Secţia I civilă

8. Titlul executoriu european pentru creanţe necontestate – lipsa interesului creditorului de a mai formula o cerere de declarare a titlului executoriu în statul membru în care se execută.
Art.18 din Regulamentul (CE) nr.805/21 aprilie 2004

Art.38 din Regulamentul (CE) 44/2001
Potrivit art.18 din Regulamentul (CE) nr.805/21 aprilie 2004, privind crearea unui titlu executoriu european „încrederea reciprocă în administrarea justiţiei în Statele Membre, face ca instanţa unui Stat Membru să poată considera că toate condiţiile certificării titlului executoriu european sunt îndeplinite pentru a permite executarea unei hotărâri în toate celelalte State Membre”.

Executarea titlului european se face fără nici un control jurisdicţional din partea Statului Membru în care are loc executarea.

O hotărâre pronunţată într-un Stat Membru şi care la cererea oricărei dintre părţi a fost declarată executorie, potrivit art.38 din Regulamentul (CE) 44/2001,poate să fie pusă în executare în orice alt Stat Membru, ţinându-se cont de caracterul său, o altă cerere formulată în acest sens de către creditor fiind considerată ca lipsită de interes.

(Decizia civilă nr.461/06.02.2013)
Constată că, prin cererea înregistrată la data de 13.03.2012, Baroul Bucureşti în calitate de reprezentant al creditoarelor R.C.B. şi R.C.E. a solicitat, în contradictoriu cu debitorul R.C., încuviinţarea executării silite a sentinţei din 28.06.1999, pronunţată de Tribunalul de Înaltă Instanţă din Strasbourg, Camera a II-a Civilă, în dosarul nr.RG 98-6874, înfiinţarea din oficiu a popririi asupra veniturilor debitorului potrivit art.453 alin.2 Cod procedură civilă, precum şi acordarea ajutorului public judiciar în formele prevăzute de art.6 lit.a şi c din O.U.G. nr.51/2008, respectiv plata onorariului de avocat şi a onorariului executorului judecătoresc în prezenta cauză.

În motivare s-a arătat că prin sentinţa menţionată s-a desfăcut căsătoria dintre F.B.E. şi R.C.G.R. şi a fost obligat debitorul la plata a câte 3500 franci lunar, reprezentând pensie de întreţinere pentru cele două minore şi la plata sumei de 2000 franci lunar cu titlu de prestaţie compensatorie pentru F.B. E., pentru aceasta din urmă, timp de doi ani de la data notificării sentinţei. Decizia a devenit executorie de la data pronunţării ei în ceea ce priveşte obligaţiile de întreţinere.

Întrucât debitorul se sustrage de la plata pensiei de întreţinere şi nu a mai achitat nici o sumă din debit pentru cele două fiice de la 1 ianuarie şi până în prezent, iar pentru perioada iulie-decembrie a plătit numai ½ din suma datorată, s-a solicitat potrivit art.38 şi urm din Regulamentul CE nr.44/2001 şi a prevederilor Convenţiei de la New York din 1956, ratificată de România prin Legea nr.26/1991, încuviinţarea executării silite pe teritoriul României a sentinţei pronunţată de instanţa franceză pentru suma de 39023,16 EUR, sumă restantă până la 30.04.2010, la care se adaugă suma de 25100 EUR pentru perioada 01.05.2010-31.12.2011, în total 64123,16 EUR, echivalentul a 278.352,23 lei.

S-a mai arătat că Baroul Bucureşti a fost desemnat să exercite atribuţiile de instituţie intermediară prin art.2 din Legea nr.26/1991 cu aplic. art.6 paragraful 1 din Convenţie, că cererea este scutită de taxă de timbru şi este de competenţa tribunalului, că în această fază nu se pot formula apărări conform art.41 teza a II-a din Regulamentul CE 44/2001.

În susţinerea cererii de ajutor public judiciar s-au invocat disp. art.8¹ şi art.8 alin.3 din O.U.G. nr.51/2008 şi ale art.9 paragraf 1 din Convenţie pentru asigurarea unui acces efectiv la justiţie şi în faza de executare silită în conformitate cu art.6 paragraful 1 din C.E.D.O., precum şi interesul superior al minorei, urmând a fi stabilit onorariul provizoriu al executorului judecătoresc în raport de art.26 alin.1 din acelaşi act normativ, precum şi cuantumul onorariului de avocat potrivit art.2 alin.1 pct.1 lit.e şi art.82 alin.2 din Legea nr. 51/1995.

La dosarul cauzei au fost depuse înscrisuri în copie certificată cu privire la hotărârea a cărei recunoaştere şi încuviinţare a executării silite se solicită, în traducere autorizată.

La termenul din data de 19.06.2012, debitorul a arătat că a introdus acţiune la Tribunalul de Mare Instanţă din Strassbourg prin care a solicitat reducerea pensiei de întreţinere pentru cele două minore şi a solicitat suspendarea prezentei cauze în baza art.244 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă, până la soluţionarea acţiunii formulate în faţa instanţei franceze.

Tribunalul Argeş, prin încheierea din 26.06.2012 a respins cererea de suspendare a judecăţii şi cererile creditoarelor de încuviinţare a executării silite pentru considerentele ce vor fi redate în continuare:

Referitor la cererea de suspendare instanţa a apreciat că aceasta este inadmisibilă, întrucât procedura din prezenta cauză, prevăzută de Regulamentul CE 44/2001, este specială, urgentă, nepermiţând formularea de apărări din partea debitorului (art.41 teza a II-a), ceea ce acesta invocă putând fi valorificat doar în cadrul acţiunii prevăzute de art.43, 44 din Regulament. Pentru aceste motive tribunalul a respins cererea de suspendare.

Potrivit înscrisurilor depuse la dosar, rezultă că prin sentinţa din 28.06.1999 pronunţată de Tribunalul de Înaltă Instanţă din Strasbourg Camera a II-a Civilă în dosarul nr.RG 98-6874, a fost obligat debitorul la plata a câte 3500 franci lunar, reprezentând pensie de întreţinere pentru cele două creditoare R.C.B. şi R.C.E., sume pe care le-a plătit doar parţial, datorând acestora suma totală de 64123,16 euro, echivalentul a 278.352,23 lei.

Conform art.38 din Regulamentul CE nr.44/2001, o hotărâre pronunţată într-un stat membru şi care este executorie în statul în cauză este pusă în executare într-un alt stat membru atunci când, la cererea oricăreia dintre părţile interesate, a fost declarată executorie în statul respectiv.

De asemenea, în conformitate cu art.41 teza a II-a, partea împotriva căreia se solicită executarea nu poate formula apărări în această fază a procedurii.

Potrivit art.I 2 din Legea nr.191//2007, în vederea aplicării Regulamentului Parlamentului European şi al Consiliului (CE) nr.44/2001 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, denumit în continuare Regulamentul nr.44/2001, se stabilesc următoarele reguli: Art. 1. (1) Cererile pentru recunoaşterea, precum şi cele pentru încuviinţarea executării silite pe teritoriul României a hotărârilor în materie civilă şi comercială, pronunţate într-un alt stat membru al Uniunii Europene, în condiţiile prevederilor Regulamentului nr.44/2001, sunt de competenţa tribunalului; (2) Hotărârea pronunţată potrivit alin.(1) poate fi atacată numai cu recurs.

De asemenea, în conformitate cu art.2 din Legea nr.26/1991, potrivit art.2 paragrafele 1 şi 2 din convenţie, se desemnează a îndeplini atribuţiile de autoritate transmiţătoare – Ministerul Justiţiei, iar cel de instituţie intermediară, în speţă Baroul Bucureşti, acţionând în limite puterilor conferite de către creditor, instituţia intermediară ia, în numele creditorului, toate măsurile potrivite pentru asigurarea obţinerii pensiei de întreţinere. În special, ea încheie tranzacţii, iar atunci când este necesar intentează şi susţine o acţiune privind pensia de întreţinere şi face demersuri pentru executarea oricărei hotărâri, ordonanţe sau altui act judiciar.

Potrivit disp. art.53 alin.1 şi 2 din Regulament însă, partea care invocă recunoaşterea unei hotărâri sau solicită încuviinţarea executării unei hotărâri trebuie să prezinte o copie a hotărârii care să întrunească condiţiile necesare în vederea stabilirii autenticităţii acesteia şi, de asemenea, certificatul prevăzut la articolul 54. Articolul 54 din Regulamentul CE 44/2001 prevede că instanţa sau autoritatea competentă din statul membru în care s-a pronunţat hotărârea eliberează, la cererea oricăreia dintre părţile interesate, un certificat conform modelului din anexa V la prezentul.

Creditoarele nu au depus certificatul prevăzut de acest articol, astfel că tribunalul, în baza acestor două texte legale şi a disp. art.38 din Regulamentul CE 44/2001, a respins cererea de încuviinţare a executării silite şi, pe cale de consecinţă, şi celelalte petite.

Împotriva acestei încheieri a formulat recurs Baroul Bucureşti, în numele celor două creditoare, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub motivele de recurs prev. de art.304 pct.8 şi 9 Cod procedură civilă arătând, în esenţă, următoarele:

- în cauză s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prev. de art.38 şi 53 din Regulamentul CE nr.44//2001, respectiv autenticitatea sentinţei a cărei încuviinţare de executare silită se solicită şi faptul că aceasta este executorie în Republica Franceză, astfel că încheierea recurată este dată cu aplicarea greşită a legii;

- în ceea ce priveşte certificatul prevăzut de art.54 din acelaşi regulament, trebuie reţinut că acesta nu trebuie prezentat, faţă de celelalte informaţii de la dosar, iar dacă se impunea prezentarea acestuia, instanţa trebuia să fixeze un termen în acest scop, ceea ce nu s-a întâmplat.

În consecinţă, s-a solicitat admiterea recursului şi modificarea încheierii în sensul admiterii cererii de încuviinţare a executării.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-debitor a solicitat respingerea recursului ca nefondat cu motivarea că încheierea este legală şi temeinică, nefiind îndeplinite în cauză condiţiile prevăzute de Regulamentul CE nr.44/2001.

S-a mai arătat că, intimatul-debitor a intentat, în contradictoriu cu creditoarele, o acţiune aflată pe rolul instanţei franceze pentru reducerea, începând cu anul 2006, a cuantumului obligaţiilor sale faţă de cele două creditoare, corespunzător veniturilor sale din perioada 2006-2012.

Instanţa de recurs a acordat termen în cauză pentru depunerea la dosar a hotărârii pronunţate de instanţa franceză la data de 13.12.2012.

Această hotărâre, pronunţată de Tribunalul de Mare Instanţă din Strasbourg, la data de 13.12.2012, în limba franceză şi în traducere autorizată, a fost depusă la dosar la data de 22.01.2013.

Prin decizia nr. 461/06.02.2013, Curtea de Apel Piteşti a respins recursul formulat de Baroul Bucureşti, în numele creditoarelor R.C.B. şi R.C.E., împotriva încheierii de şedinţă din data de 26 iunie 2012, pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr.1946/109/2012, intimatul-debitor R.C..

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Motivele de recurs prev. de art.304 pct.8 şi 9 Cod procedură civilă sunt nefondate pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:

Motivul de recurs prev. de art.304 pct.8 Cod procedură civilă este nefondat pentru că, în cauză, nu este vorba de interpretarea unui act juridic dedus judecăţii, de schimbarea naturii ori înţelesului acestuia, ci de îndeplinirea cerinţelor stabilite prin Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului (CE) nr.44/2001 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, precum şi prin Legea nr.191/2007 pentru aprobarea O.U.G. nr.119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană.

Motivul de recurs prev. de art.304 pct.9 Cod procedură civilă este nefondat pentru că, pe de o parte, faţă de considerentele menţionate în motivarea încheierii, aceasta a fost pronunţată cu aplicarea corectă a legii române şi a Regulamentul CE nr.44/2001, iar pe de altă parte, faţă de Hotărârea judecătorească pronunţată de Tribunalul de Mare Instanţă din Strasbourg, Republica Franceză, acţiunea de încuviinţare a executării titlului executoriu este lipsită de interes.

În acest sens, trebuie reţinut că prin hotărârea instanţei franceze pronunţată la 13.12.2012, s-a modificat cuantumul pensiei alimentare la care fusese obligat debitorul, începând cu 01.11.2012 şi de asemenea, a fost validată înţelegerea intervenită între debitor şi cele două fiice ale acestuia, beneficiare ale pensiei lunare de întreţinere, în sensul stabilirii unei sume totale restante, datorate cu titlu de pensie, de 24.600 euro.

De menţionat că această sentinţă este executorie cu titlu provizoriu, potrivit legii franceze.

Faţă de aceste considerente, acţiunea creditoarelor, formulată în contradictoriu cu intimatul-debitor, adresată instanţei române, de încuviinţare a executării silite a vechiului titlu executoriu, pronunţat de aceeaşi instanţă franceză la data de 28.06.1999, în privinţa căruia a fost validată înţelegerea părţilor prin Hotărârea judecătorească din 13.12.2012 a Tribunalului de Mare Instanţă din Strasbourg, este lipsită de interes.

În consecinţă, Curtea, în baza art.312 al.1 Cod procedură civilă, a respins recursul, ca nefondat.
9. Condiţia revizuirii unei hotărâri pronunţate în recurs.
Art.322 alin.1Cod procedură civilă
Hotărârile pronunţate în recurs pot face obiectul revizuirii numai dacă au evocat fondul, potrivit art.322 alin.1Cod procedură civilă.

Evocarea fondului presupune stabilirea unei stări de fapt diferită faţă de aceea reţinută anterior sau aplicarea altor dispoziţii legale la împrejurări de fapt corect reţinute, însă în toate cazurile instanţa de recurs dă o dezlegare diferită raportului juridic

Încheierea de lămurire şi completare a unei hotărâri pronunţate în recurs, potrivit art.281 Cod procedură civilă nu poate fi considerată ca una care a evocat fondul, nefiind susceptibilă de calea de atac a revizuirii.
(Decizia civilă nr.607/13.02.2013)
La data de 26 octombrie 2012, M.D.I. a formulat cerere de revizuire a încheierii din data de 12 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, invocând dispoziţiile art.322 pct.2 Cod procedură civilă, în sensul că instanţa nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut.

În motivarea cererii de revizuire, se arată că instanţa era obligată să facă verificări şi să observe că documentul care atestă cheltuieli de judecată, este un document bancar, iar acest act trebuia cenzurat întrucât nu rezultă că suma înscrisă ar viza cheltuieli de judecată pentru dosarul nr.756/109/2008.

Apreciază revizuientul că sub acest aspect, instanţa nu s-a pronunţat asupra a ceea ce a solicitat.

Arată de asemenea revizuientul că, faţă de suma ce reprezintă cheltuieli de judecată, de 7440 lei, acestea puteau fi diminuate potrivit dispoziţiilor art.273 alin.3 Cod procedură civilă.

În concluzie solicită admiterea cererii de revizuire, cu consecinţa înlăturării obligaţiei sale la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatul C.S. Mioveni, a formulat întâmpinare prin care a solicitat, respingerea cererii de revizuire.

Prin decizia nr. 607/13.02.2013, Curtea de Apel Piteşti a respins cererea de revizuire formulată de revizuientul M.D.I., împotriva încheierii din data de 12 octombrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, în dosarul nr.756/109/2008*, în contradictoriu cu intimaţii C.S. Mioveni şi S.C. Dacia Mioveni; a admis în parte cererea formulată de intimatul C.S. Mioveni privind cheltuielile de judecată şi acordă acestuia suma de 800 lei, reprezentând 1/3 din totalul de 2480 lei.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:

Pentru a se putea cere revizuirea unei hotărâri de instanţa de recurs, legiuitorul a impus condiţia, ca această instanţă să fi evocat fondul, ceea ce implică fie stabilirea unei alte stări de fapt decât cea care fusese reţinută în fazele de judecată anterioare, fie aplicarea altor dispoziţii legale la împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite, în oricare din ipoteze urmând să se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecăţii, decât cea care fusese aleasă până în acel moment.

O astfel de situaţie nu se întâlneşte în cazul în care instanţa se pronunţă printr-o încheiere formulată în condiţiile art.281 Cod procedură civilă, ca şi în speţa de faţă.

Pentru aceste considerente Curtea consideră că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art.322 Cod procedură civilă, aşa încât a respins cererea de revizuire, ca inadmisibilă.

Curtea va face însă aplicarea dispoziţiilor art.274 (3) Cod procedură civilă potrivit cu care ”judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”.

În consecinţă a admis în parte cererea intimatului privind cheltuielile de judecată, şi-i acordă acestuia suma de 800 lei, reprezentând 1/3 din totalul de 2480 lei.

Aceasta întrucât potrivit textului de lege enunţat, instanţa de judecată poate să reducă onorariul avocatului în raport de criteriile enunţate mai sus. De altfel şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a statuat că, cheltuielile de judecată urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite şi constituie cheltuieli necesare care au fost făcute în mod real în limita unui cuantum rezonabil.

10. Refuzul părintelui firesc de a consimţi la adopţia copilului – condiţii de substituire a consimţământului.
Art.8 alin.1 din Legea nr.273/2004, privind procedura adopţiei
Instanţa poate să treacă peste refuzul părintelui firesc de a consimţi la adopţie dacă se dovedeşte prin orice mijloc de probă că refuzul este unul abuziv şi contrar interesului superior al copilului, potrivit art.8 alin.1 din Legea nr.273/2004, privind procedura adopţiei.

Simpla susţinere că refuzul de a consimţi la adopţie este abuziv nu este suficientă în lipsa unei dovezi certe a caracterului contrar a refuzului faţă de interesul copilului, instanţa neputând încuviinţa adopţia pentru neîndeplinirea condiţiei consimţământului părintelui firesc.
(Decizia civilă nr.764/20.02.2013)
Prin cererea formulată de data de 25 iunie 2012, la Tribunalul Vâlcea, petentul C.I.D. a solicitat în contradictoriu cu intimaţii C.M., M.C., D.G.A.S. şi Protecţia Copilului Vâlcea, încuviinţarea adopţiei minorei M.M.C., născută la 12 octombrie 2003, în Râmnicu Vâlcea, fiica lui M.C. şi C.( M.) M..

S-a solicitat ca adoptata să poarte numele adoptatorului, respectiv „C.” şi întocmirea unui nou act de naştere pentru adoptat în care la rubrica tatălui să fie trecut adoptatorul.

În motivarea cererii s-au susţinut următoarele:

M.M.C. provine din relaţia de căsătorie a pârâtului M.C. cu pârâta C. M. (fostă M.), care s-au despărţit la scurt timp după naşterea minorei.

Prin sentinţa civilă nr.4306/20.09.2005, pronunţată de Judecătoria Rm.Vâlcea, în dosarul nr.1549/2005, instanţa a dispus desfacerea căsătoriei încheiate la 28.09.2002 şi a încredinţat pârâtei C.M. spre creştere şi educare pe minora M.C., cu obligarea pârâtului la plata pensiei de întreţinere pentru minoră până la majorat.

Pârâtul nu a mai vizitat-o pe minoră iar pensia de întreţinere a plătit-o când şi-a adus aminte sau când i-au adus aminte autorităţile ca urmare a plângerii penale formulate de pârâtă.

De circa 5 ani de zile reclamantul cu pârâta C.M. – mama minorei au o relaţie de prietenie transformată, recent in relaţie de căsătorie. În tot acest timp reclamantul a participat împreună cu mama minorei la creşterea şi educarea acesteia, minora fiind ataşată sentimental de acesta.

Petentul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile Legea nr.273/2004 - privind regimul juridic al adopţiei modificată.

Prin sentinţa civilă nr.66/MIF din 23 noiembrie 2012, Tribunalul Vâlcea a respins cererea, reţinând următoarele:

În şedinţa publică din 14 septembrie 2012 s-a luat interogatoriu pârâtului M. C., care a arătat că se opune categoric ca minora să fie adoptată.

Tatăl biologic al minorei s-a prezentat în proces la două dintre termenele de judecată şi cu alte ocazii, menţinându-şi intransigent poziţia în a refuza să consimtă la adopţia minorei de actualul soţ al mamei.

Consimţământul părintelui firesc la adopţie este o condiţie de fond esenţială, imperativ prevăzută de lege.

Tribunalul a apreciat că în cauză nu poate deveni incident art.8 din Legea nr.273/2004, nefiind vorba de situaţiile avute în vedere de textul de lege menţionat.

Tatăl biologic al minorei susţine că şi-a vizitat rareori copilul, dar asta din motive determinate de familia mamei copilului care este reticentă în a-l primi pe pârât să ia legătura cu minora. Împrejurările arătate de petent în susţinerea acţiunii, anume că tatăl firesc al minorei manifestă dezinteres faţă de aceasta, nu contribuie la creşterea şi întreţinerea ei, nu o vizitează, etc., afirmaţii care nu sunt susţinute de dovezi certe şi concludente nu sunt de natură să determine la înţelegerea refuzului pârâtului de a consimţi la adopţie ca pe un abuz în sensul legii. Instanţa a apreciat ca prezumtivă neglijenţa tatălui faţă de minoră. Această neglijenţă nu este completată de o lipsă reală de afecţiune şi de apartenenţă filială din partea tatălui faţă de copil. Nu s-au dovedit fapte sau acte săvârşite de tată care să ducă la ideea de înstrăinare faţă de copil. A considera, raportat la particularităţile cauzei de faţă, că refuzul tatălui la adopţia fiicei sale constituie un abuz ar însemna să se dea ocazia unor conflicte între familia mamei şi tatăl firesc al copilului, între aceştia şi adoptator, între copil şi tată.

Cu toate că minora a opinat în sensul că doreşte să fie adoptată de către petent, actualul soţ al mamei, cu ocazia ascultării copilului în camera de consiliu s-au constatat indicii că această manifestare de voinţă poartă amprenta influenţei exercitate de către mamă şi soţul acesteia, a atitudinii conflictuale întreţinute cu privire la tatăl firesc al copilului, a dorinţei minorei de a fi in acord cu mama sa . S-a constatat că, minora îşi impune artificial o distanţare de tatăl său.

Pârâtul şi-a căutat copilul, însă în ultimii „câţiva ani” nu a mai făcut-o şi datorită împiedicării fostei soţii de a-i înlesni contactul cu minora. Mama minorei neagă aceste susţineri ale tatălui copilului, la nivel declarativ însă.

Tribunalul a constatat, faţă de dispoziţiile legale ale art.8, 11 din Legea nr.273/2004 şi de conţinutul întregului dosar că, pârâtul, tatăl firesc al copilului nu şi-a exprimat consimţământul pentru ca fiica sa să fie adoptată de către petent, refuzând ca această adopţie să fie încuviinţată, învederând că doreşte să menţină legătura de rudenie cu minora şi să iniţieze si să păstreze legături personale cu aceasta.

Tribunalul a reţinut că refuzul exprimat neechivoc de către pârât nu ar putea fi apreciat drept nejustificat sau abuziv, iar opinia minorei nu poate fi definitorie, fiind sub influenţa mamei, discernământul copilului la această vârstă nu pare suficient de matur cognitiv şi emoţional.

Dreptul părintelui firesc de a menţine legăturile personale cu fiica sa nu poate fi contestat şi cu atât mai mult suprimat prin intermediul căii alese de reclamant, prezentul demers procesual având drept consecinţă, nu numai înlăturarea acestui drept, ci chiar încetarea oricărei legături de rudenie între copil şi tatăl biologic. Nu poate fi ignorat sau suprimat însăşi dreptul copilului la propria identitate, drept a cărui componentă esenţială o constituie numele şi legătura de rudenie prin naştere faţă de părinţii biologici.

Împotriva acestei sentinţe în termen legal a formulat recurs petentul C.I.D., susţinând că este nelegală şi netemeinică, având în vedere următoarele:

- Hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii şi se întemeiază pe simple prezumţii ale instanţei, contrare probelor administrate în dosar.

- Hotărârea este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art.8 din Legea nr.273/2004.

În susţinerea acestor motive de recurs, încadrate în art.304 pct.9 Cod procedură civilă, recurentul arată că în mod greşit a fost respinsă cererea acestuia prin care a solicitat încuviinţarea adopţiei minorei M.C., născută la 12 octombrie 2003, reţinându-se că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art.8 din Legea nr.273/2004, concluzia la care ajunge instanţa bazându-se numai pe simple prezumţii străine de probele administrate în cauză, din care rezultă refuzul nejustificat al pârâtului cu privire la adopţia solicitată.

Se arată că nu s-a avut în vedere interesul superior al copilului, că acesta prezintă garanţii morale şi materiale pentru creşterea şi dezvoltarea fizică, spirituală, morală şi socială a minorei şi atitudinea pârâtului care nu-şi vizitează copilul, situaţie pentru care minora nu este legată nici măcar afectiv de acesta.

În continuare se invocă faptul că, conduita intimatului-pârât reprezintă un refuz abuziv de a consimţi la adopţie, aşa cum este el prevăzut la art.8 din Legea nr.273/2004.

S-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei şi pe fond admiterea cererii de încuviinţare a adopţiei minorei M.C..

Prin decizia nr. 764/20.02.2013, Curtea de Apel Piteşti a respins recursul formulat de petentul C.I.D., împotriva sentinţei civile nr.66/MIF din 23 noiembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr.5109/90/2012, intimaţi fiind C.M., M.C. şi D.G.A.S. şi Protecţia Copilului Vâlcea.

Instanţa de fond a făcut o apreciere corectă a probatoriului administrat în cauză şi în mod legal a statuat că nu se impune admiterea cererii de adopţie formulată de către reclamant, întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de Legea nr.273/2004, respectiv lipseşte consimţământul tatălui, condiţie esenţială prevăzută de lege.

Susţinerile recurentului în sensul că refuzul tatălui firesc de a-şi da consimţământul cu privire la adopţia fiicei sale este abuziv, situaţie în care sunt incidente dispoziţiile art.8 din Legea nr.273/2004, sunt nejustificate în raport de actele dosarului, nefiind susţinute de dovezi certe şi concludente.

Sub acest aspect instanţa bine a reţinut că refuzul pârâtului de a consimţi la adopţie nu constituie un abuz în sensul dispoziţiilor legale mai sus amintite.

Întrucât din materialul probator de la dosar rezultă că lipseşte consimţământul tatălui natural, condiţie prevăzută de art.9 din Legea nr.273/2004 şi nici nu s-a constatat ca fiind cumulativ îndeplinite condiţiile prevăzute de art.8 din lege, soluţia dată de instanţa de fond este legală şi temeinică, neimpunându-se modificarea acesteia.

În raport de considerentele expuse, în temeiul art.312 (1) Cod procedură civilă, Curtea a respins, ca nefondat, recursul formulat în cauză.