Secţia I civilă

4. Termen de prescripţie privind acţiunile care au ca obiect plata drepturilor salariale.

Art.268 alin.1 lit.c Codul muncii
Cererile care au ca obiect plata drepturilor salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat sau cele care privesc răspunderea salariaţilor faţă de angajator se formulează în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului potrivit art.268 alin.1 lit.c Codul muncii.

Termenului general de prescripţie de 3 ani sunt supuse şi drepturile salariale care s-au născut din contractele colective de muncă, fiindcă termenul special de 6 luni prevăzut de art.268 alin.1 lit.e din codul muncii este prevăzut pentru acţiunile care au ca obiect alte pretenţii în legătură cu executarea contractului, decât aceste drepturi.
(Decizia civilă nr.132/17 ianuarie 2013)
Prin acţiunea formulată la data de 17.04.2012, petenta Alianţa Sindicală Feroviară Craiova, în numele şi pentru petiţionarul reclamantul C. M. a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, instanţa să oblige în solidar pe pârâţii: SC Telecomunicaţii CFR SA şi Sucursala Regională de Telecomunicaţii Craiova, în temeiul art. 253 alin 1 şi 2 din Legea 53/2003, la plata drepturilor salariale cuvenite pentru ziua de 19.04.2009 şi 2010 , ziua de Crăciun 2010 şi ziua Comunicaţiilor -17.05.2009 şi 2010, aşa cum au fost prevăzute în art. 6.9 pct. a din CCM 2008-2009 şi CCM 2009-2010 şi obligarea la cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii s-a învederat că petiţionarul este angajat cu contract individual de muncă la SC Telecomunicaţii CFR SA- Sucursala Regională de Telecomunicaţii Craiova, iar în intervalul aprilie 2009-31 decembrie 2010 nu a beneficiat de prevederile art. 6.9 pct. a din CCM 2008-2009 şi 2009-2010, potrivit cărora, cu ocazia sărbătorilor de Paşte, de Crăciun şi de Ziua Comunicaţiilor se va acorda salariaţilor un ajutor în bani sau în natură (tichete cadou), al cărui cuantum va fi de cel puţin un salariu de bază la nivelul salariului minim.

Prin întâmpinarea de la filele 28-33, pârâta Compania Naţională de Căi Ferate „CFR” SA a solicitat respingerea acţiunii ca fiind netemeinică şi nelegală, invocând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

În altă ordine de idei se susţine că drepturile solicitate, în temeiul contractelor colective de muncă nu pot fi confundate cu drepturi de natură salarială, încât să se aplice prescripţia de 3 ani, aceste drepturi prescriindu-se în termen de 6 luni.

Pe fond, s-a susţinut că, potrivit art. 6.9 lit. A din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul societăţii, salariaţii beneficiază de un ajutor în bani, cu prilejul sărbătorilor de Paşte, de Crăciun şi de Ziua Telecomunicaţiilor.

În conformitate cu prevederile art. 1 din legea 193/2006 privind acordarea tichetelor cadou şi tichetelor de creşă, Societăţile Comerciale, regiile autonome, societăţile şi companiile naţionale, instituţiile din sectorul bugetar, unităţile cooperatiste, celelalte persoane juridice cât şi persoanele fizice care se încadrează personal pe baza contractului individual de muncă pot utiliza bilete de valoare, sub forma tichetelor cadou şi a tichetelor de creşă, iar art. 2.3 din Normele de aplicare a Legii 193/2006 statuează că angajaţii pot beneficia de tichete cadou acordate de angajatorii lor, numai pentru destinaţiile sau evenimentele care se încadrează în cheltuielile sociale.

Referitor la acest aspect, intimata precizează că, potrivit adresei întocmită de Serviciul Contabilitate, nu a existat buget aprobat pe anul 2009 de către organele de conducere ale societăţii, iar în ce priveşte anul 2010, suma aprobată pe acest an a fost cheltuită, astfel că nu există temei pentru acordarea sumelor solicitate de reclamant.

Prin sentinţa civilă nr.1446/15.10.2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâte prin întâmpinare, cu admiterea acţiunii şi obligarea pârâţilor în solidar la plata, către reclamant, a sumelor cuvenite cu titlu de ajutor material pentru: ziua de Paşte din 19.04.2009 şi 2010, ziua de Crăciun din anul 2010, ziua Comunicaţiilor din 17.05.2009 şi 2010, reprezentând un salariu de bază la nivelul salariului minim, pentru fiecare an în parte, actualizat cu rata inflaţiei.

Instanţa de fond s-a pronunţat mai întâi, potrivit dispoziţiilor art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă, asupra excepţiei invocate, care fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea fondului pricinii.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa a respins-o, reţinând că în cauză sunt incidente dispoziţiile art.283 alin.1 lit.c Codul muncii, fiind vorba de drepturi salariale cu termen de revendicare de 3 ani, nefiind incidente în cauză dispoziţiile art.283 alin.1 lit.e, unde se prevede un termen de revendicare de 6 luni, instanţa de fond invocând dispoziţiile art. 55 alin.1 din Legea nr. 571/2003, în care se arată că sunt venituri din salarii, toate veniturile în bani obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate, în baza unui contract individual de muncă şi indiferent de denumirea veniturilor sau forma sub care ele se acordă.

Examinând fondul pretenţiilor formulate în cauză, instanţa de fond a constatat că părţile au administrat proba cu înscrisuri, din care rezultă că petiţionarul - reclamant, reprezentat fiind în proces de Alianţa Sindicală Feroviară Craiova, a avut calitatea de salariat în cadrul pârâtelor, în perioada dedusă judecăţii, iar potrivit dispoziţiilor art.6.9 din C.C.M. încheiat între SC Telecomunicaţii CFR SA şi reprezentanţii salariaţilor pe perioada anilor 2008 - 2009, înregistrat la DMSSF Bucureşti sub nr.305/21.01.2008, în afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, s-a prevăzut că salariaţii vor mai beneficia şi de ajutor material pentru Ziua de Paşte, de Crăciun şi de Ziua Comunicaţiilor, ajutor constând în bani sau în natură (tichete cadou), al cărui cuantum va fi de cel puţin un salariu de bază la nivelul salariului minim la SC Telecomunicaţii CFR SA, iar acelaşi ajutor material şi în acelaşi cuantum a fost prevăzut şi prin textul art.6.9 din C.C.M. pe perioada anilor 2009-2010.

S-a reţinut că aceste pretenţii nu sunt contestate nici de către cele două pârâte, acestea formulând apărări cu totul inadecvate solicitărilor formulate de reclamanţi, pârâta depunând la dosar Protocolul nr. 1/16.12.2010, arătând că prin acesta părţile au recunoscut că drepturile cuvenite, în baza contractului colectiv de muncă au fost acordate în totalitate, iar pentru anul 2011, aceste ajutoare nu mai sunt acordate.

Referitor la tichetele de masă, prin acelaşi protocol, părţile de comun acord au hotărât că, cele aferente perioadei iunie noiembrie 2010 până la data de 31.12.2010 şi cele aferente lunii decembrie 2010, corespunzător perioadei lucrate până la data de 31.01.2011, având în vedere şi prevederile art. 6.9 lit. A din Contractul Colectiv de muncă se suspendă pentru o perioadă de 6 luni, până în data de 15.06.2011.

Instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile amintite anterior cuprinse în C.C.M., care constituie legea părţilor, în temeiul art.969 C.civ., precum şi dispoziţiile art.243 alin.1 Codul muncii şi art.244 Cod muncii, statuând că executarea CCM este obligatorie, iar clauzele inserate nu pot fi modificate pe parcursul executării, iar situaţia economico-financiară a angajatorului în perioada în litigiu nu este o clauză exoneratoare, concluzionând că petiţionarii - reclamanţi sunt legal îndreptăţiţi la acordarea sumelor pretinse în cadrul procesual de faţă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs SC Telecomunicaţii CFR SA Bucureşti şi Sucursala Regională de Telecomunicaţii Craiova, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, invocând dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă şi art.304¹ Cod procedură civilă.

În primul motiv de recurs se susţine că în mod greşit, instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, recurenta susţinând că acţiunea de faţă se prescrie în termen de 6 luni, ci nu în termen de 3 ani.

În argumentarea admiterii acestei excepţii, recurentul se referă la cuprinsul noţiunii de salariu definit de art.159 alin.1 Codul muncii şi la cele trei elemente de bază ale contractelor individuale de muncă: munca depusă, plata contravalorii muncii şi subordonarea salariatului faţă de cel ce face plata.

Recurentul susţine că nu orice sumă de bani plătită salariatului are caracterul de drepturi salariale, ci numai sumele definite de art.160 Codul muncii, în care se arată că salariul cuprinde: salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri, aceste adaosuri datorându-se tot în baza muncii depuse.

Raportat la aspectul arătat anterior, recurentul precizează că drepturile solicitate în baza CCM nu pot fi confundate cu drepturi de natură salarială, încât să se aplice prescripţia de 3 ani, precizând că prin contractele colective de muncă se acordă drepturi băneşti, dar nu în temeiul muncii prestate, ci doar în baza altor drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă.

Recurentele susţin că drepturile reieşite din contractele colective de muncă se prescriu în termen de 6 luni, iar celelalte drepturi se prescriu în termen de 3 ani, invocând dispoziţiile art.171 alin.1 Codul muncii, art.229 Codul muncii, art.268 alin.1 lit.e Codul muncii, susţinând că acest termen scurt de 6 luni a fost prevăzut de legiuitor pentru a nu destabiliza financiar angajatorul, făcând referire la „salariul suplimentar”, care se acordă doar pentru o „muncă ireproşabilă”, salariul care i se acordă peste drepturile salariale prevăzute în contractele colective de muncă, făcând referire la o speţă similară, respectiv decizia civilă nr.5265/02.12.2010 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a.

Se concluzionează că ajutoarele solicitate de reclamant sunt întemeiate pe prevederile contractelor colective de muncă, iar raportat la data introducerii acţiunii, ţinând cont de faptul că ajutoarele băneşti pretinse nu au caracter salarial, potrivit art.160 Codul muncii, instanţa de fond, în mod greşit a reţinut că ajutoarele solicitate de reclamant sunt drepturi salariale, cărora li se aplică dispoziţiile art.268 alin.1 lit.c Codul muncii, dreptul la acţiune prescriindu-se în termen de 6 luni, ci nu de 3 ani.

Al doilea motiv de recurs se referă la fondul cauzei, recurentele invocând art.6.9 lit.a din CCM, precum şi dispoziţiile art.1 din Legea nr.193/2006, privind acordarea tichetelor cadou şi tichetelor de creşă, precizând că pentru anul 2009 nu a existat buget aprobat de către organele de conducere ale societăţii recurente, potrivit adresei întocmită de serviciul financiar – contabilitate, ajutoarele solicitate fiind negociate în baza legii amintite anterior.

În altă ordine de idei se susţine că instanţa de fond nu a observat că aplicarea prevederilor art.6.9 din CCM 2009 se suspendă până la data de 31.12.2009, potrivit notei înscrise în cuprinsul articolului amintit, precizându-se că suspendarea a intervenit prin acordul părţilor, potrivit art.33 alin.3 din Legea nr.130/1996, în vigoare la data încheierii CCM incident în cauză, iar reluarea executării obligaţiilor asumate după încetarea suspendării nu presupune executarea acestora retroactiv.

Referitor la anul 2010 se susţine că suma de 554 lei alocată cu titlu de cheltuieli sociale a fost cheltuită, încât nu mai există temei pentru acordarea sumelor solicitate. În plus, potrivit Protocolului nr.1/16.12.2010 a intervenit suspendarea prin acordul părţilor, până la data de 15.06.2012, pentru ajutoarele aferente anului 2010, cu precizarea că în Contractul Colectiv de Muncă nr.85/28.04.2011, aceste ajutoare nu mai sunt stipulate.

Se concluzionează, susţinându-se că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art.2.3 din Normele de aplicare a Legii nr.193/2006; a dispoziţiilor art.6.9 din CCM 2009 – 2010 şi a dispoziţiilor din Protocolul nr.1/16.12.2010, interpretarea corectă a contractului fiind cea făcută după intenţia comună a părţilor.

Pentru aceste considerente, recurentele solicită admiterea recursului cu modificarea sentinţei, în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi respingerea acţiunii ca prescrisă, iar în subsidiar respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În recurs a fost depusă practică judiciară (f.21-24 dosar); CCM 2011-2012 (f.25-79 dosar).

Prin întâmpinarea de la filele 86 – 88 dosar, Alianţa Sindicală Feroviară Craiova solicită respingerea recursului ca nefondat şi în principal respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, susţinând că în cauză sunt incidente dispoziţiile art.268 alin.1 lit.c Codul muncii, care se referă la un termen de prescripţie de 3 ani, ci nu 6 luni, aşa cum prevăd dispoziţiile art.268 alin.1 lit.e, iar prin concluziile scrise de la f.90 – 92 dosar, aceeaşi parte solicită respingerea recursului cu aceeaşi motivare.

Prin decizia nr.132/17.01.2013, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă a admis recursul formulat de pârâtele SC Telecomunicaţii CFR SA şi Sucursala Regională de Telecomunicaţii Craiova, împotriva sentinţei civile nr.1446/15 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr.2651/90/2012, intimată - reclamantă fiind Alianţa Sidicală Feroviară Craiova pentru Cimpoeru Mihai; a modificat sentinţa, iar pe fond a respins acţiunea.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:

Primul motiv de recurs, referitor la excepţia prescripţiei acţiunii este nefondat, urmând a-l respinge ca atare, pentru următoarele considerente:

Drepturile invocate de către reclamanţi sunt drepturi de creanţă, de natură salarială, supuse prescripţiei extinctive reglementată de Decretul nr.167/1958, precum şi de dispoziţiile art.283 din Codul muncii, referitoare atât la prescripţia generală de 3 ani, cât şi la cea specială de 6 luni.

Dreptul de creanţă, ce face obiectul cauzei a fost apreciat de către recurentă ca fiind susceptibil de termenul de prescripţie de 6 luni prevăzut de art.283 litera e Codul muncii, potrivit căruia litigiile în legătură cu neexecutarea contractului colectiv de muncă se prescriu în acest termen special.

Legiuitorul a prevăzut în acelaşi text de lege termenul de prescripţie de 3 ani, pentru litigiile ce au ca obiect plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.

Analizând cele două texte de lege ce reglementează termene de prescripţie diferite, se apreciază că termenul general de prescripţie este aplicabil întotdeauna litigiilor ce au ca obiect plata drepturilor salariale, iar celelalte litigii ce au ca obiect neexecutarea unor clauze ale contractului colectiv de muncă, altele decât cele privitoare la drepturile salariale sunt supuse termenului special de prescripţie de 6 luni.

Acelaşi raţionament a stat la baza soluţiei respingerii excepţiei prescripţiei extinctive invocată de către recurentă, motiv pentru care din acest punct de vedere soluţia instanţei de fond este legală, cu privire la soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, solicitările făcute de către reclamantul din cauza de faţă, prescriindu-se în termenul de 3 ani, prevăzut de dispoziţiile art.283 lit.c Codul muncii, cu precizarea că recurenta a indicat greşit temeiul de drept referitor la prescripţie, făcând trimitere la disp. art.268 alin.1 lit.e Codul muncii, art.268 referindu-se la aplicarea sancţiunii disciplinare şi la elementele obligatorii pe care trebuie să le cuprindă decizia privind aplicarea sancţiunii disciplinare.

Al doilea motiv de recurs este întemeiat urmând a-l admite ca atare, în sensul că se va admite recursul, urmând a se modifica sentinţa de la fond, în sensul respingerii acţiunii ca nefondată.

Prin actul adiţional la Contractul Colectiv de Muncă încheiat pe anul 2009-2010 înregistrat la DMPS Bucureşti sub nr.2591 s-a prevăzut că pentru anul 2009 şi 2010, nu se mai acordă ajutoare materiale cu ocazia sărbătorilor de Paşti, Crăciun şi Ziua Comunicaţiilor, nemaiexistând temei legal pentru acordarea acestora.

Contractul amintit anterior est încheiat între patronat şi sindicate, reprezentând voinţa acestora, potrivit disp.art.969 Cod civil, fiind obligatoriu pentru părţile contractante, executarea obligatorie a acestuia fiind reglementată şi prin disp. art.243 Codul muncii.

În atare situaţie, indiferent de data înregistrării CCM pe anii 2009-2010, atâta timp cât părţile, de comun acord au prevăzut neacordarea ajutoarelor materiale amintite anterior, în anii 2009-2010, acestea nu pot fi acordate nici pentru anul 2009, chiar dacă Paştele şi Ziua Comunicaţiilor, pentru anul 2009 au avut loc la data de 19.04.2009 şi 23.04.2009.

Prima acordată de „Ziua Comunicaţiilor” este asimilată cu un ajutor social, iar în dispoziţiile art.64 alin.2, respectiv art.67 alin.2 din Contractul Colectiv de Muncă s-a stipulat în mod clar că, în afara drepturilor pe care le au salariaţii potrivit legii, se acordă această primă, al cărui cuantum va fi stabilit de către Consiliul de Administraţie, cu consultarea delegaţilor aleşi ai sindicatelor.

În acest sens, există drepturi salariale care se acordă în mod automat, obligatoriu, în sensul că părţile nu pot deroga în nici un fel de la aplicabilitatea acestora, iar contractul reprezintă legea părţilor, precum şi drepturi suplimentare care pot fi acordate numai după îndeplinirea anumitor condiţii şi care evident sunt facultative.

Astfel, în speţa dedusă judecăţii avem de-a face cu cea de-a doua categorie de drepturi.

Practic acest „sprijin financiar” care ar putea fi acordat salariaţilor s-a stabilit prin contract, ca fiind acordat numai în baza unei decizii a Consiliului de administraţie, în urma analizei indicatorilor financiari – economici, pentru fiecare an, împreună cu partenerii de dialog social, situaţie prevăzută în art.67 alin.2 din CCM la nivel de unitate.

Cum, în speţa dedusă judecăţii se constată că nu a existat nici o hotărâre a Consiliului de administraţie cu privire la acordarea primei de Ziua Comunicaţiilor, această clauză prevăzută de art.67 alin.2, respectiv art.64 alin.2 din Contractul colectiv de muncă, reprezintă o condiţie care nu a fost îndeplinită, iar neîndeplinirea acestei condiţii suspensive atrage inexistenţa dreptului însuşi.

Dacă în cuprinsul unui astfel de act, ca în speţa dedusă judecăţii, partenerii sociali au înţeles să definească în mod concret modalităţile de acordare a unor ajutoare financiare, însă numai după parcurgerea anumitor condiţii, este inadmisibil ca instanţa de judecată să intervină în vreun fel pentru a modifica acest acord.

Pe de altă parte, recurenta, societate cu capital de stat, aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii este unul din agenţii economici monitorizaţi în baza prevederilor OUG nr.79/2001 şi 79/2008, având obligaţia să se încadreze în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri şi cheltuieli aferente anilor 2007 – 2009 aprobate, iar fundamentarea fondului de salariu se face pe baza indicelui de creştere a câştigului salarial mediu brut, care nu putea fi mai mare decât indicele productivităţii muncii.

Mai mult, pentru anul 2009, Federaţiile Sindicale Feroviare au semnat procesul – verbal din data de 25.05.2009, prin care au fost de acord cu suspendarea ajutoarelor materiale acordate salariaţilor cu ocazia Zilei Comunicaţiilor.

În plus, prin protocolul nr.1/16.12.2010, se prevede că art.6 pct.9 lit.a din CCM, aplicabil, se suspendă pe o perioadă de 6 luni acordarea ajutoarelor materiale de Paşti, Crăciun şi Ziua Comunicaţiilor, iar potrivit CCM nr.85/28.04.2011, ajutoarele amintite nu au mai fost prevăzute.

Critica privind greşita acordare a tichetelor de masă este inadmisibilă având în vedere că prin acţiunea de faţă nu au fost solicitate tichete de masă, motiv pentru care nici nu au fost acordate.

Pentru aceste considerente recursul a fost admis, în baza art.312 Cod procedură civilă, cu modificarea sentinţei de la fond, în sensul respingerii acţiunii, ca nefondată.
5. Inadmisibilitatea acţiunii civile având ca obiect pretenţii izvorâte dintr-o faptă penală pentru care a intervenit împăcarea părţilor.
Art.132 alin.1 Cod penal
Potrivit art.132 alin.1 Cod penal împăcarea părţilor în cauzele prevăzute de lege înlătură răspunderea penală şi stingerea acţiunii civile.

Împăcarea pune capăt definitiv litigiului asupra laturii penale, cât şi a celei civile, este totală fiindcă priveşte conflictul în întregul său şi necondiţionată.

De asemenea, înlăturarea răspunderii penale şi stingerea acţiunii civile prin împăcare este efectul unui act bilateral pe care instanţa nu îl poate interpreta decât potrivit voinţei părţilor.

(Decizia civilă nr.78/14 ianuarie 2013)
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bălceşti, sub nr. 101/185/2012, reclamanta Z. C. asistată de Z. (F.) Maria a chemat în judecată pe pârâtul D. V. I., pentru a fi obligat la plata sumei de 20.000 lei, daune materiale şi 200.000 lei,daune morale.

În motivarea cererii, reclamanta a susţinut că la data de 01 ianuarie 2011, în urma accidentului rutier provocat de către M. D., a suferit leziuni grave, necesitând mai multe zile îngrijiri medicale. Reclamanta a mai arătat că pe parcursul anului 2011 a fost de mai multe ori internată, în mai multe instituţii medicale din Craiova, Vâlcea, Bucureşti, ca urmare a complicaţiilor apărute. Comisia pentru Protecţia Copilului Vâlcea a emis certificatul nr.872/16.05.2011, privind încadrarea reclamantei în categoria persoanelor cu handicap.

S-a mai precizat în cerere că deşi a urmat numeroase tratamente medicale, inclusiv intervenţii chirurgicale, nici în prezent nu este refăcută din punct de vedere fizic şi psihic după accidentul suferit.

Reclamanta şi-a rezervat dreptul de a-şi majora valoarea daunelor materiale şi morale, în situaţia în care pe parcursul procesului din constatările medicale se va constata agravarea stării de sănătate.

Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, susţinând în esenţă că pentru infracţiunea de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 184 alin.1 si 3 Cod penal, s-a împăcat, atât cu reclamanta, cât şi cu mama acesteia, aşa cum rezultă din declaraţiile date de cele două în cursul urmăririi penale. Aceeaşi declaraţie de împăcare a fost dată şi de sora reclamantei, Z. M.-L., cel de-al doilea pasager din autoturism.

Potrivit art.132 Cod penal, împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă, acest principiu fiind recunoscut unanim atât în doctrină, cât şi în practica judiciară.

Prin sentinţa civilă nr. 208 din 10 mai 2012, Judecătoria Bălceşti a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a respins acţiunea şi a obligat-o pe reclamantă la plata sumei de 600 lei, cheltuieli de judecată către pârât.

În considerentele sentinţei, s-a reţinut în esenţă că, reclamanta a fost victima accidentului de circulaţie din data de 01.01.2011, produs de pârât, conducătorul autoturismului marca Renault Laguna, cu nr. de înmatriculare VL-06-RDU, pe DJ 676, iar în urma impactului a rezultat rănirea acesteia din care reiese că necesită circa 55 zile, timp de îngrijiri medicale.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Bălceşti, nr. 5/P/2011, pârâtul D. V. I., a fost trimis în judecată doar pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 gr/litru alcool pur în sânge, faptă prevăzută de art.87 alin.1 din OUG nr.195/2002. Prin acelaşi rechizitoriu, s-a dispus neînceperea urmăririi penale fată de acelaşi pârât pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 184 alin. 1,3 si 4¹ Cod penal.

Încă de la primele declaraţii date de reclamantă şi mama acesteia (filele 19-21), cele două au menţionat că nu doresc să formuleze plângere penală împotriva pârâtului. Mai mult, la 13.07.2011, reclamanta, mama acesteia precum şi pârâtul au menţionat în declaraţiile date că s-au împăcat fără să mai aibă vreo pretenţie penală, civilă sau materială.

Pentru faptele prevăzute în art.184 alin.1 si 3 din Codul penal, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

Prima instanţă a reţinut că art.132 Cod penal stabileşte că „împăcarea părţilor, în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală si stinge si acţiunea civilă. Împăcarea este personală si produce efecte numai dacă intervine până la rămânerea definitivă a hotărârii„.

Împăcarea părţilor este un act bilateral, deoarece implică cu necesitate acordul de voinţă al celor două părţi, persoana vătămată si inculpatul. Pentru a produce efectele prevăzute de art.132 Cod penal împăcarea trebuie să fie totală si necondiţionată. Împăcarea este totală atunci când are în vedere stingerea totală a procesului atât sub aspect civil cât si penal, ea neputând fi dedusă din prezumţii, fiind astfel necesar ca manifestarea de voinţa părţii vătămate şi a făptuitorului să fie explicită.

De asemenea, din dispoziţiile art.132 Cod penal se înţelege şi că împăcarea intervenită între părţi este irevocabilă, astfel că nu se mai poate reveni asupra declaraţiei de împăcare.

Având în vedere cele expuse anterior şi văzând declaraţiile date de reclamantă asistată de mama ei şi a pârâtului în care îşi exprimau în mod neechivoc intenţia de împăcare, instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, susţinând că sentinţa este nelegală, întrucât prevederile legale înscrise în art.132 din Codul penal, reţinute de prima instanţă, excludeau soluţia de respingere a acţiunii ca inadmisibilă. În acest sens, apelanta a precizat că între părţi nu a existat nicio judecată penală pentru fapta de vătămare corporală, întrucât acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare pentru lipsa plângerii prealabile. Inexistenţa acţiunii penale excludea astfel posibilitatea împăcării părţilor, nefiind aplicabile prevederile art. 1321 din Codul penal.

Apelanta a mai susţinut că prima instanţă a fost sesizată pentru prima dată cu o acţiune în răspundere civilă pe care trebuia să o soluţioneze în fond.

Prin decizia civilă nr.132/A/13 septembrie 2012, Tribunalul Vâlcea a admis apelul reclamantei, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe, Judecătoria Bălceşti.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut în esenţă că, între părţile din prezenta cauză nu a existat nici o judecată penală, în care să fi figurat concomitent ca părţi şi în care să fi intervenit vreunul din cazurile prevăzute de art.10 lit.f şi h din Codul de procedură penală referitoare la cazuri care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale.

Împăcarea părţilor în procesul penal, astfel cum este reglementată de art.132 din Codul penal, constituţie o instituţie distinctă în raport cu lipsa plângerii (art.131 din Codul penal) şi implică punerea în mişcare a acţiunii penale prin formularea plângerii (în cazurile prevăzute de lege), respectiv existenţa unei astfel de acţiuni în care ambele subiecte de drept să figureze în calitate de părţi, respectiv inculpat şi parte vătămată. În speţă, nu sunt întrunite aceste cerinţe şi nu există nici un act al organului de urmărire penală sau al instanţei în care să fi fost încetată acţiunea penală din care se pretind prezentele despăgubiri prin împăcarea părţilor.

Tribunalul a reţinut că declaraţiile sau afirmaţiile părţilor din faza actelor premergătoare efectuate sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art.184 din Codul penal nu întrunesc cerinţele împăcării părţilor ca instituţie juridică cu reglementare proprie, ci pot constitui doar mijloace extrajudiciare de probă.

În raport de aceste considerentele, tribunalul a apreciat că prima instanţă a soluţionat în mod greşit cauza pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii, care implica imposibilitatea sesizării instanţei civile cu o astfel de acţiune, echivalând cu o limitare a accesului la justiţie.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs, în termen legal, pârâtul D.V.I., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, fiind invocate dispoziţiile art.304 pct.8 şi 9 Cod procedură civilă.

Prima critică se referă la faptul că, instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, motiv de recurs întemeiat pe disp art.304 pct. 8 Cod procedură civilă. Arată recurentul că la data de 13 iulie 2011, toate părţile implicate în prezenta cauză, în faţa organului de cercetare penală, în urma sprijinului material acordat de pârât victimelor, pentru suportarea cheltuielilor privind recuperarea fizică, acestea, de comun acord, au înţeles să se împace. Se poate observa că părţile se află în prezenţa unei „tranzacţii”, guvernată de dispoziţiile art.1704 Cod civil, efectele juridice fiind cuprinse în art.1711 Cod civil.

Astfel spus, părţile se află în prezenţa unui acord de voinţă ce îmbracă forma unei convenţii ce este guvernată de dispoziţiile art.969 alin.1 Cod civil.

Se remarcă fără putinţă de tăgadă, faptul că, tocmai această împăcare totală a părţilor este ceea ce a determinat-o pe persoana vătămată să nu mai formuleze plângere penală împotriva pârâtului, împrejurare prin care, în urma rechizitoriului întocmit a fost adoptată soluţia de neîncepere a urmăririi penale cu privire l infracţiunea prevăzută de art.184 alin.1 şi 3 Cod penal.

Prin cea de-a doua critică se susţine că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct. 9 Cod procedură civilă. Arată recurentul că au fost interpretate greşit dispoziţiile art. 132 Cod procedură civilă, potrivit cu care, împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă, instanţa de apel reţinând greşit că nu sunt aplicabile dispoziţiile menţionate.

Se solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei instanţei de apel şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în apel şi recurs.

La data de 27 decembrie 2012, intimata-reclamantă Z. C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate, ca temeinică şi legală.

Se susţine de intimata–reclamantă că între părţi nu a avut loc un proces penal, deoarece nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală, în lipsa plângerii penale. Se susţine de aceasta că, în realitate părţile au sesizat prima instanţă pentru prima dată cu o acţiune în răspundere civilă, prin care s-a solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor civile, materiale şi morale, deoarece în urma accidentului provocat de pârât, ce se afla sub influenţa băuturilor alcoolice, a suferit anumite leziuni şi suferinţe.

Prin decizia nr. 78/2013, Curtea de apel Piteşti, Secţia I civilă a admis recursul formulat de pârâtul D. V. I., împotriva deciziei civile nr.132/A din 13 septembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea – Secţia I civilă, în dosarul nr.101/185/2012, intimată fiind reclamanta Z. C.; a modificat decizia, în sensul că a respins apelul ca nefondat şi a menţinut sentinţa instanţei de fond; a obligat intimata-reclamantă la plata sumei de 1.000 lei, cheltuieli de judecată către pârât, reprezentând onorariu avocat.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:

Prima critică este fondată.

Greşit a reţinut instanţa de apel că declaraţiile sau afirmaţiile părţilor din faza actelor premergătoare nu întrunesc cerinţele împăcării părţilor.

În declaraţia din data de 07.03.2011, dată in faţa organelor de cercetare, Z. C., cât şi mama sa F. M., au arătat că înţeleg să se împace cu D. V. I. şi nu mai au vre-o pretenţie de natură penală sau civilă.

Faţă de poziţia părţii vătămate asistate de reprezentantul legal, care şi-a exprimat clar poziţia de a se împăca cu învinuitul D. V. I., prin rechizitoriul din 15.12.2011 Parchetul de pe lângă Judecătoria Bălceşti, să dispus neînceperea urmăririi penale faţă de învinuit sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art.184 alin.1 şi 3 Cod penal, reţinându-se că părţile s-au împăcat şi nu au înţeles să formuleze plângere prealabilă împotriva învinuitului.

Soluţia a fost comunicată părţii vătămate, care nu a înţeles să o atace în condiţiile art.278/1 Cod procedură penală.

Acordul de împăcare al părţilor este clar, fără echivoc şi relevă dorinţa părţilor de a se împăca şi a nu formula plângere prealabilă, în mod greşit tribunalul a reţinut că nu-ţi poate produce efecte, deşi nu a fost contestat în vreun fel de către părţi.

Faţă de conţinutul clar şi precis al acordului de împăcare menţionat de către fiecare parte prin declaraţiile dată în faţa organului de cercetare penală, tribunalul trebuia să-l interpreteze şi aplice în litera şi spiritul său, neavând dreptul să-i dea un alt înţeles, faţă de art.969 Cod civil.

Şi cea de-a doua critică este fondată.

Împăcarea părţilor este înţelegerea intervenită între persoana vătămată şi infractor de a pune capăt conflictului născut între ei în urma săvârşirii infracţiunii, înţelegere care, în anumite cazuri prevăzute de lege, înlătură răspunderea penală a infractorului.

În cazul împăcării părţilor, conflictul se stinge nu ca urmare a unui act de voinţă unilateral din partea persoanei vătămate, ci printr-un act bilateral prin voinţa comună a persoanei vătămate şi a infractorului. Pentru a-şi produce efectele, împăcarea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să intervină în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală

- să se facă între partea vătămată şi învinuit sau infractor:

- să fie personală

- împăcarea trebuie să fie totală, necondiţionată şi definitivă, adică trebuie să pună capăt în mod complet şi definitiv conflictului dintre părţi. Este totală, atunci când stinge conflictul în întregime, adică atât pe latură penală cat şi pe latura civilă a acestuia; este necondiţionată atunci când stingerea litigiului nu este supusă unor condiţii şi este definitiva atunci când este hotărâtă pentru totdeauna iar nu temporar şi provizoriu.

- pentru a produce efecte, împăcarea trebuie să intervină cel mai târziu până la rămânerea definitivă a hotărârii cu privire la infracţiunea săvârşită potrivit disp. art.132 alin.2 Cod penal. Ea poate interveni însă şi în orice fază a procesului penal, adică atât în faza de urmăririi penale cat şi în faza judecăţii, în orice stadiu al acesteia.

Fiind îndeplinite condiţiile sus-menţionate, împăcarea părţilor intervenită în faza de urmărire penală, a avut ca efect neînceperea urmăririi penale faţă de învinuit sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 184 alin.1 şi 3 Cod penal.

Greşit a reţinut tribunalul că împăcarea produce efecte numai în faza de judecată, deşi procedura penală recunoaşte efectele împăcării în orice fază a procesului penal, implicit în faza de cercetare.

Fiind o împăcare realizată în condiţiile art.132 Cod penal, ea are efecte atât asupra laturii penale cât şi a laturii civile, prin stingerea acţiunii civile, care este un accesoriu al acţiunii penale şi din moment ce părţile s-au împăcat nu se mai continuă acţiunea civilă.

Faţă de cele ce preced, Curtea a apreciat că recursul este fondat şi l-a admis, potrivit dispoziţiilor art.312 Cod procedură civilă, modificând decizia în sensul respingerii apelului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii sentinţei instanţei de fond, ca fiind legală.