Secţia I civilă

2. Conţinutul principiului rolului activ în aflarea adevărului.
Art.129 alin.5 Cod procedură civilă
Pentru prevenirea oricărei greşeli privind aflarea adevărului, judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru stabilirea faptelor şi aplicarea corectă a legii, pronunţând astfel o hotărâre legală şi temeinică.

În baza rolului activ, judecătorii vor putea administra probele pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc potrivit art.129 alin.5 Cod procedură civilă.

Rolul activ al judecătorului se manifestă numai în limita cadrului procesual fără să afecteze principiul disponibilităţii sau să se substituie părţii care are sarcina de a dovedi pretenţiile, respectiv apărările invocate.
(Decizia civilă nr.190/23 ianuarie 2013)
Prin cererea înregistrată la data de 09.04.2010, la Tribunalul Argeş, contestatorul E. F. a solicitat anularea deciziei nr.9/23.01.2009 emisă de intimata S.C. ASTRA S.A. Piteşti, reintegrarea pe postul deţinut anterior desfacerii contractului de muncă şi obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi celelalte drepturi băneşti de care ar fi beneficiat de la data concedierii şi până la reintegrarea efectivă, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii contestatorul a arătat că decizia atacată este nelegală, întrucât nu s-au respectat dispoziţiile legale privind comunicarea acesteia, a fost emisă şi semnată de o persoană care nu avea calitatea de reprezentant legal al intimatei, nu a fost acordat un termen de preaviz, a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor art.74 alin.1 lit.d, în sensul că intimata nu i-a propus un alt loc de muncă în unitate şi nici nu a solicitat sprijinul A.J.O.F.M. în vederea redistribuirii şi nu s-a precizat în cuprinsul deciziei dacă este vorba despre o concediere colectivă sau individuală.

În ceea ce priveşte temeinicia deciziei contestate, s-a arătat că măsura concedierii nu a fost dispusă ca urmare a dificultăţilor economice, transformărilor tehnologice sau reorganizării activităţii, potrivit dispoziţiilor art.65 alin.1 din Codul muncii, ci ca urmare a unui conflict existent între contestator, în calitate de acţionar semnificativ al S.C. A. S.A. şi persoanele din actuala conducere a societăţii.

A învederat contestatorul că până în prezent adunarea generală nu a hotărât modificarea organigramei şi a statului de funcţiuni în sensul desfiinţării postului ocupat de acesta, iar salariaţii concediaţi au fost înlocuiţi cu alţii din gruparea adversă.

Prin sentinţa civilă nr.1459/CM din 8 noiembrie 2010, Tribunalul Argeş a admis contestaţia, a anulat decizia nr.9/23.01.2009 emisă de intimată şi a dispus reintegrarea contestatorului pe postul avut anterior concedierii.

A fost obligată intimata să plătească contestatorului o despăgubire egală cu salariul indexat, majorat şi actualizat şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta, de la data concedierii până la reintegrarea efectivă.

S-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

Contestatorul a fost angajatul intimatei în funcţia de casier, iar prin decizia nr.9/23.01.2009 s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al acestuia în temeiul art.65 din Codul muncii.

Prin prezenta cerere contestatorul a solicitat anularea deciziei mai sus-menţionate, reintegrarea sa pe postul deţinut anterior desfacerii contractului de muncă şi obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate precum şi celelalte drepturi băneşti de care ar fi beneficiat de la data concedierii şi până la reintegrarea efectivă, cu cheltuieli de judecată.

Analizând legalitatea deciziei contestate, prin prisma motivelor invocate de contestator cât şi din oficiu, instanţa a reţinut că potrivit art.74 din Codul muncii, decizia de concediere trebuie să conţină în mod obligatoriu motivele care determină concedierea, durata preavizului, criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, numai în cazul concedierilor colective, lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art.64.

Din analiza deciziei nr.9/23.01.2009 instanţa a reţinut în primul rând că aceasta nu conţine motivele care determină concedierea, potrivit art.74 alin.1 lit.a din Codul muncii.

Indicarea motivelor care determină desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat se impune în vederea aprecierii, prin prisma menţiunilor deciziei, a caracterului efectiv al acestei măsuri, respectiv a cauzei reale şi serioase a concedierii. În preambulul deciziei de concediere contestate s-a menţionat doar că măsura desfiinţării postului contestatorului este determinată de art.65 Codul muncii, respectiv „probleme financiare”.

Faţă de aceste menţiuni, instanţa a constatat că nu este îndeplinită condiţia de legalitate impusă de art.74 alin.1 lit.a din Codul muncii, fiind necesară precizarea exactă şi amănunţită a motivelor ce conduc la desfiinţarea locului de muncă, pentru a se putea aprecia ulterior asupra cauzei reale şi serioase a acestora.

În al doilea rând, instanţa a reţinut că decizia contestată nu conţine nici durata preavizului potrivit art.74 alin.1 lit.b din Codul muncii şi în plus intimata nu a făcut dovada că ar fi acordat un preaviz contestatorului, potrivit dispoziţiilor art.73 alin.1 din Codul muncii.

În al treilea rând, instanţa a reţinut că decizia contestată nu conţine lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care contestatorul urma să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art.64.

În măsura în care la momentul concedierii existau locuri de muncă vacante, intimata avea obligaţia să menţioneze lista tuturor acestor locuri de muncă disponibile, cât şi obligaţia să acorde salariatului un termen pentru a opta pentru ocuparea unui loc de muncă vacant sau, în caz contrar, să menţioneze faptul că la nivelul unităţii nu există locuri de muncă vacante.

Lipsa din cuprinsul deciziei de concediere, dispusă în temeiul dispoziţiilor art.65 din Codul muncii, a menţiunilor prevăzute de art.74 alin.1 lit.d din Codul muncii atrage nulitatea absolută a deciziei, deoarece Codul muncii nu prevede că această măsură este obligatorie doar în cazurile prevăzute de art.64 Codul muncii, ci în condiţiile art.64, astfel încât este o normă de trimitere nu la situaţii de concediere prevăzute de art.64, ci la condiţiile pe care trebuie să le respecte angajatorul atunci când are obligaţia de a propune salariatului locurile de muncă vacante. În acest sens, art.74 se referă la condiţiile reglementate de art.64 Codul muncii, respectiv la locurile de muncă vacante în unitate, compatibile cu pregătirea profesională sau, după caz, cu capacitatea de muncă stabilită de medicul de medicina muncii, iar în situaţia în care angajatorul nu dispune de locuri de muncă vacante potrivit alin.1, acesta are obligaţia de a solicita sprijinul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă în vederea redistribuirii salariatului, corespunzător pregătirii profesionale şi/sau, după caz, capacităţii de muncă stabilite de medicul de medicină a muncii.

Obligativitatea menţionării locurilor de muncă vacante rezultă şi din prevederile art.80 din CCM unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, în conformitate cu care, în situaţia în care disponibilizarea nu poate fi evitată, conducerea unităţii va comunica în scris salariatului al cărui post urmează a fi desfiinţat dacă i se oferă sau nu un alt loc de muncă ori cuprinderea într-o formă de recalificare profesională în vederea ocupării unui post în aceeaşi unitate, desfacerea contractului individual de muncă putând opera numai în cazul în care salariatului nu i se poate oferi un alt loc de muncă sau în cazul refuzului locului de muncă oferit.

În plus, potrivit art.67 din Codul muncii „salariaţii concediaţi pentru motive care nu ţin de persoana lor beneficiază de măsuri active de combatere a şomajului (...)”.

Lipsa menţiunilor obligatorii, expres prevăzute de dispoziţiile art.74 alin.1 lit.a, b şi d din Codul muncii, aşa cum s-a reţinut mai sus, constituie, potrivit art.76 alin.1 din Codul muncii, cauză de nulitatea absolută expresă a deciziei de concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, ducând la desfiinţarea acesteia ca nelegală, condiţia menţiunilor obligatorii fiind prevăzută ad validitatem.

În ceea ce priveşte temeinicia deciziei contestate, instanţa a reţinut că potrivit art.65 Codul muncii „concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia. Desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.”

Prin urmare, condiţia de legalitate impusă de textul de lege în cazul unei concedieri pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului este ca desfiinţarea locului de muncă să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.

În cauza de faţă, intimata nu a făcut nici dovada desfiinţării locului de muncă ocupat de contestator, nici dovada că această desfiinţare a avut o cauză reală şi serioasă.

Instanţa a reţinut că desfiinţarea locului de muncă are o cauză reală atunci când se întemeiază pe împrejurări obiective, respectiv dificultăţi economice, transformări tehnologice sau reorganizarea activităţii şi este serioasă când are la bază studii temeinice ce vizează îmbunătăţirea activităţii şi nu disimulează realitatea, neputând constitui doar un pretext pentru îndepărtarea salariatului din unitate.

Astfel, în decizia nr.9/23.01.2009 se menţionează că măsura desfiinţării postului contestatorului a avut la bază „art.65 Codul muncii (probleme financiare)”.

Instanţa a reţinut că potrivit art.287 Codul muncii, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare.

Deşi intimatei i s-a pus în vedere să depună la dosarul cauzei toate actele care au stat la baza emiterii deciziei de concediere, inclusiv organigrama înainte şi după concediere, aceasta nu a înţeles să depună vreun înscris în acest sens, din care instanţa să poată verifica efectivitatea desfiinţării locului de muncă ocupat de contestator şi a cauzei reale şi serioase.

În raport de aceste considerente, constatând nelegalitatea şi netemeinicia deciziei contestate, instanţa a admis contestaţia şi a dispus anularea deciziei nr.9/23.01.2009 emisă de intimată.

În temeiul art.78 şi art.269 alin.1 şi 2 din Codul muncii, s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei contestate, în sensul reintegrării contestatorului pe postul avut anterior concedierii şi obligării intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariul indexat, majorat şi actualizat şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta, de la data concedierii până la reintegrarea efectivă.

În raport de precizarea apărătorului contestatorului de la termenul din data de 28.10.2010, instanţa a luat act că nu se solicitată cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe în termen legal a formulat recurs intimata S.C. A. S.A. Piteşti, susţinând că este nelegală şi netemeinică pentru motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta-intimată a susţinut în esenţă faptul că instanţa de fond a fost lipsită de rolul activ conferit de dispoziţiile art.129 alin.5 Cod procedură civilă, în sensul că nu a stăruit prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului şi aplicarea corectă a legii la situaţii pe deplin stabilite şi nu a dispus administrarea unor probe suplimentare pentru verificarea situaţiei de fapt invocată.

S-a arătat că raţionamentul judiciar reţinut în considerentele sentinţei atacate cu privire la neîndeplinirea de către angajator a depunerii la dosarul cauzei a dovezilor justificative ale măsurii dispuse este greşit şi constituie un viciu al hotărârii.

Pentru a constata legalitatea sau nelegalitatea încetării unui contract individual de muncă, instanţa era obligată în raport de principiul menţionat a stabili dacă contractul în discuţie este valid sau invalid, în raport de împrejurarea că este abilitată a constata nelegalitatea încetării unui act juridic valid dar nu este abilitată a valida un contract supus acţiunii nulităţii.

De asemenea, pentru a se constata dacă a avut loc o reorganizare, instanţa avea obligaţia de a examina dacă exista o organizare ce a fost supusă modificării, respectiv dacă exista o organigramă a posturilor şi funcţiilor stabilite în condiţiile legii.

Se mai susţine că hotărârea este dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât nu s-a observat faptul că, contractul individual de muncă al lui Ene Florin este nul absolut şi drept urmare încetează de drept, având în vedere dispoziţiile art.10, 14, 16 şi 57 din Codul muncii.

În continuare se arată că acest contract individual de muncă a fost încheiat fraudulos, în fals, prin metoda contrafacerii, în numele angajatorului, de către numitul D. M., persoana juridică pe care nu o reprezenta legal, situaţie faţă de care se impunea constatarea nulităţii absolute a contractului individual de muncă şi pe cale de consecinţă respingerea contestaţiei împotriva deciziei de încetare a acestuia.

Prin decizia nr. 190/23.01.2013, Curtea de apel Piteşti, Secţia I civilă a respins recursul formulat de intimata S.C. A. S.A. Piteşti, împotriva sentinţei civile nr.1459/CM din data de 08 noiembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr.1562/109/2010, intimat-contestator fiind E. F.; a obligat pe recurenta-intimată să plătească intimatului-contestator suma de 200 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Susţinerile recurentei în sensul că prima instanţă nu şi-a exercitat rolul activ conferit de dispoziţiile art.129 alin.5 Cod procedură civilă întrucât nu a dispus administrarea de probe suplimentare şi pentru că nu a analizat dacă contractul individual de muncă al contestatorului este valid sau invalid, sunt neîntemeiate deoarece prima instanţă a avut în vedere obiectul cauzei cu care a fost investită, respectiv contestaţie împotriva deciziei nr.9 din 23.01.2009, emisă de recurentă, prin care s-a desfăcut contractul individual de muncă contestatorului conform dispoziţiilor art.65 din Codul muncii şi a dispus administrarea probelor necesare soluţionării cauzei prin încheierea din 3 iunie 2010, respectiv a pus în vedere reprezentantului legal al intimatei să depună la dosar toate actele care au stat la baza emiterii acestei decizii de concediere, dovada comunicării deciziei şi organigrama înainte şi după concedierea contestatorului (filele 1 şi 27).

Aceeaşi măsură a fost luată de către instanţă şi prin încheierea din 13 iulie 2010 şi la termenul fixat pentru depunerea acestora, 28 octombrie 2010, apărătorul intimatei a precizat că nu posedă înscrisurile solicitate de către instanţă.

În această situaţie nu se poate reţine faptul că instanţa de fond a fost lipsită de rolul activ în aflarea adevărului, întrucât judecătorul nu se substituie obligaţiei părţii în propunerea probelor pentru dovedirea temeiniciei pretenţiilor sau a apărărilor, având în vedere obligaţia recurentei-intimata de a propune probe în conformitate cu dispoziţiile art.287 din Codul muncii.

Potrivit acestui text de lege, sarcina probei în litigiile de muncă incumbă angajatorului şi cum în speţă, deşi au fost solicitate înscrisurile care au stat la baza deciziei de încetare a contractului de muncă de către instanţă şi unitatea nu s-a conformat, în mod legal instanţa a procedat la anularea deciziei nr.9 din 23 ianuarie 2009.

Cât priveşte susţinerea recurentei a faptului că prima instanţă nu a analizat contractul de muncă şi nu a observat că acesta este nul absolut, se constată că prima instanţă nu a fost sesizată cu o astfel de cerere pentru a se reţine ca întemeiată această critică.

S-a stabilit cu actele de la dosar faptul că acest contract de muncă al contestatorului a fost semnat în numele angajatorului S.C. A. S.A. de către D. M., care la data respectivă avea calitatea de director al societăţii şi faptul că ulterior acestui moment contractul directorului a fost desfăcut, nu are nici o relevanţă juridică asupra valabilităţii contractului încheiat pentru E. F..

Reţinând că sunt neîntemeiate criticile aduse de către recurentă hotărârii instanţei de fond, în baza art.312 (1) Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.

Potrivit art.274 Cod procedură civilă, recurenta-intimată a fost obligată să plătească intimatului-contestator suma de 200 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat în recurs.

3. Competenţa materială a instanţei privind anularea deciziei de acordare a calificativului în procedura de evaluare a personalului didactic.
Art.52 alin.1 din Legea nr.128/1997
Potrivit art.52 alin.1 din Legea nr.128/1997, privind statutul personalului didactic, evaluarea activităţii profesionale a personalului didactic de predare, a celui auxiliar, de conducere, de îndrumare şi control se face anual conform fişei de evaluare elaborată de Ministerul Învăţământului.

În lipsa unei dispoziţii speciale care să reglementeze instanţa competentă să soluţioneze contestaţia împotriva fişei de evaluare se vor aplica regulile de drept comun privind soluţionarea conflictelor de muncă, actele de evaluare fiind emise în cadrul raporturilor juridice de muncă, ci nu într-un alt regim de natură să atragă competenţa instanţei de contencios administrativ.

(Decizia civilă nr.139/21.01.2013)
Constată că, prin acţiunea înregistrată la data de 28.11.2011, în urma casării cu trimitere spre rejudecare, reclamantul N. Gh. a chemat în judecată pe pârâtul I.S.J. Argeş, solicitând anularea deciziei nr.12206/2009 şi a fişei de evaluare prin care i-a fost acordat calificativul „bine”.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că în urma reevaluării dispuse de M.E.C.I. a fost menţinut calificativul acordat, soluţia fiindu-i comunicată prin adresa nr.12206/2009. Raportul de evaluare a fost întocmit abuziv şi discreţionar, fără respectarea dispoziţiilor Ordinului nr.3467/1999 al OMEC.

Tribunalul Argeş, Secţia civilă, prin sentinţa civilă nr.401/7.03.2012, a admis acţiunea, reţinând următoarele:

Reclamantul a deţinut funcţia de inspector şcolar de specialitate pentru minorităţi, iar la data de 19.08.2009, s-a întocmit fişa de evaluare a acestuia pentru perioada 1.09.2008-31.08.2009, înregistrată la pârât sub nr.6526/24.08.2009.

Împotriva acestei fişe de evaluare reclamantul a formulat contestaţie iar prin adresa nr.18981/11.12.2009, i s-a comunicat că s-a dispus reluarea procedurii de evaluare cu respectarea dispoziţiilor legale în materie.

Cu adresa nr.12206/21.12.2009, reclamantului i s-a comunicat că în urma evaluării dispuse de M.E.C.I. a fost menţinut calificativul „bine” acordat iniţial.

În şedinţa consiliului de administraţie a pârâtului din 15.12.2009, reclamantului i-a fost acordat un punctaj de 84 de puncte, corespunzător calificativului „bine”.

La adoptarea acestui punctaj a fost avut în vedere nota de relaţii a directorului Şcolii cu clasele I-VIII din comuna Cetăţeni judeţul Argeş, unitate inclusă în programul Phare 2005 „Acces la educaţie pentru grupurile dezavantajate” din care rezultă că reclamantul nu centraliza în mod eficient şi corect documentele şi rapoartele şi nu a efectuat decât o singură vizită de monitorizare a activităţilor din cadrul proiectului.

De asemenea, reclamantul nu a monitorizat programul M.E.C.T. „A doua şansă” iar în cazul inspecţiilor tematice ce vizau calitatea educaţiei şcolare, în unităţile de învăţământ cu elevi romi, nu au fost administrate instrumente proprii, acestea neregăsindu-se specificate în notele de constatare ale reclamantului.

În sfârşit, reclamantul nu a formulat propuneri de teste unitare pentru unităţile de învăţământ din judeţ care şcolarizează elevi romi.

În concluzie, tribunalul a reţinut că întreaga procedură de evaluare s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor art.1 alin.3 din Ordinul nr.3467/1999 al Ministerului Educaţiei şi Cercetării, în baza textelor legal susmenţionate şi a dispoziţiilor art.18 din Legea nr.554/2004, acţiunea formulată de reclamant fiind respinsă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen legal reclamantul N. Gh., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie astfel:

- instanţa a încălcat normele de competenţă materială de soluţionare a acţiunii, competentă material era instanţa specializată în dreptul muncii şi nu instanţa de contencios administrativ.

Capătul principal al cererii cu care a investit instanţa a fost anularea fişei de evaluare pe anul şcolar 2008-2009, fişă ce nu poartă semnătura nici unei persoane, şi care constituie, potrivit art.52 alin.6 din Legea nr.128/1997, un document de bază pentru stabilirea drepturilor salariale pentru promovare şi accesul la programele de perfecţionare.

Potrivit art.146 din aceeaşi lege, personalului didactic i se aplică dispoziţiile din legislaţia muncii, iar raporturile în care se află cadrele didactice sunt de muncă, astfel că speţa nu putea fi soluţionată de instanţa de contencios administrativ;

- hotărârea este nelegală întrucât instanţa de fond a soluţionat cauza cu încălcarea prevederilor art.85 Cod procedură civilă, precum şi art.6 Paragraful 1 din CEDO, câtă vreme recurentul nu a fost citat pentru data la care s-a judecat pricina;

- instanţa nu a analizat motivul de nulitate absolută a fişei de evaluare, care nu are dată, număr şi semnătură;

- greşit s-a reţinut că la adoptarea punctajului acordat în urma reevaluării s-a avut în vedere nota de relaţii a directorului şcolii din comuna Cetăţeni;

- nota de care instanţa de fond ţine cont în adoptarea soluţiei nu cuprinde perioada de evaluare, fiind emisă în timpul reevaluării şi nu în timpul desfăşurării programului Phare, care s-a derulat în perioada septembrie 2007-septembrie 2008;

- niciun alt director din cadrul celorlalte zece şcoli nu a depus vreun punct de vedere sau notă de relaţii despre activitatea recurentului;

- inspectorul şcolar general adjunct în a cărui subordonare este cel evaluat are obligaţia de a consulta pe directorii unităţilor de învăţământ şi pe şefii comisiilor metodice privind respectarea deontologiei profesionale de către inspectori.

Prin încheierea din 9 noiembrie 2012, pronunţată în dosarul nr.3507/109/2010*, Curtea de Apel Piteşti, Secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus scoaterea de pe rol a cauzei şi înaintarea acesteia către Secţia I civilă, reţinând următoarele:

Obiectul cauzei îl reprezintă anularea deciziei de acordare a calificativului emisă de Inspectoratul Şcolar Judeţean în cadrul procedurii de evaluare a reclamantului, în calitatea acestuia de inspector şcolar de specialitate pentru minorităţi.

Potrivit art.52 alin.1 din Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic, evaluarea personalului didactic de predare, a celui auxiliar, de conducere, de îndrumare şi de control, se face anual, conform fişei de evaluare elaborate de Ministerul Învăţământului.

Reclamantului în calitate de deţinător al unei funcţii de îndrumare şi control dintre cele reglementate de lege, îi sunt aplicabile prevederile legislaţiei muncii, în acest sens dispunând în mod expres art.146 raportat la art.2 pct.a) şi c) din Legea nr.128/1997.

Aşadar, s-a reţinut că chiar dacă evaluarea este efectuată de o autoritate publică, actele întocmite în cadrul evaluării sunt emise în cadrul raporturilor de muncă, ce vizează modalitatea de efectuare a evaluării de către angajator să fie supuşi jurisdicţiei muncii.

Prin decizia nr.139/21.01.2013, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă a admis recursul formulat de reclamantul N. Gh., împotriva sentinţei civile nr.401/7 martie 2012, pronunţată de Tribunalul Argeş, Secţia civilă, în dosarul nr.3507/109/2010*, intimat fiind pârâtul I.S.J. Argeş prin Inspector Şcolar General B. G.; a casat sentinţa şi a trimis cauza la Tribunalul Argeş, Secţia civilă (complet litigii de muncă), pentru legală soluţionare.

Pentru a hotărî astfel, Curtea analizând recursul, cu prioritate în limita primului motiv ce vizează competenţa de soluţionare a acţiunii, a constatat că este fondat, pentru următoarele argumente.

Reclamantul în calitatea sa de inspector şcolar de specialitate pentru minorităţi este supus evaluării anuale, fiind personal de îndrumare şi control, conform art.52 alin.1 din Legea nr.128/1997 (legea aplicabilă raporturilor juridice create, în raport de faptul că este vizată perioada 1.09.2008-31.08.2009), conform fişei de evaluare elaborată de Ministerul Învăţământului.

În raport de dispoziţiile art.2 pct.a) şi c) din Legea nr.128/1997, potrivit cu care acest act normativ reglementează funcţiile, competenţele, responsabilităţile, drepturile şi obligaţiile specifice personalului didactic şi didactic auxiliar, precum şi ale celui de conducere, de îndrumare şi de control, precum şi sistemul de perfecţionare şi de evaluare, coroborate cu dispoziţiile art.146 din acelaşi act normativ ce dispun că în măsura în care statutul nu dispune altfel, personalului didactic i se aplică celelalte dispoziţii din legislaţia muncii, rezultă că actele întocmite cu prilejul evaluării reclamantului sunt acte emise în cadrul raporturilor juridice de muncă, ci nu în regim de putere publică.

Cum nu există nicio dispoziţie legală care să atribuie în mod expres competenţa de soluţionare a cererii având ca obiect anularea fişei de evaluare a reclamantului, instanţei de contencios administrativ, rezultă că în raport de dispoziţiile legale menţionate mai sus, acţiunea acestuia trebuia soluţionată de instanţa specializată în soluţionarea litigiilor de muncă, litigiul fiind supus jurisdicţiei muncii.

Hotărârea prin care s-a soluţionat cauza a fost pronunţată de instanţa de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Argeş, de completul de judecată în alcătuirea căruia nu au intrat asistenţii judiciari fiind astfel încălcată norma prevăzută de art.55 alin.1 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit căreia completul pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări sociale se constituie dintr-un judecător şi 2 asistenţi judiciari.

În consecinţă, faţă de dispoziţiile art.304 pct.1 Cod procedură civilă, s-a impus admiterea recursului şi casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art.312 alin.3 Cod procedură civilă, cu trimitere spre competentă soluţionare Tribunalului Argeş, Secţia civilă-Complet litigii de muncă, pentru a se cerceta cauza în fond de către un complet legal constituit.