Secţia I civilă

11. Ordinea de îndestulare a creanţelor creditorilor garantaţi din sumele obţinute în urma valorificării unui bun care a constituit garanţia doar a unuia/unora dintre creditori.

Art. 121 din Legea nr. 85/2006

Art. 123 din Legea nr. 85/2006
În măsura în care din valoarea cu care a fost valorificat bunul garantat mai rămân bani disponibili după îndestularea creditorului garantat, aceştia pot fi folosiţi pentru îndestularea celorlalţi creditorilor, inclusiv a celor care au garanţii asupra altor bunuri ce nu au fost încă valorificate.

Astfel, prioritară este îndestularea creanţei creditorului care are garanţia asupra bunului vândut.

Nu există text de lege expres şi nu este corectă interpretarea pe care recurenta o dă textelor de lege incidente în speţă în sensul că tuturor creditorilor garantaţi înscrişi la masa credală a unui debitor trebuie să le fie distribuite în mod egal şi în acelaşi timp sumele obţinute din valorificarea unui bun ce a constituit garanţia doar a unuia/unora dintre creditori.
(Decizia nr. 1608/R-COM/08 Mai 2013)
La data de 16.10.2012 (data poştei) creditoarea SC S.C. SRL a formulat contestaţie împotriva raportului asupra fondurilor obţinute din lichidare şi a Planului de distribuire a sumelor afişat la uşa instanţei la data de 1.10.2012 şi notificat prin BPI nr. ***/02.10.2012, întocmite de lichidatorul judiciar în cauza de faţă privind falimentul debitoarei SC F. SA Drăgăşani.

În motivarea contestaţiei creditoarea a arătat că Raportul nr. 5519/28.09.2012 a fost întocmit cu încălcarea dispoziţiilor art. 122 pct. 1¹ din Legea nr. 85/2006. Astfel, în raportul asupra fondurilor sunt expuse venituri şi cheltuieli pe fiecare raport periodic fără a prezenta veniturile încasate de la ultima distribuire până la data distribuirii efectuată în luna sept. 2012. Nu s-au depus la dosar extrasele de cont bancar din care să rezulte încasările şi cheltuielile efectuate şi nu s-au prezentat dovezile plăţilor efectuate din contul casa. Lichidatorul nu a explicat dacă a avut constituite depozite bancare asupra disponibilităţilor din averea debitoarei pentru suma de 427.492 lei, deoarece, în lipsa extraselor de cont, creditorii nu pot cunoaşte cum a administrat fondurile falitei. Nu s-au depus dovezile privind efectuarea plăţilor, unele înscrise nelegal în planul de distribuţie şi scoase de sub controlul creditorilor.

Cheltuielile efectuate de către lichidator nu au fost cuprinse în planuri de distribuţie din trei în trei luni pe măsura încasărilor începând cu anul 2009 şi până în anul 2012. În această perioadă plăţile reprezentând sume cuvenite creditorilor, cheltuieli de procedură şi sume pe care lichidatorul le-a încasat cu titlu de onorariu nu au fost cuprinse în planul de distribuţie, cu excepţia ultimului, deşi periodic au fost încasări în averea debitoarei, sustrăgându-se astfel controlului creditorilor.

În perioada 30 martie 2009 – 31 ian. 2010 la masa credală s-a atras suma de 69.901 lei, însă lichidatorul nu a întocmit un plan de distribuţie între creditori şi cheltuieli de procedură, sustrăgând controlului sumele plătite, fapt ce s-a repetat şi în perioadele următoare.

Planul de distribuire a fost întocmit cu încălcarea dispoziţiilor art. 121 pct. 3 din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora creditorul garantat este îndreptăţit să participe la orice distribuire de sume făcută înaintea vânzări bunului supus garanţiei; or contestatoarea, în calitatea sa de creditor ipotecar, avea dreptul să-i fie distribuită suma de 148.829 lei, care „a fost distribuită înaintea creditorului cu garanţii plus sumele distribuite nelegal şi fără acoperire cu titlu de cheltuieli de procedură”. Cheltuielile cu salarii în sumă de 49.182 lei şi contribuţii sociale în sumă de 35.521 lei nu sunt justificate atât timp cât creditorii nu au aprobat menţinerea salariaţilor debitoarei falite, iar dacă aceste plăţi se referă la vreo firmă de contabilitate cu atât mai mult nu se justifică legal deoarece, debitorul fiind în faliment, nu este necesară ţinerea contabilităţii. Cheltuielile de deplasare şi cele poştale şi de publicitate în sumă de 7.538 lei nu se justifică deoarece acestea se suportă din onorariul lichidatorului.

În concluzie s-a solicitat modificarea planului de distribuţie în sensul de a se distribui creditoarei contestatoare suma de 148.829 lei, precum şi sumele de 49.182 lei, 35.521 lei şi 7.536 lei distribuite nelegal de către lichidator pentru salarii şi cheltuieli de procedură.

Prin sentinţa nr. 5315 din 17.12.2012, judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Vâlcea a respins contestaţia, obligând-o pe creditoare la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată către lichidator.

În motivarea hotărârii s-au reţinut următoarele:

Prin sentinţa nr. 495/30.03.2009 s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei faţă de debitoarea SC F. SA Drăgăşani, iar prin sentinţa nr. 1078/05.10.2009 s-a dispus trecerea la procedura falimentului şi dizolvarea debitoarei.

În cursul procedurii lichidatorul a depus periodic rapoarte de activitate în care a expus sumele atrase, cheltuielile achitate şi disponibilul rămas în cont, depunând pentru fiecare raport şi extrasul de cont cu dovada plăţilor.

Obţinându-se suma de 428.550 lei din vânzarea unor imobile, la data de 3.02.2012 lichidatorul a depus raportul asupra fondurilor şi planul de distribuţie.

Acestea au fost anulate prin sentinţa nr. 2782/2 iulie 2012, urmare a contestaţiei formulate de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea.

Raportul asupra fondurilor, precum şi planul de distribuţie refăcute au fost depuse la dosar la data de 1.10.2012, lichidatorul prezentând din nou toate încasările şi plăţile efectuate de la deschiderea procedurii, fără a mai prezenta şi extrasele de cont ce fuseseră depuse alăturat fiecărui raport periodic.

Ca atare, susţinerea contestatoarei că nu s-au prezentat veniturile încasate de la ultima distribuire până la data distribuirii efectuată în luna sept. 2012 nu este fondată.

Asemenea este şi susţinerea că nu s-au depus la dosar extrasele de cont bancar din care să rezulte încasările şi cheltuielile efectuate şi nu s-au prezentat dovezile plăţilor efectuate din contul casa.

În ce priveşte menţinerea unor salariaţi în procedura insolvenţei, inclusiv după trecerea la faliment, judecătorul sindic a constatat că prin Raportul 1 iunie 2009 lichidatorul a prezentat situaţia salariaţilor existenţi la acel moment, iar în rapoartele ulterioare a prezentat periodic situaţia plăţilor salariilor şi a contribuţiilor aferente pentru salariaţii menţinuţi în procedură, fără să existe vreo contestaţie asupra acestor plăţi pe o perioadă de peste doi ani. Cât timp salariaţii au fost menţinuţi de către lichidator, salariile acestora trebuia plătite în temeiul contractelor de muncă. Sub acest aspect raportul asupra fondurilor nu poate fi anulat.

Cât priveşte necesitatea aprobării de către creditori a menţinerii unor contracte de muncă, s-a arătat că aspectul ţine de raporturile dintre creditori şi lichidator, mai precis de răspunderea lichidatorului pentru oportunitatea măsurilor economic-manageriale adoptate în procedură, fără a aduce însă atingere drepturilor salariaţilor.

Afirmaţia contestatoarei că lichidatorul a sustras controlului creditorilor sumele plătite cu titlu cheltuieli de lichidare este nefondată, sumele plătite fiind expuse în rapoartele periodice.

În ce priveşte planul de distribuţie judecătorul sindic a constatat că pretenţia creditoarei contestatoare de a-i fi alocată o parte din suma obţinută din vânzarea activului este nefondată, deoarece contestatoarea nu are vreo garanţie asupra bunului vândut, iar suma obţinută este insuficientă pentru achitarea creanţelor situate în rang superior (bugetare şi salariale) după deducerea cheltuielilor de lichidare.

În privinţa cheltuielilor de judecată, judecătorul sindic a reţinut incidenţa art. 274 din Codul de procedură civilă şi a art. 41 alin. 3 şi 4 din OUG nr. 86/2006 privind organizarea activităţii practicienilor în insolvenţă, precum şi faptul că, atunci când se contestă actele şi măsurile lichidatorului, acesta are calitate procesuală pasivă proprie şi are dreptul la apărare inclusiv prin asistenţă juridică.

Împotriva sentinţei a formulat recurs creditoarea contestatoare SC S. C. SRL, invocând dispoz. art. 304 pct. 9 şi art. 304¹ C.proc.civ. şi criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicei pentru următoarele motive:

1. Judecătorul sindic nu a aplicat dispoziţiile art. 121 pct. 3 din Legea nr. 85/2006, conform, cărora un creditor cu creanţa garantată este îndreptăţit să participe la orice distribuire de sume făcută înaintea vânzării bunului supus garanţiei lui. Intenţia legiuitorului în legătură cu ordinea îndestulării creanţelor reiese şi din art. 125, care menţionează expres că titularilor de creanţe dintr-o categorie li se vor putea distribui sume numai după îndestularea titularilor de creanţe din categoria ierarhic superioară. Ca atare, stingerea creanţelor trebuie să înceapă cu creanţele garantate, iar nu cu cele prevăzute în art. 123, în condiţiile în care bunurile asupra cărora există o garanţei reală nu au fost valorificate, ci urmează să fie valorificate în procedură.

Recurenta a precizat că are ipotecă asupra unui imobil ce urmează a fi valorificat de lichidator şi trebuia să îi fie plătită creanţa în condiţiile art. 121 alin. 3 din suma distribuită potrivit art. 123 pct. 3 din Legea nr. 85/2006.

Judecătoriul sindic nu a analizat critica din contestaţie referitoare la faptul că debitoarea nu deţine teren în suprafaţa pentru care creditoarea DGFP Vâlcea a întocmit procese verbale de sechestru. Astfel, sechestrul a fost instituit pe 73.692,37 mp, în timp ce debitoarea deţinea în proprietate doar 72.732,67 mp. De asemenea, sechestrul a fost instituit numai pe clădiri şi pe suprafaţa aferentă desfăşurării la sol a acestora, cu excepţia procesului verbal de sechestru nr. 89657, dar care nu menţionează şi nu individualizează în mod expres care este terenul aferent.

Ca atare, câtă vreme adjudecatarul a achiziţionat teren în suprafaţă de doar 11.252 mp şi clădiri de 5.182 mp, iar creditoarea DGFP Vâlcea avea sechestru doar pe o parte din activele vândute la licitaţie, acesteia nu i se cuvenea întreaga sumă obţinută din vânzare.

2. În mod greşi a aplicat judecătorul sindic dispoziţiile art. 121 alin.3 şi a permis satisfacerea creanţelor salariale anterior celor garantate.

3. În mod greşit a dispus judecătorul sindic obligarea creditoarei contestatoare la plata cheltuielilor de judecată către lichidator, câtă vreme acesta nu are calitatea procesuală proprie într-o contestaţia formulată împotriva măsurilor sale, ci reprezintă pe debitoare.

Prin obligarea contestatorilor la plata cheltuielilor de judecată către lichidator se descurajează atacarea în justiţie a măsurilor lichidatorului, ceea ce contravine şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la apărare.

Actele întocmite de lichidator sunt făcute pe numele şi pe seama debitoarei, astfel că nu se cuvin plătite cheltuielile realizate de lichidator cu reprezentarea sa. În plus, art. 23 din Legea insolvenţei impune să existe o încuviinţare din partea comitetului creditorilor pentru angajarea unei persoane de specialitate şi pentru stabilirea onorariului acesteia.

Recurenta a mai arătat că lichidatorul a pornit executarea silită împotriva sa pentru plata cheltuielilor de judecată dintr-un alt litigiu.

Examinând sentinţa prin prima motivelor de recurs invocate, Curtea constată că recursul nu este fondat.

1.Potrivit art. 121 din Legea nr. 85/2006 „(1) Fondurile obţinute din vânzarea bunurilor din averea debitorului, grevate, în favoarea creditorului, de ipoteci, gajuri sau alte garanţii reale mobiliare ori drepturi de retenţie de orice fel, vor fi distribuite în următoarea ordine: 1. taxe, timbre şi orice alte cheltuieli aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea acestor bunuri, precum şi plata remuneraţiilor persoanelor angajate în condiţiile art. 10, art. 19 alin. (2), art. 23 şi 24; 1¹. creanţele creditorilor garantaţi născute în timpul procedurii de insolvenţă după confirmarea planului de reorganizare, ca parte componentă a acestui plan. Aceste creanţe cuprind capitalul, dobânzile, majorările şi penalităţile de orice fel; 2. creanţele creditorilor garantaţi, cuprinzând tot capitalul, dobânzile, majorările şi penalităţile de orice fel, precum şi cheltuielile, pentru creanţele născute înainte de deschiderea procedurii.

(2) În cazul în care sumele realizate din vânzarea acestor bunuri ar fi insuficiente pentru plata în întregime a respectivelor creanţe garantate, creditorii vor avea, pentru diferenţă, creanţe chirografare care vor veni în concurs cu cele cuprinse în categoria corespunzătoare, potrivit naturii lor, prevăzute la art. 133 şi vor fi supuse dispoziţiilor art. 41. Dacă după plata sumelor prevăzute la alin. (1) rezultă o diferenţă în plus, aceasta va fi depusă, prin grija lichidatorului, în contul averii debitorului.

(3) Un creditor cu creanţă garantată este îndreptăţit să participe la orice distribuire de sumă făcută înaintea vânzării bunului supus garanţiei lui. Sumele primite din acest fel de distribuiri vor fi scăzute din cele pe care creditorul ar fi îndreptăţit să le primească ulterior din preţul obţinut prin vânzarea bunului supus garanţiei sale, dacă aceasta este necesară pentru a împiedica un astfel de creditor să primească mai mult decât ar fi primit dacă bunul supus garanţiei sale ar fi fost vândut anterior distribuirii”.

Prin urmare, atunci când se vinde un bun garantat, primul căruia i se distribuie sume, în condiţiile în care creanţa acestuia nu a fost deja îndestulată până la vânzarea bunului grevat, este chiar creditorul care are garanţia asupra bunului.

În măsura în care din valoarea cu care a fost valorificat bunul garantat mai rămân bani disponibili după îndestularea creditorului garantat, aceştia pot fi folosiţi pentru îndestularea celorlalţi creditorilor, inclusiv a celor care au garanţii asupra altor bunuri ce nu au fost încă valorificate.

Astfel, prioritară este îndestularea creanţei creditorului care are garanţia asupra bunului vândut.

Nu există text de lege expres şi nu este corectă interpretarea pe care recurenta o dă textelor de lege incidente în speţă în sensul că tuturor creditorilor garantaţi înscrişi la masa credală a unui debitor trebuie să le fie distribuite în mod egal şi în acelaşi timp sumele obţinute din valorificarea unui bun ce a constituit garanţia doar a unuia/unora dintre creditori.

În legătură cu imobilele asupra cărora are ipotecă creditorul bugetar, Curtea constată că acestea sunt clădiri şi teren aferent acestora, situate în Drăgăşani atât la sediul social, cât şi la altă adresă.

Susţinerea conform căreia ipoteca vizează o suprafaţă de teren mai mare decât are în proprietate debitoarea este fără relevanţă, câtă vreme adjudecatarul nu a contestat faptul că ar fi cumpărat un teren ce nu îi aparţinea debitoarei.

De asemenea, aspectul este fără relevanţă câtă vreme s-a vândut doar o parte din imobilele asupra cărora are garanţie organul fiscal, parte care nu excedează suprafeţei totale aflată în proprietatea debitoarei.

În fine, în legătură cu faptul că, de vreme adjudecatarul a achiziţionat doar o parte din activele asupra cărora organul fiscal avea sechestru, iar acesta din urmă nu are garanţie pe toate bunurile debitoarei, nu i se cuvenea întreaga sumă obţinută din vânzare, Curtea constată că susţinerea este greşită: indiferent că garanţia unui creditor nu vizează toate bunurile debitorului, creditorul respectiv este îndreptăţit să primească toată suma rezultată din vânzarea bunurilor asupra cărora are garanţie, fără a o împărţi cu alţi creditori, dacă aceasta nu depăşeşte cuantumul creanţei sale.

2. Judecătorul sindic nu a permis nelegal satisfacerea creanţelor salariale înaintea celor garantate, întrucât creanţa recurentei, nefiind supusă îndestulării în temeiul art. 121 (întrucât nu s-a vândut bunul care garanta respectiva creanţă, ci un bun care garanta creanţa altui creditor), se supune ordinii de distribuire prevăzută de art. 123.

Or art. 123 pct. 2 prevede plata creanţelor salariale după plata taxelor şi a cheltuielilor de procedură, dar înaintea oricăror alte creanţe, indiferent de natura lor. În ordinea impusă de art. 123, creanţele garantate nu sunt îndestulate cu prioritate, întrucât textul legal respectiv are în vedere valorificarea altor bunuri ale debitoarei decât cele grevate de garanţii în favoarea respectivelor creanţe.

3. În privinţa obligării creditoarei contestatoare la plata cheltuielilor de judecată către lichidator, Curtea constată că soluţia judecătorului sindic este legală şi temeinică. Astfel, chiar dacă în procedură lichidatorul este reprezentantul debitoarei falite, atunci când există un proces judiciar asupra măsurilor luate de acesta sau asupra actelor întocmite de el, are posibilitatea de a-şi asigura o apărare calificată prin intermediul avocaţilor. Legea de insolvenţă sau cea care reglementează activitatea practicienilor nu impune ca un lichidator să compară personal în justiţie atunci când sunt judecate actele sau faptele sale din procedura insolvenţei. Apărarea într-un procesul judiciar, fie că acesta are ca obiect o contestaţie în cadrul dosarului de insolvenţă, nu este o atribuţie pe care o trebuie să o realizeze personal lichidatorul.

Art. 41 alin. 3 din OUG nr. 86/2006 permite lichidatorului să dea mandat de reprezentare unui avocat pentru încheierea sau exercitarea unor acte juridice ori procesuale ce nu presupun exerciţiul atribuţiilor lui exclusive, iar actele de procedură impuse de realizarea apărării într-un litigiu nu sunt prevăzute de alin. 4 între atribuţiile ce nu pot fi încredinţate unui avocat.

Este eronată aprecierea că, prin obligarea contestatorilor la plata cheltuielilor de judecată către lichidator, se descurajează atacarea în justiţie a măsurilor lichidatorului, ceea ce contravine art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la apărare. Dimpotrivă, astfel se asigură şi lichidatorului dreptul la apărare şi recuperarea sumelor plătite în acest scop de la contestatorii care au căzut în pretenţiile proprii, potrivit art. 274 alin. 1 C.proc.civ., care se aplică nefiind incompatibil cu dispoziţiile Legii nr. 85/2006.

Cât priveşte încuviinţare din partea comitetului creditorilor pentru angajarea unei persoane de specialitate şi pentru stabilirea onorariului acesteia, potrivit art. 23 din legea insolvenţei, Curtea constatată că angajarea avocatului în speţă nu s-a făcut pentru îndeplinirea atribuţiilor lichidatorului, ci pentru asigurarea apărării împotriva acuzaţiilor de nelegalitate şi netemeinicie a actelor şi măsurilor sale, precum şi că onorariul avocatului nu s-a dovedit a fi suportat din averea debitoarei.

Pentru cele expuse, în baza art. 312 alin.1 C.proc.civ., Curtea a respins recursul ca nefondat.

Având în vedere şi dispoz.art.274 alin.1 Cod procedură civilă, precum şi considerentele expuse anterior cu privire la cheltuielile de judecată acordate de judecătorul sindic, Curtea va dispune obligarea recurentei să plătească lichidatorului 1.000 lei cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocaţial conform chitanţei nr.4/07.05.2013.

Pentru aceste motive, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de creditoarea SC S. C. SRL, împotriva sentinţei comerciale nr. 5315 din 17 decembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea - Secţia a II-a Civilă în dosarul nr.613/90/2009, intimată fiind debitoarea SC F. SA Drăgăşani, şi lichidatorul judiciar AMT S. I. SPRL Craiova, fiind obligată recurenta creditoare să plătească lichidatorului suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată.

12. Condiţiile legale pentru a fi ales membru în comitetul creditorilor. Cerinţa esenţială pentru alegerea comitetului este ca din acesta să facă parte creditori cu creanţe garantate, bugetare şi chirografare, fiecare fiind aleşi dintre primii 20 cu acelaşi tip de creanţe care s-au oferit voluntar să fie membrii în comitet.
Art.16 alin.4 din Legea nr.85/2006
Potrivit art. 16 alin.4 din Legea nr. 85/2006 „(4) În cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor, aceştia vor putea alege un comitet format din 3 sau 5 creditori dintre cei cu creanţe garantate, bugetari şi cei chirografari, dintre primii 20 de creditori în ordinea valorii, care se oferă voluntar (…)„.

Prin urmare, potrivit textului de lege sus citat, poate fi membru în comitetul creditorilor creditorul care face parte din una din cele trei categorii de creanţe expres prevăzute de lege (garantate, bugetare, chirografare), deţine o creanţă situată valoric în primele douăzeci în categoria de creanţe din care face parte şi s-a oferit voluntar.

Enumerarea de către legiuitor a categoriei creanţelor din care pot fi aleşi membrii comitetului nu este întâmplătoare, intenţia acestuia fiind ca în comitet să fie aleşi reprezentanţi ai fiecărei categorii (în măsura în care sunt înscrise la masa credală creanţe din toate cele trei categorii).

Prin urmare, prima condiţie este ca în comitet să fie aleşi reprezentanţi ai tuturor celor trei categorii de creanţe.

Celelalte condiţii sunt ca membrii comitetului să deţină creanţe ce se situează în primele 20 în ordinea valorii şi să se ofere voluntar.

Verificarea situării creanţelor în primele 20 în ordinea valorii se realizează prin raportare la categoria din care fac parte creanţele, iar nu prin raportare la întregul tabel de creanţe de la momentul constituirii comitetului, pentru că, aşa cum s-a arăta mai sus, intenţia legiuitorului a fost atât în sensul de a include toate grupele de creanţe, cât şi în sensul cooptării creditorilor care deţin majoritatea valorică în grupa lor de prioritate, pentru ca interesul lor în procedură să fie semnificativ şi, astfel, să se asigure atingerea scopului procedurii insolvenţei prev. de art. 2 din Legea nr. 85/206.

De altfel, dacă cerinţa situării creanţei în primele 20 s-ar aplica la întregul tabel de creanţe, ar fi fost inutilă modificarea legislativă intervenită prin Legea nr. 169/2010 şi condiţia reprezentării în comitet a tuturor celor trei categorii de creanţe, întrucât în tabel este posibil ca primele 20 să fie creanţe dintr-o singură categorie. În această ultimă ipoteză nu s-ar putea asigura în nici un fel reprezentarea tuturor creanţelor.

Prin urmare, condiţia esenţială pentru alegerea comitetului este ca din acesta să facă parte creditori cu creanţe garantate, bugetare şi chirografare, fiecare fiind aleşi dintre primii 20 cu acelaşi tip de creanţe care s-au oferit voluntar să fie membrii în comitet.

(Opinia majoritară)
Opinia concordantă exprimată de un membru al completului, s-a declarat de acord cu opinia majoritară sub aspectul soluţiei pronunţate, în sensul admiterii căii de atac, cu consecinţa modificării sentinţei, admiterii contestaţiei formulată de recurentă şi anulării punctelor 2 şi 3 din hotărârea adunării creditorilor, însă parţial pentru alte considerente.

Aceste alte considerente sunt determinate de interpretarea diferită a dispoziţiilor art.16 alin.4 din Legea nr.85/2006.

Potrivit textului, „În cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor, aceştia vor putea alege un comitet format din 3 sau 5 creditori dintre cei cu creanţe garantate, bugetari şi cei chirografari, dintre primii 20 de creditori în ordinea valorii, care se oferă voluntar; comitetul astfel desemnat va înlocui comitetul desemnat anterior de judecătorul-sindic”.

Diferenţa de interpretare este determinată de faptul că s-a apreciat, în opinia concordantă, că legea are în vedere primii 20 de creditori din ansamblul tabelului de creanţe şi nu primii 20 din fiecare categorie enunţată, ceea ce are drept consecinţă şi posibilitatea să nu participe reprezentanţi din toate cele trei categorii.

S-a apreciat, în opinia concordantă, însă, că în măsura în care în primii 20 de creditori din punct de vedere valoric din ansamblul tabelului, se află reprezentanţi ai celor trei categorii, care îndeplinesc şi condiţia de a se fi oferit voluntar, este obligatoriu ca aceştia să participe. În măsura în care în primii 20 de creditori nu sunt reprezentate toate categoriile sau titularii unor astfel de creanţe nu s-au oferit să participe la constituirea comitetului, acesta este legal ales chiar dacă nu există creditori din fiecare din categoriile: bugetari, garantaţi şi chirografari.

Aşadar în opinia concordantă, textul se impune a fi citit în sensul că la constituirea comitetului vor participa reprezentanţi ai creditorilor bugetari, garantaţi şi chirografari, cu condiţia ca aceştia să se afle în primele 20 de creanţe menţionate în tablou din punct de vedere valoric şi să se fi oferit voluntar. Obligatorii sunt, aşadar, condiţiile privind situarea în primii 20 din punct de vedere valoric şi exprimarea unei oferte de participare şi numai dacă acestea sunt realizate se urmăreşte şi întrunirea cerinţei de reprezentare a fiecăreia din cele trei categorii.

Raţiunea legiuitorului este în opinia concordantă nu doar aceea de a asigura o reprezentare a tuturor categoriilor de creanţe, ci în principal pe cea a creditorilor ce au de recuperat sume substanţiale, persoane interesate într-o mare măsură în promovarea tuturor demersurilor procedurale, de natură să asigure sporirea activelor debitoarei.