Războiul nevăzut



Yüklə 6,05 Mb.
səhifə19/32
tarix17.08.2018
ölçüsü6,05 Mb.
#71446
1   ...   15   16   17   18   19   20   21   22   ...   32

Vânzarea de organe

Iată încă un caz! În România este in­ter­­­zisă vânzarea organelor umane, acea­s­tă prac­­ti­că con­sti­tu­ind o in­frac­­ţiune şi pedepsindu-se cu în­­chi­soa­­rea. Cu toate acestea, con­­form unei anchete a poli­ţiei bra­­zili­ene, afa­­ce­rea a înflorit chiar sub patronajul statului Is­ra­­el, cu im­pli­ca­rea ser­vi­ci­ilor se­­cre­te ale acestuia, dar pre­ce­den­te au exis­tat cu duiumul.

Profesorul Zaka Shapira, şef de secţie la spitalul Bei­­ling­­son din Petah Tikva (Israel) a efectuat la 17 şi 18 ia­nu­a­rie 1998 şase operaţii de trans­plant de rinichi, unor is­ra­e­li­eni, la spi­talul cen­tral din Talin, capitala Estoni­ei. Rinichii nu erau însă de la dece­daţi sau membri de familie, ci pre­le­vaţi de la „do­­natori“ români şi moldoveni. Doctorul Sha­pi­ra şi cola­bo­ra­to­rii săi sunt legaţi de firma Parisan Ltd., cu care trebuia să re­a­­li­ze­ze un proiect pilot, numit „de pro­bă“, în care partea isra­e­li­ană se anga­ja­se să furnizeze, fără pla­tă, spi­talului estonian, un apa­rat complex cu pro­gra­me ce per­mit creşterea calităţii şi a ra­pi­dităţii în luarea unor de­ci­zii pri­vind ţesuturile donatorului şi pri­mi­to­ru­lui. Guvernul es­to­­nian a reacţionat dur, deschizând do­­sa­re pe­na­le tu­tu­ror ce­lor implicaţii în operaţii, dar evreii au fu­git cu rinichii în ei, reorganizând transplanturile în altă parte a lumii.

În Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a fost pre­zen­tat la sfârşitul anului 2003 Raportul despre tra­fi­cul de or­ga­ne în statele Europei. Raportorul european, ple­când de la infor­ma­ţiile din teren despre cazurile din Europa de Est, afir­ma că aici s-a cre­at o adevărată „problemă re­gi­o­na­lă, din moment ce prac­ticile de recrutare includ mai multe sta­te din regiune, cum ar fi Ucra­i­na, Rusia, Bulgaria, Ro­mâ­nia, Re­pu­­bli­ca Mol­do­va şi Georgia“.

Fără a putea identifica organizatorii traficului de or­ga­ne, raportul Consiliului Europei arăta că acesta este ex­trem de bine organizat şi de mobil, fiind asigurat de o în­tre­a­gă armată de medici calificaţi şi de asis­ten­te, fiind bă­nu­­ită implicarea au­to­rităţilor, chiar şi a vameşilor ruşi, ro­mâni sau moldoveni, deoa­rece organele, după extracţia de la dona­tori, pot fi tran­spor­tate în mici containere cu gheaţă. Cei mai mulţi donatori sunt tineri săraci între 18 şi 28 de ani, or­ga­ne­le fiind cu atât mai scum­­pe cu cât do­natorii sunt mai tineri, deoarece au astfel o viaţă mai lungă. În afara do­na­torilor con­ştienţi, plătiţi totuşi des­tul de prost, mai este practicat şi furtul de la pacienţii dece­daţi în spitale. Au fost cunoscute ca­zuri în care ca­davrele au fost pur şi simplu golite de or­gane (chiar şi de către gan­gli­o­nii lim­­fa­tici). Pre­ţu­rile sunt mici pentru donatori, dar aduc pro­fi­turi mari pentru tra­fi­canţi: 2.500-3.000 de dolari pentru un ri­nichi, în­tre 3.000 şi 15.000 de euro pentru o inimă sau pen­tru un trans­plant de cornee, iar un testicul ajunge la câteva sute de mii de euro.

Subteranele afacerii au început a se clarifica când în ianu­a­rie 2004 doi ofiţeri israelieni au fost arestaţi în Bra­zi­lia, fiind implicaţi, împre­ună cu un fost căpitan de poliţie bra­zi­li­an în retragere, Bonifacio de Silva, în traficul de organe provenind de la români, moldoveni, brazilieni şi ruşi.


Ex-poliţistul brazilian a fost de la început sincer cu foştii săi colegi, colaborând fără rezerve, şi dând declaraţii com­­plete (ceea ce este pro­ba­­bil să îi aducă o suspendare a con­dam­­nării): „După o serie de examene me­dicale şi de tes­te de compatibilitate sangvină cu un eventual pacient, în ca­li­ta­te de client, «donatorii» erau găzduiţi la Durban, în Afri­ca de Sud, unde organul prelevat era socotit la 10.000 de dolari1. Rinichii, pentru că despre ei este vorba, erau ul­te­rior «vân­duţi» cu până la 120.000 de dolari bu­ca­ta pa­ci­en­ţilor dis­puşi să plătească“.

Potrivit presei braziliene, fostul ofiţer israelian Tau­ber Gady, ares­tat şi acuzat de apartenenţă la o reţea inter­naţională de trafic cu organe umane, a declarat la an­che­tă că Israelul fi­nan­­ţea­ză grefele de organe uma­ne efec­tu­a­te în alte ţări, prin sis­­te­mul de asigurări de sănătate. Grefele de or­gane nu sunt inter­zise în Israel, dar nu există donatori evrei pentru cei inte­re­saţi, exis­tând o «criză acută» de or­ga­ne, aşa că organele sunt lua­te de la români, moldo­veni, ruşi sau bra­zi­li­eni. „Gady a dat şi un nume - scria presa. El a ex­pli­cat că un funcţionar din gu­ver­nul israelian, pe nume Ilan, i l-a indicat drept inter­me­diar în Brazilia pe un căpi­tan în retragere din cadrul poliţiei militare“.

„Guvernul Israelului este la curent cu traficul de or­ga­­ne pentru pacienţii din ţară şi plăteşte toate tranzacţiile prin intermediul a patru pla­nuri de sănătate - declara isra­e­li­anul Taber Gady. Nu mi-a trecut nicio­da­tă prin cap că gu­ver­nul israelian poate finanţa o chestie ilegală“2.
Sacrificarea copiilor. În cursul anului 2001, Ro­mâ­ni­ei i s-a cerut de către Uniunea Europeană să oprească vân­­za­rea co­pi­i­lor români („livra­rea de orfani la export“), a că­ror adopţie de către străini era destinată mai degrabă tra­fi­cu­lui cu fiinţe umane. De aceea, în acelaşi an, guvernul român era obligat să sem­ne­ze Mora­toriul prin care se obliga că va stopa adopţii­le in­ter­naţi­o­na­le. Încă de la începutul anului explodase scan­da­lul repede mu­şa­ma­li­zat privind exis­ten­ţa unor reţele de tra­fi­canţi de or­gane, dar Sena­tul român a res­­pins vreo impli­ca­re a ro­mâ­nilor în aceste afaceri, deşi de­ve­ni­se evident că diverşi români implicaţi în afacere încasau până la 50.000 de dolari pentru un copil vândut (de regulă or­fani). Sus­­pi­ci­u­ni­le sco­­se­seră în faţă imaginea Israelului, res­pec­tiv asupra sco­pu­lui adopţiilor de copii români de că­tre cetă­ţe­ni is­ra­e­lieni (fapt in­ter­zis de autorităţile ra­bi­ni­ce, ce nu per­mit decât înfierea de copii evrei, nu şi de goimi). Informaţii ce par­ve­niseră la Poliţia ro­mâ­nă arătau că, după ce ajungeau în Is­ra­el, la fami­­liile plătite de că­tre reţeaua ma­fiotă pentru „a înfia“ copiii, aceştia ajun­ge­au să fie sa­cri­fi­caţi, pre­le­vân­du-li-se or­ganele vitale pentru transplanturi.

La sfârşitul anului 2001, autorităţile de la Bucureşti, prin ambasa­da română din Israel, au cerut Ministerului Mun­cii şi Pro­tecţiei Sociale is­ra­e­lian „să verifice situaţia tuturor copi­i­lor adop­taţi din România în ultimii ani, şi dacă aceştia nu au su­ferit operaţii pentru prelevarea de organe“. Opi­ni­­ei publice ro­mâ­neşti i s-a ascuns orice informaţie.

„Autorităţile israeliene au deschis o anchetă pentru a verifica in­formaţiile conform cărora mai multor copii de origine română, ceruţi spre adopţie de către cetăţeni israe­li­eni, li s-au pre­levat organe după ce au pă­răsit România“, scria Ha’aretz din 12 decembrie 2001.

Totul s-a acoperit însă de o perdea a tăcerii şi dez­in­for­mării. In­trând în priză pe subiect, cotidianul român Jur­na­lul Na­ţi­o­nal a aflat că ofi­ci­ali româno-israelieni inves­ti­ghe­a­ză şi in­for­ma­ţi­ile potrivit cărora ar exista două gru­puri care au in­ter­me­diat adop­tarea ilegală de copii români. Unul din­tre grupuri, compus din români şi condus de un is­ra­e­li­an, ar fi falsificat ac­te­le pentru în­fiere şi ar fi încre­din­ţat co­piii ce­lor care i-au adop­tat, eludând com­plet proce­durile legale.

„Surse din Poliţie ne-au declarat că, în urmă cu o lună, au solici­tat autorităţilor din şase state o serie de in­for­ma­­ţii privind mai mulţi copii în­fi­aţi din România despre a căror soartă nu se mai ştie nimic. Printre acestea se află şi Is­­ra­­elul. Răspunsul autorităţilor a fost că, în prezent, o co­mi­­­sie ro­gatorie cercetează cele semnalate“. Ambasadorul Ro­mâ­­niei în Israel, Ma­riana Stoi­ca, a negat presei că ar fi cerut in­­for­­ma­ţii despre copiii dispă­ruţi în Israel, ci numai despre legislaţia adopţiilor (Jurnalul Naţional, 13 decembrie 2001).

Ziarul Adevărul dezvăluia chiar şi pre­­­ţurile la ne­gru al organelor copiilor români, moldoveni sau ucrai­ni­eni: o ini­mă de copil - 35.000 euro; un ficat - 30.000 euro; un stomac - 30.000; un rinichi - 7.000 euro; un sugar viu - 50.000 euro (creş­­te­rea sa este mult mai ieftină decât valoarea în­su­mată a or­ga­ne­lor sale la momentul sacrificării).

Deşi am fi fost fericiţi să aflăm că toţi copiii români au fost găsiţi la noile lor familii israeliene, asupra subiec­tu­lui s-a aşternut o tăcere nefireas­că, chiar stânjenitoare. To­tu­şi, din 2001 traficarea copiilor a încetat nu­mai de ochii dem­­­nitarilor europeni. Chiar Adrian Năstase, când era prim-mi­nis­tru avu­­se­se grijă ca în Ordonanţa de Urgenţă emi­să în urma sem­nă­rii «Mora­toriului» să stre­coa­re o clauză: adop­ţi­ile sunt po­si­bi­le în cazuri ex­cep­ţionale, adică atunci când vor muşchii lui. 1115 copii ro­mâni au fost vânduţi cu acor­dul său, direct sau indirect, către Is­rael şi unele state eu­ro­pene, până când, la începutul anului 2004 buboiul ex­plo­de­a­ză. Emma Nicholson, dem­ni­tar euro­pe­an, des­coperă că pe relaţia personală cu pre­­mi­e­­rul italian Ber­lus­­coni, Năs­tase a dat la export 105 copii „orfani“.

Raportor privind activitatea din perioada de pre­a­de­­­ra­re a Româ­niei la Uniunea Europeană, baroneasa Nichol­­son cere sto­pa­rea negocie­ri­lor cu România în vede­rea ade­ră­rii la Uni­u­ne. Alţi demnitari europeni cer Româ­ni­ei re­tur­­na­rea celor 60 de mili­oane de dolari primiţi de la Uniune ca sprijin finan­ciar pen­tru creşterea orfanilor.

Clasa politică română se inflamează. „Orfanii ro­mâni - li­vraţi bănci­lor de organe şi reţelelor de pedofilie“ titra coti­di­a­nul Naţional în 6 februa­rie 2004, plecând de la infor­maţiile pre­zen­­tate în conferinţa de presă or­ga­nizată de po­li­­ti­ci­enii din opo­­ziţie, ce beneficiau de in­for­ma­ţii de la Emma Nichol­­son, declarând:

„Cei 105 copii livraţi lui Berlusconi sunt copii fur­ni­za­ţi re­­ţelelor de proxeneţi şi băncilor de organe“. Conform unui Me­­mo­­randum dat pu­bli­cităţii, emis de secretarul general al gu­ver­nului ro­mân de atunci, Şerban Mihăilescu, şi pri­mul ministru Adrian Năstase, copiii exportaţi trebuiau să aibă vârste cu­prin­se între 5 şi 17 ani, iar „bonitatea familiilor care adop­tă copii este ga­ran­­tată la inter­ven­ţia personală a unor ofi­ci­ali străini sau români“ (re­fe­ri­re directă la relaţia per­so­nală de „prietenie“ din­tre Silvio Berlusconi şi Adrian Năstase).


Iată ticăloşia guvernului - spuneau aceştia -. Pe listă se află tineri de 16-17 ani! Cine vrea să ne convingă că tineri care la vâr­­sta în­toc­mirii dosarelor de adopţie aveau 17 ani au fost înfi­aţi la 21 de ani? Cine vrea să ne convingă că sunt familii care în­fiază trei-patru copii de 16-17 ani? Sunt copii fur­nizaţi reţe­le­lor de pro­xeneţi şi pentru băn­cile de organe!
Mai trebuie arătat că înainte de introducerea «Mora­­to­­riului» îm­po­triva adopţiilor internaţionale în anul 2001, pre­ţurile pentru cumpă­ra­rea copiilor din România de­pă­şeau cu uşu­rinţă suma de 30.000 USD/copil, mer­gând până la 50.000 sau chiar mai mult (pentru o tânără minoră ro­mâncă cumpăra­tă ca sclavă sexuală se ajungea la plăţi incredibil de mari)1. Aşa se face că numai cei 105 copii daţi de A. Năs­tase în Italia depă­şeau în valoa­re suma minimă a pie­ţei negre de 3 milioane de do­lari, iar toţi cei 1115 copii ex­­por­taţi în perioada 2002-2004, peste 30 milioane dolari.

O parte din banii daţi pe copii erau transferaţi de re­gu­lă din stră­i­nă­tate în conturile vreunei fundaţii româ­neşti apar­ţi­nând membrilor reţe­lei de traficanţi. Astfel, în anii ’90, o fun­da­­ţie a primit 800.000 de dolari pentru con­tri­bu­ţia adu­să la în­fi­erea în străinătate a 46 de copii români. Mo­ra­to­riul semnat cu Eu­ropa împotriva adopţiilor a ridicat preţul unui copil orfan român la valori pe care numai cei implicaţi în în­căl­carea obli­ga­ţi­ei Ro­mâ­­ni­ei le cunosc, în ca­zul că nu au dat aceşti copii la schimb cu alte avan­taje per­so­nale. Ori­cum, ei au destule fun­da­ţii în familie.


Ovare, embrioni, evrei

De mai mulţi ani, israelienii procedează la în­să­mân­ţa­rea evrei­ce­lor ster­­pe cu ovule fecundate prelevate de la român­ce. Cererea este atât de mare, încât, fo­lo­sin­du-se cli­ni­ci­le din Ro­mânia, afacerea a dezvoltat un ve­ri­ta­bil tu­rism. Fe­no­me­­­nul a de­­clanşat totodată o vie con­tro­ver­să ide­o­­lo­gi­că a au­torităţile ra­binice. Nu că nu am condamna această afa­­cere pe seama zes­trei biologice româneşti, dar motivele în­­gri­jo­ră­ri­lor şi poziţia ra­­bi­­nilor este dovada celui mai ele­men­­tar ra­sism. În loc să-i în­gri­joreze fap­tul că le de­ge­ne­rea­ză rasa, pe ei îi sperie spur­ca­rea cu genele românilor.

„România exportă în Israel ovule umane fe­cun­da­te“, afirma rabi­nul dr. Yigal Shafran într-un interviu din 16 sep­tembrie 2002 dat ziarului israelian Ha’aretz. Ziarul arăta că medicii israelieni au început să impor­te ovule fer­ti­li­zate de la femei din România de mai mulţi ani, dar acest fapt a trezit opo­zi­ţia autorităţilor rabinice. Conform revistei Bri­tish Medi­cal Jour­­nal, Israelul a interzis, cu începere de la 1 oc­­tom­brie 2001, impor­tul de ovule fertile congelate din stră­inătate, ceea ce a blocat cele peste 2000 de femei din Israel ce aş­tep­tau tran­splan­tul de ovule fertile.

Potrivit revistei Ha­das­sah Magazine din aprilie 2001, oamenii de afaceri din Israel au făcut afaceri bune, spe­cu­lând res­tricţia. Astfel, un an­­tre­­pre­nor a recunoscut că a sem­­nat con­trac­te cu 200 de cupluri pen­tru ex­cursii în România, unde ur­mau să primească ovu­le donate. Deşi, oficial nu se cu­noaşte (cu o excepţie din anul 2009) unde se fac trans­plan­­turile, mai multe clinici par­ti­cu­lare „româ­neşti“ (con­tro­la­te însă de medici israe­li­eni) au practicat (mai practică) aceas­­­tă metodă, precum Sabyc Me­di­­cal Center, Medsana, Global Art şi o clinică de la Cluj. „Pa­cien­tele“ evrei­ce vin în Româ­nia ca sim­­ple turiste şi sunt inter­­nate la una din cli­ni­cile spe­cia­li­zate în fertilizarea in vitro unde sunt fer­ti­lizate cu embri­oni re­col­taţi de la ro­mân­­ce, după care pleacă înapoi în Israel. Un astfel de tra­ta­­ment costă între 3 şi 10 mii de euro.

Natalitatea din Româ­nia, ce scade con­stant, este ast­­fel tran­sfe­ra­tă spre Israel. Capii afacerii cu ovule de la clini­ca Sabyc, israelienii Harry Miron (Mironescu, ca cetăţean ro­mân), patronul clinicii, şi fiul aces­tuia,Yair Miron (un dan­dy milionar al cluburilor bucureştene), au fost arestaţi de au­to­rităţile române abia în iulie 2009, deşi noi sem­­nalasem cazul încă din ediţiile anterioare ale prezentei lucrări (2004, 2005, 2006). Altor doi medici evrei implicaţi în afacerea fra­u­du­loasă cu ovule de la românce, Natan Levit şi Zeskind Ge­nia, li s-a interzis să părăsească România. Imediat Israelul ce­rea eliberarea acestora pe motiv că sunt persecutaţi.

Deşi funcţionase ilegal timp de zece ani, aducându-le profituri uriaşe proprietarilor (doar în timpul perche­zi­ţi­i­lor din noaptea de dinspre 20 iulie 2009, procurorii au con­fis­cat 200.000 de euro, achitaţi pentru in­seminări), clinica pri­­mise şi aviz pentru fertilizarea in vitro cu o săp­tă­mâ­nă în ur­mă de la Agenţia Naţională de Transplant din România.


Totuşi, în opinia unor teologi evrei, nou-născuţii astfel re­zul­taţi nu pot fi consideraţi evrei (iar neevreul are sta­tu­tul unui pa­ria, conform dog­me­­lor tal­mu­dice). Înal­tul Tri­bunal Rabinic israelian a şi cerut res­­tricţia aces­tor trans­plan­­­tu­rilor, deoarece „esenţial este faptul că ovulele sunt im­por­tate din Ro­mâ­nia“, cum conchidea rabinul Shafran, care adăuga:

Cine este mama? Femeia care naşte copilul sau cea de la care s-au luat ovulele? Este sau nu evreu copilul născut de o evrei­că dintr-un ovul românesc? Există patru abordări ha­la­ki­­ni­ce diferite şi irecon­ci­li­a­bile. Potrivit uneia dintre abor­­dări, mama este cea de la care a fost luat ovulul, iar copi­lul care se va naşte nu va fi evreu. O a doua abor­dare consideră co­pilul ca aparţinând femeii care îl naşte, prin urmare nou-născutul va fi evreu. Într-o a treia versiune, copilul are două mame, fie­care dintre ele cu statutul reli­gios propriu. În sfâr­şit, într-o ultimă abor­dare, copilul nu are mamă, pentru că fie­care dintre ele au înlocuit func­ţiile celeilalte.“


Privatizări Româneşti

- Filiera evreiască -
Să ai copiii evrei !?

Fiul cel mare al ex-primului ministru Adrian Năstase, An­drei, fost elev al liceului Jean Monet din Bucureşti relata colegilor săi de clasă acum mai mulţi ani o situaţie incre­di­bilă, privind par­ti­ci­parea sa la un ritual de iniţiere mozaică la Templul Coral din ca­pi­­tală. Aceşti co­legi au relatat, la rân­dul lor întreaga poveste acasă, pă­rinţilor lor1. Este numai o legendă?

Înainte de a continua aceste relatări, suntem datori cu o ex­pli­ca­­­ţie. Numeroase mărturii atestă că, atunci când evreica Ana Pau­ker se afla la con­­du­ce­rea statului român, ea activa ca o ve­ri­ta­bi­lă agenţie matrimo­ni­a­lă pentru tine­re­le evreice pro­ve­nind din fa­milii cu orientare comunistă. Linia ce trebuia urma­tă în epo­că era aceea a căsătoriilor mix­te: fruntaşi comu­nişti români cu evre­ice, sau fetele aces­to­ra cu evrei. De aceea, Ana Pauker de­ţi­nea un masiv ca­ta­log cu fo­to­grafiile evreicelor ce tre­bu­iau mă­ri­tate, iar Irina Cernaşov (viitoarea soacră a lui Adrian Năstase) şi sora ei, Tamara, erau prietenele foarte bune ale Anei Pauker.

Când s-a născut, în 4 decembrie 1929, Angelo Miculescu (viito­rul socru al lui Adrian Năstase) purta numele de Romeo Constantin, fiind fiul unor cetăţeni stabiliţi la Constanţa despre care nimeni nu ştia de unde veni­se­ră şi ce origine etnică au. După venirea la putere a comuniştilor şi după ce şi-a schimbat numele Angelo Miculescu s-a şi căsătorit corect politic, cu cosmopolita ruso-evreică Irina Cernaşov.

Aşa se face că Angelo Miculescu a ajuns un nomenclaturist co­mu­nist, ministru al Agriculturii, Irina Cernaşov, soţia sa, fiind mama Danei, so­ţia viitorului li­der şi premier PSD Adrian Năstase, Dana Năsta­se1. Ca un ve­ri­ta­bil „ma­ra­na“, aceasta din urmă a continuat se pare să ţină în secret de tra­di­ţia şi iden­­­­ti­ta­tea evreiască, iniţiindu-şi chiar şi copiii la Templu, pe Andrei şi pe Mihnea.

Ea este aceea care ţinea legătura cu „omul de afaceri al lui Adri­an Năstase“, evreul Alexandru Bittner (ce pro­­vine dintr-o familie de evrei români), ce nu putea ca pre­mier să aibă le­gă­turi direct cu acesta, mai ales după dez­­vă­lui­rile din do­cu­men­tul „Ar­ma­ghe­don II“. Întâlnirile aveau loc la vila pusă la dis­po­ziţie Danei Năstase de către Bittner la Mă­ne­ciu-Pămân­­teni (Prahova, rela­tiv aproape de co­mu­na Cor­nu, unde se află fer­ma fa­mi­liei Năs­­tase). Vila şi fer­ma lui Bitt­ner aflându-se tot la Măneciu2.

După cum se va vedea în paginile următoare, până ca Adrian Năstase să ajungă la putere în 2001 (prim-mi­nis­tru al României), Dana Năstase câştiga „un ban cin­stit“ de pe ur­ma fir­­mei sale Datis Consulting & Mana­ge­ment, la care a nu­mi­t-o ad­­mi­nistrator pe prietena… evreică Ro­xa­na Bichel, iar ime­diat după venirea la putere a „familiei“, aces­teia i-au re­ve­­nit sar­­cini mai importante, devenind „con­­silier al pri­mu­lui minis­tru pen­tru Pri­va­ti­zare-APAPS“, şi având sar­ci­na de a-i dicta pre­şe­din­te­lui A.P.A.P.S., Ovidiu Muşetescu, comen­zi­le asu­pra privatizăriilor.
Năstase & Bittner Comp

În perioada 2002-2003, când fosta administrator a F.N.I., Maria Vlas, se afla ascunsă în Israel pentru a scăpa de au­­torităţile pe­na­le ro­mâ­­neşti, şeful aces­te­ia, Sorin Ovi­diu Vîn­­­tu (care o îm­pin­se­se să plece în Israel, conform de­cla­ra­ţiei aces­te­ia către procurori) avea multiple întâlniri de tai­nă în Delta Du­­nă­­rii cu şefi ai serviciilor se­cre­te româ­neşti sau cu înalţi dem­­­­nitari, în­tâl­niri despre care s-a aflat dato­ri­tă ac­ci­­den­tării şalu­­pei de agre­ment pe care aveau loc discuţiile.

Tot Sorin Ovidiu Vîntu este cel care i-a promis in­frac­­to­rului isra­e­lian Sorin Beraru contacte la vârful clasei poli­tice ro­mâneşti, când an­che­ta penală se demara împo­tri­va acestuia pen­tru pri­va­ti­za­rea CICO.

Nu ne-a mirat de aceea să aflăm că Delta Dunării era o ade­vă­ra­tă feudă a israelianului Bit­tner. „Afa­ce­ri­le lui A. Bit­t­ner din Delta Dunării au mers excelent în ulti­mii doi ani. El a con­ce­si­onat o bună parte din zo­ne­le de pescuit, fapt care îi per­mite să re­a­li­ze­ze anual un profit de circa cinci mi­lioane de do­lari. Pro­pri­e­tă­ţi­le lui Bit­tner din zona Tulcea sunt eva­lu­a­te la apro­ape două milioane de dolari. În plus, el are mai multe pon­toa­ne plu­ti­toare, şalu­pe şi vase de pes­cuit a că­ror valoare de­pă­şeş­te un mi­lion de dolari“ (revista Capital, 2003). Împotriva pes­ca­rilor de ocazie, Bittner umpluse Delta cu ale sale «corpuri de pază», bodyguarzi cu care nu era bine să ai de a face. Oricum, din Delta Dunării se scot anual (oficial) peste 3.000 tone de peşte, ceea ce însemnă aproape 10 milioane de do­lari, Eu­­ropa ce­rând cu precădere sturion şi şalău (dar este prins tot soiul de peşte, pentru toate pieţele: ştiucă, crap, caras ş.a., plus broaş­te pentru Fran­ţa şi Italia, şi lipitori pentru Ger­mania). În plus, România este pe pri­mul loc la exportul mon­dial de caviar (icre negre) de morun1.

Firma de peşte a lui Bittner, Rom Fish Distribution S.A. (RFD, cum apărea pe alocuri), cu­prin­să în Jurilovca Holding S.A., acapara încet dar sigur piaţa de peşte din România prin reţeaua de magazine „Fish Market“, dar nu numai (ali­­men­tând şi marile supermarketuri). În Bucureşti, el îşi des­făcea peştele prin „Fish Market“-urile din Piaţa Amzei (nr.15), Pia­ţa Flo­reasca, Piaţa Del­­finului, Piaţa Moghioroş, Piaţa Titan (Mi­niş), Piaţa Ma­ta­che, Piaţa Rahova, hala de peşte a Hale­lor Obor (pe care o mo­no­­po­li­zase) şi alte câteva maga­zi­ne de pe bulevardele bucu­reş­­te­ne. Majori­ta­tea acestor cen­tre sunt fostele maga­zi­ne „Ali­men­tara“ reorganizate în cen­tra­la Del­fin­com S.A., de unde Bit­t­ner le-a „priva­ti­zat“ la sfâr­şi­tul ani­lor ’90, pri­ntr-una dintre fir­me­le sale (Lipsca).

În Constanţa are magazinele din Piaţa Griviţei, Piaţa Tomis (con­­trolată de co-etnicul său Ofer, magnat israelian), Piaţa Brick, Piaţa Balada, Piaţa Poarta, alte magazine avân­du-le la Mangalia şi Costineşti.

În 2004, la Halele Obor din Bucureşti, Bittner elimi­na­se în­tre­a­ga con­curenţă, preluând toată hala de peşte. Cei peste zece co­mer­cianţi ju­ri­dici ce-şi desfăceau peştele în hală po­vesteau cum au fost „terminaţi“ de controalele excesive pen­tru a se face loc Fish Market-ului israelian. S-a ajuns până acolo încât li se stre­cu­ra un peşte stricat în marfă exact în momentul când des­cin­dea Protecţia Consumatorului, în frun­te cu Rovana Plumb, pri­etena intimă a Danei Năstase (promo­vată şi la conducerea PSD în 2004). Până să preia Hala Obor, evreul îşi des­fă­cea peştele în apro­pi­e­re, pe strada Ritmului nr.16, străduindu-se să men­ţi­nă preţurile mai jos decât cele din hală. După ce a luat hala, oferta a scăzut drastic, dis­pă­rând toţi micii negustori ce se înghesuiau să-şi expună mar­fa, concu­rându-se între ei. Câteva mici „tarabe“ cu peşte în toa­­tă hala, din greu decorată cu ustensile de pescuit (nă­vo­a­­­de au­­ten­tice) şi chiar o mare lotcă (barcă) lipo­­­ve­neas­că atâr­nată din tavan. O adevărată risipă în deco­ra­ţi­uni s-ar putea crede, dacă acestea n-ar fi de fapt furate de la pescari ai deltei, trans­for­maţi în robi. Mân­dru de puterea sa totală din deltă, Bittner se adre­sa unui ziarist de la Evenimentul Zilei, denigrând totodată po­pu­la­ţia deltei (pes­ca­rii): „Sunt leneşi, beţivi şi nu vor să mun­ceas­că! Am con­fis­cat de la ei 120 kilometri de scule. Şi aici am cam 100 de bărci, tot con­fiscate, pe care ur­mează să le ardem“.
Vorbind despre Adrian Năstase şi despre Bittner, pe care îl con­si­­derau însă doar un paravan al lui Năstase, pes­carii din Deltă credeau că „Toate sunt ale lor! Obretinu’ Mare, Obre­ti­nu’ Mic… Şi i-au învrăjbit pe paz­nici împotriva noas­tră. Sunt în stare să ne împuşte dacă încercăm să pes­cuim. Într-o zi, au încăr­cat puşca şi au spus că trag… în aşa hal au ajuns! Poliţistul care era de faţă m-a luat deoparte şi mi-a şoptit că nu vrea să fie pârât de paznic, că îl dă afară din serviciu. Toţi sunt supuşii lui Năstase! Dacă Năstase iese pre­­şedinte, ne pune botniţă! Nici apă nu ne mai lasă să bem din lacul lui“.

Moş Petea (Petre Andrei), un bătrân de 88 de ani ce trecea drept înţeleptul satului Sabangia din deltă, spunea oamenilor în vară: „Bandi­tis­mul din PSD ne-a luat pâinea de la gură! Nici baie nu putem face. Cică e colonia lui Năs­tase. Dar ce, suntem indieni?! Trec pe-aici numai es­cor­te, eli­coptere. Un sfert din Dobrogea e flămândă, şi Năstase îşi face peste tot cabane!“; în timp ce o bătrână adăuga: „Ne-a pă­că­lit Năstase… A cum­pă­rat Dunărea de la kilo­me­trul 0, nu-i mai trebuie nimic!… Nu mai avem voie să pes­cuim. Sun­tem obligaţi să ne angajăm la Bittner. Dar ăsta nu dă oa­me­ni­lor banii la timp…“1.

„Aia e cabana lui Adrian Năstase! - arătau şi pescarii din satul Eni­­sala, ziariştilor de la Evenimentul Zilei -. Da, sigur că vine pe aici. A fost de multe ori cu eli­cop­­te­rul. Au venit po­liticieni mulţi cu el. Noi l-am recu­nos­cut pe [Bogdan Ni­cu­lescu] Duvăz. Celorlalţi nu le ştim numele. Este o caba­nă în care se strâng vânătorii, dar ve­deţi că are paz­nic şi nu vă lasă să intraţi… Noi am aflat doar că [vila] este pe numele unuia Virgil Anghe­la­che, care are bufet prin parlament… Aici vin vânătorii, fac tot felul de bu­nă­tăţi. Peste drum, în cealaltă cabană sunt dor­mi­toarele“.


Jurilovca. Ce deţinea Bittner în deltă? Mai mult de jumă­tate din aceasta, partea cea mai productivă. Peste 100 de mii de hectare de luciu de apă şi terenuri. Numai com­ple­xul Razlem-Sinoe înseamnă 101.500 ha, fiind cel mai mare bazin pis­cicol natural de apă dulce din Europa. În afară de acest com­plex, Bittner a mai concesionat alte cinci lacuri de apă săra­tă, afla­te la vărsarea Dunării în Marea Neagră, şi o zonă de ex­plo­a­tare a stufului la Zmeica-Goloviţă, ca şi bra­ţul Sfân­tul Gheorghe. Majoritatea con­­trac­te­lor şi con­ce­si­u­ni­lor le-a sem­nat în 2004, când guvernarea Năs­tase se apu­ca­se de „li­chi­da­rea de stoc“.

Prima firmă „de peşte“ pe care Bittner şi-a înfiinţat-o este Piscicola Tour SRL unde este asociat minoritar şi Finiş Bar­to­lomeu, un apropiat al Danei Năstase şi al lui Bogdan Ni­cu­les­cu Duvăz, implicat totodată în du­bioasa privatizare a BTT. Vine apoi, la rând, staţiunea privată Eden de la Gura Por­tiţei, pe care Bittner şi-a deschis-o în 2002, în prezenţa lui Dan Matei Agathon, ministru al Turismului. Tot în 2002 a preluat prin con­cesi­une de la statul român peste jumătate din Deltă. În plus a ob­ţinut şi un con­tract pentru explo­a­ta­rea stufului, la Zmeica-Goloviţa. Piscicola Juri­lov­ca a cum­pă­­rat-o pe numele unui amă­rât, un dulgher din Măneciu, cu sco­pul de a prelua şi pro­pri­e­ta­tea a 4,2 ha de teren din ex­plo­atare, care, de hatârul său au fost trecute de autorităţi din po­sesia Ad­ministraţiei Biosferei Delta Dunării (pa­tri­mo­niu Unes­co) la Agenţia Domeniilor Sta­tu­lui, ca să le poa­tă cumpăra.

Baza principală de acţiune a „grupului Bittner“ este chiar com­ple­xul piscicol de la Jurilovca, cumpărată de la stat (APAPS) din 2003 la preţul a două apartamente (760 mili­oa­ne lei), unde are şi o fa­­brică de conser­ve. În­tre­bat de zia­rişti dacă este partener în afa­­cere cu Adrian Năstase, Bitt­ner evită răs­pun­sul, apre­ciind că nu are nici o importanţă. Pe lângă caba­­ne­le şi vilele per­so­na­le, israelianul face şi turism în deltă. La Gura Por­ti­ţei şi-a des­chis din iunie 2002 (în prezenţa ministrului turismului Dan Ma­tei Agathon) o staţiune privată numită Eden, unde are 30 de camere de trei stele şi 70 de cabane. Şi la Lun­ca şi-a construit un hotel de trei stele cu 30 de camere. Cum am mai arătat, în zona Tulcea avea proprietăţi (azi trans­fe­rate pe off-shore-uri cu acţionariat ascuns) de apro­a­pe două milioane de do­lari, iar în deltă pontoane plutitoare, şalupe şi vase de pes­cuit de peste un milion de dolari.

„Satul Jurilovca, unde îşi are sediul firma prin care Bittner a de­ma­­rat afacerile în Deltă, pare copiat după cele­lal­te. Oamenii au aceleaşi ne­cazuri. «Bittner nu ne mai lasă să facem nimic. Nici să tăiem un maldăr de stuf. Ne dă sa­la­rii mici, cum să putem trăi din 2,5 milioane de lei [250] şi bo­nuri de masă? Avem nevoie de bani şi nu putem să mân­căm numai peşte! Ca să treci dincolo, la Gura Portiţei, te costă trei milioane de lei dus-întors. Să vedeţi ce oameni şi ce fete [pros­ti­tu­a­te] vin… Se zice că le aduce de la Bucureşti şi le dă 500 de dolari… La fabrica asta de conserve a adus ţi­gani din Măneciu», se plâng câţi­va localnici.“ (Ev. Zilei)
Combinaţiile. Acuzat peste tot de relaţii oculte cu isra­e­li­anul Alex Bittner (care îl „finanţează“ de peste 10 ani), Năs­ta­se sfâr­­şea prin a-şi re­cu­noaşte public la în­ce­pu­tul lui 2004 „pri­etenia“ cu acesta), ceea ce de­­ter­mina presa centrală să conchidă că „Legă­turile de ami­ci­ţie din­tre familiile Năs­ta­se şi Bittner sunt atât de bine cu­nos­cu­te în lu­mea mon­de­nă, încât nu mai pot fi negate… Dana Năs­tase re­cu­noştea că este pri­e­te­nă cu Sherry Bittner, soţia lui Ale­xandru Bit­t­ner.“ Într-un inter­viu acordat agenţiei Mediafax ea spunea că a încercat îm­pre­ună cu Sherry Bittner să facă bani in­clu­siv din „pa­si­u­nea“ lor pentru operele de artă: „Cu Paula Mihai şi She­rry Bittner am deschis un astfel de magazin“.

Pasiunea pentru tablouri şi artă a familiei Năs­tase a ajuns să in­spire şi ro­ma­nul politic. O. Ungherea, fost ofi­ţer de informaţii al Mi­nis­te­ru­lui de In­ter­ne, apro­piat de par­­tidul de guvern (ex-PDSR) descria astfel în 2004 o zi (6 iulie 1994) din viaţa preşedintelui Camerei Deputaţilor şi al PDSR, Adri­an Năstase, ca fi­na­li­zân­du-se cu dobândirea a trei tablouri1.



Yüklə 6,05 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   15   16   17   18   19   20   21   22   ...   32




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin