Secţia I civilă

14. Invocarea, în cadrul procedurii insolvenţei, a nulităţii unui act juridic ce nu a fost încheiat de debitoare.

Art.46 alin.1 din Legea nr.85/2006
Potrivit art.46 alin.1 din Legea nr.85/2006, în afară de actele realizate de debitorul aflat în insolvenţă în desfăşurare activităţilor sale curente, prevăzute de art. 40 din aceeaşi lege, şi în afară de actele autorizate de judecătorul sindic, toate actele, operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor ulterior deschiderii procedurii sunt nule.

Contractul a cărui nulitate se invocă în speţă a fost încheiat ulterior deschiderii procedurii de insolvenţă faţă de debitoarea SC R. SRL, însă textul de lege impune ca actul să fie efectuat de debitor. Or contractul în discuţie în speţă este intervenit între persoanele fizice RM şi RJI, în calitate de vânzători, şi CMT, în calitate de cumpărător. Nici unul dintre vânzători nu a reprezentat societatea în cadrul respectivei vânzări, astfel că nu se poate pretinde că actul este încheiat de debitoare.

Pe de altă parte, nici unul dintre vânzători nu a pretins că vinde un bun al debitoarei, ci au vândut un bun pretins a fi în proprietatea lor personală. Prin urmare, nu există niciun indiciu din care să rezulte că parte în contractul de vânzare-cumpărare este debitoarea.

În aceste condiţii, nu sunt îndeplinite cerinţele art.46 din Legea nr.85/2006. Ca atare, câtă vreme nu este verificat un act al debitoarei, nu se poate verifica în speţă că instalaţia de morărit a fost în proprietatea debitoarei şi că pârâţii-vânzători au vândut un bun ce nu aparţinea lor, pentru că nu se poate constata nulitatea unui act ce nu este al debitoarei şi la care nu se referă art. 46.

Concluzionând în sensul că în mod corect a respins judecătorul sindic cererea de chemare în judecată a reclamantului-lichidator, întrucât în cauză nu a fost invocată nulitatea unui act juridic încheiat de debitoare.
(Decizia nr. 2052/R-COM/05 Iunie 2013)
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Specializat Argeş sub nr. 980/1259/2010a1, Cabinetele asociate de practicieni in insolventa M. & I., în calitate de lichidator judiciar al SC R. SRL, societate aflată în procedura în insolvenţă, au chemat in judecată pe pârâţii R. M., R. J. I. şi C. M. T. pentru a se constata nulitatea absolută si parţială a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâţi în februarie 2011 la BNP C.G., în privinţa instalaţiei de morărit funcţionala formata din valţ VPT 800 cu anexe şi moară huruiala MC-5, cu consecinţa repunerii părţilor in situaţia anterioara şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 46 din Legea 86/2006 republicată, lichidatorul judiciar a precizat că prin sentinţa nr. 1626/F/25.11.2010 pronunţata de Tribunalul Comercial Argeş în dosarul nr. 980/1259/2010, s-a deschis procedura insolvenţei faţă de SC R. SRL, potrivit tabelului definitiv de creanţe masa pasivă fiind în sumă de 1.313.083,00 lei.

Debitoarea SC R. SRL a obţinut un împrumut de la CECB Bucureşti, garantat cu ipotecă de rang I asupra bunurilor imobile aparţinând pârâţilor R. M. si RJI, anume un teren în suprafaţă de 1111 mp împreună cu construcţia moară în suprafaţă de 60 mp amplasată pe acest teren.

Instalaţia de morărit, care a aparţinut debitoarei SC R. SRL, nu a făcut însă obiectul garanţiei de mai sus.

Ulterior identificării şi evaluării bunurilor în procedura de insolvenţă, pârâţii RTM şi RJI, au înstrăinat cu acceptul CECB Bucureşti bunurile ipotecate, respectiv terenul de 1111 mp şi construcţia morii în suprafaţă de 60 mp, dar odată cu aceste bunuri au înstrăinat şi instalaţia de morărit şi moara de uruială aparţinând debitoarei. Ca atare, actul încheiat de R T. M, care era asociatul şi administratorul debitoarei SC R SRL, după deschiderea procedurii, este sancţionat cu nulitatea, potrivit art. 46 din Legea nr. 85/2006. S-a arătat că înstrăinarea bunurilor societăţii a fost efectuata doar în scopul de a sustrage aceste bunuri de la valorificarea lor în cadrul procedurii speciale a falimentului, fapt dedus din preţul cu care bunurile au fost înstrăinate, dar şi din menţiunile din registrul agricol privitor la imobilele respective.

Pârâţii au invocat neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 46 din Legea nr. 85/2006.

Prin sentinţa nr.1740/F/18.10.2012, judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Specializat Argeş a respins cererea lichidatorului judiciar ca neîntemeiată, reţinând următoarele:

Prin contractul de vânzare cumpărare contestat în cauză, pârâţii RM, RJI în calitate de persoane fizice vânzători, prin mandatar R. T., au transmis dreptul de proprietate asupra imobilului situat în com. Ştefan cel Mare.

Înscrisurile depuse la dosar nu dovedesc faptul că instalaţiile la care se referă reclamantul au fost în proprietatea societăţii debitoare, ci, dimpotrivă, că au fost în proprietatea pârâţilor vânzători

De asemenea, nu sunt realizare condiţiile art. 46 din Legea nr. 85/2006, anume ca actul să fie încheiat de debitor ( sau în numele acestuia), respectiv ca actele, operaţiunile şi plăţile să privească bunurile debitoarei.

În plus, moara de porumb şi huruială montată în clădirea CI constituie prin natura ei un bun imobil prin destinaţie în înţelesul art. 537 – 538 Noul cod civil şi art. 468 din Codul civil din 1864. În condiţiile în care nu se invocă un drept de proprietate al societăţii asupra imobilului construcţie - conform autorizaţiei de construcţie depusă la dosar, aceasta având calitatea de bun al pârâţilor vânzători persoane fizice - moara, ca imobil prin destinaţie, are acelaşi regim juridic şi nu este bun mobil al societăţii debitoare.

Împotriva sentinţei a formulat recurs reclamantul Cabinete Asociate de Practicieni în Insolvenţă „M. & I.”, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei SC R. SRL, criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie după cum urmează:

Apartenenţa la patrimoniul debitoarei a bunurilor mobile constând în instalaţia de morărit, compusă din valţ cu anexe şi moară de uruială cu anexe, a fost relevată chiar de evidenţa contabilă a debitoarei, în care valoarea instalaţiilor de lucru era de 74.000 lei.

În dosarul penal nr.1382/P/2009, expertul contabil C.G. a relevat în raportul de expertiză contabilă că în evidenţa contabilă a debitoarei la data de 30.06.2009 figurau înscrise între mijloacele fixe şi instalaţii de lucru în valoarea de 74.000 lei. Or singurele instalaţii de lucru din patrimoniul debitoarei sunt instalaţiile de morărit, aşa cum au fost inventariate de lichidator în decembrie 2010 şi evaluate în februarie 2011, cu puţin înainte de vânzarea bunurilor de către pârâţii R.

Prin răspunsurile date la interogatoriu pârâţii au recunoscut existenţa în patrimoniul debitoarei a respectivelor instalaţii de lucru, însă au pretins că acestea sunt deteriorate. Starea lor a rezultat însă din expertiza de evaluare. De altfel, pârâtul R. M. a recunoscut că instalaţiile de lucru se foloseau la uruială, dar că, după intrarea în faliment, nu au mai fost folosite pentru că moara ar fi devenit nefuncţională. De asemenea, a precizat că bunurile nu au fost înstrăinate, dar nici nu se cunoaşte situaţia lor actuală. Răspunsurile contravin însă procesului-verbal de inventariere întocmit de lichidator, în care s-a consemnat constatarea de fapt că după deschiderea procedurii instalaţiile de morărit erau folosite de PF R. M., respectiv contravin declaraţiei martorului V. C., angajat al pârâţilor, care a primit instalaţiile în custodie de la lichidator şi care a afirmat că şi în prezent moara este folosită de pârâtul R.

În mod greşit prima instanţă a ignorat răspunsurile pârâţilor la interogatoriu. Probele administrate în cauză, interpretate coroborat, confirmă susţinerile reclamantului-lichidator conform cărora înstrăinarea s-a realizat doar în scopul sustragerii bunurilor de la valorificarea lor în cadrul procedurii concursuale.

Un alt argument în sensul afirmaţiei anterioare îl constituie faptul că pârâţii R. au vândut atât instalaţiile, cât şi construcţia de 60 mp şi terenul aferent de 1111 mp pentru o sumă mai mică chiar decât cea cu care figurau în contabilitate instalaţiile, vânzarea nefiind evidenţiată în rolul agricol şi fiscal al localităţii. Aspectul se coroborează şi cu faptul că niciodată cumpărătorul C. nu a intrat în posesia obiectului vânzării.

Recurentul a mai susţinut că instalaţiile de morărit sunt bunuri demontabile şi oricând transferabile, astfel că ele nu pot fi considerate imobile prin destinaţie.

Intimatul pârât CMT a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi susţinând în esenţă că a cumpărat bunurile având în vedere că vânzătorii i-au dovedit cu înscrisuri dreptul lor de proprietate asupra acestora, inclusiv faptul că garanţia CECB a vizat utilajele de morărit, fără de care construcţia de 60 mp nu mai putea fi denumită moară. Or în contractul de ipotecă s-a menţionat că imobilul ipotecat este terenul intravilan de 1111 mp, împreună cu construcţia moară porumb huruială. S-a mai susţinut că nu există probe certe că instalaţia de lucru este aceeaşi cu instalaţia de morărit în discuţie în speţă şi că prin construirea instalaţiei de morărit în incinta construcţiei s-a realizat o ataşare a acesteia la bunul imobil cu caracter perpetuu, astfel încât bunul mobil şi-a pierdut individualitatea.

Examinând sentinţa, prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport de dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.304¹ Cod procedură civilă, Curtea a constatat că recursul nu este fondat.

S-a reţinut că cererea privind constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare intervenit între pârâţii RM şi RJI, în calitate de vânzători, şi CMT, în calitate de cumpărător, având ca obiect instalaţia de morărit formată din valţ VPT 800 cu anexe şi moară huruială MC-5 cu anexe a fost întemeiată în drept de către reclamantul-lichidator pe dispoziţiile art.46 din Legea nr.85/2006.

Judecătorul sindic a reţinut că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art.46 din Legea nr.85/2006, în sensul că actul juridic contestat nu a fost încheiat de debitor sau în numele acestuia, respectiv în sensul că actul respectiv nu vizează bunurile debitoarei.

Sub primul aspect recurentul-reclamant nu a adus critici concrete sentinţei.

Potrivit art.46 alin.1 din Legea nr.85/2006, în afară de actele realizate de debitorul aflat în insolvenţă în desfăşurare activităţilor sale curente, prevăzute de art.40 din aceeaşi lege, şi în afară de actele autorizate de judecătorul sindic, toate actele, operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor ulterior deschiderii procedurii sunt nule.

Contractul a cărui nulitate se invocă în speţă a fost încheiat ulterior deschiderii procedurii de insolvenţă faţă de debitoarea SC R. SRL, însă textul de lege impune ca actul să fie efectuat de debitor. Or contractul în discuţie în speţă este intervenit între persoanele fizice RM şi RJI, în calitate de vânzători, şi CMT, în calitate de cumpărător. Nici unul dintre vânzători nu a reprezentat societatea în cadrul respectivei vânzări, astfel că nu se poate pretinde că actul este încheiat de debitoare.

Pe de altă parte, nici unul dintre vânzători nu a pretins că vinde un bun al debitoarei, ci au vândut un bun pretins a fi în proprietatea lor personală. Prin urmare, nu există niciun indiciu din care să rezulte că parte în contractul de vânzare-cumpărare este debitoarea.

În aceste condiţii, nu sunt îndeplinite cerinţele art.46 din Legea nr.85/2006. Ca atare, câtă vreme nu este verificat un act al debitoarei, nu se poate verifica în speţă că instalaţia de morărit a fost în proprietatea debitoarei şi că pârâţii-vânzători au vândut un bun ce nu aparţinea lor, pentru că nu se poate constata nulitatea unui act ce nu este al debitoarei şi la care nu se referă art. 46.

Concluzionând în sensul că în mod corect a respins judecătorul sindic cererea de chemare în judecată a reclamantului-lichidator, întrucât în cauză nu a fost invocată nulitatea unui act juridic încheiat de debitoare, Curtea constată că recursul nu este fondat şi, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, îl va respinge ca atare.

Pentru aceste motive, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul Cabinete Asociate de Practicieni în Insolvenţă”M. & I.” în calitate de lichidator judiciar al debitoarei SC R. SRL împotriva sentinţei civile nr. 1740/F din 18 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş – judecător sindic în dosarul nr. 980/1259/2010, intimaţi fiind pârâţii RTM şi RJI şi CMT.
15. Cerere de deschidere a procedurii insolvenţei. Condiţiile în care starea de insolvenţă este prezumată de lege.

Art. 2 din Legea nr.85/2006

Art. 3 pct. 12 din Legea nr.85/2006

Art. 7 din Legea nr.85/2006
Admiterea unei cereri de deschidere a procedurii şi respingerea contestaţiei debitoarei, este consecinţa dovedirii existenţei stării de insolvenţă a patrimoniului acesteia, a unei creanţe certe, lichide şi exigibile de minim 45.000 lei (cu excepţia creanţelor salariale), creanţă care nu a fost plătită în cel puţin 90 de zile de la scadenţă.

Caracterul cert şi lichid al unei creanţe, rezultă din definiţia pe care art.379 din Codul de procedură civilă o dă acestor noţiuni, text care impune condiţii ce se apreciază că sunt îndeplinite în cauză.

Susţinerea judecătorului sindic privind neîndeplinirea acestor cerinţe în raport de întreaga sumă la care se face trimitere în acţiune, este lipsită de suport, câtă vreme la acest moment judecătorul sindic are datoria de a verifica numai existenţa valorii prag (art.3 pct.12 din lege) şi nu dacă toată suma pretinsă îndeplineşte aceste condiţii.

Este aşadar suficient ca un creditor să dovedească faptul că nu i-a fost plătită o creanţă de minim 45.000 lei, de mai mult de 90 de zile şi că debitorul se află în stare de insolvenţă.

Din documentele depuse de creditoare rezultă că aceasta are faţă de debitoare o creanţă mult superioară acestui nivel, aspect recunoscut de altfel şi de către debitoare.

Recunoaşterea rezultă şi din contractul de concordat preventiv, încheiat de părţi la 26 august 2010, contract ce a privit suma de 897.083,97 euro, pe care debitoarea a recunoscut că o datorează şi se angajează să o plătească în 18 rate lunare, dar care, a fost rezoluţionat prin sentinţa nr.481/CC/3 noiembrie 2011 a Tribunalului Specializat Argeş.

Această hotărâre ce a rămas irevocabilă prin nerecurare a fost consecinţa aprecierii de către instanţă că debitoarea nu şi-a executat obligaţiile ce-i reveneau din contractul de concordat preventiv, neexecutare imputabilă şi care dă dreptul creditoarei B.C.R. S.A. să-şi valorifice într-o altă procedură drepturile patrimoniale.

În ceea ce priveşte starea de insolvenţă, aceasta este prezumată de lege, în situaţia în care o creanţă de minim 45.000 lei nu a fost plătită de la scadenţă, prezumţie care deşi relativă nu a fost răsturnată de către debitoare.

Documentele depuse de aceasta la o lună după depunerea contestaţiei, dovedesc încasarea de către ea a unor sume de bani de la diferite persoane, sume de valoare extrem de redusă în raport cu creanţa recurentei, nivel care se regăseşte şi în extrasele de cont ataşate.

Se apreciază aşadar că, prin aceste documente prezumţia de insolvenţă nu a fost răsturnată şi în concluzie ea se impune a fi reţinută observând şi poziţia actuală a debitoarei.

(Decizia nr. 2056/R-COM/05 Iunie 2013)
Prin cererea înregistrată la data de 5 iulie 2012, creditoarea BCR S.A. a solicitat deschiderea procedurii de insolvenţă pentru debitoarea S.C. MS S.R.L. (fosta MSL S.A.), pentru recuperarea creanţei totale de 3.769.137,64 lei (echivalentul a 148.121,70 euro), existentă în sold la 25.06.2012, creanţă compusă din 3.485.618,33 lei credit, 283.429,32 lei dobândă şi 89,99 lei comision.

În motivare s-a arătat că reclamanta a acordat pârâtei opt credite în sumă totală de 4.200.000 euro, însă acestea nu au fost achitate potrivit scadenţei, iar contractul de concordat preventiv din 30.09.2010, a fost rezoluţionat, iar procedura a fost închisă la 3.11.2011, tocmai efect al faptului că debitoarea nu a respectat programul de plăţi.

La 2 august 2012, S.C. MS S.R.L. a formulat contestaţie solicitând şi stabilirea unei cauţiuni de 10% din creanţa pretinsă şi susţinând că societatea nu se află în stare de insolvenţă, făcând plăţi curente către creditorii săi, iar cererea de deschidere a procedurii este abuziv şi ilegal introdusă, întrucât suma pretinsă nu este certă, lichidă şi exigibilă, neexistând nicio creanţă faţă de debitoare.

Prin sentinţa nr.1673/2012, Tribunalul Specializat Argeş a admis contestaţia şi a respins cererea de deschidere a procedurii, apreciind că debitoarea nu se află în stare de insolvenţă făcând plăţi curente către creditorii săi, iar creanţa de 848.121,70 euro nu este certă, lichidă şi exigibilă în întregul ei.

A mai reţinut tribunalul procedura insolvenţei nu este menită să fie utilizată ca un instrument de constrângere al debitorului şi ea nu este pusă la îndemâna creditorului decât atunci când se dovedeşte incapacitatea de plată a datornicului.

Împotriva sentinţei, a formulat recurs creditoarea, invocând dispoziţiile art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă şi susţinând în esenţă următoarele:

- societatea debitoare a făcut numai plăţi sporadice pentru sume modice faţă de expunerea pe care o are în raport de creditoare, iar întârzierile la plată sunt de 624 zile. De altfel, toate conturile debitoarei sunt poprite de către A.N.A.F. şi se impunea ca instanţa să reţină ca prezumţia de insolvenţă nu a fost răsturnată;

- conform clauzelor contractuale Banca este în drept să declare creditul exigibil şi să procedeze la recuperarea creanţelor sale pe orice cale în cazul nerambursării la termenele stabilite a sumelor de plată;

- nici unul din actele depuse pentru răsturnarea prezumţiei de insolvenţă nu poate demonstra pretenţia din contestaţie, deoarece ele sunt reprezentate de chitanţe prin care se încasează rate de leasing;

- instanţa nu a analizat faptul că între părţi s-a încheiat un contract preventiv, contract rezoluţionat tocmai pentru că debitoarea nu a respectat programul de plăţi la care s-a obligat;

- aprecierea neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de art.3 din Legea nr.85/2006, este nemotivată, aşa cum de altfel nu se precizează cum s-a respins cererea de respingere a procedurii.

La 4 iunie 2013, debitoarea-intimată a formulat cerere în care a precizat că este de acord cu admiterea recursului şi deschiderea procedurii insolvenţei, întrucât nu este măsură să recupereze de la debitorii proprii sumele la care este îndreptăţită.

Examinând calea de atac, în raport şi de poziţia intimatei, se apreciază că aceasta este întemeiată, pentru considerentele de mai jos.

Potrivit art.270 din Codul de procedură civilă „Dacă pârâtul recunoaşte o parte din pretenţiile reclamantului, instanţa la cererea acestuia va da o hotărâre parţială în măsura recunoaşterii. Dispoziţiile art.273 sunt aplicabile”.

Prin cererea formulată, debitoarea a recunoscut pretenţiile creditoarei, însă se apreciază că instanţa nu poate pronunţa o hotărâre de consfinţire a învoielii părţii, dată fiind natura procedurii concursuale a insolvenţei.

Cum scopul acesteia este potrivit art.2 din Legea nr.85/2006 „instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă”, se apreciază că modul de soluţionare a unei cereri de deschidere poate avea influenţe nu numai între părţile iniţiale, ci şi faţă de alţi participanţi la procedură, participanţi care vor deveni părţi în condiţiile art.7 din lege, întrucât drepturile şi interesele lor sunt supuse soluţionării judecătorului sindic.

Se impune aşadar, să fie verificate în cauză susţinerile recurentei în raport de statuările instanţei de fond.

Admiterea unei cereri de deschidere a procedurii şi respingerea contestaţiei debitoarei, este consecinţa dovedirii existenţei stării de insolvenţă a patrimoniului acesteia, a unei creanţe certe, lichide şi exigibile de minim 45.000 lei (cu excepţia creanţelor salariale), creanţă care nu a fost plătită în cel puţin 90 de zile de la scadenţă.

Caracterul cert şi lichid al unei creanţe, rezultă din definiţia pe care art.379 din Codul de procedură civilă o dă acestor noţiuni, text care impune condiţii ce se apreciază că sunt îndeplinite în cauză.

Susţinerea judecătorului sindic privind neîndeplinirea acestor cerinţe în raport de întreaga sumă la care se face trimitere în acţiune, este lipsită de suport, câtă vreme la acest moment judecătorul sindic are datoria de a verifica numai existenţa valorii prag (art.3 pct.12 din lege) şi nu dacă toată suma pretinsă îndeplineşte aceste condiţii.

Este aşadar suficient ca un creditor să dovedească faptul că nu i-a fost plătită o creanţă de minim 45.000 lei, de mai mult de 90 de zile şi că debitorul se află în stare de insolvenţă.

Din documentele depuse de creditoare rezultă că aceasta are faţă de debitoare o creanţă mult superioară acestui nivel, aspect recunoscut de altfel şi de către debitoare.

Recunoaşterea rezultă şi din contractul de concordat preventiv, încheiat de părţi la 26 august 2010, contract ce a privit suma de 897.083,97 euro, pe care debitoarea a recunoscut că o datorează şi se angajează să o plătească în 18 rate lunare, dar care, a fost rezoluţionat prin sentinţa nr.481/CC/3 noiembrie 2011 a Tribunalului Specializat Argeş.

Această hotărâre ce a rămas irevocabilă prin nerecurare a fost consecinţa aprecierii de către instanţă că debitoarea nu şi-a executat obligaţiile ce-i reveneau din contractul de concordat preventiv, neexecutare imputabilă şi care dă dreptul creditoarei B.C.R. S.A. să-şi valorifice într-o altă procedură drepturile patrimoniale.

În ceea ce priveşte starea de insolvenţă, aceasta este prezumată de lege, în situaţia în care o creanţă de minim 45.000 lei nu a fost plătită de la scadenţă, prezumţie care deşi relativă nu a fost răsturnată de către debitoare.

Documentele depuse de aceasta la o lună după depunerea contestaţiei, dovedesc încasarea de către ea a unor sume de bani de la diferite persoane, sume de valoare extrem de redusă în raport cu creanţa recurentei, nivel care se regăseşte şi în extrasele de cont ataşate.

Se apreciază aşadar că, prin aceste documente prezumţia de insolvenţă nu a fost răsturnată şi în concluzie ea se impune a fi reţinută observând şi poziţia actuală a debitoarei.

Pentru toate aceste considerente, reţinându-se că sunt întemeiate criticile formulate, urmează ca recursul să fie admis în baza art.312 alin.2 Cod procedură civilă şi modificată sentinţa, în sensul respingerii contestaţiei, admiterii cererii introductive şi trimiterii cauzei la acelaşi tribunal pentru deschiderea procedurii.

Pentru aceste motive, Curtea a admis recursul formulat de creditoarea BCR SA prin Direcţia Remediere şi Recuperare împotriva sentinţei civile nr.1673/9 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş, în dosarul nr.987/1259/2012, intimată fiind debitoarea SC MS SRL fostă MSL SA, a modificat sentinţa în sensul că a respins contestaţia şi a trimis cauza la judecătorul sindic în vederea deschiderii procedurii.
16. Ordonanţă preşedinţială. Verificarea îndeplinirii condiţiilor specifice de admisibilitate.

Art. 47 alin.5 din Legea nr.85/2006

Art. 11 alin. 1 lit. f din Legea nr.85/2006

Art. 581 Cod procedură civilă
Cererea de ordonanţă preşedinţială formulată de administratorul judiciar nu este inadmisibilă, deoarece la data promovării acesteia nu se ridicase dreptul de administrare al debitoarei printr-o hotărâre judecătorească, astfel că doar instanţa poate dispune acest lucru, ceea ce nu a făcut.

Astfel, în mod corect s-a reţinut că prin blocarea tuturor plăţilor dispuse de administratorul special şi administratorul judiciar pentru achitarea contravalorii facturilor de utilităţi, asigurări auto şi taxele de drum pentru mijloacele de transport aflate pe traseele pe care îşi desfăşoară activitatea SC A. SA Piteşti şi a ratelor de leasing, societatea debitoare va ajunge în situaţia blocării totale a activităţii, deşi şi-a declarat intenţia de reorganizare a activităţii.