Secţia I civilă

(Opinia concordantă)
(Decizia NR. 1751/R-COM/15 Mai 2013)
Prin cererea înregistrată la data de 25.10.2012 în dosarul nr.1107/1259/2012/a3 privind insolvenţa debitoarei SC A. SA, aflat pe rolul Tribunalului Specializat Argeş, creditoarea P.B. România SA a solicitat judecătorului sindic să dispună anularea hotărârilor menţionate la punctele 2 şi 3 de pe ordinea de zi din procesul-verbal al adunării creditorilor din data de 18.10.2012 pentru nelegalitatea constituirii comitetului creditorilor, respectiv pentru nelegalitatea confirmării administratorului judiciar şi stabilirii remuneraţiei acestuia.

În motivarea contestaţiei creditoarea a arătat că s-a oferit să facă parte din comitetul creditorilor alături de BRD, ECT 98, PI SRL şi de orice creditor care îndeplineşte condiţiile prev.de art.16 alin.4 din Legea nr.85/2006, însă comitetul a fost constituit fără respectarea condiţiilor legale care prevăd că membrii se aleg din primii 20 în ordinea valorii creanţelor şi dintre cei care se oferă voluntar. Astfel, în mod nelegal a fost inclus în comitetul creditorilor N. M., reprezentantul salariaţilor, a cărui creanţă nu se află în primele 20 în ordinea valorii.

De asemenea, sub aspectul confirmării administratorului judiciar şi stabilirii remuneraţiei acestuia, în mod nelegal administratorul judiciar nu a luat în considerare votul transmis de creditoarea ECT 98 în timpul adunării creditorilor, sub motivul că acesta nu a fost primit în timp util. În realitate, punctul de vedere al ECT 98 prin care se revenea asupra punctului de vedere exprimat în scris în sensul propunerii şi votării în favoarea unui alt administrator judiciar, a fost adus la cunoştinţa administratorului judiciar de către reprezentantul PI SRL, fiindu-i prezentat şi un fax provenit de la respectiva creditoare. Acesta însă nu a luat în considerare votul prezentat în scris şi transmis prin fax şi a refuzat să îl comunice creditorilor prezenţi la adunare.

Judecătorul sindic a dispus conexarea contestaţiei sus prezentate la dosarul nr.1107/1259/2012/a2 având ca obiect contestaţia formulată de SC PI SRL împotriva aceleiaşi hotărâri a adunării creditorilor şi cu privire la aceleaşi puncte de pe ordinea de zi.

Prin sentinţa nr.466/CC/18.12.2012 pronunţată în dosarul nr.1107/1259/2012/a2, judecătorul sindic a respins ambele contestaţii ca nefondate, reţinând că niciuna dintre creditoarele-contestatoare nu au votat împotriva modalităţii de desemnare a comitetului creditorilor şi a preşedintelui.

În legătură cu faptul că PB România SA a solicitat să se consemneze punctul său de vedere în sensul că Municipiul Piteşti nu poate vota confirmarea administratorului judiciar, întrucât nu are o creanţă situată în primele 20 în ordinea valorii lor, judecătorul sindic a arătat că şi fără propunerea Municipiului Piteşti existau trei propuneri din cinci membri ai comitetului, iar potrivit art.17 deciziile comitetului se iau cu majoritate simplă din totalul numărului de membri.

Relativ la votul SC ECT 98 SRL privind confirmarea administratorului judiciar, judecătorul sindic a arătat că votul exprimat în data de 18.10.2012 nu se înscrie în dispoziţiile art.4 din Legea nr.85/2006. În plus, respectiva creditoare nu a contestat hotărârea adunării creditorilor pentru faptul că nu a fost luat în considerare votul său.

Împotriva sentinţei a formulat recurs creditoarea PB România SA, invocând dispoziţiile art.304 pct.7 şi 9 şi art.304¹ Cod procedură civilă şi criticând-o pentru următoarele motive:

Din procesul verbal al adunării creditorilor rezultă fără dubiu că reprezentanţii P. nu au fost de acord cu componenţa comitetului creditorilor, votând împotriva acesteia. De altfel, la finalul procesului verbal s-a înscris că obiecţiunile ridicate de reprezentanţii P.s au fost refuzate a fi consemnate. Componenţa comitetului debitorilor nu este cea legală în sensul că din acesta face parte Primăria Municipiului Piteşti şi creditorul salariaţilor, care nu au o creanţă situată în primele 20 în ordinea valorii lor.

Confirmarea administratorului judiciar s-a realizat în mod nelegal, cu neluarea în considerare a votului negativ transmis prin fax de ECT 98 SRL şi care a fost adus la cunoştinţa administratorului judiciar şi a creditorilor înainte de a se vota în cadrul şedinţei din 18.10.2012.

Votul respectiv a fost transmis şi prin fax şi prin e-mail, iar transmiterea prin fax nu are legătură cu semnătura electronică extinsă invocată de judecătorul sindic.

Administratorul judiciar a precizat instanţei de recurs că adunarea creditorilor din data de 18.03.2013 a decis confirmarea administratorului judiciar desemnat provizoriu de judecătorul sindic în persoana practicianului în insolvenţă CAPI M. & I., astfel că cererea ce face obiectul litigiului de faţă a rămas fără obiect.

Curtea constată că excepţia nu este fondată câtă vreme actul reprezentat de procesul-verbal al şedinţei adunării creditorilor din 18.10.2012 nu a fost revocat de către emitent sub niciun aspect din cele pentru care a fost contestat. Ca atare, acesta a produs şi produce efecte juridice, urmând ca legalitatea lui să fie verificată în speţa de faţă.

Examinând sentinţa prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea constată că recursul este fondat.

La şedinţa adunării creditorilor din data de 18.10.2012 au fost dezbătute, printre altele, două aspecte: punctul 2 pe ordinea de zi: alegerea comitetului creditorilor şi a preşedintelui acestuia şi punctul 3 pe ordinea de zi:confirmarea administratorului judiciar şi stabilirea remuneraţiei acestuia.

Cu privire la comitetul creditorilor s-a stabilit ca acesta să fie compus din 5 membrii, iar sub acest aspect nu s-au formulat contestaţii.

În privinţa celor 5 membrii, în procesul verbal al şedinţei s-a consemnat că aceştia sunt: Municipiul Piteşti, BRD GSG, EGI IFN SA, Axinte Gheorghe şi reprezentantul salariaţilor, N. M.

Preşedintele comitetului a fost desemnat BRD GSG.

Cu prilejul confirmării administratorului judiciar, reprezentantul PB a arătat că alegerea comitetului nu este legală, întrucât cel puţin Primăria Municipiului Piteşti nu este creditor între primii 20 în ordinea valorii creanţelor.

Acesta a semnat procesul verbal al şedinţei, inserând menţiunea că semnează cu obiecţiuni ce au fost refuzate a fi consemnate de către administratorul judiciar.

Potrivit art. 16 alin.4 din Legea nr. 85/2006 „(4) În cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor, aceştia vor putea alege un comitet format din 3 sau 5 creditori dintre cei cu creanţe garantate, bugetari şi cei chirografari, dintre primii 20 de creditori în ordinea valorii, care se oferă voluntar (…)„.

Prin urmare, potrivit textului de lege sus citat, poate fi membru în comitetul creditorilor creditorul care face parte din una din cele trei categorii de creanţe expres prevăzute de lege (garantate, bugetare, chirografare), deţine o creanţă situată valoric în primele douăzeci în categoria de creanţe din care face parte şi s-a oferit voluntar.

Enumerarea de către legiuitor a categoriei creanţelor din care pot fi aleşi membrii comitetului nu este întâmplătoare, intenţia acestuia fiind ca în comitet să fie aleşi reprezentanţi ai fiecărei categorii (în măsura în care sunt înscrise la masa credală creanţe din toate cele trei categorii).

Astfel, în reglementarea Legii nr. 85/2006 anterior modificării acesteia prin Legea nr. 169/2010, art. 16 alin. 4 prevedea alegerea unui „comitet format din 3 sau 5 creditori dintre cei cu creanţe garantate şi cei chirografari, dintre primii 20 de creditori în ordinea valorii, care se oferă voluntar.”

Prin Legea nr. 169/2010 legiuitorul a impus includerea în comitet şi a creanţelor bugetare, scopul fiind o bună reprezentare a tuturor categoriilor de creanţă care pot vota măsurile necesare derulării procedurii.

Prin urmare, prima condiţie este ca în comitet să fie aleşi reprezentanţi ai tuturor celor trei categorii de creanţe.

Celelalte condiţii sunt ca membrii comitetului să deţină creanţe ce se situează în primele 20 în ordinea valorii şi să se ofere voluntar.

Verificarea situării creanţelor în primele 20 în ordinea valorii se realizează prin raportare la categoria din care fac parte creanţele, iar nu prin raportare la întregul tabel de creanţe de la momentul constituirii comitetului, pentru că, aşa cum s-a arăta mai sus, intenţia legiuitorului a fost atât în sensul de a include toate grupele de creanţe, cât şi în sensul cooptării creditorilor care deţin majoritatea valorică în grupa lor de prioritate, pentru ca interesul lor în procedură să fie semnificativ şi, astfel, să se asigure atingerea scopului procedurii insolvenţei prev. de art. 2 din Legea nr. 85/206.

De altfel, dacă cerinţa situării creanţei în primele 20 s-ar aplica la întregul tabel de creanţe, ar fi fost inutilă modificarea legislativă intervenită prin Legea nr. 169/2010 şi condiţia reprezentării în comitet a tuturor celor trei categorii de creanţe, întrucât în tabel este posibil ca primele 20 să fie creanţe dintr-o singură categorie. În această ultimă ipoteză nu s-ar putea asigura în nici un fel reprezentarea tuturor creanţelor.

Prin urmare, condiţia esenţială pentru alegerea comitetului este ca din acesta să facă parte creditori cu creanţe garantate, bugetare şi chirografare, fiecare fiind aleşi dintre primii 20 cu acelaşi tip de creanţe care s-au oferit voluntar să fie membrii în comitet.

În speţă, în ce priveşte prima condiţie, legea a fost respectată, în comitet fiind aleşi reprezentanţi ai tuturor celor trei categorii prevăzute expres de lege.

Celelalte condiţii, însă, nu au fost îndeplinite în privinţa categoriei creditorilor chirografari.

Astfel, în ce priveşte creditorii bugetari, a fost aleasă Primăria Mun. Piteşti, ca singur creditor bugetar înscris la masa credală şi care s-a şi oferit să fie membru.

În privinţa creditorilor garantaţi, a fost aleasă BRD – GSG, care s-a oferit voluntar şi care este înscrisă cu o creanţă situată în primele 20 din punct de vedere valoric ale grupei.

În categoria creditorilor chirografari au fost aleşi SC EG IFN SA, AG, care nu s-a oferit să fie membru în comitetul creditorilor, şi NM, a cărui creanţă nu se încadrează în plafonul valoric sus arătat şi care nici nu s-a oferit voluntar să fie membru în comitetul creditorilor.

Din procesul verbal de şedinţă rezultă că s-au oferit să facă parte din comitetul creditorilor SC E, SC EG IFN SA, SC CD SRL, SC PI SRL, toate cu creanţe chirografare.

Dintre aceştia a fost aleasă doar SC EG IFN SA.

AG şi NM nu s-au oferit, dar au fost propuşi de alţi creditori.

Din tabelul de creanţe rezultă că atât creanţele SC E, SC CD SRL şi SC PI SRL, cât şi creanţa lui AG se situează între primele 20 ale categoriei respective, dar în timp ce primele trei s-au oferit să facă parte din comitet, cel de-al patrulea a fost ales la propunerea altor creditori, neoferindu-se voluntar.

De asemenea, din tabel rezultă că creanţa lui NM nu este în primele 20 ca valoare ale categoriei, iar din procesul verbal al şedinţei adunării creditorilor rezultă că acesta nici nu s-a propus pentru a fi membru în comitet.

Prin urmare, alegea comitetului creditorilor nu s-a făcut cu respectarea legii, iar opoziţia creditoarei PB România SA relativ la acest aspect a fost menţionată în procesul verbal al şedinţei.

În aceste condiţii în care comitetul nu a fost legal ales, nici măsura de confirmare a administratorului judiciar şi de stabilire a remuneraţiei acestuia nu poate menţinută.

Sub acest aspect Curtea nu va mai examina motivele de recurs ce ţin de maniera în care a fost exprimat votul SC ET 98 SRL, fiind de prisos de vreme ce măsura este oricum nelegală pentru că a fost adoptată de un comitet nelegal constituit.

Pentru cele expuse, în baza art.312 alin.1-3 C.proc.civ., Curtea va admite recursul şi va modifica sentinţa în sensul admiterii contestaţiei creditoarei PB România SA şi anulării pct.2 şi 3 din hotărârea Adunării Creditorilor din 18.10.2012 şi va menţine în rest sentinţa.

Pentru aceste motive Curtea a admis recursul declarat de declarat de contestatoarea creditoare PB România SA, împotriva sentinţei nr.466/CC din 18 decembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş - judecător sindic în dosarul nr.1107/1259/2012/a2, intimaţi fiind creditorii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Municipiul Piteşti, B.R.D. GSG SA ş.a, debitoarea SC A. SA, şi lichidatorul judiciar Cabinete Asociate de Practicieni în Insovenţă „M. şi I.”.

A fost modificată în parte sentinţa de mai sus în sensul că a fost admisă contestaţia PB România SA şi au fost anulate pct.2 şi 3 din hotărârea Adunării Creditorilor din 18.10.2012, fiind menţinută în rest sentinţa

Opinia concordantă exprimată de un membru al completului, s-a declarat de acord cu opinia majoritară sub aspectul soluţiei pronunţate, în sensul admiterii căii de atac, cu consecinţa modificării sentinţei, admiterii contestaţiei formulată de recurentă şi anulării punctelor 2 şi 3 din hotărârea adunării creditorilor, însă parţial pentru alte considerente.

Aceste alte considerente sunt determinate de interpretarea diferită a dispoziţiilor art.16 alin.4 din Legea nr.85/2006.

Potrivit textului, „În cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor, aceştia vor putea alege un comitet format din 3 sau 5 creditori dintre cei cu creanţe garantate, bugetari şi cei chirografari, dintre primii 20 de creditori în ordinea valorii, care se oferă voluntar; comitetul astfel desemnat va înlocui comitetul desemnat anterior de judecătorul-sindic”.

Din modul de redactare, s-a apreciat, în opinia concordantă, că intenţia legiuitorului a fost aceea de a impune ca în comitetul ce se formează din 3 sau 5 membri, să participe creditori din cele trei categorii enumerate, cu condiţia însă ca aceştia să facă parte din primii 20 de creditori în ordinea valorii, raportat la întregul tabel de creanţe şi să se fi oferit voluntar.

Diferenţa de interpretare este determinată de faptul că s-a apreciat, în opinia concordantă, că legea are în vedere primii 20 de creditori din ansamblul tabelului de creanţe şi nu primii 20 din fiecare categorie enunţată, ceea ce are drept consecinţă şi posibilitatea să nu participe reprezentanţi din toate cele trei categorii.

S-a apreciat, în opinia concordantă, însă, că în măsura în care în primii 20 de creditori din punct de vedere valoric din ansamblul tabelului, se află reprezentanţi ai celor trei categorii, care îndeplinesc şi condiţia de a se fi oferit voluntar, este obligatoriu ca aceştia să participe. În măsura în care în primii 20 de creditori nu sunt reprezentate toate categoriile sau titularii unor astfel de creanţe nu s-au oferit să participe la constituirea comitetului, acesta este legal ales chiar dacă nu există creditori din fiecare din categoriile: bugetari, garantaţi şi chirografari.

Aşadar în opinia concordantă, textul se impune a fi citit în sensul că la constituirea comitetului vor participa reprezentanţi ai creditorilor bugetari, garantaţi şi chirografari, cu condiţia ca aceştia să se afle în primele 20 de creanţe menţionate în tablou din punct de vedere valoric şi să se fi oferit voluntar. Obligatorii sunt, aşadar, condiţiile privind situarea în primii 20 din punct de vedere valoric şi exprimarea unei oferte de participare şi numai dacă acestea sunt realizate se urmăreşte şi întrunirea cerinţei de reprezentare a fiecăreia din cele trei categorii.

Raţiunea legiuitorului este în opinia concordantă nu doar aceea de a asigura o reprezentare a tuturor categoriilor de creanţe, ci în principal pe cea a creditorilor ce au de recuperat sume substanţiale, persoane interesate într-o mare măsură în promovarea tuturor demersurilor procedurale, de natură să asigure sporirea activelor debitoarei.

În cauză, aşa cum s-a reţinut în opinia majoritară, A. G. şi N. M. nu s-au oferit, dar au fost propuşi de alţi creditori şi deci în mod greşit ei au fost reţinuţi ca membrii în Comitetul creditorilor S.C. A. S.A., iar pentru alţi creditori nu rezultă situarea lor în primii 20 din punct de vedere valoric în tabelul total de creanţe, valabil la data votului (de exemplu Municipiul Piteşti, N. M. pentru creanţe salariale).

Constituirea nelegală a comitetului creditorilor pentru considerentele de mai sus, atrage desfiinţarea punctului 2 din hotărârea adunării creditorilor şi pe cale de consecinţă şi a pct.3, câtă vreme potrivit art.19 alin.2 din Legea nr.85/2006, administratorul judiciar este ales la recomandarea comitetului creditorilor. În absenţa unei constituiri legale a acestui comitet, se impune aprecierea că nu există o recomandare legală şi în concluzie o desemnare corespunzătoare a practicianului în lichidare.

13. Obligativitatea executării de către administratorul judiciar/lichidator a obligaţiilor rezultând dintr-un antecontract de vânzare-cumpărare cu dată certă, anterioară deschiderii procedurii, la cererea promitentului-cumpărător, dacă preţul contractual a fost achitat integral sau poate fi achitat la data cererii, iar bunul se află în posesia promitentului-cumpărător.

Art. 93¹ din Legea nr.85/2006
În mod legal tribunalul a reţinut că potrivit art.93¹ din Legea nr.85/2006, obligaţiile rezultând dintr-un antecontract de vânzare-cumpărare cu dată certă, anterioară deschiderii procedurii, în care promitentul-vânzător intră în procedură, vor fi executate de către administratorul judiciar/lichidator la cererea promitentului-cumpărător, dacă preţul contractual a fost achitat integral sau poate fi achitat la data cererii, iar bunul se află în posesia promitentului-cumpărător; preţul nu este inferior valorii de piaţă a bunului; bunul nu are o importanţă determinantă pentru reuşita unui plan de reorganizare.

De asemenea, Curtea constată că au fost îndeplinite toate condiţiile cumulative prevăzute de textul legal susmenţionat, aplicabil în speţă şi nu de cel invocat de reclamantă în recurs, având în vedere că cei doi soţi, în calitate de cumpărători, s-au declarat gata să achite preţul care a fost plătit, imobilul se afla la deschiderea procedurii în posesia acestora şi bunul nu are o importanţă deosebită în reuşita unui Plan de organizare în raport de activitatea ulterioară a debitoarei, propusă prin Plan, ce ar necesita folosinţa apartamentului respectiv.

Referitor la administratorul judiciar, acesta avea obligaţia să încheie contractul de vânzare-cumpărare în raport de prevederile art.93¹ din Legea nr.85/2006, ţinând cont că soţii Z. au îndeplinit toate condiţiile şi că aceştia, în calitate de promitenţi cumpărători au solicitat încheierea contractului. Administratorul judiciar B.E. nu avea o opţiune, ci doar obligaţia de a semna contractul nr.350 din 30.03.201 şi nu trebuia să ceară acordul creditorilor, astfel că susţinerea reclamantei că lipsa acestui acord constituie o cauză de nulitate a acestei convenţii, este nefondată.

Susţinerea recurentei în sensul că vânzarea trebuia încuviinţată în prealabil de judecătorul sindic este nefondată, întrucât în raport de dispoziţiile art.93¹ din Legea nr.85/2006, executarea antecontractului de vânzare-cumpărare este o măsură ce trebuie executată exclusiv de către administratorul judiciar, fără a fi necesară încuviinţarea sau confirmarea de către judecătorul sindic.

(Decizia nr. 2047/R-COM/05 Iunie 2013)
Prin cererea înregistrată la data de 9 august 2011 în dosarul nr.1782/90/2011, reclamantul N NS SPRL, în calitate de lichidator al debitoarei SC Dr SRL, a solicitat anularea distribuţiei sumei de 173.886 lei către creditoarea BRD – Sucursala Vâlcea (BRD), cu motivarea că bunul vândut, în urma căruia s-a obţinut suma distribuită, nu era ipotecat în favoarea acestei creditoare, astfel că distribuirea s-a efectuat eronat în temeiul art.121 din Legea nr.85/2006, fiind defavorizaţi ceilalţi creditori bugetari şi chirografari.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 80 şi 81 din Legea nr.85/2006.

Cererea a fost formulată ca o completare a cererii de anulare transferuri patrimoniale ce face obiectul dosarului nr. 1782/90/2011, fiind disjunsă prin încheierea din 29 octombrie 2012, întrucât nu avea legătură cu obiectul cererii principale.

Creditoarea BRD a solicitat respingerea cererii, arătând că la momentul respectiv toţi creditorii au fost de acord cu această distribuţie pentru a stinge o parte din dobânzile la creditele acordate.

Tribunalul a constatat că prin prezenta cerere se atacă planul de distribuţie din 19 aprilie 2010. Deşi lichidatorul invocă dispoziţiile art.80 şi 81 din Legea nr. 85/2006, obiectul juridic al cererii îl constituie de fapt o contestaţie asupra planului de distribuţie susmenţionat.

Potrivit art.122 alin. 3 din Legea nr. 85/2006, comitetul creditorilor sau orice creditor poate formula contestaţii la raport şi la plan, în termen de 15 zile de la afişare. O copie de pe contestaţie se comunică de urgenţă lichidatorului.

Legea acordă calitate procesuală activă în contestarea planului de distribuţie creditorilor, întrucât drepturile lor sunt vătămate printr-o distribuţie nelegală. Lichidatorul nu are calitate procesuală activă în formularea unei astfel de contestaţii întrucât textul de lege susmenţionat precizează cine sunt titularii unei astfel de acţiuni.

Aşa fiind, tribunalul a respins cererea lichidatorului pentru lipsa calităţii procesuale active.

Prin cererea înregistrată la data de 5 decembrie 2012 în dosarul nr.9621/90/2012, creditoarea BM a solicitat constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.350 din 30 martie 2010, prin care administratorul judiciar al debitoarei SC D. SRL, BE, a vândut pârâţilor ZV şi ZV apartamentul nr.29 din blocul de locuinţe situat în Râmnicu Vâlcea, strada ***, proprietatea debitoarei SC D. SRL.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că administratorul judiciar nu a fost mandatat de către toţi creditorii pentru realizarea acestei tranzacţii, lipsind acordul reclamantei şi al creditoarei BRD, precum şi confirmarea judecătorului sindic, fiind încălcate astfel dispoziţiile art.20 lit.m şi art.13 din Legea nr.85/2006. Pentru vânzarea respectivă nu a existat un raport de evaluare, iar preţul obţinut este mult sub preţul cu care s-au vândut alte apartamente din acelaşi bloc în anul 2009.

În concluzie, reclamanta a susţinut că acest contract a fost încheiat în scopul fraudării intereselor creditorilor, cauza convenţiei fiind ilicită.

La data de 21 ianuarie 2013, reclamanta şi-a precizat cererea ca fiind o „acţiune în realizarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare”; în ce priveşte temeiul de drept reclamanta a invocat dispoziţiile art.105 alin.2 din Codul de procedură civilă.

La data de 4 februarie 2013 reclamanta a precizat din nou temeiul juridic al cererii, susţinând că este o cerere de intervenţie în interes propriu.

În notele de şedinţă depuse la termenul din 18 februarie 2013, reclamanta a arătat că prin acţiune a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului.

Cererea creditoarei are un caracter inform, fiind intitulată „note scrise” şi fără a preciza părţile între care se leagă raportul juridic procesual, însă pretenţia reclamantei, respectiv obiectul cererii, este exprimat literal ca fiind constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare.

Având în vedere şi precizările ulterioare ale reclamantei, instanţa a constatat că aceasta a învestit instanţa cu o cerere în constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare.

În ce priveşte cadrul procesual, instanţa a constatat că o astfel de cerere are un caracter independent, de sine stătător şi ar fi trebuit să facă obiectul unui dosar separat. Reclamanta a formulat cererea cu trimitere la dosarul de faţă care avea ca obiect o contestaţie a lichidatorului împotriva planului de distribuţie. Cum între cele două cereri nu există o legătură de obiect s-ar fi impus disjungerea prezentei cereri. Totuşi, având în vedere că ambele cereri privesc incidente apărute în derularea procedurii insolvenţei, instanţa a apreciat că disjungerea nu este absolut necesară pentru buna administrare a justiţiei.

Întrucât într-o astfel de acţiune au calitate procesuală pasivă definită de lege părţile actului juridic a cărui nulitate se invocă, instanţa a dispus citarea în cauză în calitate de pârâţi a cumpărătorilor ZV şi ZV. De asemenea, întrucât reclamanta a invocat operaţiuni nelegale imputabile administratorului judiciar de la momentul încheierii actului, instanţa a dispus citarea în cauză în calitate de pârât a practicianului în insolvenţă care a deţinut calitatea de administrator judiciar la momentul încheierii actului, respectiv Cabinetul de insolvenţă BE.

Pârâta BE prin întâmpinare a solicitat respingerea cererii, arătând că aceasta nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art.112 din Codul de procedură civilă, nu se precizează părţile, obiectul cererii şi valoarea acestuia; cererea nu este timbrată la valoare; competenţa aparţine instanţei de drept comun şi nu judecătorului sindic. Cererea este tardivă, deoarece administratorul judiciar a prezentat contractul de vânzare cumpărare în raportul de activitate depus la dosar la data de 19 aprilie 2010, caz în care reclamanta putea formula contestaţie cel mai târziu la data de 23 aprilie 2010. Pe fond s-a arătat că fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art.93/1 din Legea nr.85/2006 a procedat corect la încheierea contractului de vânzare cumpărare.

Pârâţii ZV şi ZV prin întâmpinare au solicitat respingerea cererii, arătând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.80 din Legea nr.85/2006 pentru anularea transferului patrimonial. Pârâţii au mai arătat că au luat cunoştinţă din publicitatea prin ziare despre intenţia de vânzare a apartamentelor, la data de 7 decembrie 2009 au încheiat antecontractul de vânzare cumpărare şi au achitat avansul de 7000 euro în echivalent lei; ulterior, cu acordul creditorilor debitoarei, consemnat în procesul verbal al adunării creditorilor din 1 martie 2010, la data de 30 martie 2010 s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare şi s-a achitat diferenţa de preţ. Pârâţii au susţinut că au efectuat investiţii de peste 100.000 lei, întrucât apartamentul a fost predat nefinisat şi necompartimentat. Preţul este cel al pieţei, aspect dovedit şi de cele două rapoarte de evaluare depuse la dosar. Pârâţii au mai arătat că reclamanta săvârşeşte prin prezenta cerere un abuz de drept procesual, motiv pentru care ar trebui sancţionată.

Prin sentinţa nr.1237 din 25 februarie 2013, Tribunalul Vâlcea - Secţia a II-a Civilă a respins atât cererea formulată de lichidatorul N NS SPRL privind anularea distribuţiei sumei de 173.886 lei, pentru lipsa calităţii procesuale active a reclamantului, cât şi cererea creditoarei-reclamante BM privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.350 din 30 martie 2010 la notarul public GM.

A fost obligată reclamanta BM la 4000 lei cheltuieli de judecată către pârâţii ZV şi ZVA şi la 500 lei cheltuieli de judecată către pârâta Brad Emilia.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

Societatea debitoare, SC D SRL, a desfăşurat ca activitate comercială, printre altele, construirea unui bloc de locuinţe în Râmnicu Vâlcea, strada *** şi oferirea la vânzare a apartamentelor din blocul respectiv.

Prin antecontractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.3534 din 7 decembrie 2009, debitoarea a convenit cu pârâţii Z ca debitoarea să vândă şi pârâţii să cumpere apartamentul nr.5 din blocul respectiv, cu preţul total de 70.000 euro. La data de 7 decembrie 2009 pârâţii au achitat un avans în sumă de 29.917 lei, echivalentul a 7000 euro, urmând să achite încă o sumă de 10.500 euro până la data de 28 decembrie 2009, iar diferenţa de 52.500 euro până la data de 15 februarie 2010. În aceeaşi zi, respectiv la data de 7 decembrie 2009, debitoarea prin administratorul statutar a înmânat pârâţilor cumpărători cheile apartamentului, iar pârâţii au efectuat mai multe lucrări de finisare şi îmbunătăţire a locuinţei, lucrările fiind recunoscute ca atare de către debitoare.

Prin sentinţa nr.1840 din 21 decembrie 2009, Tribunalul Vâlcea a dispus, la cererea debitoarei SC D SRL, deschiderea procedurii insolvenţei faţă de societatea debitoare, desemnând ca administrator judiciar Cabinetul de insolvenţă BE.

La data de 22 februarie 2010, pârâţii cumpărători Z au formulat o cerere în dosarul de insolvenţă, prin care au solicitat perfectarea contractului de vânzare cumpărare sau în caz contrar înscrierea lor la masa credală cu avansul plătit şi cu cheltuielile de îmbunătăţire a apartamentului.

Prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.350 din 30 martie 2010, debitoarea SC D SRL, prin administrator judiciar BE, a vândut pârâţilor Z apartamentul nr.5 din blocul situat în Râmnicu Vâlcea, strada ***, în suprafaţă de 80,71 mp., cu preţul de 70.000 euro. La data încheierii contractului pârâţii achitaseră sumele de 7000 euro şi 10.500 euro, diferenţa urmând a fi achitată până la data de 2 aprilie 2010. La data de 2 aprilie 2010 a fost achitată diferenţa de 52.500 euro, aspect necontestat în cauză.

Potrivit art.93¹ din Legea nr.85/2006, obligaţiile rezultând dintr-un antecontract de vânzare-cumpărare cu dată certă, anterioară deschiderii procedurii, în care promitentul-vânzător intră în procedură, vor fi executate de către administratorul judiciar/lichidator la cererea promitentului-cumpărător, dacă:

- preţul contractual a fost achitat integral sau poate fi achitat la data cererii, iar bunul se află în posesia promitentului-cumpărător;

- preţul nu este inferior valorii de piaţă a bunului;

- bunul nu are o importanţă determinantă pentru reuşita unui plan de reorganizare.

În speţă, toate condiţiile prevăzute de textul de lege susmenţionat au fost îndeplinite. Cumpărătorii s-au declarat gata să achite preţul, care de altfel a şi fost achitat. Apartamentul se afla la data deschiderii procedurii în posesia pârâţilor cumpărători. În ce priveşte condiţia ca bunul să nu aibă o importanţă deosebită în reuşita unui plan de reorganizare, aceasta se referă la situaţia în care activitatea ulterioară a debitoarei propusă prin plan ar necesita folosinţa bunului respectiv, ceea ce nu este cazul în speţă.

În ce priveşte preţul, tribunalul a constatat că acesta este unul serios şi corespunzător valorii de piaţă a imobilului respectiv. În acest sens s-a observat că însăşi creditoarea reclamantă BM, în recursul formulat împotriva sentinţei nr.484 din 8 martie 2010 preia ca reper valoric preţul plătit de pârâţii Z pentru a susţine că debitoarea a înstrăinat alte apartamente către un alt cumpărător la preţuri mult mai mici; cu alte cuvinte, reclamanta arată ea însăşi că preţul plătit de către pârâţi a fost unul corect. Mai mult, în cererea de înlocuire a administratorului judiciar, formulată la data de 19 aprilie 2010, reclamanta BM arată că în opinia sa preţul apartamentelor ar trebui să fie de 1070 euro/mp, valoare destul de apropiată de preţul plătit de pârâţi.

În ce priveşte comparaţia cu alte apartamente vândute în acelaşi bloc de locuinţe, tribunalul a constatat că prin contractul autentificat sub nr.823 din 27 februarie 2009, debitoarea a vândut două apartamente în suprafaţă de 113,96 mp. şi respectiv 80,94 mp. împreună cu două garaje în suprafaţă de 13,58 şi respectiv 12,78 mp., cu suma totală de 246.116 euro, iar prin contractul autentificat sub nr.587 din 10 aprilie 2009 un apartament în suprafaţă de 132 mp. (total, cu balcon), precum şi un garaj în suprafaţă de 17,75 mp. cu preţul de 642.546 lei, echivalentul a 160.000 euro, rezultând un preţ mediu de circa 1050 euro/mp.

Din raportul de evaluare a apartamentelor, realizat pentru valorificarea bunurilor în faliment la data de 4 mai 2011, rezultă o valoare medie de 600-700 euro/mp.

În cursul procedurii falimentului, la data de 15 noiembrie 2011 a fost vândut un apartament cu o suprafaţă totală de 83,28 mp., similar cu apartamentul în litigiu, împreună cu două garaje, cu suma totală de 192.255 lei, rezultând că preţul apartamentului a fost de circa 40.000 euro, iar la data de 20 septembrie 2011 a fost vândut un apartament cu o suprafaţă totală de 117,37mp., mult mai mare decât suprafaţa apartamentului în litigiu, cu preţul de 250.278 lei, ceea ce reprezintă, la un curs euro BNR de 4,23 lei pentru luna septembrie 2011, echivalentul a circa 60.000 euro.

Rezultă, aşadar, că preţul contractat de către pârâţi în luna decembrie 2009 a fost puţin mai redus decât preţurile obţinute în lunile martie şi aprilie 2009 pentru alte apartamente, dar superior preţurilor obţinute prin valorificarea altor apartamente în procedura falimentului în cursul anului 2011.

Aşa fiind, instanţa a constatat că în cauză au fost îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art.93¹ din Legea nr.85/2006 pentru executarea antecontractului.

S-a mai constatat de către instanţă, că printre condiţiile de executare a antecontractului, arătate mai sus, nu se enumeră şi acordul comitetului sau adunării creditorilor societăţii debitoare, aşa încât motivarea cererii reclamantei în sensul lipsei acordului tuturor creditorilor este nefondată.

Raţiunea pentru care legiuitorul nu a considerat necesar acordul creditorilor pentru executarea antecontractului este aceea că antecontractul de vânzare cumpărare naşte în patrimoniul debitoarei o obligaţie de a da, adică de a transfera proprietatea obiectului contractului, iar debitoarea este ţinută să-şi îndeplinească această obligaţie contractuală în temeiul art.969 din Codul civil de la 1864, indiferent de interesele creditorilor, atât timp cât condiţiile prevăzute de art.93¹ din Legea nr.85/2006 sunt îndeplinite. Textul art.93¹ din Legea nr.85/2006 nu instituie o opţiune, ci o obligaţie în sarcina administratorului judiciar; dacă promitentul cumpărător a solicitat încheierea contractului şi dovedeşte că şi celelalte condiţii sunt îndeplinite, administratorul judiciar este obligat să încheie contractul pentru a aduce la îndeplinire promisiunea de vânzare din partea debitoarei.

Aşa fiind, susţinerea reclamantei în sensul că lipsa acordului creditorilor constituie o cauză de nulitate a contractului este lipsită de temei legal.

De asemenea, susţinerea că era necesară confirmarea de către judecătorul sindic a acestei tranzacţii, conform art.20 lit.m din Legea nr.85/2006, nu a fost primită, deoarece pe de o parte textul de lege precizat de către reclamantă se referă la tranzacţii în sensul art.271 din Codul de procedură civilă, iar pe de altă parte textul art.93¹ din Legea nr.85/2006 precizează că executarea antecontractului este o măsură ce trebuie executată exclusiv de către administratorul judiciar, fără a fi necesară încuviinţarea sau confirmarea de către judecătorul sindic.

Reclamanta a mai susţinut că prin operaţiunea respectivă s-ar fi urmărit fraudarea intereselor creditorilor şi astfel contractul are o cauză ilicită, ceea ce ar atrage nulitatea absolută a convenţiei. Sub acest aspect tribunalul a constatat că reclamanta nu motivează în ce anume constă cauza ilicită, în afara argumentelor de mai sus şi care s-au dovedit a fi nefondate.

Faţă de aceste considerente, tribunalul a respins cererea reclamantei ca nefondată, iar în temeiul art.274 din Codul de procedură civilă aceasta a fost obligată la plata sumei de 4000 lei către pârâţii Z, cu titlu cheltuieli de judecată justificate cu onorariul de avocat, conform chitanţelor de plată depuse la dosar.

Pârâta Brad Emilia a solicitat plata sumei de 2.500 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat dovedit cu chitanţa depusă la dosar. În această privinţă tribunalul a constatat însă, că dacă pârâţii Z îşi apără un interes personal, ceea ce justifică plata integrală a cheltuielilor de judecată, pârâta BE este chemată să justifice legalitatea unor acte de procedură întocmite în exerciţiul profesiunii, astfel încât onorariul de 2500 lei este disproporţionat în raport cu natura cauzei. În consecinţă, potrivit art.274 alin.3 din Codul de procedură civilă, i-a fost acordată pârâtei suma de 500 lei cheltuieli de judecată, prin reducerea onorariului avocaţial conform argumentelor de mai sus.

Împotriva sentinţei nr.1237/25 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul Vâlcea - Secţia a II-a Civilă a declarat recurs, în termen legal, reclamanta BM, care a criticat hotărârea atacată, în esenţă, pentru motive de netemeinicie şi nelegalitate.

S-a menţionat în dezvoltarea recursului de către reclamantă, că a fost sesizată instanţa de fond privind nerespectarea Legii nr.85/2006 referitor la legalitatea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului nr.5, proprietatea SC D, către creditorii ZV şi ZVA.

Recurenta a precizat că administratorul judiciar BE, deşi a stipulat în contractul de vânzare-cumpărare nr.350/30.03.2010 că acesta a fost întocmit cu aprobarea tuturor creditorilor, acest lucru este nereal, deoarece în adunările creditorilor din 18.02.2010 şi 01.03.2010 creditorii prezenţi nu şi-au dat acordul.

De asemenea, se consideră de recurentă că judecătorul sindic nu a observat că nu s-a respectat principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a administratorului judiciar, ca reprezentant al debitoarei, stabilit prin art.20 din Legea nr.85/2006. Conform acestor prevederi legale, administratorul judiciar nu are calitatea de a vinde bunurile debitoarei în perioada de observaţie, fără îndeplinirea prealabilă a unor condiţii esenţiale, cum ar fi: aprobarea Adunării creditorilor, acordul judecătorului sindic, existenţa Tabelului definitiv de creanţe.

Totodată s-a arătat de reclamantă, că la data întocmirii contractului de vânzare-cumpărare nr.350 din 30 martie 2010, către familia Z, administratorul judiciar B E nu era confirmat de Adunarea creditorilor şi astfel nu putea perfecta convenţia sus-citată, plus faptul că nu avea aprobarea creditorilor.

Recurenta consideră că în mod greşit a fost calificată acţiunea lichidatorului judiciar SP N SPRL, ca fiind contestaţie şi formându-se un dosar separat cu numărul 9621/90/2012, deşi trebuia judecat în dosarul de faliment al SC D SRL, nr.4068/90/2009/a⁷, dosar în care se găseşte spre soluţionare contestaţia reclamantei privind nulitatea Planului de distribuţie din 19.04.2010, pentru suma încasată din vânzarea apartamentului nr.5, către familia Z.

S-a criticat şi aspectul că judecătorul sindic, în motivare, a arătat în mod eronat că BRD susţine că toţi creditorii au fost de acord cu distribuirea sumei din încasarea valorii apartamentului nr.5 către această bancă, întrucât aprobarea de distribuire a sumei a fost dată în Comitetul creditorilor din 15.04.2010, nicidecum într-o Adunare Generală a creditorilor, unde participă toţi creditorii şi de asemenea acordul BRD s-a luat ulterior printr-o solicitare care viza virarea direct a banilor doar către bancă, iar administratorul judiciar BE, operând această distribuire fără respectarea legii.

Referitor la susţinerile fostului administrator judiciar BE, cum că acţiunea reclamantei este tardivă, deoarece petenta a avut posibilitatea să conteste contractul de vânzare-cumpărare nr.350 din 30 martie 2010, ce a fost depus la dosar odată cu Raportul de activitate în data de 19.04.2010, recurenta susţine că această argumentare este nereală, cât ea nu a avut cunoştinţă nici de antecontract şi nici de contractul sus-citat, nefiind convocată la vreo Adunare a creditorilor în toată perioada de activitate a administratorului judiciar provizoriu B E şi nici nu i-a fost comunicat vreun Raport referitor la debitoarea SC D SRL.

O altă critică a reclamantei se referă la faptul că apartamentul nr.5, vândut familiei Z, s-a făcut la preţ subevaluat, iar judecătorul sindic a apreciat greşit că preţul este corespunzător, comparând acest cuantum cu preţul apartamentelor vândute în timpul procedurii falimentului, întrucât aceste preţuri au fost scăzute de două ori de Adunarea creditorilor, faţă de preţurile stabilite de evaluator prin Raportul de evaluare în timpul falimentului (2011), nicidecum în anul 2009-2010.

De asemenea, se apreciază de recurentă că în mod eronat judecătorul sindic a precizat în considerente că familia Z avea aprobarea Adunării creditorilor, dar aceasta nu exista, aşa cum s-a menţionat şi mai sus şi în concluzie, nu se putea perfecta contractul de vânzare-cumpărare nr.350 din 30.03.2010, deoarece doamna B E nu a fost confirmată administrator judiciar, semnând prin abuz de putere această convenţie.

Totodată se consideră de reclamantă că, cheltuielile de judecată acordate de judecătorul sindic privind onorariul avocat, în cuantum de 4000 lei, sunt excesiv de mari şi nejustificate în raport de complexitatea dosarului şi de faptul că litigiul a fost soluţionat la primul termen de judecată.

Nu s-a ţinut cont nici de aspectul că reclamanta este pensionată pe caz de boală şi are o pensie de 1100 lei pe lună, conform cuponului de pensie anexat.

Se consideră de către recurentă că trebuia să fie obligată la 500 lei onorariu de avocat către familia Z şi nu la 4000 lei.

Referitor la onorariul doamnei BE, la care a fost obligată recurenta, respectiv suma de 500 lei, aceasta trebuie înlăturată în totalitate, deoarece administratorul judiciar a fost chemat de instanţă să justifice legalitatea unor acte de procedură întocmite în exerciţiul profesiei sale şi nu să trimită la instanţă pe soţul acesteia, ca avocat.

În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea sentinţei atacate ca fiind netemeinică şi nelegală şi judecarea cauzei în lipsă, conform art.242 alin.2 Cod procedură civilă.

Intimaţii-pârâţi ZV şi Z V-A au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat, motivele fiind invocate pe larg la dosarul de recurs.

Recurenta-reclamantă BM a formulat şi concluzii scrise, aflate la filele dosarul de recurs.

Părţile procesuale au depus în faza de recurs înscrisuri.

Verificând sentinţa atacată în raport de criticile formulate în recurs şi din ansamblul probelor de la dosar, care au fost coroborate, precum şi de textele legale aplicabile în materie, Curtea a reţinut următoarele:

Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Critica petentei referitoare la modul în care judecătorul sindic a făcut calificarea obiectului juridic al cererii depuse de lichidator nu poate fi invocată de reclamantă, ci doar de lichidator, întrucât este vorba de petitul formulat de acesta.

Lichidatorul nu a înţeles să critice acest aspect.

Cu privire la cererea promovată de reclamantă şi de precizările acesteia, Curtea reţine că în mod corect tribunalul a statuat că instanţa a fost investită cu o cerere în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr.350 din 30.03.2010 şi că nu se impune disjungerea pentru o bună administrare a justiţiei.

Critica privind abuzul făcut de administratorul judiciar BE de a semna contractul de vânzare-cumpărare nr.350 din 30 martie 2010 este nefondată, deoarece înainte de intrarea în insolvenţă a debitoarei SC D. SRL, pârâţii Z. au semnat cu aceasta un antecontract de vânzare-cumpărare cu nr.3534 din 7 decembrie 2009, din care rezultă că societatea a convenit cu aceştia să vândă, respectiv pârâţii să cumpere respectivul imobil la preţul de 70.000 euro, intimaţii achitând un avans de 29.917 lei, echivalentul a 7000 euro, urmând să plătească 10.500 euro până la 28 decembrie 2009 şi 52.500 euro până la 15 februarie 2010.

În mod legal tribunalul a reţinut că potrivit art.93¹ din Legea nr.85/2006, obligaţiile rezultând dintr-un antecontract de vânzare-cumpărare cu dată certă, anterioară deschiderii procedurii, în care promitentul-vânzător intră în procedură, vor fi executate de către administratorul judiciar/lichidator la cererea promitentului-cumpărător, dacă preţul contractual a fost achitat integral sau poate fi achitat la data cererii, iar bunul se află în posesia promitentului-cumpărător; preţul nu este inferior valorii de piaţă a bunului; bunul nu are o importanţă determinantă pentru reuşita unui plan de reorganizare.

De asemenea, Curtea constată că au fost îndeplinite toate condiţiile cumulative prevăzute de textul legal susmenţionat, aplicabil în speţă şi nu de cel invocat de reclamantă în recurs, având în vedere că cei doi soţi, în calitate de cumpărători, s-au declarat gata să achite preţul care a fost plătit, imobilul se afla la deschiderea procedurii în posesia acestora şi bunul nu are o importanţă deosebită în reuşita unui Plan de organizare în raport de activitatea ulterioară a debitoarei, propusă prin Plan, ce ar necesita folosinţa apartamentului respectiv.

În concluzie, Curtea reţine că soţii Z. şi-au îndeplinit obligaţiile, nu au culpă în raport de convenţia încheiată şi imobilul nu foloseşte pentru reuşita Planului de reorganizare.

Preţul achitat de soţii Z. este unul serios şi corespunzător valorii de piaţă a imobilului respectiv, fapt reţinut în mod corect şi de judecătorul sindic, în raport şi de celelalte contracte încheiate pentru alte apartamente către un alt cumpărător, dar şi la faptul că în perioada 2009-2010 preţul apartamentelor a început să scadă, instaurându-se în România criza economică, dar şi aspectul că SC D. SRL se afla în procedura de insolvenţă şi se putea obţine o sumă mai mică decât cea plătită de pârâţii Z.

Referitor la administratorul judiciar, acesta avea obligaţia să încheie contractul de vânzare-cumpărare în raport de prevederile art.93¹ din Legea nr.85/2006, ţinând cont că soţii Z. au îndeplinit toate condiţiile şi că aceştia, în calitate de promitenţi cumpărători au solicitat încheierea contractului. Administratorul judiciar B.E. nu avea o opţiune, ci doar obligaţia de a semna contractul nr.350 din 30.03.201 şi nu trebuia să ceară acordul creditorilor, astfel că susţinerea reclamantei că lipsa acestui acord constituie o cauză de nulitate a acestei convenţii, este nefondată.

Curtea reţine că administratorul B.E., în calitate de administrator judiciar, nu a semnat cu abuz de putere contractul de vânzare-cumpărare nr.350 din 30.03.2010.

Susţinerea recurentei în sensul că vânzarea trebuia încuviinţată în prealabil de judecătorul sindic este nefondată, întrucât în raport de dispoziţiile art.93¹ din Legea nr.85/2006, executarea antecontractului de vânzare-cumpărare este o măsură ce trebuie executată exclusiv de către administratorul judiciar, fără a fi necesară încuviinţarea sau confirmarea de către judecătorul sindic.

Critica referitoare la distribuirea sumei din încasarea valorii apartamentului nr.5 către BRD nu poate fi analizată de Curte, deoarece această bancă nu este parte procesuală în prezenta cauză.

Motivul de recurs privind cheltuielile de judecată acordate pârâţilor Z.u este nefondat, deoarece tribunalul a aplicat corect dispoziţiile art.274 Cod procedură civilă, fără a dispune reducerea onorariului în raport de alin.3 din acelaşi act normativ, ţinând cont de obiectul dedus judecăţii, de complexitatea dosarului, care are peste 300 de file, ce au trebuit studiate de avocat şi de aspectul că aceştia îşi apără un interes personal.

Onorariul pârâtei BE în calitate de administrator judiciar a fost redus în mod corect la 500 lei, conform dispoziţiilor art.274 alin.3 Cod procedură civilă de către instanţa de fond, dar nu poate fi înlăturat în totalitate, deoarece aceste cheltuieli au fost efectuate şi la acest cuantum nu sunt disproporţionate în raport de natura cauzei.

Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea reţine că tribunalul a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.

Pentru toate aceste considerente, în baza art.312 Cod procedură civilă urmează a fi respins ca nefondat recursul promovat de reclamanta BM împotriva sentinţei nr.1237/25 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul Vâlcea - Secţia a II-a Civilă.

În temeiul dispoziţiilor art.274 Cod procedură civilă, va fi obligată recurenta-reclamantă BM să plătească intimaţilor-pârâţii ZV şi ZVA suma de 2000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat în recurs, în raport de chitanţa nr.16 din 26.04.2013, că în această cale de atac au fost două termene de judecată la care avocatul intimaţilor sus-citaţi s-a prezentat, de complexitatea dosarului, care în faza de recurs are 217 pagini în plus faţă de dosarul de la fond şi de aspectul că soţii Z îşi apără un interes personal.

Pentru aceste motive, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta B M împotriva sentinţei civile nr.1237 din 25 februarie 2013, pronunţată de Tribunalul Vâlcea - Secţia a II-a Civilă, în dosarul nr.9621/90/2012, intimaţi fiind reclamantul N. NS SPRL - lichidator judiciar al SC D. SRL, şi pârâţii ZVA, ZV şi BE – Cabinet Individual de Insolvenţă

A fost obligată recurenta-reclamantă BM să plătească intimaţilor-pârâţii ZV şi ZVA suma de 2000 lei cheltuieli de judecată.