Secţia I civilă

4. Inspecţia fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit, taxă, contribuţie şi alte sume datorate bugetului general consolidat şi pentru fiecare perioadă supusă impozitării. Stabilirea caracterului repetitiv al controalelor dispuse.

Art. 105 alin. 3 Cod procedură fiscală

Art.105¹ Cod procedură fiscală
Art. 105 alin.3 Cod procedură fiscală prevede că inspecţia fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit, taxă, contribuţie şi alte sume datorate bugetului general consolidat şi pentru fiecare perioadă supusă impozitării.

Potrivit art. 105 alin.3 teza a II-a, în forma în vigoare la data dispunerii reanalizării a doua şi a treia oară, prin excepţie, conducătorul inspecţiei fiscale competent poate decide reverificarea unei anumite perioade dacă, de la data încheierii inspecţiei fiscale şi până la data împlinirii termenului de prescripţie, apar date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării verificărilor sau erori de calcul care influenţează rezultatele acestora.

Potrivit art.105¹ Cod procedură fiscală, aplicabil pentru celelalte controale, prin excepţie de la prevederile art.105 alin.(3), conducătorul inspecţiei fiscale poate decide reverificarea unei anumite perioade, prin reverificare înţelegându-se inspecţia fiscală efectuată ca urmare a apariţiei unor date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării verificărilor, care influenţează rezultatele acestora.

Potrivit alineatului al treilea al textului, prin date suplimentare se înţelege informaţii, documente sau alte înscrisuri obţinute ca urmare a unor controale încrucişate, inopinate ori comunicate organului fiscal de către organele de urmărire penală sau de alte autorităţi publice ori obţinute în orice mod de organele de inspecţie, de natură să modifice rezultatele inspecţiei fiscale anterioare.

Or, faţă de definiţiile date în text, rezultă că în speţă nu este vorba despre o reverificare, nefiind incidente date şi informaţii suplimentare care să conducă la o altă concluzie, de vreme ce „concluzia” reţinută de reprezentanţii D.R.A.O.V. Craiova nu a ajuns să fie definitivată în procedura prevăzută de art.205 şi urm. Cod procedură fiscală.

Însă, caracterul repetitiv al controalelor dispuse, conţinutul aproape identic al deciziilor care dispun reverificarea şi reluarea în cuprinsul proceselor verbale de inspecţie fiscală parţială a aceloraşi concluzii, fără o soluţionare a fondului problemei cu consecinţa statuării asupra obligaţiilor fiscale datorate, este de natură să afecteze principiul certitudinii juridice şi să îndepărteze controlul fiscal de la scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
(Decizia nr. 1682/R-CONT/15 Mai 2013)
Prin acţiunea înregistrată la data de 6.01.2012, reclamanta S.C. EI 97 S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş, Autoritatea Naţională a Vămilor - Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova, solicitând anularea deciziei nr.***/12.12.2011, a deciziei de impunere nr.***/10.02.2011, a raportului de inspecţie fiscală nr.***/9.02.2011 şi raportul de inspecţie fiscală nr.***/2011, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin actele administrativ fiscale contestate a fost încălcat atât principiul unicităţii inspecţiei fiscale precum şi condiţiile speciale în care inspecţia fiscală poate fi preluată pentru aceeaşi perioadă şi obiect.

S-a mai arătat că revenirea asupra unei inspecţii fiscale deja efectuată, se poate realiza pe cale de excepţie numai dacă intervin noi elemente de probă, informaţii necunoscute sau erori de calcul.

Prin sentinţa civilă nr.2462/10.10.2012, Tribunalul Argeş a admis acţiunea, a anulat decizia nr.***/12.12.2011, decizia de impunere nr.***/10.02.2011, raportul de inspecţie fiscală nr.***/09.02.2011 şi raportul de inspecţie fiscală nr.***/2011. Pârâte au fost obligate la 1.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Prin actele administrativ fiscale contestate, au fost stabilite în sarcina reclamantei obligaţii fiscale în sumă totală de 259.631 lei din care 240.623 lei accize la alcool, 19.008 lei majorări de întârziere.

În perioada 1.05.2007-4.04.2008 în urma inspecţiei fiscale efectuate de pârâte, au fost stabilite în sarcina reclamantei obligaţii fiscale în sumă totală de 263.024 lei.

Reclamanta a formulat contestaţie, iar prin decizia nr.***/2008 emisă de pârâtă contestaţia a fost admisă şi reclamanta absolvită de plata acestei sume.

Ulterior, au mai fost efectuate un număr de 4 controale pentru aceeaşi perioadă şi având acelaşi obiect, stabilindu-se în final în sarcina reclamantei sumele contestate în cauză.

Astfel fiind s-a reţinut că pârâtele au încălcat principiul unicităţii inspecţiei fiscale şi condiţiile speciale în care aceasta se poate relua pentru aceeaşi perioadă şi acelaşi obiect.

Revenirea asupra unei inspecţii fiscale deja efectuate se poate realiza pe cale de excepţie doar dată intervin noi elemente de probă, informaţii ce nu au fost cunoscute la data controlului sau erori de calcul.

În acest sens, s-a reţinut că există şi o completare a principiului menţionat, asigurat prin Carta Drepturilor şi Obligaţiilor Contribuabililor.

Astfel, potrivit pct. 10.2 se consacră dreptul contribuabilului de a fi verificat o singură dată pentru fiecare impozit, taxă sau contribuţie şi pentru fiecare perioadă supusă verificării.

Unicitatea verificării poate fi încălcată doar pe motive de apariţie a unor date suplimentare. Sunt date suplimentare acele informaţii necunoscute organului fiscal provenind din constatările unui control încrucişat efectuat la un contribuabil făcând parte din acelaşi grup sau având legături comerciale, din solicitările organului de urmărire penală sau a altor autorităţi competente precum şi din orice altă sursă.

În speţă, controalele fiscale au fost efectuate pe aceeaşi temă, pentru aceleaşi taxe şi aceeaşi perioadă şi au fost avute în vedere aceleaşi înscrisuri fiind încălcate disp.art.105 Cod procedură fiscală.

Potrivit textului legal menţionat conducătorul inspecţiei fiscale poate decide reverificarea unei anumite perioade dacă de la data încheierii inspecţiei fiscale şi până la data împlinirii termenului de prescripţie, apar date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării verificărilor sau erori de calcul care influenţează rezultatele acestora, ceea ce nu este cazul în speţă.

S-a mai precizat că reverificarea este prin natura sa prejudiciabilă contribuabilului în raport de resursele proprii alocate.

Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş şi Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova în nume propriu şi pentru Autoritatea Naţională a Vămilor.

În recursul D.G.F.P. Argeş se solicită admiterea recursului, modificarea sentinţei şi respingerea cererii, deoarece organele de inspecţie au efectuat un control iniţial pentru care la soluţionarea contestaţiei administrativ fiscale s-a dispus reanalizarea cauzei, iar nu refacerea controlului.

În speţă, sunt incidente prevederile pct.11.5 din Ordinul nr.2137/2011, potrivit cu care dacă se pronunţă o soluţie de desfiinţare totală sau parţială a actului atacat, în considerentele deciziei se vor prezenta doar motivele care au condus la desfiinţarea.

Or, decizia pronunţată s-a referit la desfiinţarea actului administrativ fiscal atacat, dispunându-se reanalizarea cauzei având în vedere strict considerentele deciziei de soluţionare.

Intimata-contestatoare nu a fost de acord cu constatările inspectorilor fiscali ai D.J.A.O.V. Craiova, reţinute în RIF nr.***/2011, însă nu au indicat niciun motiv pertinent de nelegalitate a deciziei nr.***/12.12.2011.

Se arată de asemenea că este lipsit de interes capătul de cerere privind anularea deciziei de impunere nr.***/2011, care a fost desfiinţată prin decizia nr.***/2011.

Se critică sentinţa şi sub aspectul obligării pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, deoarece nu sunt întrunite cerinţele art.274 alin.1 Cod procedură civilă.

În recursul D.R.A.O.V. Craiova în nume propriu şi pentru A.N.V. se solicită admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru conceptarea tuturor părţilor, iar în subsidiar modificarea sentinţei şi respingerea cererii ca neîntemeiată, respectiv ca lipsit de interes petitul privind anularea deciziei de impunere nr.***/2011 şi a raportului de inspecţie fiscală nr.***/9.02.2011.

În motivare, se arată că sentinţa este nelegală, deoarece deşi s-a arătat în faţa tribunalului că în cauză se impune conceptarea A.N.V. în temeiul art.1 din H.G. nr.110/2009, procedura de citare urmând să fie îndeplinită şi faţă de aceasta, tribunalul nu a respectat această solicitare producând o gravă vătămare intereselor autorităţii vamale, dosarul fiind soluţionat cu încălcarea prevederilor art.105 alin.2 Cod procedură civilă.

Pe fond, se arată că hotărârea este pronunţată cu încălcarea legii, deoarece în procedura prealabilă de soluţionare a contestaţiilor, D.G.F.P. Argeş a emis decizia nr.***/12.12.2011, prin care s-a admis contestaţia formulată de reclamantă fiind desfiinţată decizia de impunere nr.***/2011 şi raportul de inspecţie fiscală nr.***/2011, fiind obligate organele vamale la reanalizarea cauzei, în raport cu cele reţinute în motivare.

În procedura de soluţionare a contestaţiilor organul competent nu s-a pronunţat încă definitiv asupra legalităţii şi temeiniciei măsurilor şi constatărilor autorităţii vamale şi a apreciat că pentru a se putea pronunţa se impune ca organele de control să aducă lămuriri şi completări.

La acest moment, instanţa de contencios administrativ nu este competentă să stabilească sumele pe care reclamanta le-ar datora cu titlu de accize, decât în urma reanalizării actului fiscal emis în acest sens de organele fiscale competente.

Prin urmare, se impune constatarea lipsei de interes a petitului privind anularea deciziei de impunere în raport şi de art.1 din Legea nr.554/2004.

Judecătorul fondului în mod greşit a stabilit că se impune admiterea cererii, deşi procedura prealabilă de soluţionare a contestaţiei administrative nu fusese finalizată.

Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor invocate, în raport de probatoriul administrat în cauză şi de textele legale incidente, Curtea constată că recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente:

Cu privire la conceptarea Autorităţii Naţionale Vamale în cauză, Curtea reţine că actele fiscale atacate cu prezenta cerere, nu au fost emise de către aceasta.

Astfel, raportul de inspecţie fiscală nr.***/9.02.2011 a fost întocmit de consilierii superiori din cadrul A.N.A.F.-A.N.V.- Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova, Serviciul Antifraudă Fiscală şi Vamală, iar decizia de impunere nr.***/2011 a fost emisă de A.N.A.F.-D.R.A.O.V. Craiova.

Potrivit art.1 alin.1 din H.G. nr.110/2009, Autoritatea Naţională a Vămilor se organizează şi funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, cu buget şi patrimoniu proprii, în subordinea Ministerului Finanţelor Publice, în cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

Art.8 din actul normativ menţionat, referitor la structura organizatorică a direcţiilor, inclusiv serviciilor, birourilor şi altor compartimente funcţionale organizate în directa subordine a vicepreşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, care conduce Autoritatea Naţională a Vămilor şi la structura organizatorică a direcţiilor regionale pentru accize şi operaţiuni vamale, a direcţiilor judeţene pentru accize şi operaţiuni vamale şi a birourilor vamale, arată că aceste unităţi sunt subordonate Autorităţii Naţionale a Vămilor.

Totodată, potrivit Ordinului nr.4990/2011, în litigiile în care administraţia vamală este parte în faţa instanţelor judecătoreşti, direcţiile regionale pentru accize şi operaţiuni vamale au ca atribuţie, prin delegare, formularea căilor de atac, a apărărilor şi reprezentarea intereselor A.N.V.

În acest context, se constată că deşi faţă de practicaua sentinţei nr.2462/10.10.2012, rezultă că reprezentanta pârâtei A.N.V. a fost prezentă în sală, menţiune greşită însă, deoarece în sală s-a aflat doar reprezentanta D.G.F.P. Argeş, conform delegaţiei de la dosar, Curtea constată că nu era necesară conceptarea în cauză a A.N.V., aceasta nefiind emitenta actelor atacate.

Ordinului nr.4990/2011 se referă la litigiile în care administraţia vamală este parte în faţa instanţelor judecătoreşti, calitate procesuală condiţionată de emiterea actelor administrative atacate, ceea ce nu este cazul în speţă, în condiţiile în care toate deciziile depuse la dosar şi atacate de reclamantă, inclusiv rapoartele de inspecţie fiscală, sunt emise de D.R.A.O.V. Craiova - Serviciul Antifraudă Fiscală şi Vamală.

În materia contenciosului administrativ personalitatea juridică a subiectului de drept emitent al actului atacat nu reprezintă o condiţie pentru a justifica cerinţa calităţii procesuale, un serviciu din cadrul unei autorităţi stând în judecată în calitate de emitent al actului şi numai în cazul în care, potrivit unei prevederi exprese a legii, răspunderea pentru emiterea respectivului act se antrenează şi în privinţa autorităţii supraordonate, aceasta din urmă justifică cerinţa calităţii procesuale.

Pe fond, Curtea reţine că situaţia creată prin succesiunea actelor administrative emise în procedura de control efectuată de reprezentanţii D.R.A.O.V. Craiova, respectiv D.G.F.P. Argeş, fără precedent, este de natură să afecteze dreptul persoanei în speţă contribuabil, la cunoaşterea obligaţiilor fiscale datorate şi principiul bunei-credinţe în relaţiile dintre contribuabili şi organele fiscale, aşa cum este reglementat în art.12 din Codul de procedură fiscală.

Astfel, în cauză, autoritatea vamală a demarat controlul pentru perioada 1.05.2007-30.04.2008, în baza O.G. nr.92/2003, la 16.06.2008, fiind întocmit raportul de inspecţie fiscală din 20.08.2008, în baza căruia a fost emisă decizia de impunere nr.***/21.08.2008, în care s-au stabilit accize şi majorări de întârziere pentru perioada verificată. Decizia de impunere a fost desfiinţată prin decizia nr.***/6.11.2008, emisă de D.G.F.P. Argeş, care a dispus unei alte echipe decât cea care a întocmit actul de control să reverifice acelaşi impozit pentru aceeaşi perioadă.

La reanalizare a fost întocmit raportul de inspecţie fiscală parţială din 24.09.2009, în baza căruia a fost emisă decizia de impunere nr.***/24.09.2009 prin care s-au stabilit aceleaşi accize pentru alcool etilic şi majorări de întârziere. Prin decizia nr.***/7.12.2009, emisă de D.G.F.P. Argeş a fost desfiinţată decizia de impunere nr.***/2009, dispunându-se ca o altă echipă de control, decât cea care a întocmit actul să emită o nouă decizie de impunere pentru acelaşi impozit şi aceeaşi perioadă, deoarece organele fiscale s-au rezumat la constatarea faptului că societatea nu beneficiază de scutire la plata accizelor pentru alcoolul etilic denaturat, în sensul că nu a respectat concentraţia de denaturant, organele vamale neanalizând aspectele învederate relativ la modalitatea de prelevare a probelor analizate, numărul probelor recoltate şi respectarea legislaţiei în domeniu.

La noua reanalizare a fost întocmit raportul de inspecţie fiscală parţială din 4.02.2010, în baza căruia a fost emisă decizia de impunere nr.***/26.02.2010, desfiinţată din nou prin decizia nr.***/29.03.2010, prin care s-a reţinut că organele vamale nu au efectuat o analiză completă a situaţiei de fapt care să conducă la modificarea bazei de impunere, în raportul de inspecţie fiscală existând constatări contradictorii şi nu rezultă dacă probele prelevate s-au efectuat în conformitate cu prevederile legale.

La reanalizarea care a urmat a fost întocmit raportul de inspecţie fiscală parţială din 15.06.2010, în baza căruia a fost emisă decizia de impunere nr.***/16.06.2010, desfiinţată la rândul său prin decizia nr.***/14.10.2010, în care s-a reţinut aceeaşi situaţie ca în decizia anterioară, respectiv faptul că organele vamale nu s-au pronunţat asupra numărului de probe ce trebuiau ridicate şi din actele dosarului nu se poate stabili dacă operaţiunile de denaturare a alcoolului etilic rafinat s-ar fi efectuat cu încălcarea prevederilor legale.

Din nou la reanalizare a fost întocmit raportul de inspecţie fiscală parţială din 9.02.2011, în baza căruia a fost emisă decizia de impunere nr.***/10.02.2011, pentru aceleaşi accize la alcool etilic şi majorări de întârziere.

Decizia de impunere a fost desfiinţată prin decizia nr.***/12.12.2011 emisă de D.G.F.P. Argeş, atacată cu prezenta plângere şi prin care s-a reţinut că organele vamale trebuie să procedeze la reanalizarea cauzei conform argumentelor deciziei, respectiv faptul că la baza deciziei de impunere stă raportul de inspecţie fiscală din care nu rezultă dacă alcoolul rafinat denaturat a fost utilizat pentru fabricarea de produse care nu sunt destinate consumului uman, organul de soluţionare neputându-se pronunţa asupra legalităţii obligării societăţii la plata accizei.

Într-adevăr, nu se pot reţine argumentele primei instanţe cu privire la faptul că aceste controale succesive au reprezentat încălcarea principiului verificării contribuabilului o singură dată, deoarece în toate deciziile consecutive emise de D.G.F.P. nu s-a dispus o altă verificare, ci reanalizarea cauzei pentru aceeaşi perioadă, respectiv pentru exact aceleaşi obligaţii stabilite în sarcina reclamantei, fără a se ajunge la o concluzie finală.

Astfel, art.105 alin.3 Cod procedură fiscală prevede că inspecţia fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit, taxă, contribuţie şi alte sume datorate bugetului general consolidat şi pentru fiecare perioadă supusă impozitării.

Potrivit art.105 alin.3 teza a II-a, în forma în vigoare la data dispunerii reanalizării a doua şi a treia oară, prin excepţie, conducătorul inspecţiei fiscale competent poate decide reverificarea unei anumite perioade dacă, de la data încheierii inspecţiei fiscale şi până la data împlinirii termenului de prescripţie, apar date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării verificărilor sau erori de calcul care influenţează rezultatele acestora.

Potrivit art.105¹ Cod procedură fiscală, aplicabil pentru celelalte controale, prin excepţie de la prevederile art.105 alin.(3), conducătorul inspecţiei fiscale poate decide reverificarea unei anumite perioade, prin reverificare înţelegându-se inspecţia fiscală efectuată ca urmare a apariţiei unor date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării verificărilor, care influenţează rezultatele acestora.

Potrivit alineatului al treilea al textului, prin date suplimentare se înţelege informaţii, documente sau alte înscrisuri obţinute ca urmare a unor controale încrucişate, inopinate ori comunicate organului fiscal de către organele de urmărire penală sau de alte autorităţi publice ori obţinute în orice mod de organele de inspecţie, de natură să modifice rezultatele inspecţiei fiscale anterioare.

Or, faţă de definiţiile date în text, rezultă că în speţă nu este vorba despre o reverificare, nefiind incidente date şi informaţii suplimentare care să conducă la o altă concluzie, de vreme ce „concluzia” reţinută de reprezentanţii D.R.A.O.V. Craiova nu a ajuns să fie definitivată în procedura prevăzută de art.205 şi urm. Cod procedură fiscală.

Însă, caracterul repetitiv al controalelor dispuse, conţinutul aproape identic al deciziilor care dispun reverificarea şi reluarea în cuprinsul proceselor verbale de inspecţie fiscală parţială a aceloraşi concluzii, fără o soluţionare a fondului problemei cu consecinţa statuării asupra obligaţiilor fiscale datorate, este de natură să afecteze principiul certitudinii juridice şi să îndepărteze controlul fiscal de la scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Deşi în cererea de faţă reclamanta a solicitat anularea deciziei nr.***/2011, solicitând şi desfiinţarea deciziei de impunere cu consecinţa înlăturării obligaţiei fiscale astfel stabilite, Curtea constată că prin decizia nr.***/12.12.2011 a D.G.F.P. Argeş atacată a fost anulată decizia de impunere nr.***/2011 numai în vederea reanalizării fondului, iar în temeiul art.218 Cod procedură fiscală, raportat la prevederile art.8 din Legea nr.554/2004, instanţa nu se poate pronunţa asupra fondului obligaţiilor stabilite de organele de control în contextul nesoluţionării fondului nici de către D.G.F.P. Argeş, care a dispus numai reanalizarea cauzei.

Măsura anulării tuturor actelor atacate, dispusă de către prima instanţă, nu poate fi menţinută, în condiţiile în care D.G.F.P. Argeş nu a statuat asupra fondului obligaţiei reţinute în sarcina reclamantei, a fortiori Curtea neavând posibilitatea să lămurească existenţa creanţei în contextul în care chiar forul administrativ învestit de lege cu atare obligaţie reţine că nu a fost în măsură să o facă, context în care recursurile se relevă a fi întemeiate.

Caracterul fondat al recursurilor nu înlătură însă concluzia instanţei, expusă anterior, asupra situaţiei create prin dispunerea reanalizării cauzei în patru rânduri, fără a se ajunge la o concluzie de fond, astfel că recursurile se impun fi admise numai pentru a modifica sentinţa în sensul admiterii cererii reclamantei numai în parte, în sensul anulării deciziei nr.***/2011 emisă de D.G.F.P. Argeş cu consecinţa obligării acestei autorităţi să soluţioneze pe fond contestaţia administrativ fiscală.

În ce priveşte cheltuielile de judecată de la prima instanţă, faţă de soluţia care se va pronunţa în recurs şi ţinând seama de prevederile art.274 C.proc.civ. raportat la art. 276 C.proc.civ., Curtea a considerat că, în acest stadiu procesual nu se impun a fi acordate.

Ca atare, în temeiul art.312 Cod procedură civilă raportat la art.218 Cod procedură fiscală, Curtea a admis recursurile, a modificat sentinţa, în sensul că a admis în parte cererea şi a anulat decizia nr.***/12.12.2011 a D.G.F.P. Argeş, în sensul că a obligat această autoritate să soluţioneze pe fond contestaţia administrativ fiscală.

Pentru aceste motive, au fost admise recursurile formulate de pârâtele Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş şi Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiovaîn nume propriu, precum şi în numele şi pentru Autoritatea Naţională A Vămilor împotriva sentinţei nr.2462/10 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Argeş, Secţia civilă - Complet specializat contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr.109/109/2012, intimată fiind reclamanta S.C. E.I. 97 S.R.L. A fost modificată sentinţa în sensul că a fost admisă în parte cererea, a fost anulată decizia nr.***/12.12.2011 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Argeş şi a fost obligă această autoritate să soluţioneze pe fond contestaţia administrativ fiscală.

5. Suspendarea exercitării dreptului de a conduce autovehicule pentru o perioadă de 90 de zile în cazul accidentului de circulaţie din care a rezultat decesul sau vătămarea corporală a unei persoane şi instanţa de judecată sau procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale.
Art. 95 şi 96 din OUG nr. 195/2002 R.

Art. 103 alin. 1 lit. c) din OUG nr. 195/2002/R.

Art. 103 alin. 1¹ lit. din OUG nr. 195/2002/R.
Prin actul contestat în speţă, Şeful Serviciului Rutier din cadrul IPJ Vâlcea a dispus suspendarea dreptului recurentului - reclamant de a conduce autovehicule pe o perioadă de 90 de zile, începând cu data de 06.04.2012, în temeiul art. 103 alin. 1 lit. c) din OUG nr. 195/2002/R.

De asemenea, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, potrivit art. 103 alin. 1¹, măsura se dispune de către şeful poliţiei rutiere pe raza căreia a fost săvârşită fapta.

În speţă este realizată a doua ipoteză a legii pentru care se dispune suspendarea exercitării dreptului de a conduce, anume ipoteza accidentului de circulaţie din care a rezultat vătămarea corporală a unei persoane, iar procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale.

Prin urmare, fapta pentru care a fost cercetat recurentul - reclamant nu a fost una relativă la săvârşirea unei abateri rutiere care a întrunit elementele constitutive ale unei infracţiuni la regimul circulaţiei pe drumurile publice, dar faţă de care procurorul a dat soluţia neînceperii urmăririi penale, ci o altă faptă, anume una împotriva unor valori ocrotite de Codul penal, iar nu de OUG nr.195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice.

Astfel, neînceperea urmăririi penale s-a dat pentru infracţiunea de vătămarea corporală a unei persoane.

În această situaţie lege nu impune ca, pentru a se putea dispune suspendarea dreptului de a conduce autovehicule, poliţistul rutier să întocmească un proces verbal de contravenţie în care să constate, printre alte menţiuni impuse de OUG nr. 195/2002, de Regulamentul de aplicare a OUG nr. 195/2002 şi de OG nr. 2/2001, fapta săvârşită ce constituie contravenţie rutieră şi să aplice o amendă contravenţională principală.

Este adevărat că suspendarea dreptului de a conduce este o sancţiune contravenţională complementară, care se aplică prin acelaşi proces-verbal prin care se aplică şi sancţiunea principală a amenzii sau avertismentului, potrivit art. 96 din OUG nr. 195/2002, însă doar atunci când este săvârşită o contravenţie prevăzută de OUG nr. 195/2002, potrivit art. 95 alin. 1.

Măsura de suspendare dispusă în temeiul art. 103 este stabilită de lege ca o măsură distinctă de măsura dispusă de poliţistul rutier care constată contravenţia la regimul circulaţiei pe drumurile publice.

Pentru aceleaşi raţiuni nu sunt incidente nici dispoz. art. 30 alin. 2 din OG nr. 2/2001 conform cărora „În cazul în care fapta a fost urmărită ca infracţiune şi ulterior s-a stabilit de către procuror sau de către instanţă că ea ar putea constitui contravenţie, actul de sesizare sau de constatare a faptei, împreună cu o copie de pe rezoluţia, ordonanţa sau, după caz, de pe hotărârea judecătorească, se trimite de îndată organului în drept să constate contravenţia, pentru a lua măsurile ce se impun conform legii”.

Astfel, în speţă nu fapta de neacordare a priorităţii de trecere a fost urmărită ca infracţiune şi nu faţă de aceasta a fost dată soluţia de neîncepere a urmăririi penale. Ca atare, pentru a se dispune suspendarea dreptului recurentului de a conduce nu trebuia să fie încheiat proces verbal de contravenţie prin care să fie aplicată o sancţiune principală faţă de abaterea de neacordare prioritate săvârşită de acesta.