naşi cău­­taţi în Europa să dispară în Israel. Asta nu înseamnă că aceas­­tă ţară este un El Dorado pentru seniorii crimei orga­ni­za­te [ba chiar este pen­tru infractorii evrei, existând ne­nu­mă­rate exemple în acest sens -n.a.]. Lupii stepelor din Est fo­lo­sesc Israelul pen­tru un alt motiv: orice nou imigrant poate, după câteva luni, să cea­ră un paşaport. Poate după aceea să părăsească ţara când vrea, fără ca paşaportul să-i fie anulat. Un paşaport israelian este cartea de iden­titate ideală pen­­tru Europa de Vest…“.

El sus­ţine că ar fi posibil, deşi nu aduce nici un sin­gur caz ca pro­­bă în acest sens, ca infractorii israelieni să nici nu fie evrei, ci ruşi sau in­di­­vizi de altă naţionalitate din estul Euro­pei care au înşelat vigilenţa au­to­rităţilor isra­e­li­e­ne dobândind ce­tă­ţe­nia mult râvnită, şi asta deoarece „au­­to­­ri­tă­ţile ra­bi­ni­ce is­ra­e­li­e­ne, care, teo­re­tic, înlătură cazurile îndo­iel­ni­ce, sunt copleşite de mun­că“, adică ar putea face greşeli.

Nimic mai perfid în această atitudine, deoarece: 1. Nu exis­tă nici un astfel de caz dovedit; 2. Nu poţi explica astfel nu­mă­­rul foarte mare de infractori israelieni dispăruţi în Israel, du­pă tunurile date în Europa; 3. Pro­blema o re­pre­­zin­tă Israelul în­­su­şi, care acordă azil secret tuturor evre­i­lor cău­taţi prin Inter­pol pentru infracţiunile (de regulă tu­nuri fi­nan­ciare) comise pre­­­­tu­tin­deni în lume, nici unul din­tre aceş­tia nefiind localizat şi predat de către autorităţile is­ra­e­li­e­ne. Sunt bine cunoscute so­­li­ci­tă­rile poliţiei române, rămase fără răspuns, în cazurile Sorin Schmuel Beraru (Bar Or Shmuel), Shi­mon Nahor (Her­şcovici), Maria Vlas, Elan Schwart­zen­berg. „Se în­tâm­plă frec­vent ca naşi căutaţi în Europa să dis­pară în Israel“, o spune chiar Ziegler. Ce în­seam­nă aceasta? Că însuşi Is­ra­elul are o mare vină, prote­jând ast­fel, la vedere, afa­cerile cri­mi­nale.