Secţia I civilă

8. Cerere de rectificare a tabelului definitiv al creanţelor debitoarei. Condiţiile de admitere a contestaţiei formulate şi modificare a tabelului definitiv.

Art.75 din Lega nr.85/2006
Din economia dispoziţiilor legale rezultă că drepturile creditorilor înscrise în tabelul preliminar în urma verificării realizate de practicianul în lichidare, nu pot fi modificate decât în urma formulării şi admiterii unei contestaţii. Nici tabelul definitiv nu poate fi modificat decât în condiţiile expres menţionate de lege, care nu cunoaşte instituţia „rectificării”.

Nu poate constitui temei al unei astfel de operaţiuni faptul că s-au făcut plăţi în condiţiile art.121 din Legea nr.85/2006, aceste plăţi urmând să fie avute în vedere cu ocazia distribuirii sumelor, astfel încât să fie respectate drepturile tuturor creditorilor pentru a nu se ajunge la situaţia în care un creditor să primească sume superioare dreptului ce i-a fost recunoscut.

Nici existenţa unei precizări din partea creditorului, determinată, aşa cum se susţine, de solicitarea instanţei în urma cererii administratorului judiciar, şi nici dificultatea unor operaţiuni de calcul a accesoriilor nu se pot constitui într-un temei de nesocotire a dispoziţiilor legale precitate, cu consecinţe contrare acţiunii în valorificarea dreptului de vot.

Pentru toate aceste considerente se apreciază că, în cauză, sunt îndeplinite cerinţele art.75 din Lega nr.85/2006, în sensul că în tabelul definitiv de creanţe s-au făcut înscrieri ca rezultat al unei erori esenţiale, motiv pentru care se apreciază că se impunea admiterea contestaţiei formulate şi modificarea tabelului definitiv în sensul păstrării menţiunilor din tabelul preliminar în ceea ce o priveşte pe recurentă, menţiuni ce nu au făcut obiectul unei contestaţii.
(Decizia nr. 1538/R-COM/24 aprilie 2013)
Prin contestaţia formulată la 11 decembrie 2012, creditoarea Banca T. SA Cluj-Napoca – Sucursala Piteşti a solicitat rectificarea tabelului definitiv al creanţelor debitoarei SC F. D. SRL în sensul de a se menţiona suma de 1.108.058,11 lei, drept creanţă acceptată a creditoarei.

În motivare s-a arătat că la 7 octombrie 2010 contestatoarea a formulat declaraţie de creanţă pentru suma de 1.108.058,11 lei, creanţă garantată, şi a fost astfel înscrisă în tabelul preliminar nr.306/03.12.2010.

La 26 noiembrie 2012 a fost întocmit tabelul definitiv în care s-a înscris drept creanţă acceptată, garantată, suma de 829.975,41 lei, nesocotindu-se astfel dispoziţiile art.3 pct.17 din Legea nr.85/2006, prin aceea că, în absenţa unei contestaţii la tabelul preliminar, în tabelul definitiv s-a trecut o altă sumă decât cea de la data deschiderii procedurii. S-a săvârşit astfel o eroare esenţială, devenind incidente dispoziţiile art.75 alin.1 şi 2 din Legea nr.85/2006.

Prin sentinţa nr.68/2013 judecătorul sindic al Tribunalului Argeş a respins contestaţia reţinând că aceasta este neîntemeiată întrucât creditoare a fost înscrisă în tabelul definitiv cu suma menţionată de aceasta în cererea precizatoare, aşa cum de altfel se impune, dat fiind că s-a recuperat o parte importantă din creanţă.

Împotriva acestei sentinţe, în temeiul art.304 pct.9 Cod procedură civilă, a formulat recurs creditoarea susţinând în esenţă următoarele:

- potrivit art.3 pct.17 din Legea nr.85/2006, în tabelul definitiv de creanţe se înscriu creanţele de la data deschiderii procedurii, aşa cum au fost acceptate în tabelul preliminar şi împotriva cărora nu s-au formulat contestaţii în conformitate cu disp.art.73 din acelaşi act normativ;

- această modificare de creanţă constituie o eroare esenţială, iar faptul că s-a recuperat o parte din sumă nu poate determina o altă concluzie, cu atât mai mult cu cât este posibil ca şi alţi creditori să recupereze pe parcursul procedurii parte din creanţe;

- instanţa s-a mărginit în a-şi însuşi punctul de vedere al administratorului judiciar cu un argument ce nu poate fi reţinut, întrucât precizarea la care se face referire a fost formulată la 1 an şi 6 luni după întocmirea tabelului definitiv şi ca urmare a dispoziţiei instanţei din 17 aprilie 2012.

Examinând criticile formulate se constată că ele sunt fondate pentru cele ce se vor arăta mai jos.

Administratorul judiciar a întocmit la 3 decembrie 2010 tabelul preliminar al creanţelor SC F.D. SRL în care Banca T. Cluj – Sucursala Piteşti a fost trecută cu creanţă declarată - 1.108.058,11 lei, creanţă acceptată şi garantată - 1.108.058,11 lei.

La 26 noiembrie 2012 s-a întocmit un tabel definitiv în care pentru aceeaşi creditoare s-a trecut creanţă declarată – 1.108.058,11 lei, creanţă acceptată şi garantată 828.975,41 lei, fără să se dovedească formularea şi admiterea unei contestaţii împotriva menţiunilor din tabelul preliminar.

S-a susţinut de către prima instanţă că temeiul acestei modificări în tabelul definitiv este reprezentat de cererea de precizare formulată de către creditoare şi depusă la 12 martie 2012 prin care aceasta menţiona că mai are împotriva debitoarei o creanţă garantă de 808.202,68 lei, sumă la care s-a ajuns ca urmare a valorificării unor bunuri imobile ce fuseseră constituite drept garanţie în favoarea acestei creditoare.

În condiţiile art.64 din Legea nr.85/2006, creditorii ce au pretenţii financiare anterioare deschiderii procedurii debitorului sunt obligaţi să depună o cerere de admitere a creanţei în termenul fixat prin sentinţă, cerere ce este supusă verificării în condiţiile art.66 şi următoarele din actul normativ precitat şi „(1) Ca rezultat al verificărilor făcute, administratorul judiciar/lichidatorul va întocmi şi va înregistra la tribunal un tabel preliminar cuprinzând toate creanţele împotriva averii debitorului, precizând că sunt: chirografare, garantate, cu priorităţi, sub condiţie sau nescadente şi arătând pentru fiecare numele/denumirea creditorului, suma solicitată de creditor şi suma acceptată de administratorul judiciar” (art.72).

Persoanele la care se referă art.73 din lege, pot formula contestaţii împotriva drepturilor înscrise în tabelul preliminar, după soluţionarea cărora se întocmeşte tabelul definitiv (art.74), ce poate fi contestat numai pentru motivele menţionate în art.75.

De altfel, potrivit art.3 pct. 17 „prin tabel definitiv de creanţe se înţelege tabelul care cuprinde toate creanţele asupra averii debitorului la data deschiderii procedurii, acceptate în tabelul preliminar şi împotriva cărora nu s-au formulat contestaţii în conformitate cu prevederile art. 73, precum şi creanţele admise în urma soluţionării contestaţiilor. În acest tabel se arată suma solicitată, suma admisă şi rangul de prioritate a creanţei”.

Din economia acestor dispoziţii legale rezultă că drepturile creditorilor înscrise în tabelul preliminar în urma verificării realizate de practicianul în lichidare, nu pot fi modificate decât în urma formulării şi admiterii unei contestaţii. Nici tabelul definitiv nu poate fi modificat decât în condiţiile expres menţionate de lege, care nu cunoaşte instituţia „rectificării”.

Nu poate constitui temei al unei astfel de operaţiuni faptul că s-au făcut plăţi în condiţiile art.121 din Legea nr.85/2006, aceste plăţi urmând să fie avute în vedere cu ocazia distribuirii sumelor, astfel încât să fie respectate drepturile tuturor creditorilor pentru a nu se ajunge la situaţia în care un creditor să primească sume superioare dreptului ce i-a fost recunoscut.

Nici existenţa unei precizări din partea creditorului, determinată, aşa cum se susţine, de solicitarea instanţei în urma cererii administratorului judiciar, şi nici dificultatea unor operaţiuni de calcul a accesoriilor nu se pot constitui într-un temei de nesocotire a dispoziţiilor legale precitate, cu consecinţe contrare acţiunii în valorificarea dreptului de vot..

Pentru toate aceste considerente se apreciază că, în cauză, sunt îndeplinite cerinţele art.75 din Lega nr.85/2006, în sensul că în tabelul definitiv de creanţe s-au făcut înscrieri ca rezultat al unei erori esenţiale, motiv pentru care se apreciază că se impunea admiterea contestaţiei formulate şi modificarea tabelului definitiv în sensul păstrării menţiunilor din tabelul preliminar în ceea ce o priveşte pe recurentă, menţiuni ce nu au făcut obiectul unei contestaţii.

Urmează, aşadar, reţinând că sunt întemeiate criticile formulate, să fie admis recursul şi modificată sentinţa, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, cu consecinţa admiterii contestaţiei.

Pentru aceste motive, Curtea a admis recursul formulat de creditoarea Banca T. SA Cluj–Napoca - Sucursala Piteşti împotriva sentinţei nr.68 din 22 ianuarie 2013, pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş, în dosarul nr.1314/1259/2010/a5, intimaţi fiind debitoarea SC F. D. SRL şi lichidatorii judiciari I.S.E. şi M.L. şi a modificat sentinţa, în sensul că a admis contestaţia creditoarei-recurente şi s-a dispus înscrierea acesteia în tabelul definitiv cu suma şi caracteristicile din tabelul preliminar.
9. Inadmisibilitatea cererii de înscriere în tabelul creditorilor a datoriilor vamale.
Art. 3 pct. 16 şi 17 din Legea nr. 85/2006

Art. 64 alin.6 din Legea nr. 85/2006

Art. 108 şi art. 226 din Codul vamal
Concluzionând în sensul că o eventuală naştere a datoriei vamale în cauză poate fi reţinută numai dacă se concluzionează că, după deschiderea procedurii de insolvenţă, nu s-a îndeplinit o obligaţie stabilită în legislaţia vamală, singura apreciere ce se impune este aceea că momentul se situează după data de 24.11.2011, cea la care s-a deschis procedura de insolvenţă.

Or, potrivit art.64 alin.6 din Legea nr.85/2006 (forma în vigoare la data deschiderii procedurii) „Creanţele născute după data deschiderii procedurii, în perioada de observaţie sau în procedura reorganizării judiciare vor fi plătite conform documentelor din care rezultă, nefiind necesară înscrierea la masa credală. Prevederea se aplică în mod corespunzător pentru creanţele născute în procedura de faliment”.

În aceste condiţii este inadmisibilă formularea unei declaraţii de creanţă pentru o creanţă născută după deschiderea procedurii, întrucât aceasta nu se trece în tabel, ci se valorifică în programul de plăţi, când administratorul judiciar şi judecătorul sindic apreciază asupra existenţei sale.

Chiar dacă s-ar reţine că cererea recurentei are valoarea unei solicitări de plată a creanţei sale în programul de plăţi (deşi modul în care este formulată nu susţine o astfel de posibilitate), ar trebui să se aprecieze că la acest moment ea este prematură.

În concluzie, se apreciază că o eventuală creanţă a recurentei este născută numai după momentul deschiderii procedurii, când se pretinde de către aceasta neîndeplinirea unei obligaţii şi deci incidenţa dispoziţiilor art.108 şi art.226 din Codul vamal şi ca atare, ea nu poate face obiectul unei declaraţii de creanţă şi a înscrierii în tabelele la care se referă art.3 pct.16 şi 17 din Legea nr.85/2006
(Decizia nr. 1539/R-COM/24 aprilie 2013)
Constată că, prin sentinţa nr.1815/F/24.11.2011, Tribunalul Comercial Argeş a admis cererea formulată de creditorul G. & B. Leasing GMBH şi a deschis procedura generală de insolvenţă împotriva debitoarei SC E. T. V. SRL, fixându-se termen pentru depunerea declaraţiilor de creanţă la 6 ianuarie 2012.

La 14 februarie 2012 Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova, în nume propriu şi în numele Autorităţii Naţionale a Vămilor, a solicitat înscrierea în tabelul creditorilor cu suma de 113.483 lei reprezentând 94.349 lei TVA, 4.982 lei dobânzi de întârziere şi 14.152 lei penalităţi de întârziere.

În motivare s-a arătat că prin decizia nr.2098/09.02.2012 pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal materializat în procesul-verbal nr.2097/09.02.2012, acte ce constituie titluri executorii, s-a determinat această datorie a debitoarei.

Prin sentinţa nr.710/F/2012 Tribunalul Specializat Argeş a respins ca tardivă cererea, reţinând că ea priveşte o creanţă ce s-a născut la momentul înregistrării declaraţiei vamale, iar cererea de înscriere la masa credală trebuia să se facă în termenul stabilit prin hotărârea de deschidere a procedurii.

Împotriva sentinţei au declarat recurs Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova şi Autoritatea Naţională a Vămilor prin D.R.A.O.V Craiova în temeiul dispoziţiilor art.304 pct.7 şi 9 şi art.304¹ Cod procedură civilă, susţinând în esenţă următoarele:

Regimul vamal suspensiv de care a beneficiat debitoarea avea ca dată de închidere 09.05.2010, însă, în temeiul cererii din 03.05.2010 s-a probat prelungirea cu încă 24 de luni, astfel încât termenul pentru închidere operaţiunii vamale, aferentă declaraţiei din 15.11.2006, a fost prelungit până la 09.05.2012.

Până să se ajungă la acest moment a fost deschisă procedura generală de insolvenţă, situaţie în care, în temeiul art.108 din Legea nr.86/2005 titularul autorizaţiei era obligat să informeze autoritatea vamală asupra tuturor elementelor survenite după acordarea autorizaţiei şi care puteau influenţa menţinerea acesteia.

În absenţa unei notificări din partea administratorul judiciar, care să determine încheierea regimului vamal suspensiv ulterior deschiderii procedurii cu efectul inexistenţei creanţei stabilite de autoritatea vamală, aceasta, din oficiu, a realizat controlul vamal şi a determinat datoria de 113.483 lei.

Concluzia tribunalului este în contradicţie cu situaţia de fapt şi de drept existentă în cauză, întrucât drepturile vamale şi accesoriile acestora s-au născut ulterior deschiderii procedurii, ca efect al neînchiderii operaţiunii vamale şi deci a nerespectării legislaţiei precum şi a controlului, consecinţă a lipsei notificării.

Judecătorul sindic nu a analizat toate actele şi lucrările dosarului, nelămurind situaţia de fapt şi de drept, ajungând astfel la o concluzie care lipseşte de eficienţă dispoziţiile art.111 şi art.226 din Codul vamal.

De altfel, instanţa a nesocotit dispoziţiile art.261 pct.5 din Codul de procedură civilă, prin aceea că hotărârea criticată nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.

Examinând criticile formulate se constată că ele sunt fondate, însă, pentru un aspect de ordine publică pus în discuţie din oficiu de către instanţă nu pot determina schimbarea soluţiei pronunţate de tribunal, ci au drept consecinţă numai substituirea motivării.

Aspectul de ordine publică, ridicat din oficiu, în condiţiile art.306 alin.2 din Codul de procedură civilă, priveşte admisibilitatea declaraţiei de creanţă în raport de momentul naşterii pretinsului drept.

Astfel, sub acest aspect este corectă susţinerea recurentei potrivit căreia, dacă dreptul de creanţă s-a născut, acest moment nu este unul anterior deschiderii procedurii.

În această ordine de idei se impun a fi făcute două precizări:

Prima, în sensul că actele normative ce vor fi avute în vedere privesc forma acestora la data naşterii raportului juridic obligaţional, respectiv cel al declaraţiei vamale nr.I 17326/15.11.2006 şi cea de-a doua, că datorită incidenţei excepţiei de inadmisibilitate instanţa de control judiciar nu se va pronunţa asupra existenţei sau nu a dreptului de creanţă, ci numai asupra momentului la care acesta, dacă există, s-a născut.

Aşa cum rezultă din susţinerile recurentei, declaraţia vamală a avut la bază un contract de leasing încheiat între G. & B. Leasing GMBH şi debitoarea SC E. T. V. SRL.

Sunt aşadar incidente dispoziţiile OG nr.51/1997, dispoziţii potrivit cărora „(1) Bunurile mobile care sunt introduse în ţară de către utilizatori, persoane fizice sau juridice române, în baza unor contracte de leasing încheiate cu societăţi de leasing, persoane juridice străine, se încadrează în regimul vamal de admitere temporară, pe toată durata contractului de leasing, cu exonerarea totală de la obligaţia de plată a sumelor aferente drepturilor de import, inclusiv a garanţiilor vamale. (2) Bunurile mobile care sunt introduse în ţară de societăţile de leasing, persoane juridice române, în baza unor contracte de leasing încheiate cu utilizatori, persoane fizice sau juridice române, se încadrează în regimul vamal de import, cu exceptarea de la plată a sumelor aferente tuturor drepturilor de import” (art.27).

Aşadar, autoturismul introdus în ţară de debitoare, în temeiul contractului de leasing încheiat cu finanţatorul persoană juridică străină, se încadrează în regim vamal de admitere temporară, cu exonerare totală de plată a drepturilor de import pe toată durata contractului de leasing, urmând ca la finalizarea acestuia să se decidă asupra existenţei sau nu a datoriilor vamale.

Aceeaşi concluzie este susţinută şi de dispoziţiile art.226 din Codul vamal, dispoziţii potrivit cărora: „(1) Datoria vamală la import ia naştere şi prin: a) neîndeplinirea uneia dintre obligaţiile care rezultă, în privinţa mărfurilor supuse drepturilor de import, din depozitarea lor temporară sau din utilizarea regimului vamal sub care sunt plasate; b) nerespectarea unei condiţii care reglementează plasarea mărfurilor sub regimul respectiv sau acordarea unor drepturi de import reduse sau zero, în funcţie de destinaţia lor finală. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică numai când se stabileşte că iregularităţile prevăzute la lit. a) şi b) nu au efecte semnificative asupra utilizării corecte a depozitării temporare sau a regimului vamal avut în vedere. (3) Datoria vamală se naşte fie în momentul în care obligaţia a cărei neexecutare generează datoria vamală încetează a mai fi îndeplinită, fie în momentul în care mărfurile au fost plasate sub regimul vamal în cauză, când se stabileşte ulterior că o condiţie stabilită pentru plasarea mărfurilor sub regimul respectiv sau pentru acordarea drepturilor de import reduse sau zero, în funcţie de destinaţia finală a mărfurilor, nu a fost îndeplinită”.

Textul este, aşadar, neîndoielnic când statuează asupra momentului de naştere a datoriei vamale pentru regimul de admitere temporară suspensivă, cu exonerare totală de plată, determinându-l ca fiind acela la care beneficiarul nu-şi îndeplineşte sau încetează să îndeplinească obligaţia. Până la acest moment nu există o datorie vamală, nici una sub condiţie, şi este posibil să nu se nască niciodată o astfel de datorie în funcţie de comportamentul utilizatorului sau finanţatorului pentru situaţia contractului de leasing, situaţie ce se regăseşte în cauză.

Concluzionând în sensul că o eventuală naştere a datoriei vamale în cauză poate fi reţinută numai dacă se concluzionează că, după deschiderea procedurii de insolvenţă, nu s-a îndeplinit o obligaţie stabilită în legislaţia vamală, singura apreciere ce se impune este aceea că momentul se situează după data de 24.11.2011, cea la care s-a deschis procedura de insolvenţă.

Or, potrivit art.64 alin.6 din Legea nr.85/2006 (forma în vigoare la data deschiderii procedurii) „Creanţele născute după data deschiderii procedurii, în perioada de observaţie sau în procedura reorganizării judiciare vor fi plătite conform documentelor din care rezultă, nefiind necesară înscrierea la masa credală. Prevederea se aplică în mod corespunzător pentru creanţele născute în procedura de faliment”.

În aceste condiţii este inadmisibilă formularea unei declaraţii de creanţă pentru o creanţă născută după deschiderea procedurii, întrucât aceasta nu se trece în tabel, ci se valorifică în programul de plăţi, când administratorul judiciar şi judecătorul sindic apreciază asupra existenţei sale.

Chiar dacă s-ar reţine că cererea recurentei are valoarea unei solicitări de plată a creanţei sale în programul de plăţi (deşi modul în care este formulată nu susţine o astfel de posibilitate), ar trebui să se aprecieze că la acest moment ea este prematură.

În concluzie, se apreciază că o eventuală creanţă a recurentei este născută numai după momentul deschiderii procedurii, când se pretinde de către aceasta neîndeplinirea unei obligaţii şi deci incidenţa dispoziţiilor art.108 şi art.226 din Codul vamal şi ca atare, ea nu poate face obiectul unei declaraţii de creanţă şi a înscrierii în tabelele la care se referă art.3 pct.16 şi 17 din Legea nr.85/2006

În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiile art.261 alin.1 Cod procedură civilă, se apreciază că nu poate fi reţinută critica, câtă vreme, din considerentele deciziei, rezultă raţiunile de fapt şi de drept avute în vedere de instanţă în formarea convingerii privind tardivitatea contestaţiei.

Pentru aceste considerente, reţinând inadmisibilitatea cererii formulate, se apreciază că în mod corect aceasta a fost respinsă, urmând ca soluţia să fie păstrată prin respingerea ca nefondat a recursului în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, dar substituind motivarea cu raţiunile de mai sus.

Pentru aceste motive, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de creditoarea Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova în nume propriu, precum şi în numele şi pentru Autoritatea Naţională a Vămilor împotriva sentinţei nr.710/F din 19 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş, judecător sindic, în dosar nr.1604/1259/2011/a1, intimaţi fiind debitoarea SC E. T. V. SRL şi lichidator judiciar C. IPURL.

Opinie concordantă:
În opinia concordantă, a fost asumată soluţia de respingere a recursului, însă pentru alte considerente.

S-a apreciat creanţa organului vamal ca fiind afectată de o condiţie, astfel că pentru înscrierea acesteia la masa credală, chiar şi numai provizoriu în condiţiile art. 64 alin. 4 din Legea nr. 85/2006, creditoarea trebuia să formuleze declaraţia de creanţă în termenul stabilit prin sentinţa de deschidere a procedurii.

Astfel, raportul juridic vamal s-a născut între părţi (debitoare şi organul vamal) la momentul în care debitoarea a introdus în tară bunul importat şi a întocmit şi depus declaraţia vamală.

Debitoarea a beneficiat de regimul vamal de admitere temporară cu exonerare totală de plată a sumelor aferente drepturilor de import pe toată durata stabilită de organul vamal.

Prin urmare, regimul vamal respectiv urma să se încheie la termenul acordat de autoritatea vamală pentru încheierea operaţiunii şi primirea unei alte destinaţii vamale admise.

Pe perioada de derulare a regimului vamal suspensiv, potrivit art. 108 alin. 4 Cod vamal („Titularul autorizaţiei este obligat să informeze autoritatea vamală asupra tuturor elementelor survenite după acordarea autorizaţiei care pot influenţa menţinerea acesteia sau condiţiile de utilizare a acesteia”), debitoarea a avut obligaţia de a aduce la cunoştinţa organului vamal orice eveniment de natură să împiedice derularea şi menţinerea regimului vamal suspensiv, efectul nemenţinerii regimului vamal respectiv fiind stabilirea drepturilor de import. Deci creanţa constând în drepturi de import urma să se nască dacă se realiza condiţia ca debitoarea nu îşi îndeplinească obligaţia.

În această situaţie în care raportul juridic vamal exista anterior deschiderii procedurii, iar creanţa vamală era afectată de o condiţie suspensivă – neînştiinţarea organului vamal despre ivirea unei împrejurări sau a unui element de natură să împiedice derularea şi menţinerea regimului vamal acordat - organul vamal avea o creanţă necertă, dar care putea fi înscrisă la masa credală în mod provizoriu potrivit art. 64 alin. 4 din Legea nr. 85/2006. În acest sens, însă, trebuia să formuleze declaraţie de creanţă în termenul stabilit în sentinţa de deschidere a procedurii.

Debitoarea din speţă şi-a asumat încă de la momentul acordării regimului vamal suspensiv obligaţia de încunoştinţare a organului vamal despre evenimentele care puteau afecta derularea sau menţinerea regimului vamal, cum este şi deschiderea procedurii de insolvenţă, dar nu şi-a îndeplinit-o după deschiderea procedurii. În momentul în care obligaţia nu a mai fost executată s-a realizat condiţia care a dus la naşterea creanţei organului vamal.

Art. 226 Cod vamal, citat în opinia majoritară, stabileşte că datoria vamală la import ia naştere şi prin neîndeplinirea uneia dintre obligaţiile care rezultă, în privinţa mărfurilor supuse drepturilor de import, din utilizarea regimului vamal sub care sunt plasate, respectiv că datoria vamală se naşte în momentul în care obligaţia a cărei neexecutare generează datoria vamală încetează a mai fi îndeplinită.

Prin urmare, legea însăşi stabileşte că creanţa vamală se naşte când se realizează condiţia suspensivă reprezentată de pasivitatea debitorului de a nu comunica organului vamal aspectele importante care pot duce la încetarea regimului vamal suspensiv acordat iniţial.

Realizarea condiţiei suspensive are efecte retroactive, în sensul că creanţa se consideră că există din momentul naşterii raportului juridic vamal prin depunerea declaraţiei vamale.

În speţă, realizarea condiţiei suspensive a dus la calcularea de către organul vamal a drepturilor de import din chiar momentul depunerii declaraţiei vamale (15.11.2006) şi a accesoriilor aferente anterioare deschiderii procedurii, conform deciziei de regularizare a situaţiei nr. 2098/09.02.2012, depusă la dosarul de insolvenţă.

S-a apreciat că creanţa nu este una ulterioară deschiderii procedurii, pe de o parte pentru că nu rezultă dintr-un raport juridic născut din activitatea debitoarei desfăşurată după deschiderea procedurii, iar pe de altă parte pentru că, deşi eficacitatea ei este determinată de un eveniment produs după deschiderea procedurii, aceasta urcă în timp până la momentul la care părţile raportului vamal în discuţie au prevăzut drepturile şi obligaţiile specifice acestuia.

Ca atare, în opinia concordantă s-a apreciat că declaraţia de creanţă formulată de organul vamal este admisibilă, pentru că vizează o creanţă afectată de o condiţie suspensivă şi, deci, necertă la data deschiderii procedurii, dar a fost tardiv formulată. În consecinţă, recursul nu este fondat.