Războiul nevăzut
Supunerea Industriei Uşoare Şi a celei Farmaceutice
Yüklə 6,05 Mb.
|
Supunerea Industriei UşoareŞi a celei FarmaceuticeComuniştii evrei, capitalişti ai românilor Kibbutz-urile israeliene reprezintau un vestigiu al modelului comunităţii comuniste, în care principala valoare o reprezintă munca membrilor comunităţii (evrei de rând), şi nu acumularea de capital. Ei bine, lucrurile au început să se schimbe. Kibbutz-urile au hotărât să devină capitaliste muncindu-i pe arabi sau pe... români. „Centrele manufacturiere israeliene gen kibbutz au investit în construirea de noi fabrici… România fiind una din ţările ţintă datorită costurilor reduse ale forţei de muncă şi unor scutiri de taxe“, scria în martie 2006 Afacerea, periodic al Camerei de Comerţ şi Industrie Bucureşti. Aflăm astfel că „industria kibbutzurilor“ plasa în perioada 2006-2010 cca 200 milioane USD în construirea a noi fabrici israeliene producătoare de pereţi izolanţi de polistiren şi foi de plastic. „Motivarea acestei extinderi vine din faptul că piaţa israeliană este saturată în acest sens, potenţialul [intern] de extindere este deci limitat, [în timp ce] cererile peste hotare sunt în creştere. Costurile de transport în străinătate, pe de o parte, şi unele scutiri de taxe din afara Israelului, pe de altă parte, au condus la ideea construirii de fabrici chiar la locurile unde cererea este mare. S-a constat că este mult mai ieftin să se producă în afara Israelului decât să se exporte, datorită taxelor, cheltuielilor de transport şi forţei de muncă ieftine în ţări precum România…, ţara favorită în acest sens“ (Afacerea). „România este considerată una dintre cele mai interesante zone pentru companiile israeliene - arăta în acelaşi timp şi Arnon Arbel, ataşatul economic al Israelului la Bucureşti -, este încă o ţară unde investitorii mijlocii şi, bineînţeles, marile corporaţii găsesc «zone albe»… iar intrarea în piaţa comunitară deschide porţile Europei pentru exportul propriilor mărfuri“. La 26 februarie 2006 statul român a semnat acordul prin care companiile „româneşti“ şi israeliene ce produc împreună vor putea exporta produsul finit în UE fără taxe vamale (România este prima ţară ce semnează un asemenea acord cu Israelul, în folosul planurilor afaceriştilor israelieni). Şpagă de un milion de dolari prin ambasada Israelului de la Bucureşti În mai 1998 sindicatele din industria uşoară manifestau în centrul Bucureştiului cerând să fie oprită participarea la licitaţiile pentru privatizarea industriei uşoare a escrocilor israelieni Sorin-Shmuel Beraru, Moshe Pesach, Moshe Goren şi asociaţii acestora. Concomitent ei depuseseră la Ministerul Justiţiei o cerere de urgentare a dosarelor în care firmele acestora erau acţionate pentru uriaşele datorii ce le aveau faţă de S.C. Novatex-Piteşti şi Fabrica de vată din Buftea (S.C. Sanbuftex), dosare pe care israelienii reuşiseră cu o suspectă uşurinţă să le suspende pe termen lung în instanţa comercială a Tribunalului Bucureşti. Care era situaţia la acea dată, şi pericolul pe care salariaţii l-au semnalat inutil autorităţilor? Că o grupare mafiotă israeliană, după ce a ridicat marfă de zeci de milioane de dolari din întreprinderile româneşti ale industriei uşoare, marfă pe care a vândut-o, fără să-şi plătească datoriile faţă de aceste întreprinderi, încerca să le cumpere la preţuri de nimic pentru a le spolia definitiv sau pentru a le lichida. Chiar aceasta a fost schema aplicată de Sorin Beraru şi acoliţii săi la nivelul întregii economii româneşti Cei câţiva poliţişti şi procurori cinstiţi, care s-au luptat mai târziu cu caracatiţa, nu au mai reuşit stoparea jafului, întreaga vină fiind a acelor funcţionari români corupţi care s-au lăsat mânjiţi, vânzătorii de ţară. Unul dintre principalii acţionari ai acestor întreprinderi era SIF Moldova, adică, formal, cetăţenii români care au participat la aşa zisul «Program de Privatizare în Masă». Dar nu aceştia au într-adevăr un cuvânt de spus despre destinul întreprinderilor la care chipurile, prin SIF, erau proprietari, ci funcţionarii porniţi a le vinde, nu a le administra, şi care, pe deasupra nu mai erau incomodaţi în procedurile lor de rigorile legii privatizării, rigori care se impuneau numai societăţilor din patrimoniul statului (FPS). (În consiliile de administraţie ale acestor SIF-uri apăreau ca „alese“ peste noapte rudele personalităţilor politice, cum a fost cazul sorei premierului Adrian Năstase, Dana Barb, administrator la SIF Muntenia.) „Îngrijorat“ chipurile de dividentele acţionarilor de la SIF Moldova, un director al acesteia, Emil Bădică, răspundea salariaţilor că nu îl interesează soarta acestor întreprinderi şi pe mâna cui intră (adică a celor ce le-au spoliat de fonduri): „Eu nu pot limita participarea la licitaţie a unor firme… Ba, prima obligaţie a SIF Moldova este să obţină cel mai bun preţ pentru cei aproximativ 50.000 de acţionari pe care îi are… Clauzele pe care le cer sindicatele în contract sunt valabile în cazul F.P.S., cel care reprezintă statul; SIF este doar o societate privată“. Presa vremii explica însă poziţia iresponsabilă a conducerii SIF Moldova prin faptul că preşedintele acesteia, Matei Alexandru, avea o suspectă prietenie, „la cataramă“, cu „investitorii“ evrei conduşi de Sorin Beraru, care îşi propuseseră să acapareze, între altele, şi industria uşoară românească, care aducea la acea vreme 31% din aportul valutar al ţării, respectiv se pregătea ca tot ceea ce ţinea de producţia de fire de bumbac şi stofe textile (inclusiv pentru mobile) să intre în controlul monopolist al israelienilor prin firma Atlantic Holding Group. Dintre toate instituţiile statului sesizate, Curtea de Conturi (sub conducerea lui Ioan Bogdan), a fost singura ce a demarat o anchetă oficială şi a reţinut o gaură de peste 70 de miliarde lei dată Fabricii de vată de la Buftea, dată de către Sorin Beraru, Moshe Pesach, Moshe Goren şi Ionel Sufer până în 1995. Directorul fabricii, Florin Gheorghiu făcea eforturi disperate să recupereze banii şi să salveze fabrica, singura cale legală fiind însă aceea a justiţiei, motiv pentru care fabrica avea pe rol la secţia comercială a Tribunalului Bucureşti dosarul 3624/1996. Soluţionarea urgentă a dosarului era vitală pentru supravieţuirea fabricii. Cu toate acestea, aplicând vădit iresponsabil procedura civilă, instanţa, la cererea israelienilor, suspendă judecarea cauzei comerciale până când va fi soluţionată ancheta şi cauza penală privind o fostă directoare a fabricii1. Având în vedere că fusese stabilită o datorie certă a grupului israelian către Sanbuftex de Curtea de Conturi a României, nici un motiv nu putea rezista în faţa judecătorilor, ca aceştia să considere că această cauză poate atârna în vreun fel de o altă cauză, penală. Mai mult, recursul fabricii s-a rătăcit prin Tribunalul Bucureşti şi nu a mai plecat la Curtea de Apel, ceea ce l-a făcut pe directorul Sanbuftex-Buftea, Gheorghiu, să declare peste tot că „cea mai coruptă clasă din România este Justiţia“ şi să înainteze un memoriu preşedintelui tribunalului, arătându-i că fabrica are peste 1.000 de salariaţi, fiind totodată cea mai mare fabrică din ţară producătoare de materiale sanitare pre şi post operatorii, fabricând vată, pansamente, feşe, tifon şi alte produse de uz medicinal. Arătând aberanta soluţie judecătorească el cere să se ia măsurile ca dosarul să fie deblocat şi „să fie înaintat spre competentă soluţionare la Curtea de Apel Bucureşti“. Până la ce nivel ajunge implicarea oficialilor israelieni în acţiunile de rapt economic din România o dovedeşte un episod uluitor relatat de presă. Într-o bună zi, în 1998 directorului general al fabricii din Buftea, Florin Gheorghiu, i se oferă pentru a uita de datoria firmei Ocean Trading s.r.l. (recte Sorin Beraru, Moshe Pesah şi alţi „afacerişti“ israelieni), precum şi pentru a i se cumpăra complicitatea la privatizare, o servietă cu suma de 1 milion de dolari de către israelianul Ivon Dilon, nimeni altul decât ataşatul comercial al Israelului în România. Deşi oferta nu a fost primită, afacerea a continuat în favoarea escrocilor. Episodul de mai sus este reprezentativ pentru modul în care s-a procedat pentru ca peste 80% din industria uşoară românească să intre pe mâna unor evrei, în general ascunşi în spatele unor firme off-shore create în paradisuri financiare. În aceeaşi situaţie se află şi industria de medicamente românească. Peste 50% din cea privată este controlată de către evrei. Cazul lui Jacob Fonea este grăitor. Având cetăţenie română, nu numai israeliană, el apare în topul celor mai bogaţi români cu o avere de cca 10 milioane de dolari. Evreu născut la Iaşi cu domiciliul în Haifa-Israel, el a devenit la finele anilor ’90 proprietarul celui mai mare producător de stofe din România, fabrica Dorobanţul din Ploieşti, care i-a oferit numai în anul 2003 un profit de 800.000 de dolari. El mai deţine fabrica de medicamente Farmaceutica Arcatim din Timişoara (cu vânzări anulale de 3 milioane de dolari), fiind coproprietar şi la fabrica de uleiuri din Braşov, Lubrifin (profit net: 2,7 mil $).
Un alt magnat evreu a preluat după 1990 cinci fabrici de confecţii din România, astfel că pentru el muncesc acum cca 8.000 de români. Cu reşedinţe în Bucureşti, Tel Aviv şi în Canada, la Toronto, Joseph Seroussi este preşedinte al aşa-zisei Asociaţii a Investitorilor Străini din România, deţinând fabricile de confecţii Ikos Conf (trei milioane de dolari profit anual) şi Norada din Odorheiul Secuiesc, Serconf din Botoşani, Serca din Călăraşi, TJR Industries din Tulcea şi altele, cu care în 2002 a obţinut un profit de nouă milioane de dolari. Întreaga sa afacere cu confecţii din România valorează 180 milioane de dolari, având şi un lanţ de magazine, No.36 (unul chiar în centrul Bucureştiului), prin care este reprezentat al mărcilor Pierre Cardin şi Bruno Saint Hilaire în România, Moldova şi Israel. Fabrica de la Botoşani a lui Seroussi a luat în 1993 un credit nerambursat de la Bancorex de 14 miliarde de lei. Fratele său, miliardarul Edouard Seroussi, l-a mituit cu 500.000 de dolari pe Ezer Weizman, preşedintele Israelului, ceea ce, devenind public, a provocat un scandal ce a dus la demisia acestuia în anul 2000. Acest Seroussi, fratele miliardarului de la noi, a dispărut brusc în timpul anchetei, cu ocazia unui incendiu provocat, la Monte Carlo, o probabilă înscenare a morţii. Şi cunoscuta fabrică bucureşteană Adesgo a intrat în proprietatea companiei israeliene Argaman Industries din anul 2002, ce l-a numit preşedinte pe Dan Norton Siegler, (zis Dany Zohar) după ce acesta provocase o cădere a profitului de milioane ca preşedinte israelian la Hotelul Bucureşti (SC Bucureşti Tursim SA). Un alt asalt dat de israelieni în România este cel pe piaţa farmacilor, după ce mai întâi au excelat în a fi furnizori privilegiaţi de medicamente. Astfel, firma israeliană New-Pharm a deschis din 2005 un lanţ de farmacii de tipul drugstore, caracterizate printr-un număr triplu de produse comercializate şi o suprafaţă de cel puţin trei ori mai mare decât a unei farmacii obişnuite. Imperiul ce creşte. Imperiul economic israelian al asociaţilor lui Sorin (Shmuel) Beraru se întinde peste industria uşoară românească. El cuprinde printre altele Filatura Românească de Bumbac, Grupul Industrial Titan, Stomobi S.A., Chibro S.A., Criotex S.A. Oradea, Flamura S.A., Comautosport S.A.1, Grupul Industrial Titan, Vata Românească S.A., sau Phoenixmed S.A., care la un moment dat aproape monopolizase piaţa farmaceutică (având depozite în Botoşani, Galaţi, Craiova, Constanţa, Bucureşti, Alba Iulia, Iaşi etc.) Teva Medical Romania S.A. ş.a. Despre aceste întreprinderi preluate „cu cântec“ pe la statul român, presa românească a tras inutile semnale de alarmă: „Vândute pe bani foarte puţini şi cosmetizate cu elegante inginerii financiare…“, scria un săptămânal bucureştean. «Partenerii» juridici ce au intrat în aceste combinaţii, adică „cumpărătorii“, sunt firme off-shore create în paradisurile financiare: Atlantic Holding Group, East Horizont Ltd., Dean Product Ltd., World Pharm Ltd., Pharmatech Bahamas, East Invest Ltd (Insulele Virgine) etc., acţionarii fiind evrei precum Sorin Beraru (România-Israel), Ionel Sufer, Moshe Pesach (Israel), Elize Cemel (Israel), Hadar Yehuda (Israel), Greenberg Meir (Israel), Weiss Cornelio (Argentina), Weiss Shima (Israel). Trebuie spus că numai privatizarea de la CiCo S.A. a fost anulată, dar numai după ce Sorin Beraru & Comp devalizaseră societatea de câteva milioane de dolari, folosind Banca Populară Furnica. Obrăznicia maximă a lui Beraru, rezultă din faptul că, deşi nu se prezintă la procesul penal ce îl are la Tribunalul Bucureşti (pentru privatizarea frauduloasă realizată), luând termene de amânare de câte şase luni, la 29.04.2004 el încearcă ca, printr-o pseudo-„Adunare Generală a Acţionarilor de la CICO-S.A.“ să-şi impună proprii administratori. La începutul anului 2001, Comisia pentru cercetarea abuzurilor a Senatului României, prin Ion Honcescu, sesiza toate instituţiile statului „pentru stoparea acestui jaf şi incriminarea persoanelor vinovate“, deoarece „rezultă în mod evident caracterul fraudulos al privatizării mai multor societăţi comerciale, reaua credinţă în respectarea clauzelor din contractele încheiate cu F.P.S., ingineriile financiare între societăţile comerciale controlate de dl. Sorin Beraru, cu grave consecinţe privind fraudarea bugetului de stat cu peste 1000 miliarde lei, precum şi în plan social, adică realitatea neagră a disponibilizării a peste 1000 de salariaţi“. Senatorul dezvăluia şi alte ţinte economice ale cartelului israelian: cumpăra de la F.P.S., prin off-shore-ul Multisistem Industry SRL, pentru numai 475 milioane de lei, fabrica Reco S.A. implicată în producţia de vată, tifon albit şi produse farmaceutice, concedia cei 200 de salariaţi şi scotea din România activele fabricii, pe care chipurile le vindea sub formă de deşeuri, pentru ca apoi în străinătate să le valorifice la adevărata valoare. Grupul reuşea apoi, printr-o inginerie pe piaţa bursieră, să intre şi în posesia societăţii Diham S.A., care deţinea şi Complexul Turistic Pustnicu din Brăneşti. Fabrica Flamura, preluată tot de la stat, au devalizat-o şi au concediază salariat. Cazuri similare s-au înregistrat în mai multe locuri din ţară, arăta Ion Honcescu. Ancheta a scos la iveală vinovăţia funcţionarilor români de la Fondul Proprietăţii de Stat, care au fost arestaţi pentru scurt timp (Alin Giurgiu şi Dan Gozia, implicaţi şi în privatizarea frauduloasă a Hotelului Bucureşti, tot cu israelieni), în timp ce Sorin Beraru o tăia rapid în Israel, unde mai târziu se întâlnea cu premierul român Adrian Năstase. Deşi urmărit general şi internaţional, Beraru a rămas liber, ca şi complicii săi. Mai mult, pentru a salva proprietăţile din România, o parte a grupului (Pesah) a mimat în Israel un proces împotriva lui Beraru. Aranjamentul preluării bogatei societăţi CICO S.A. de către Beraru a constat în complicitatea funcţionarilor de la Fondul Proprietăţii de Stat care au transmis gratuit întreprinderea către SIF Muntenia (ca rezultat al unor „compensări“ reciproce),şi apoi a preşedintelui SIF Muntenia, care, folosind procedura vânzării pe Rasdaq a înstrăinat rapid, pe un preţ de nimic societatea către Beraru. A urmat devalizarea societăţii, căreia i s-au furat milioanele de dolari de către „noul proprietar“1.
„Sorin Beraru încă din luna martie 1999, după ce a aflat că S.C. CICO SA are disponibil în cont suma de 8,5 milioane de dolari şi peste 10 miliarde de lei, cât şi un patrimoniu important, a întreprins toate demersurile necesare pentru a deveni acţionar majoritar la această societate cu scopul de a controla banii şi activele societăţii în interesul societăţilor pe care le conducea prin interpuşi. Privatizarea s-a dovedit ulterior a fi fost frauduloasă, Beraru trăgând sfori şi corupând în acest sens. Devenind acţionar majoritar şi-a numit proprii administratori la CICO S.A., şi a plasat banii societăţii, 3,65 milioane de dolari, la Cooperativa Furnica, sub motivaţia unei dobânzi duble. În realitate a putut astfel să folosească, printr-un artificiu de credit şi prin fals, întreaga sumă în favoarea societăţilor în care avea interese şi pe care le controla: Multisistem Industry SRL, Interagent SRL, Phoenixmed. Vom reţine că inculpaţii au săvârşit infracţiunea de spălare a banilor prin transfer de valori (trecerea unor sume de bani dintr-un cont în altul în cadrul aceleiaşi instituţii bancare), disimulând ulterior provenienţa şi mişcarea acestor sume prin contracte de depozit şi credite nereale…“. Reamintim că Beraru s-a folosit în „afacerile“ derulate în România de firme off-shore cu sedii în paradisuri fiscale (Bahamas, Belize, Insulele Virgine Britanice), şi de cooperative de credit ce ofereau avantajul neamestecului BNR. Trebuie spus că asupra procuroarei care a condus ancheta penală s-au făcut uriaşe presiuni pentru a muşamaliza Rechizitoriul (până la urmă realizându-se unul dintre cele mai mari flagranturi, oferirea mitei de câteva sute de mii de dolari de către emisarii israelieni ai lui Sorin Beraru). Unul dintre cei inculpaţi este preşedintele SIF Muntenia, Teodor Mihăescu, cel care a împărţit cu nonşalanţă banii cetăţenilor: 700.000 de dolari la Banca Română de Scont, un milion de dolari direct lui Sorin Vântu şi cinci milioane lui Sorin Beraru. Acest T. Mihăescu (coleg la data evenimentelor, la SIF Muntenia, cu sora premierului Năstase), se întâlnea pe ascuns la Ruse, în Bulgaria, cu Sorin Beraru, când acesta era dat în urmărire. Imensa fraudă legată de privatizarea şi devalizarea întreprinderii CI-CO S.A. (Halele Obor din Bucureşti), pentru care israelianul Sorin Beraru are dosar penal în România şi se ascunde în Israel, i-a făcut pe acţionarii israelieni să-şi ascundă proprietăţile româneşti în spatele unor firme off-shore. Cazul cel mai concret este cel al reţelei de farmacii Phoenix Pharm S.A., care este controlată de către israelieni prin firma World Pharm Ltd. creată în Insulele Virgine, şi cu care au participat la privatizarea parţială a fabricii româneşti Antibiotice S.A. Iaşi, listată pe bursă din 1997. Flagrantul În iunie 2002 se întâmplă un eveniment. Un israelian şi doi poliţişti români corupţi, Chaim (Heny) Stainberg, Udangiu şi Badea, sunt prinşi pe o terasă din parcul Herăstrău din Bucureşti încercând să transmită avansul dintr-o o mită de 1,5 milioane de dolari pentru procuroarea ce se ocupa de cazul penal Cico-Beraru, pentru ca aceasta să accepte în instanţă revocarea mandatului internaţional de arestare al lui Beraru (şi să îi facă astfel scăpaţi pe israelieni şi pe complicii lor români). Giorgiana Hosu, procurorul ce instrumenta dosarul „Beraru“ era considerată un procuror extrem de sever, rezistent la presiuni de orice natură, care nu acceptă influenţe de nici un fel. Sorin Beraru se văitase până atunci că nimeni nu reuşea „să se apropie de ea, nici şefii“. Cu două săptămâni înainte de flagrant, în lumea presei evreieşti se cunoştea că un ziar israelian avea un material în care era vorba despre doi generali români care ar fi primit mita de 600.000 de dolari pentru a clasa dosarul lui Beraru, fiind vorba totodată şi despre „sponsorizarea unui partid politic românesc, printr-un important politician din Israel, cu un milion de dolari“. Şpaga oferită în schimbul muşamalizării anchetei lui Sorin Beraru se ridica la suma totală de 1,5 milioane de dolari. Prima tranşă, de 500 de mii de dolari, trebuia plătită pentru emiterea deciziei revocare a mandatului de arestare şi de cercetare în stare de libertate, restul urmând să fie plătiţi după ce apărea în România, Beraru în persoană, pentru a rezolva cu toată lumea. Oamenii cheie ai flagrantului au fost lt.col Dan Hosu (şef de compartiment din I.G.P.) şi soţia sa, Giorgiana Hosu, procuror ce instrumentează dosarul CICO S.A. şi a emis mandatul de arestare pe numele lui Beraru. Încercarea disperată a israelianului de a revoca mandatul de arestare a condus la soţul procuroarei Hosu, pentru care a găsit doi intermediari, tot poliţişti, pe lt. Romeo Badea (de la Secţia a 5-a de Poliţie din Bucureşti) şi lt. Ion Undangiu, (de la IPJ Ilfov), foşti subordonaţi ai lui Dan Hosu în perioada când acesta conducea Biroul Judiciar al Secţiei de Poliţie 2. Timp de patru luni de zile, cei doi poliţişti au încercat să-l convingă pe locotenent colonelul Hosu să intervină pe lângă soţia sa în favoarea lui Beraru. Dan Hosu a raportat însă situaţia superiorilor săi, şi astfel i s-a cerut să accepte jocul. În mai 2002 poliţiştii Undangiu şi Badea au fost în Israel, la Tel Aviv, pentru a pune la punct planul personal cu Sorin Beraru. Atunci s-a stabilit ca din tranşa de 500.000 de dolari, 200.000 le vor reveni lor doi. Cu câteva zile înainte, ei au mers la Budapesta, crezând că de acolo vor primi banii, apoi au fost în Belgia, de unde au luat 100.000 de dolari de la Limor Segev, fiica lui Beraru, şi unde au discutat cu unul dintre apropiaţii lui Beraru despre plata întregii sume. Grosul plăţii fusese promis a fi realizat printr-una din firmele lui Fredy Robinson (Eurombank sau Cazino Vernescu), ceea ce indică implicarea Mossad-ului. Dealtfel, sub tehnică, cei doi poliţişti români i-au relatat colonelul Hossu că ei ar lucra pentru Mossad. Pentru rezolvarea completă a problemei, Beraru arunca în joc între 600.000 şi 1.500.000 de dolari, iar ancheta ulterior a scos la iveală lucruri periculoase pentru clasa politică. S-a mai aflat şi că legătura dintre omul lui Beraru, israelianul Stainberg, şi poliţiştii Undangiu şi Badea a fost realizată de un căpitan de la Secţia a 3-a de Poliţie, care a primit în Bucureşti două spaţii comerciale (de magazin) de la Stainberg. Pentru serviciile aduse lui Beraru, căpitanului i s-a redus chiria pentru magazine de la 6.000 la 2.000 de dolari pe lună. Întâlnirea şi flagrantul au avut loc în 14 iunie 2002, la ora 19, pe o terasă din parcul Herăstrău. Cei doi poliţişti corupţi aveau asupra lor avansul la prima tranşă, 100.000 de dolari. După câteva schimburi de cuvinte, conform înţelegerii, Hosu a cerut să vadă banii. Când pe masă a apărut punga cu teancul de dolari noi, el a răsturnat masa cu sticle peste cei doi, dând astfel semnalul. După o încăierare scurtă, poliţiştii corupţi au fost încătuşaţi şi urcaţi în dube. Între cei arestaţi s-a aflat şi partenerul de afaceri al lui Beraru, Chaim Stainberg, luat însă de acasă. El superviza şi supraveghea acţiunea de mituire, ceea ce a şi recunoscut într-un fel (ar fi fost o „sponsorizare“ pentru un serviciu secret român). „Dosarul lui Sorin Beraru - scria Adevărul în 18 iunie, cu ocazia flagrantului - cuprinde 17 volume. Este vorba de privatizări frauduloase, de câştigarea unor licitaţii trucate pentru aprovizionarea sistemului sanitar românesc cu materiale consumabile… Beraru a devenit stăpân peste Reco, Diham, Flamura, FRB, Mecapol, Comautosport, Chibro, Stomobi, toate din Bucureşti, Criotex Oradea şi Saltex Salonta. Cu ajutorul prietenului său, Moshe Pesach, şi al firmei acestuia MT Trading din Las Vegas, a constituit societatea Multisistem Industry, cu ajutorul căreia a câştigat zeci de licitaţii de la Fondul Proprietăţii de Stat. Aşa a reuşit, în dispreţul legii şi cu complicitatea conducerii FPS, să creeze un adevărat imperiu şi să încaseze milioane de dolari fără să mişte un deget. Afacerea Cico este unul din nenumăratele exemple ale sprijinului primit de Beraru de la autorităţile române. Acum, convins că-n România totul este posibil, Beraru s-a gândit să cumpere şi justiţia română. Un procuror cinstit şi un poliţist ce au rezistat tentaţiilor i-au dejucat însă planurile.“ Abia în 22 ianuarie 2003 presa afla amănunte picante din interiorul anchetei penale. Astfel, Evenimentul Zilei titra: „Henry Steinberg a mărturisit cui urma să-i dea 600.000 de dolari pentru eliberarea lui Beraru“, precizându-se chiar un prenume, Adrian, cu referire directă la primul-ministru Adrian Năstase, fapt pe care însă, ulterior, Steinberg l-a retractat. Contactele infractorilor israelieni cu vârfurile clasei politice au reieşit din înregistrările secrete efectuate în pregătirea flagrantului, dar şi din declaraţiile lui Steinberg. Astfel, când în 1999 Beraru a dorit să-şi recupereze cei 500 de mii de dolari pe care îi vărsase către „firma“ creată de Marius Opran (un apropiat al lui Ion Iliescu) în Cipru ar fi vorbit cu Adrian Năstase şi în câteva luni a primit banii înapoi. Când a început să aibă necazuri penale pentru privatizarea CICO-s.a., în curat stil mafiot, Beraru s-a întâlnit cu amicul său Sorin Ovidiu Vântu, care i-a pus la dispoziţie relaţiile sale cele mai înalte, cam în acelaşi timp în care Vântu îi spunea administratorei fondului său de investiţii dezalizat chiar de el, FNI, Mariei Vlas, să se ascundă în Israel. A urmat apoi încercarea de întâlnire a preşedintelui Ion Iliescu în iunie 2001, când Beraru era deja fugit din România, având mandat internaţional de arestare. Preşedintele se afla în Bruxelles, la Hotelul Excelsior, când Beraru l-a sunat pe mobil pe Marius Opran, care îl însoţea pe preşedinte, cerându-i aranjarea unei întâlniri cu Ion Iliescu. Beraru ar fi fost refuzat de Opran (care-i mai purta pică că fusese pârât la Năstase!?). A urmat întâlnirea cu Adrian Năstase de la Tel Aviv, în Israel, în timpul unei vizite oficiale, dată însă peste cap de vigilenţa presei româneşti. Despre alte contacte media nu a aflat încă, dar Beraru a perseverat şi, recent, evenimentele demonstrează că israelienii au obţinut chiar ceva rezultate. Că, totuşi, Ion Iliescu avea o „slăbiciune“ la evrei, o dovedeşte atitudinea sa faţă de israelianul infractor Aharon Schwarz, pe care l-a graţiat înainte de Paştele lui 2004. În urmă cu câţiva ani, acesta furase 200 de mii de dolari de la BRD (Banca Română de Dezvoltare). Încă din momentul reţinerii sale, pe 17 martie 1999, procuratura a refuzat însă să emită un mandat de arest preventiv, iar Aharon a fost pus, după 24 de ore în libertate. După cinci zile, procurorii, lămurindu-se cu cine au de a face, emiteau totuşi mandatul de arestare, dar era rapid eliberat, căci în iulie Tribunalul admitea cererea lui de judecare în stare de libertate. Cu toate acestea, la 15 mai 2001, israelianul era condamnat definitiv la 12 ani de închisoare, dar, aflându-se în stare de libertate, fugea din ţară, iar „prietenia“ cu procurorul general Tănase Joiţa (sau cu cineva şi mai sus pus) îi asigura, în octombrie 2001, suspendarea executării pedepsei dictată de instanţă. Şi a mai fost şi graţiat de Iliescu. Suspendarea s-a făcut în condiţiile în care Aharon Schwarz se sustrăgea executării pedepsei, fugind din ţară şi fiind dat în urmărire internaţională. Dorind să-şi continue „afacerile“, la două zile de la data când procurorul general al României a semnat actul prin care se suspenda executarea pedepsei, Schwarz s-a întors în România. Ghinionul israelianului a fost că afacerea de tip mafiot a apărut în presă, iar Tănase Joiţa a dat înapoi, revocând suspendarea pedepsei, aşa că Schwarz a intrat rapid în închisoare. În această situaţie, „bolnav“, ca şi restul infractorilor cu protecţie (şi Steinberg ţipa din închisoare că e bolnav pe moarte), Aharon Schwarz i-a solicitat preşedintelui Ion Iliescu graţierea, „iar acesta, mărinimos din fire, a acceptat, că doar închisoarea, în România, e doar pentru amărâţii care au furat un metru de cablu sau două sticle - scria Curentul în aprilie 2004 -. A fura 200.000 de dolari dintr-o bancă românească nu constituie o faptă prea gravă, asta dacă ţinem cont de opinia preşedintelui Ion Iliescu …Singura condiţie pentru a beneficia de mila preşedintelui este să ai «relaţii» la un nivel suficient de înalt.“ În privinţa lui Steinberg şi a celor doi poliţişti întemniţaţi, „rezolvarea“ a venit tocmai de Curtea Supremă, într-un mod ce denotă o ciudată bunăvoinţă a autorităţilor: fără a fi declaraţi nevinovaţi, infractorilor le-au fost în aşa fel scurtate pedepsele încât să fie toţi puşi neîntârziat în libertate, ceea ce s-a întâmplat în iunie 2004. Mai puţin Beraru, care nu mai trebuia ajutat, deoarece se afla în libertate, fugit din România din noiembrie 1999 (el a rămas cu condamnarea de 7 ani, dar anunţa că-şi pune avocatul, pe Rafailescu, să facă contestaţie în anulare împotriva deciziei)1. Una din tainele acestei „bunăvoinţe“ a autorităţilor noastre consta în aceea că unul dintre avocaţii lui Sorin Beraru din SUA era evreul sionist Alfred Moses, fostul ambasador al SUA la Bucureşti, pe care l-a plătit cu 500.000 de dolari. Acesta, Moses, era un apropiat al preşedintelui Ion Iliescu, având, se spunea, încă „uşi deschise“ la Cotroceni, iar conform mărturisirilor lui Steinberg, Moses nu s-a dat înapoi să internaţionalizeze cauza lui Beraru versus România. Steinberg, însă, odată eliberat, a dezgropat securea războiului, împotriva României în general, şi a magistraţilor în particular, pe care i-a acuzat de „anti-semitism“. El i-a comandat altui evreu, Iulian Gruzenberg din Suedia, să acţioneze statul român în judecată, revendicând despăgubiri de 16,5 milioane de dolari, în timp ce la Bucureşti delira ceva de genul: „Şase sau opt membrii ai familiei mele au fost omorâţi în 1944, în timpul legionarilor (bunici, mătuşi, trenul morţii de la Iaşi). Au fost omorâţi şi de legionari şi de nemţi… Tot ce mi s-a întâmplat acum s-a întâmplat unchilor mei în 43-44, când au fost omorâţi. Cineva pe mine a vrut să mă lichideze…“. În 43-44 nu mai existau legionari activi în România, dar Steinberg are o „familie“ de care nu vrea să amintească românilor prea multe. Cum ar fi avocatul Carol Steinberg, care în 1940, în timpul retragerii autorităţilor române din Basarabia, la Chişinău, întocmea liste cu românii ce trebuiau executaţi. Oricum, asupra procurorului din dosarul CICO s-a abătut un val de atacuri. Încă din 2002 Evenimentul Zilei scria: „După acest flagrant, este posibil ca Georgiana Hosu să rămână fără acest dosar. Dacă nu îi vor lua şefii dosarul, avocaţii lui Beraru ar putea să o recuze pe motiv că soţul ei este implicat în cauză şi nu este imposibil ca ancheta să ajungă pe mâna unui magistrat mai «disciplinat».“1 Locotenent colonelul Dan Hosu, care a făcut posibil flagrantul, a acceptat la un moment dat să aibă un dialog pe această temă, care în sine este o dovadă că mai există români conştienţi de prăpastia în care suntem împinşi. – Povestiţi-ne cum a debutat această întâmplare petrecută vineri, 14 iunie. – Păi, n-a fost o întâmplare. Cunoscându-mă, şi crezând că pot fi alături de ei în toată istoria asta, crezând că toţi poliţiştii pot fi cumpăraţi de Beraru după vizita în Israel, că toată lumea din România poate fi coruptă, m-au abordat pur şi simplu: «Dai lovitura vieţii, hai să ne luăm nişte bani mulţi!». – Şi ei ştiau că soţia dumneavoastră are în cercetări dosarul lui Beraru? – Bineînţeles că ştiau, era o chestie publică şi le-a spus-o şi Beraru, de aceea au fost abordaţi de el şi de intermediarii lui… şi de capii acestei afaceri. Pentru că nu e singur Beraru în toată povestea. El este unul într-adevăr, care a adus prejudicii statului român mai mult decât cutremurele sau inundaţiile. Nici nu ne imaginăm cât prejudiciu a adus Beraru statului român... – Cu cine v-aţi sfătuit când aţi primit această ofertă? – A fost firesc să raportez toată situaţia şi apoi am stabilit această operaţiune. – Ce sumă v-au propus? – 1.500.000 de dolari… – Nu era mai simplu să le spuneţi «Lăsaţi-mă în pace»? – Ba da, le-am spus de câteva ori, dar au insistat. Le-am explicat importanţa în sine a dosarelor lui Beraru, asta implică şi sacrificii care, ca în orice luptă, pot duce la pierderea soldaţilor. Şi soldaţii pot să fie aştia doi cărăuşi tembeli care au căzut ca nişte proşti, eu… de fapt suntem nişte muncitori în respectarea legalităţii. Ar trebui să se înţeleagă un lucru: că nu toată lumea din ţara asta poate fi coruptă. Nimeni nu întreabă ce se întâmplă cu procurorul în vârstă de 29 de ani, soţia mea, care la ora 300 noaptea vine acasă şi are şi copii de crescut… – Vă daţi seama de intensitatea scandalului dacă soţia dumneavoastră ar fi anulat mandatul de arestare? – Soţia mea nu anula niciodată mandatul de arestare, ea respectă legea… Dacă eu îi aduceam acasă 2.000.000 de dolari, îmi dădea cu ele în cap şi chema Parchetul Militar să mă ia şi pe mine. Beraru a crezut că, oricând, datorită banilor pe care îi are, poate să cumpere pe oricine… – Au încercat pe mai multe căi sau numai prin dumneavoastră? – Întrebaţi-l pe Beraru. A mers bineînţeles şi pe alte căi, [Isac] Gutman a fost aici… şi mulţi care au încercat. – După ce a avut loc flagrantul, aţi primit vreun mesaj din partea lui Beraru? – Dacă vă referiţi la vreun cartuş de 9 milimetri, nu l-am primit încă, dar îl aştept oricând… Următoarea întrebare pe care o să mi-o puneţi o să fie dacă mi-e frică. Da, mi-e frică. Vă rog să reţineţi. Dacă mie mi se-ntâmplă ceva, nu-i nici o problemă. Trei ani am fost instruit în şcolile Ministerului de Interne să risc, după aia, 30 de ani cât am lucrat în Ministerul de Interne, am riscat. Este normal, a fi poliţist înseamnă să îţi rişti tot, şi în primul rând viaţa. Dar este foarte greu şi complicat să îmi risc familia. A fost alegerea mea şi a soţiei să riscăm totul ca să înţeleagă toată lumea că nu putem fi cumpăraţi. Yüklə 6,05 Mb. Dostları ilə paylaş:
|