Secţia I civilă

2. Admiterea în principiu a cererii de intervenţie. Procedura de soluţionare a cererilor de suspendare şi a excepţiilor de legitimare procesuală.
Art. 49 şi urm. Cod procedură civilă

Art.244 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă
În ceea ce priveşte recursul intervenientei, cu sublinierea că este o intervenţie în interesul pârâtei, se apreciază că acesta este nefondat, iar susţinerile sunt lipsite de suport în actele normative invocate.

Cu privire la cererea de intervenţie ce a fost depusă la 20 martie 2012, în mod corect instanţa a încuviinţat reclamantei să ia cunoştinţă de conţinutul ei, iar la 24 aprilie 2012, în prezenţa tuturor părţilor, a pus în discuţie admisibilitatea în principiu, încuviinţând-o în acest mod.

O astfel de cerere nu se soluţionează în mai multe faze procesuale, ci ea este încuviinţată în principiu de către instanţă, după care se comunică părţilor cărora li se oferă astfel posibilitatea să-şi formuleze apărări.

Codul de procedură civilă nu prevede instituţia admiterii în principiu a unei cereri de suspendare sau a unei excepţii de legitimare procesuală, iar în cauză nu rezultă că instanţa a fost investită cu excepţia lipsei calităţii procesuale a uneia din părţi.

Cu privire la cererea de suspendare, instanţa a respins-o după ce a pus-o în discuţia părţilor în şedinţa publică din 24 aprilie 2012, reţinând că nu sunt îndeplinite cerinţele art.244 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă, concluzie susţinută de altfel de obiectul litigiului din dosarul nr.1087/1259/2011 şi de modul de soluţionare a acestuia.

Excepţia lipsei procedurii prealabile nu a fost invocată de către părţi în condiţiile art.109 alin.2 Cod procedură civilă, raportat la art.7 din Legea nr.554/2004, şi în temeiul aceloraşi dispoziţii legale, instanţa nu este îndreptăţită să invoce din oficiu o astfel de excepţie.

În această ordine de idei, trebuie subliniat şi faptul că intervenientul accesoriu ia litigiul în stadiul în care se află şi nu poate beneficia de drepturi din care a fost decăzută deja de partea în favoarea căreia s-a formulat cererea. Dincolo de acest aspect însă, se impune să se reţină şi faptul că prin cererea de intervenţie nu s-a invocat neîndeplinirea corespunzătoare a procedurii prealabile.

Aspectul privind existenţa sau nu a unui raport juridic de drept administrativ a fost analizat cu ocazia răspunsului la criticile recurentei-pârâte, iar legalitatea H.C.L. nr.324/31.08.2011, constituie un element ce nu a făcut obiectul judecăţii în acest cadru procesual şi de altfel ea face obiect de verificare în alte două dosare, aşa cum rezultă din sentinţa nr.1064/2012, pronunţată în dosarul nr.4787/109/2012.

Nu se poate reţine nici caracterul contradictoriu al hotărârii pronunţată de prima instanţă, întrucât aspectele la care se face referire, din punctul de vedere al existenţei sau nu a unor cesiuni succesive de contract, nu susţin o astfel de afirmaţie, câtă vreme nu se trag concluzii legate de fondul cauzei în temeiul acestor elemente.

Pentru toate aceste considerente, se apreciază că recursurile pârâtei şi intervenientei sunt nefondate şi în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, urmează a fi respinse.
(Decizia nr. 154/R-CONT/23 ianuarie 2013)

Constată că prin acţiunea înregistrată la 12 septembrie 2011, reclamanta S.C. B. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Local al Municipiului Piteşti solicitând anularea H.C.L. nr.271/14 iulie 2011 şi suspendarea executării acestui act administrativ.

În motivare s-a arătat că în şedinţa din 14 iulie 2011 a Consiliului Local al Municipiului Piteşti s-a hotărât revocarea H.C.L.nr.18/27 ianuarie 2011, hotărâre ce o privea pe reclamantă şi prin care se aprobase cesiunea drepturilor şi obligaţiilor ce decurgeau din derularea contractelor de asociere nr.22376/10.11.1994 şi nr.25296/19.12.1994 şi astfel folosirea de către acesta a unor spaţii comerciale.

De la 27 ianuarie 2011 şi până la introducerea acţiunii nu s-a schimbat nimic în derularea contractelor, însă prin H.C.L. nr.271/14 iulie 2011, în mod nelegal printr-o hotărâre nemotivată şi care conţine numai o enumerare de acte s-au luat măsuri cu privire la hotărârea anterioară.

A mai arătat reclamanta că deşi a formulat plângere în condiţiile art.7 din Legea nr.554/2004 nu a primit răspuns de la pârâtă.

La 20 martie 2012, S.C. M.C. S.R.L. a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâtului, solicitând suspendarea judecării cauzei în condiţiile art.244 alin.1 pct.1 din Codul de procedură civilă, până la soluţionarea dosarului nr.1087/1259/2011, susţinând şi legalitatea actului administrativ, întrucât reclamanta nu are un titlu valabil asupra imobilelor în care funcţionează intervenienta, cea în favoarea căreia s-au recunoscut drepturi.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta a susţinut legalitatea actului administrativ şi faptul că asociatul S.C. I.E.T. S.R.L. a fost de acord să cedeze contractele de asociere în participaţiune.

Prin încheierea din 12 octombrie 2011, Tribunalul Argeş a respins cererea de suspendare, reţinând că prezumţia de legalitate de care se bucură actul nu a fost înlăturată de către reclamantă.

Prin sentinţa civilă nr.926/2012, aceeaşi instanţă a admis acţiunea şi a respins cererea de intervenţie anulând H.C.L. nr.271/14.07.2011.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că la dosar nu s-au depus acte din care să reiasă cedarea contractelor de asociere către intervenientă, iar pârâta nu s-a conformat solicitării instanţei de a prezenta tribunalului actele ce au stat la baza hotărârii de consiliu local.

Împotriva încheierii de suspendare din 12 octombrie 2011 a formulat recurs reclamanta, iar împotriva sentinţei au declarat căi de atac pârâta şi intervenienta.

Recursul reclamantei a fost întemeiat pe dispoziţiile art.304¹ Cod procedură civilă, susţinându-se că actul administrativ nu este motivat, aşa încât nu au putut fi aduse critici concrete referitoare la raţiunile adoptării lui şi nici nu s-au depus acte care să justifice adoptarea hotărârii.

Astfel, s-a arătat şi că revocarea cesiunii către reclamantă este nejustificată, iar aceasta este prejudiciată prin faptul că este lipsită de folosinţa unor spaţii comerciale.

În calea de atac exercitată de către pârâtă s-au invocat dispoziţiile art.304¹ Cod procedură civilă şi s-au susţinut în esenţă următoarele:

- în contractele de asociere încheiate în anul 1994 în baza H.C.L. nr.81/1994 s-a prevăzut posibilitatea cesiunii drepturilor şi obligaţiilor de către un asociat cu acordul celuilalt asociat, aşa încât în temeiul cererilor depuse la 17.01.2011 de către S.C. I.E. S.R.L. s-a aprobat cesiunea către S.C. B. S.R.L. prin H.C.L. nr.18/2011. Ulterior însă, B. M. N. asociatul al S.C.I.E.T. S.R.L. a fost de acord cu cedarea contractului către S.C. M.C. S.R.L. al cărei asociat era B. M. L.;

- H.C.L. nr.18/2011 nu şi-a produs efecte şi s-a impus revocarea ei în urma verificării situaţiei reale, potrivit căreia modulele sunt folosite şi înregistrate de S.C. M.C. S.R.L., aşa cum rezultă şi din notificarea O.N.R.C. publicată în Monitorul Oficial;

- instanţa reţine că în cauză nu s-au depus înscrisuri fără a menţiona relevanţa acestora, iar acest aspect nu era de natură să determine admiterea acţiunii, ci respingerea ei, tocmai pentru că lipseau înscrisurile ce au stat la baza emiterii actului administrativ contestat.

În recursul intervenientei s-au invocat motive încadrabile în dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.304¹ Cod procedură civilă, susţinându-se următoarele:

- instanţa a nesocotit dispoziţiile art.52 şi urm. din Codul de procedură civilă, în sensul că a dispus conceptarea intervenientei fără a admite în principiu cererea şi a acordat cuvântul în dezbateri, inclusiv intervenientei, fără respectarea condiţiilor formale procedurale, potrivit cărora o astfel de cerere se soluţionează în două faze procesuale;

- instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii de suspendare şi nici nu a discutat admisibilitatea în principiu a calităţii procesuale a celui care a formulat-o, aşa încât nu au fost verificate condiţiile prevăzute de art.244 Cod procedură civilă;

- instanţa nu s-a pronunţat asupra calităţii procesuale active a reclamantei, aşa cum impuneau dispoziţiile art.137 Cod procedură civilă;

- pe fondul cauzei, sub aspect procedural, nu s-au respectat cerinţele art.7 din Legea nr.554/2004, în sensul că de la data formulării plângerii prealabile 19.08.2011 nu au trecut 30 de zile până la introducerea acţiunii (12.09.2011);

- instanţa a reţinut un raport juridic administrativ fără a motiva care este înscrisul din care rezultă, şi nici nu a analizat documentele depuse la dosar din care reies drepturile S.C. M.C. S.R.L. fostă S.C.I.Q.T. S.R.L. la utilizarea modulului 4;

- hotărârea este contradictorie, reţinându-se că nu s-au depus acte din care să rezulte cedarea contractelor de asociere către petentă şi nici nu se face o analiză a H.C.L. nr.324/31.08.2011, prin care intervenientei i-au fost cesionate drepturile decurgând din aceleaşi contracte. Dacă această din urmă hotărâre este valabilă, până la soluţionarea recursului declarat împotriva sentinţei nr.9/CC/2012, intervenienta este titulara celor două contracte.

Examinând criticile formulate, se constată că sunt nefondate cele din căile de atac exercitate împotriva sentinţei.

Cu prioritate însă, urmează a se observa recursul formulat împotriva încheierii de suspendare şi sub acest aspect faptul că reclamanta-recurentă nu s-a conformat obligaţiei de achitare a taxei de timbru, obligaţie impusă prin citaţia comunicată, aşa cum rezultă din actul de la dosar.

Neachitarea taxei judiciare de timbru face incidente dispoziţiile art.20 alin.3 din Legea nr.146/1997, aşa încât urmează să se dispună anularea recursului ca netimbrat.

În ceea ce priveşte critica referitoare la fondul litigiului se impune să se reţină următoarea situaţie de fapt:

Prin contractele de asociere în participaţiune, încheiate la 10, respectiv 19 noiembrie 1994, Consiliul Local al Municipiului Piteşti convenea cu S.C. E. S.R.L. realizarea şi exploatarea unor lucrări de interes comun în două spaţii comerciale din pasajul pietonal Sf. Vineri, precum şi posibilitatea ca unul dintre asociaţi să-şi cesioneze drepturile şi obligaţiile către terţi, cu acordul celeilalte părţi şi după o notificare prealabilă de 30 zile (art.11).

La aceste contracte s-au încheiat şi acte adiţionale, iar pe parcursul derulării lor societatea a suferit modificări, inclusiv sub aspectul denumirii sale.

În aceste condiţii, agentul economic a fost de acord cu cesionarea contractului de asociere către S.C. M.C. S.R.L. , dar şi către S.C. B. S.R.L., sens în care s-a adresat autorităţii locale pentru a aproba această ultimă transmitere de drepturi şi obligaţii.

La 27 ianuarie 2011, prin H.C.L. nr.18, pârâta a aprobat cesiunea drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din derularea contractelor nr.22376 şi nr.25296/1994 către S.C.B. S.R.L., reţinând solicitările cedentei şi cesionarei şi aprobând astfel şi modificarea convenţiilor încheiate în condiţiile art.251 din Codul comercial (în vigoare la acea dată).

Prin actul administrativ atacat, respectiv Hotărârea nr.271 adoptată la 14 iulie 2011, s-a dispus revocarea H.C.L. nr.18/27.01.2011, făcându-se trimitere la expunerea de motive, avizele comisiilor de specialitate şi raportul nr.29069/6.07.2011.

Între cele două hotărâri de consiliu local, Tribunalul Specializat Argeş a fost investit prin cererea formulată la 20 iunie 2011, de către S.C. Brădet S.R.L. împotriva rezoluţiei directorului O.R.C., prin care se solicita radierea punctelor de lucru ale S.C. M.C. S.R.L., motivat de absenţa oricărui titlu justificativ.

Această cerere, a fost soluţionată în sensul admiterii ei, prin sentinţa nr.9/CC/9 ianuarie 2012, dispunându-se desfiinţarea rezoluţiei nr.6045/2.06.2011 şi radierea punctelor de lucru din pasajul pietonal subteran Sf.Vineri, modulele 3 şi 4 pentru S.C. M.C. S.R.L. Soluţia a rămas irevocabilă prin respingerea recursului la 7.06.2012 (decizia nr.1467).

În ceea ce priveşte natura actului administrativ contestat de către reclamantă, se apreciază că acesta are această valoare, având în vedere dispoziţiile art.2 lit.c) din Legea nr.554/2004, text potrivit căruia primesc această caracterizare şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, aşadar toate actele juridice emise în executarea lor, inclusiv acordul unui asociat cu privire la derularea unui contract administrativ, în care este parte.

Pe cale de consecinţă, are o astfel de natură şi cesiunea de contract, instituţie care, deşi din punct de vedere normativ legislaţia românească nu a cunoscut-o până la 1 octombrie 2011, în fapt reprezintă o construcţie juridică cunoscută şi folosită în raporturile obligaţionale dintre părţi.

Potrivit art.1 alin.6 din actul normativ precitat autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral, în măsura în care îl apreciază nelegal, are posibilitatea să dispună revocarea lui, numai dacă acesta nu a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice. După acest moment urmând să se adreseze instanţei de judecată pentru desfiinţarea actului.

Aşadar, actele administrative unilaterale, chiar dacă sunt apreciate ca fiind nelegale de către autoritatea emitentă, acesteia nu-i este permis să dispună revocarea lor, decât dacă nu au intrat în circuitul civil şi au produs efecte juridice.

Susţinerea că H.C.L. nr.18/27.01.2011 nu a intrat în circuitul civil este lipsită de suport, câtă vreme cesiunea de contract este o convenţie la care participă cele trei părţi, cedat, cedent şi cesionar, deci inclusiv actuala reclamantă, iar efectele juridice produse de act sunt dovedite de judecata ce s-a purtat între S.C. B. S.A. şi intervenientă în dosarul nr.1087/1259/2011, cel în care se solicita tocmai radierea punctelor de lucru din cele două spaţii comerciale.

Se apreciază aşadar, că H.C.L. nr.18/27.01.2011 a intrat în circuitul civil, a produs efecte juridice şi în consecinţă era inadmisibilă revocarea actului administrativ, singura posibilitate de desfiinţare a acestuia fiind acţiunea în faţa instanţei de judecată.

Pentru această raţiune, independentă de raporturile obligaţionale dintre părţi, acţiunea a fost în mod legal admisă de către tribunal, reţinându-se nelegalitatea H.C.L. nr.271/14.07.2011, prin care a fost revocată H.C.L. nr.18/27.01.2011.

Faţă de această statuare, devine inutilă analiza celorlalte susţineri ale recurentei-pârâte, susţineri care nu sunt de natură infirme caracterul nelegal al actului administrativ atacat.

Tot pentru aceste raţiuni, este superfluă analiza susţinerilor reclamantei privind lipsa de motivare a actului administrativ şi refuzul pârâtului de a depune actele ce se pretinde că au stat la baza hotărârii de consiliu local. Aceste acte, dacă există, trebuie să se afle în posesia autorităţii locale, şi refuzul depunerii lor nu se poate transforma într-un avantaj pentru aceasta, în raport şi de dispoziţiile art.174 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce priveşte recursul intervenientei, cu sublinierea că este o intervenţie în interesul pârâtei, se apreciază că acesta este nefondat, iar susţinerile sunt lipsite de suport în actele normative invocate.

Cu privire la cererea de intervenţie ce a fost depusă la 20 martie 2012, în mod corect instanţa a încuviinţat reclamantei să ia cunoştinţă de conţinutul ei, iar la 24 aprilie 2012, în prezenţa tuturor părţilor, a pus în discuţie admisibilitatea în principiu, încuviinţând-o în acest mod.

O astfel de cerere nu se soluţionează în mai multe faze procesuale, ci ea este încuviinţată în principiu de către instanţă, după care se comunică părţilor cărora li se oferă astfel posibilitatea să-şi formuleze apărări.

Codul de procedură civilă nu prevede instituţia admiterii în principiu a unei cereri de suspendare sau a unei excepţii de legitimare procesuală, iar în cauză nu rezultă că instanţa a fost investită cu excepţia lipsei calităţii procesuale a uneia din părţi.

Cu privire la cererea de suspendare, instanţa a respins-o după ce a pus-o în discuţia părţilor în şedinţa publică din 24 aprilie 2012, reţinând că nu sunt îndeplinite cerinţele art.244 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă, concluzie susţinută de altfel de obiectul litigiului din dosarul nr.1087/1259/2011 şi de modul de soluţionare a acestuia.

Excepţia lipsei procedurii prealabile nu a fost invocată de către părţi în condiţiile art.109 alin.2 Cod procedură civilă, raportat la art.7 din Legea nr.554/2004, şi în temeiul aceloraşi dispoziţii legale, instanţa nu este îndreptăţită să invoce din oficiu o astfel de excepţie.

În această ordine de idei, trebuie subliniat şi faptul că intervenientul accesoriu ia litigiul în stadiul în care se află şi nu poate beneficia de drepturi din care a fost decăzută deja de partea în favoarea căreia s-a formulat cererea. Dincolo de acest aspect însă, se impune să se reţină şi faptul că prin cererea de intervenţie nu s-a invocat neîndeplinirea corespunzătoare a procedurii prealabile.

Aspectul privind existenţa sau nu a unui raport juridic de drept administrativ a fost analizat cu ocazia răspunsului la criticile recurentei-pârâte, iar legalitatea H.C.L. nr.324/31.08.2011, constituie un element ce nu a făcut obiectul judecăţii în acest cadru procesual şi de altfel ea face obiect de verificare în alte două dosare, aşa cum rezultă din sentinţa nr.1064/2012, pronunţată în dosarul nr.4787/109/2012.

Nu se poate reţine nici caracterul contradictoriu al hotărârii pronunţată de prima instanţă, întrucât aspectele la care se face referire, din punctul de vedere al existenţei sau nu a unor cesiuni succesive de contract, nu susţin o astfel de afirmaţie, câtă vreme nu se trag concluzii legate de fondul cauzei în temeiul acestor elemente.

Pentru toate aceste considerente, se apreciază că recursurile pârâtei şi intervenientei sunt nefondate şi în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, urmează a fi respinse.

Pentru aceste motive, Curtea a respins, ca nefondate, recursurile formulate de pârâtul Consiliul Local al municipiului Piteşti, judeţul Argeş şi de intervenienta S.C. M. C. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr.926/7 mai 2012, pronunţate de Tribunalul Argeş, Secţia civilă, Complet specializat contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr.4273/109/2011 şi a anulat ca netimbrat recursul formulat de reclamanta S.C. B. împotriva încheierii de şedinţă din 12 octombrie 2011.
3. Calificarea juridică a comercializării unor produse de panificaţie doar către asociaţi, în schimbul unor produse ca activitate de prestări servicii, iar nu ca activitate de producţie. Obligaţia de înregistrare în evidenţa contabilă a veniturilor din activitatea de panificaţie.
Expertiza contabilă efectuată în cauză, în urma verificării documentelor contabile, a constatat că grâul care a fost repartizat membrilor societăţii, a fost taxat cu TVA în cotă de 19%, respectiv 24% şi virat de către C.M., pâinea a fost fabricată şi distribuită numai membrilor societăţii, plata fabricării fiind făcută de membrii, în natură, respectiv cu grâul cedat, iar pentru recuperarea cheltuielilor societatea a întocmit factura de prestări servicii pentru care a colectat TVA înregistrat în contabilitate).

De asemenea, s-a precizat că întreaga cantitate de grâu lăsată în custodie de membrii societăţii este evidenţiată în baza borderoului, care conţine numele fiecărui membru şi cantitatea de grâu lăsată în magazie.

Astfel, în mod corect, instanţa de fond, concluzionând că intimata-reclamantă este o societate agricolă al cărei statut, la art.29 prevede modul de repartizare a beneficiului net obţinut, şi-a însuşit concluziile expertului şi a apreciat că modul de calcul al impozitului pe profit şi TVA în perioada 2008-2011 s-a făcut cu respectarea Codului fiscal, în sensul că grâul repartizat membrilor societăţii a fost taxat cu TVA şi virat de către SA C.M., pâinea fabricată a fost distribuită numai către membrii societăţii, plata fabricării pâinii s-a făcut în natură cu grâul lăsat, iar pentru recuperarea cheltuielilor pentru producerea pâinii a întocmit factura de prestări servicii obţinând venituri şi colectând TVA, pe care le-a înregistrat în contabilitate.

Astfel, organul fiscal ar fi trebuit să interpreteze dispoziţiile art.11 alin.1 din Legea nr.571/2003 în sensul de tratare a tranzacţiei intervenite între societate şi membrii săi, dându-i tranzacţiei conţinutul economic real şi nu distorsionat, respectiv al unei activităţi de producţie şi nu de prestări servicii.

(Decizia nr.198/R-CONT/25 Ianuarie 2013)
Prin acţiunea înregistrată la 29.08.2011, reclamanta SA C. M., judeţul Argeş, a solicitat în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Argeş anularea deciziei nr.140/27.04.2011 prin care i-a fost respinsă contestaţia înregistrată sub nr.24556/17.03.2011, formulată împotriva deciziei de impunere nr.F-AG 345/23.02.2011 şi a raportului de inspecţie fiscală nr.F-AG/17.03.2011, prin care a fost obligată la plata sumei de 77.430 lei, reprezentând impozit pe profit, TVA şi majorări de întârziere aferente perioadei 01.01.2008 – 31.12.2010, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii s-a arătat că în mod eronat organul fiscal de control a reţinut că societatea nu a înregistrat în evidenţa contabilă venituri din activitatea de panificaţie, în opinia sa considerând că efectuează activitate de prestări servicii şi nu una de producţie.

Pornind de la această constatare, organul fiscal a reţinut greşit ca aplicabile în cauză prevederile art. 11 din Codul fiscal, fără a determina stările de fapt relevante din punct de vedere fiscal prin utilizarea mijloacelor de probă admise de lege.

Mai concret, s-a susţinut că organul fiscal era îndreptăţit să examineze situaţia de fapt chiar şi din oficiu utilizând toate informaţiile şi documentele necesare determinării corecte a situaţiei fiscale a contribuabilului.

În acest fel, ar fi ajuns la concluzia că obiectul de activitate al societăţii îl constituie atât exploatarea agricolă a pământului, a uneltelor, animalelor şi a altor mijloace agricole aduse în societate, dar şi activităţi de prestări servicii. În limitele acestui obiect de activitate membrii societăţii au cedat cote din cantitatea de grâu pentru fondul brutăriei pentru fabricarea pâinii, produs care a fost returnat membrilor, dar fără a se efectua alte cheltuieli în legătură cu prestarea acestei activităţi.

Tribunalul Argeş – Secţia civilă – prin sentinţa nr.2045/18.09.2012 a admis acţiunea, a desfiinţat decizia nr.140/2011 şi pe fond a admis contestaţia şi a anulat decizia de impunere nr.F-AG 345/2011 şi raportul de inspecţie fiscală F-AG nr.253/2011, cu plata sumei de 4.100 lei cheltuieli de judecată către petentă.

Pentru a se pronunţa în sensul arătat, instanţa de fond a reţinut că prin raportul de inspecţie fiscală nr.F-AG 253/2011 s-a constatat că petenta a comercializat produse de panificaţie doar către asociaţi, plata contravalorii acestora făcându-se prin schimbul de produse. Nu s-a înregistrat în evidenţa contabilă venituri din activitatea de panificaţie, considerând că efectuează activitate de prestări servicii, iar nu una de producţie. Se arată că trebuiau emise facturi fiscale, cu valoarea produselor de panificaţie, date la schimb cu grâu, iar evidenţierea în contabilitate să se facă prin înregistrarea 411. S-a calculat impozit pe venit suplimentar pentru anul 2008, în sumă de 5.257 lei, pentru 2009 – 1.600 lei, pentru 2010 – 8.136 lei. De asemenea, s-a evidenţiat ca TVA suplimentar rămas de plată suma de 40.081 lei.

În baza acestui raport de inspecţie fiscală s-a emis decizia de impunere nr.F-AG 345/23.02.2011, pentru sumele de 14.993 lei impozit pe profit şi 4.518 lei majorări de întârziere şi respectiv 40.081 lei TVA şi 17.838 lei majorări de întârziere.

S-a formulat plângere prealabilă ce a fost respinsă prin decizia nr.140/2011.

Însă, din actele depuse a reieşit că petenta este societate agricolă, înfiinţată în 1991. În art.29 din statutul societăţii se prevede modul de repartizare a beneficiului net obţinut , deţinerea licenţei de fabricaţie pentru pâine şi produse de panificaţie, autorizaţie sanitară de funcţionare (pentru maxim 750 kg făină), autorizaţie sanitar veterinară pentru funcţionarea obiectivului în scopul fabricării produselor de panificaţie, ca şi autorizaţie de mediu.

Expertul contabil numit în cauză a arătat clar că în cadrul petentei se află o brutărie, care produce pâine din grâul luat în custodie de membrii asociaţi. Nu se comercializează nici un produs de panificaţie, pâinea produsă fiind distribuită numai către asociaţi, corespunzător cu cantitatea de grâu lăsată în acest scop, distribuirea se face în baza unor bonuri emise de petentă.

Acelaşi expert a mai arătat că după stabilirea cantităţii de grâu cuvenită fiecărui membru al societăţii (în funcţie de suprafaţa de teren deţinută), aceştia ridică o parte din cantitate, iar restul lasă în custodie la petentă, pentru a fi măcinat în scopul producerii pâinii. Petenta întocmeşte borderou, cuprinzând numele şi cantitatea de grâu în gestiune şi valoric a înregistrat în contul 8032, cont în afara bilanţului.

De asemenea, expertul a apreciat că grâul lăsat în custodie de către membrii societăţii pentru fabricarea pâinii, evidenţiat cantitativ şi valoric în contul 8032, cont în afara bilanţului şi care a fost impozitat cu TVA, se duce la măcinat unde se obţine făina respectivă. Măcinatul grâului se plăteşte prin reţinerea uiumului la moară, iar făina rezultată se păstrează în custodie de către societate, iar pentru procesul de fabricaţie a pâinii se întocmeşte factura de prestări servicii, creând astfel venit şi calculând TVA. Plata acestor facturi se face aşa cum s-a arătat deja în natură, deoarece societatea reţine 0,6 kg grâu pentru un kilogram pâine fabricată. Cantitatea de grâu de 0,6 kg/1 kg pâine fabricat s-a reţinut din grâul care a fost lăsat în custodie de membrii societăţii după ce a fost taxat cu TVA.

Păstrarea în custodie a grâului membrilor societăţii, se face în magaziile proprii şi societatea nu facturează chirie, însă cheltuielile cu întreţinerea magaziilor se regăsesc în cele efectuate de societate, care se acoperă din veniturile obţinute din produse.

Cu privire la modul de calcul al impozitului pe profit şi al TVA, în perioada 2008 – 2011, s-a reţinut că grâul repartizat membrilor societăţii a fost taxat cu TVA şi virat de către petentă; pâinea fabricată a fost distribuită numai către membrii societăţii; plata fabricării pâinii se face în natură, cu grâu; pentru recuperarea cheltuielilor pentru producerea pâinii, petenta a întocmit factură de prestări servicii, obţinând venituri şi colectând TVA înregistrate în contabilitatea societăţii.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs în termen legal D.G.F.P. Argeş, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie pe disp.art.304 pct.9 Cod procedură civilă în sensul că hotărârea este lipsită de temei legal prin aceea că nu se poate reţine că „petenta a făcut în mod corect aplicarea art.19 alin.1 din Legea nr.571/2003, republicată, iar intimata a aplicat cu stricteţe excesivă dispoziţiile art.11 lain.1 şi art.6 şi 7 alin.2 din Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală”.

Sub acest aspect a făcut un scurt istoric al modului în care s-a derulat litigiul de faţă, concluzionând că în cauză, în mod corect, organele fiscale au constatat că în perioada 01.01.2008 – 31.12.2010 societatea a înregistrat în evidenţa contabilă venituri din activitatea de panificaţie, considerând că efectuează activitate de prestări de servicii şi nu una de producţie.

Astfel, s-a susţinut că societatea nu a înregistrat în evidenţa contabilă venituri în sumă de 74.408 lei (322.035 lei valoarea pâinii produse; 126.879 lei valoarea făinii consumate şi neevidenţiată pe cheltuieli şi 120.748 lei valoarea veniturilor înregistrate în evidenţa contabilă), fapt pentru care, în conformitate cu art.19 alin.1 din Legea nr.571/2003 s-a procedat la majorarea profitului impozabil cu suma sus arătată, reprezentând venituri suplimentare.

Acest text se coroborează cu prevederile art.11 alin.1 din acelaşi act normativ, potrivit cu care „la stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe, în înţelesul prezentului cod, autorităţile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unei tranzacţii pentru a reflecta conţinutul economic al tranzacţiei”.

Din interpretarea acestui text se susţine că organul de inspecţie fiscală poate reîncadra forma unei tranzacţii pentru a reflecta conţinutul economic al acesteia sau poate să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are scop economic, cum este cazul în speţă.

Faţă de dispoziţiile legale precizate ca fiind aplicabile prezentei cauze s-a susţinut că atât suma reprezentând impozit pe profit suplimentar cât şi TVA aferent şi majorările de întârziere calculate au fost corect stabilite de către organul de inspecţie fiscală.

În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii reclamantei.

Examinând recursul prin prisma criticilor aduse, pe temeiul invocat, dar şi conform art.304¹ Cod procedură civilă, Curtea reţine în fapt următoarele:

Astfel, problema de drept a cărei dezlegare este esenţială în soluţionarea prezentei cauze constă în a stabili natura juridică a activităţii prestate de intimata-reclamantă din prezenta cauză.

Sub acest aspect, pornind de la statutul societăţii, rezultă că aceasta este o societate agricolă, în cadrul acesteia există o brutărie care produce pâine din făina rezultată din grâul lăsat în custodie de membrii asociaţi.

Pâinea este destinată numai către membrii asociaţiei în funcţie de cantitatea de grâu lăsată de fiecare membru pentru fabricarea pâinii care se distribuie acestora pe baza unor bonuri emise de către societate.

Prin urmare, se reţine că brutăria desfăşoară activitate numai pentru membrii asociaţi nu şi pentru alte persoane, concluzia fiind că activitatea desfăşurată este de „prestări servicii” şi nu de „producţie” în virtutea căreia să se vândă pâine şi să se încaseze numerar.

În speţa de faţă, pentru perioada în discuţie 2008-2010, societatea, în procesul de fabricare a pâinii, a întocmit facturi pe care le-a înregistrat în contabilitate, cu respectarea dispoziţiilor legii nr.82/1991 şi OMF nr.3055/2009.

Expertiza contabilă efectuată în cauză, în urma verificării documentelor contabile, a constatat că grâul care a fost repartizat membrilor societăţii, a fost taxat cu TVA în cotă de 19%, respectiv 24% şi virat de către C.M., pâinea a fost fabricată şi distribuită numai membrilor societăţii, plata fabricării fiind făcută de membrii, în natură, respectiv cu grâul cedat, iar pentru recuperarea cheltuielilor societatea a întocmit factura de prestări servicii pentru care a colectat TVA înregistrat în contabilitate).

De asemenea, s-a precizat că întreaga cantitate de grâu lăsată în custodie de membrii societăţii este evidenţiată în baza borderoului, care conţine numele fiecărui membru şi cantitatea de grâu lăsată în magazie.

Astfel, în mod corect, instanţa de fond, concluzionând că intimata-reclamantă este o societate agricolă al cărei statut, la art.29 prevede modul de repartizare a beneficiului net obţinut, şi-a însuşit concluziile expertului şi a apreciat că modul de calcul al impozitului pe profit şi TVA în perioada 2008-2011 s-a făcut cu respectarea Codului fiscal, în sensul că grâul repartizat membrilor societăţii a fost taxat cu TVA şi virat de către SA C.M., pâinea fabricată a fost distribuită numai către membrii societăţii, plata fabricării pâinii s-a făcut în natură cu grâul lăsat, iar pentru recuperarea cheltuielilor pentru producerea pâinii a întocmit factura de prestări servicii obţinând venituri şi colectând TVA, pe care le-a înregistrat în contabilitate.

Astfel, organul fiscal ar fi trebuit să interpreteze dispoziţiile art.11 alin.1 din Legea nr.571/2003 în sensul de tratare a tranzacţiei intervenite între societate şi membrii săi, dându-i tranzacţiei conţinutul economic real şi nu distorsionat, respectiv al unei activităţi de producţie şi nu de prestări servicii.

Faţă de considerentele expuse, Curtea, în temeiul art.312 alin.1 Cod procedură civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta Direcţia Generală A Finanţelor Publice Argeş împotriva sentinţei civile nr. 2045 din 18.09.2012, pronunţată de Tribunalul Argeş - Secţia civilă - Complet specializat de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. 4040/109/2011, intimată fiind reclamanta SA C. M., cu sediul în comuna Miroşi, judeţul Argeş.