Secolele XI-XIV

DIN 1241-1242 PÎNĂ LA ÎNTEMEIEREA STATULUI DE-SINE-STĂTĂTOR

1. MAREA INVAZIE MONGOLA Şl URMĂRILE El POLITICE ÎN SPAŢIUL EST-CARPATIC

Nici un eveniment din primele secole ale mileniului al II-laa nu a lăsat o impresie atît de covîrşitoare asupra contemporanilor şi nu a avut urmări aşa de profunde asupra destinului istoric al popoarelor din Europa Răsăriteană ca marea invazie mongolă. Exploziva ascensiune mongolă, pornită din inima Asiei, a avut ca rezultat crearea într-un timp record a celui mai mare imperiu din istoria milenară a umanităţii, cu hotarele mărginite de ţărmul Pacificului şi de culmile Carpaţilor. Im­plicaţiile sale constau nu atît în imensele distrugeri de bunuri mate­riale şi spirituale, ci în modificările profunde produse în structura etnică şi în echilibrul politic din teritoriile afectate de invazie. Declanşarea ofensivei mongole a devenit posibilă odată cu încheierea procesului de unificare a triburilor de păstori de la sud de Baikal, realizată sub con­ducerea lui Gingis-han, iar succesele ei deosebite s-au datorat în mare parte sistemului organizatoric al armatei, mobilităţii şi spiritului ei ex­trem de întreprinzător.

Primele contacte ale mongolilor (cunoscuţi îndeosebi sub numele de tătari) cu popoarele europene au avut loc în 1222—1223¹, cînd armata

comandată de Gebe (Jăbă) şi Subutăi, după ce urmărise în nordul Ira­nului pe hanul Muhammad al Horezmului, a traversat Munţii Caucaz, întîlnind pe alani şi cumani. Aceştia au fost înfrînţi separat, după ce alianţa lor fusese destrămată printr-o abilă manevră diplomatică. Re-trăgîndu-se spre vest, cumanii au reuşit să obţină sprijinul unei puter­nice coaliţii a cnejilor ruşi. Cu toate acestea, în înfruntarea clin 1223 de pe rîul Kalka, un mic afluent al Donului, mongolii au obţinut o stră­lucită victorie. De partea lor a trecut şi detaşamentul de broclnici con­dus de Ploscînea. Valorificarea succesului în sensul acaparării de noi teritorii nu s-a putut realiza, armata mongolă aflîndu-se după o extrem de îndelungată şi istovitoare campanie, al cărei itinerar a purtat în mare parte pecetea neprevăzutului. Expediţia din 1222—1223 a reprezentat însă pentru conducătorii mongoli o utilă luare de contact cu factorii na­turali, etnici şi politici din răsăritul Europei. Ţinuturile de stepă din această zonă erau ideale pentru modul de viaţă nomad, iar ocuparea lor a constituit una din ţintele principale ale campaniei din 1236—1242. Nu este întîmplător faptul că un istoric persan contemporan îi atribuia lui Joci aprecieri exaltate referitoare la Deşt-i Kîpciak, despre care spunea că „în toată lumea nu pot exista pămînturi mai plăcute ca acesta, aer mai bun ca acesta, ape mai dulci ca acestea, şesuri şi păşuni mai întinse ca acestea"². La întoarcerea din expediţia soldată cu lupta de la Kalka,

Gingis-han a acordat fiului său Joci dreptul de a lua în stăpînire terito­riile europene³. Moartea lui Gingis-han în anul 1227, survenită la foarte scurtă vreme după cea a lui Joci, a amînat temporar cuceririle proiec­tate. Adunarea marii nobilimi (kuriltai-ul) din 1229 a repus problema expansiunii spre vest, iar măsurile concrete nu au întîrziat să apară: în 1229 şi 1232 detaşamentele mongole comandate de Subiităi sînt semna­late în zona Volgăi, acţionînd împotriva bulgarilor⁴, iar în a.H. 627 (= 1229/1230) împotriva cumanilor⁵.

Decizia istorică pentru începerea marii invazii asupra Europei a fost luată, potrivit izvoarelor persane, la kuriltai-ul din anul 1235⁶, unde marele han Ogodăi a hotărît organizarea unei armate numeroase şi bine alcătuite, încredinţînd comanda supremă lui Bătu, nepotul lui Gingis-han⁷. Campania a început în anul 1236 prin atacul împotriva bulgarilor de pe Volga. A urmat supunerea başkirilor, mordvinilor, burtaşilor şi a altor populaţii din bazinul Volgăi şi Kamei, iar apoi a alanilor şi cuma­nilor din nordul Caspicei şi Caucazului. La sfîrşitul anului 1237 s-a de­clanşat invazia asupra statelor ruseşti, care au căzut unul cîte unul în mîinile mongolilor. Invadatorii nu se mulţumeau numai cu jaful, ci mă­celăreau cu o cruzime puţin obişnuită populaţii întregi, distrugînd com­plet centre urbane prospere.

Pătrunderea mongolilor în stepele nord-pontice şi în Crimeea în a.H. 635 (= 24 8. 1237—13 8. 1238)^s a provocat exodul în masă al cumanilor spre regiunile dunărene. în anul 1239 hanul Kuthen (Kotian, Koteny) a primit încuviinţarea iui Bela IV de a se stabili în Ungaria împreună cu 40 000 de cumani⁹. Alte triburi cumane şi-au găsit refu­giul în Peninsula Balcanică. în acest sens, Ibn Tagribircli relatează că suveranul vlahilor, Unus-han, după ce iniţial le-a acordat permisiunea de a se aşeza în teritoriile sale, i-ar fi atacat pe cumani¹⁰. Identificarea lui Unus-han cu un conducător al românilor din regiunile nord-dună-rene nu se poate lua în consideraţie întrucît ţinuturile respective nu erau de natură să ofere securitate transfugilor. Mult mai probabil este că autorul arab se referea la ţarul loan Asan II, al cărui stat era frec­vent denumit ţara vlahilor în literatura medievală, inclusiv în cea orien­tală. Dealtfel, izvoarele bizantine confirmă opoziţia făcută de bulgari la trecerea Dunării de către cumani, relatînd totodată stabilirea acestora din urmă în Macedonia şi Tracia, unde atît bizantinii, cît şi latinii au în­cercat să-i cîştige ca aliaţi în disputele dintre ei¹¹. Nu este exclus ca detaşamentele mongole care îi urmăreau pe cumani să fi ajuns în zona de cîmpie din sudul Moldovei sau, în orice caz, în imediata lor vecină­tate încă din anul 1239.

Căderea Kievului în decembrie 1240 a deschis drumul trupelor mon­gole spre Halici şi Wolhynia, unde ele nu au mai întîmpinat o opoziţie hotărîtă. Socotind confruntarea fără şanse de izbîndă, cneazul halician Daniil s-a refugiat în Ungaria, la fel cum procedase şi Mihail al Kievu­lui, sperînd în obţinerea unui ajutor¹². Iarna clin 1240—1241 a fost folo­sită de mongoli în vederea ultimelor pregătiri pentru invadarea Europei Centrale. în acest scop trupele fuseseră concentrate în Halici—Wolhynia, unde au fost împărţite în mai multe corpuri. Lipsa de concordanţă între izvoare, atunci cînd precizează numărul armatelor, se datorează faptului că mongolii acţionau cînd grupat, cînd în detaşamente mai mici, în funcţie de obiectivele strategice propuse. Căpeteniile mongole deţineau

informaţii destul de complete despre potenţialul militar al viitorilor ad­versari, aşa încît au reuşit să dozeze în mod adecvat efectivele fiecărei armate. S-a optat pentru invadarea concomitentă a Poloniei, Ungariei şi a ţărilor din jur, căci prin această tactică se excludea posibilitatea coo­perării între cei atacaţi şi nici nu se oferea acestora timpul util de a-şi organiza apărarea. Sistemul de luptă al mongolilor se baza pe atacuri de mare mobilitate purtate de cavalerie, apariţii surprinzătoare, îmbi­nate cu retrageri strategice. Pentru a se evita eventualele răscoale în spatele frontului şi pentru a-i îngrozi pe adversari, se recurgea la mă­suri de o cruzime extremă, ca măcelărirea femeilor, copiilor şi a tuturor celor susceptibili de a putea mînui armele.

Obiectivele invaziei în ţinuturile carpato-dunărene şi în Europa Cen­trală nu au fost identice peste tot. In vreme ce campania din Polonia şi Moravia a fost concepută ca o mare expediţie de pradă, în care jefuirea bunurilor localnicilor, capturarea prizonierilor şi impunerea locuitorilor la plata tributului reprezentau dezideratele principale, prin campania clin sudul Moldovei şi din Ungaria — unde cîmpiile propice păşunatului extensiv ocupau teritorii foarte întinse — se urmărea intrarea în po­sesiunea directă a acestor regiuni. Există mai multe dovezi asupra in­teresului manifestat de conducătorii mongoli pentru Deşt-i Kîpciak — a cărei extremitate apuseană era formată din şesul Bugeacului — ca şi pentru Ungaria¹³. Planurile de luare în stăpînire a Deşt-i Kîpciakului fuseseră făurite şi apoi definitivate încă după campania din 1222—1223 de către Gingis-han şi de urmaşul său Ogodai. în ceea ce priveşte inten­ţiile mongolilor în legătură cu Cîmpia Pannonică, elocvent este raportul dominicanului ungur Iulian, trimis în misiune în răsăritul Europei toc­mai în momentul declanşării atacului împotriva Rusiei: „De mulţi se dă ca fapt sigur, şi cneazul din Suzdal a transmis verbal prin mine re­gelui ungurilor, că tătarii se sfătuiesc noapte şi zi cum să învingă şi să cucerească regatul ungurilor creştini"¹⁴.

Marea invazie spre Europa Centrală a fost precedată de două ata­curi fără amploare deosebită asupra sud-estului Poloniei. De-abia din luna martie 1241, după trecerea iernii, principalele forţe mongole s-au îndreptat spre Polonia şi Ungaria. Rînd pe rînd principalele centre din jumătatea sudică a Poloniei au căzut în mîinile invadatorilor, iar la 9 aprilie coaliţia germano-polonă, avînd în frunte pe ducele silezian Hein-rich II, a fost zdrobită la Liegnitz după o luptă îndîrjită. Pierderile su­ferite în această bătălie şi cu prilejul asedierii diferitelor cetăţi au îm­piedicat înaintarea mongolilor spre Germania. în schimb, ei au pornit spre Moravia şi Slovacia, încercînd să facă joncţiunea cu trupele care acţionau în Ungaria. Judecind după înşiruirea căpeteniilor participante la invadarea Ungariei, între care se afla şi Bătu, comandantul suprem al armatelor mongole, grosul efectivelor fuseseră dirijate spre această ţară. Corpul principal, conclus de Bătu, a trecut Carpaţii prin pasul Ve-recke, aşa-nuiriita Poarta Rusiei — cale tradiţională de pătrundere spre vest a nomazilor — în vreme ce alte armate s-au îndreptat spre Tran­silvania şi Ungaria străbătînd regiunile extracarpatice româneşti. Ata­carea regatului din mai multe direcţii a împiedicat forţele locale răspîn-dite prin ţară să vină în sprijinul lui Bela IV, care a fost nevoit să-i în­frunte pe mongoli cu efective puţin numeroase. Confruntarea de la Mohi, de la confluenţa rîului Sajo cu Tisa, la 11 aprilie 1241, s-a încheiat prin

victoria categorică a lui Bătu. Succesul mongolilor nu se datora unui atac surprinzător, ci puternicei lor forţe de şoc. Bela IV fusese prevenit de mult timp de intenţiile mongole atît de trimişii săi din răsăritul Eu­ropei¹⁵ şi de refugiaţii cumani şi ruşi¹⁶, cît şi de emisarii mongoli, care îi pretindeau supunerea¹⁷. El ordonase implantarea unei garnizoane în pasul Verecke¹⁸ şi întărirea a două cetăţi transilvănene¹⁹, dar în general pregătirile pentru a da invadatorilor o ripostă energică au fost insufi­ciente, astfel că împăratul Friedrich II era îndreptăţit să-i reproşeze ne­păsarea²⁰. La slăbirea capacităţii defensive a statului arpadian a contri­buit şi plecarea cumanilor în Balcani tocmai în momentul declanşării atacului mongol, ca urmare a asasinării hanului Kuthen la instigaţiile aristocraţiei maghiare²¹. Ravagiile invaziei au provocat panică în tot apusul Europei, înregistrîndu-se perturbaţii în relaţiile comerciale şi producînd alertă printre cele mai puternice capete încoronate. Cu toate acestea, repetatele cereri de ajutor ale regelui Ungariei către suveranii catolici şi către curia papală nu s-au soldat decît cu promisiuni şi încu­rajări. Ideea organizării unei cruciade antimongole preconizată de papa Grigore XI nu s-a putut materializa datorită disensiunilor dintre papa­litate şi Imperiul romano-germanic, ca şi a inerţiei manifestate de alte state.

Marea invazie mongolă a afectat din plin toate regiunile româneşti, a căror luare în stăpînire era de cea mai mare importanţă, atît pentru pradă, cît şi pentru faptul că reprezentau baze de atac absolut indispen­sabile spre alte ţări. înainte de a pătrunde în Transilvania şi Ungaria, mari efective mongole se concentraseră în vecinătatea zonelor extracar-patice. Asupra tacticii adoptate de mongoli faţă de populaţia din regiu­nile de pe versanţii de est şi nord-est ai Carpaţilor în iarna din 1240— 1241 — adică după îngenuncherea Rusiei şi Cumaniei şi în ajunul in­vadării Europei Centrale — Rogerius ne-a transmis date contradictorii. Intr-un pasaj al Cintecului de jale se arată că în vremea Crăciunului ar fi venit zvonul despre prădăciunile tătarilor la graniţele Ungariei în­vecinate cu Rusia: circa natiuitatem Domini fama fuit, quod confinia Hungarie Ruscie contigua (corect: continua) Tartari deuastabant²². Pe de altă parte, într-un alt pasaj al aceleiaşi opere, întîlnim precizarea că în mod deliberat mongolii nu s-ar fi atins de zonele învecinate Ungariei (intacta confinia Hungarie continua dimiserunt), atît pentru ca la de­clanşarea plănuitei invazii să poată găsi acolo hrană şi nutreţ, cît şi pentru a nu alerta detaşamentele de la hotarele statului arpadian²³. în­clinăm să acordăm mai mult credit acestei din urmă informaţii, deşi nu este exclus ca modul de a acţiona al mongolilor să nu fi fost unitar de-a lungul întregii zone de frontieră. Desigur ei urmăreau, de asemenea, să nimicească orice încercare de opoziţie din partea populaţiei româneşti, sa zădărnicească tentativele unei eventuale coalizări cu forţele transil­vănene şi să asigure libera trecere a lanţului carpatic.

La sfîrşitul lui martie 1241 armata comandată de Cadan a trecut, după cum ne informează Rogerius, pe un drum situat inter Rusciam et Lomaniam, adică prin partea nordică a Moldovei, îndreptîndu-se spre cetatea Rodnei²⁴. Trecerea mongolilor printre munţi şi păduri pînă la Rodna este consemnată şi în alte izvoare²³. Drumul transmontan cel mai convenabil din sudul Haliciului pînă pe valea Someşului Mare, unde se afla Rodna, era fie cel de-a lungul cursului superior al apei Moldovei, cu

traversarea pasului Mestecăniş, fie cel de-a lungul cursului superior al Sucevei, pe la nord de obcinele Feredeu şi Mestecăniş şi prin pasul Ro­tunda, situat între Suhard şi Inău. întrucît la numeroase aşezări întă­rite cu şanţ şi val de pămînt şi palisadă de lemn situate în nordul Bu­covinei, în extremitatea sudică a cnezatului Halici—Wolhynia, urmele de locuire nu depăşesc mijlocul secolului al XIII-lea^2G, este aproape sigur că acest fapt se află în directă legătură cu pătrunderea mongolilor. Aşe­zările menţionate puteau să fie distruse ori în momentul cînd detaşa­mentele mongole se îndreptau spre Transilvania şi Ungaria, ori în pe­rioada imediat anterioară, cînd grosul efectivelor lui Bătu se concentrau în cnezatul Halici—Wolhynia. Distrugerile înregistrate la cetăţuia de la Bîtca Doamnei-Piatra Neamţ — unde urmele de vieţuire încetează spre mijlocul secolului al XHI-lea, desigur datorită invaziei din anul 1241 — au fost cauzate probabil de o aripă a armatei lui Cadan, care a ales cursul Bistriţei drept cale de a pătrunde spre Transilvania²⁷. Pentru a se înscrie pe valea Bistriţei acest detaşament mongol a trebuit să co­boare tocmai spre centrul Moldovei, acolo unde rîul amintit iese dintre munţi şi curge în ţinuturile subcarpatice. Nereuşind să cucerească Rodna la primul atac, mongolii au simulat retragerea, revenind apoi prin sur­prindere, de data aceasta cu succes, în ultima zi a lunii martie. In mod eronat unele izvoare indică pe cumani drept invadatori ai Rodnei²⁸. Con­fuzia este posibil să se fi produs ca urmare a faptului că grupuri cumane fuseseră silite să-i însoţească pe mongoli la expediţia din Ungaria²⁹. Ală­turi de Cadan acţiona se pare şi Buri, întrucît Răsid od-Din îi menţio­nează pe amîndoi ca învingători în trei lupte cu saşii (Sasanf⁰, care con­stituiau pe atunci populaţia majoritară a Rodnei.

O altă armată mongolă, avîndu-1 în frunte pe Bochetor, a străbătut întreaga Moldovă, fixîndu-şi ca obiectiv distrugerea episcopiei cumani­lor. După trecerea Şiretului, ea a fost înfruntată fără succes de o oaste locală³¹. Efectivele acesteia din urmă se compuneau desigur şi din ro­mâni, care alcătuiau elementul etnic de bază al eparhiei. Asupra distru­gerilor provocate cu prilejul atacului episcopiei găsim referiri şi într-un act diplomatic din a doua jumătate a secolului al XIII-lea³². Mongolii au pătruns ulterior în Ţara Bîrsei, unde au fost întîmpinaţi de armata voie­vodului Transilvaniei, care a căzut pe cîmpul de luptă³³. Infrîngerea sa este foarte probabil să fi fost provocată tot de corpul comandat de Bo­chetor, care a putut trece munţii prin pasul Oituz sau printr-o trecătoare din zona curburii Carpaţilor. Trecătorile montane fuseseră apărate, fără succes însă, de către români şi secui (Olaci et Siculi), despre care mai multe cronici occidentale consemnează că au fost „închise" după retra­gerea invadatorilor³⁴.

în spaţiul extracarpatic au acţionat în acelaşi timp şi alte armate mongole. In luna aprilie 1241 ele trecuseră deja munţii în Transilvania, cucerind Sibiul (villa Hermanni)³⁵. După cum ne informează Răsid od-Din, corpul comandat de Bocek „trecînd pe drumul Kara—Ulagh-ilov prin munţii de acolo a învins acele popoare Ulagh", după care, străbă-tînd păduri şi muntele Baiakbuk (variante: Manakbark, Yaprak Tak), ar fi ajuns pînă la hotarele lui Miselav (variante: Pisladu, Miliavdur, Mis-liavrud), unde a repurtat o altă victorie³⁶. Localizarea evenimentelor re­latate de autorul persan păstrează anumite semne de întrebare. Kara—

11 — Moldova in secolele XI—XIV

Ulagh-n erau desigur „vlahii negri" din afara arcuiţii carpatic. Nu ar fî exclus ca istoricul persan să fi avut în vedere prin această denumire tot populaţia locală de la răsărit de Carpaţi. In schimb, Ulagh-ii — la cate Bocek a ajuns de-abia după ce trecuse nişte munţi — erau fie românii din zonele subcarpatice ale Ţării Româneşti, fie cei din sudul Transilva­niei³⁷. Despre Miselav, al cărui nume are o rezonanţă slavă, s-a emis ipoteza că ar reprezenta căpetenia unei formaţii politice româneşti, dar este greu de admis că ar fi, aşa cum s-a presupus, aceeaşi persoană cu Seneslau amintit în Diploma ioaniţilor³⁸. Dat fiind că ţinuturile lui Mise­lav erau dincolo de o zonă muntoasă, pare mai probabilă localizarea lor în Transilvania.

Asupra drumului parcurs de Bătu, Cadan şi celelalte căpetenii se fac referiri în Annales Boiorum, alcătuite la începutul secolului al XVI-lea de cronicarul bavarez Aventin, care aminteşte de depopularea re­giunilor locuite de „moldoveni şi valahi"³⁹. Un ecou tîrziu al trecerii mongolilor prin Moldova este înregistrat în prima parte din Suprasl'skii spisok — transcris în 1519, dar unde cele mai tîrzii evenimente relatate sînt din anul 1446⁴⁰ — precum şi în Hustinskaia letopis', terminat la înce­putul secolului al XVII-lea⁴¹, dar compilată după alte lucrări mai vechi.

Pentru buna desfăşurare a campaniei, mongolii s-au preocupat de asigurarea bazei de aprovizionare, în acest scop obligînd populaţia locală la diferite prestaţii. Astfel, bolohovenii au fost constrînşi în anul 1241 să cultive grîu şi mei pentru mongoli⁴². Rechiziţionarea recoltei şi a al­tor bunuri a preocupat pe invadatori şi în cursul operaţiilor militare din Transilvania, unde această atribuţie fusese acordată aşa-numiţilor canesi⁴³, care nu erau — aşa cum s-a considerat — cnejii populaţiei ro­mâneşti⁴⁴, ci desigur demnitari mongoli⁴⁵.

Comandanţii mongoli care au acţionat în regiunile extracarpatice se numărau printre strategii cu o amplă experienţă dobândită pe cîm-purile de luptă din răsăritul Europei. Bocek fusese unul din şefii armatei trimise în regiunea Volgăi împotriva cumanilor conduşi de Bacman⁴⁶, iar ulterior, împreună cu Cadan şi Buri, se remarcase la acţiunile din cnezatele ruseşti, unde erau cunoscuţi sub numele de Beciak, Kaidan şi Birioi (Birui)⁴⁷. Bocek şi Buri participaseră la cucerirea Crimeei şi la luptele împotriva cumanilor din nordul Mării Negre, iar Cadan la cele împotriva cerkesilor⁴⁸. In ierarhia aristocraţiei mongole aceşti generali ocupau poziţii extrem de importante, fiind descendenţi direcţi ai lui Gin-

gis-han: Cadan era fiul lui Ogodăi, Bocek al lui Tului, iar Buri era ne-potul lui Gagatai⁴⁹. Eventualitatea identificării lui Bochetor cu Bărkăcar

— _v^considerat de Juvaini ca fiu a lui Joci³⁰, deci frate cu Bătu — sau cu Bocek, ar putea fi luată în consideraţie, dată fiind asemănarea de nume. In orice caz, ipoteza ca Bochetor să fie una şi aceeaşi persoană cu bine­cunoscutul emir Subiităi Ba'atur, unul din eroii luptei de pe râul Sajo, sau cu generalul Pa-ha-t'ou, ucis în această bătălie, nu este acceptabilă, mtrucît Bochetor nu putea ajunge pînă pe Saj6, fiind ocupat cu ope­raţiunile din sudul Transilvaniei⁵¹.

După cum dovedesc izvoarele istorice, populaţia românească s-a ri­dicat la fel ca şi popoarele vecine în apărarea teritoriului său, crunt afec­tat de ravagiile invaziei, contribuind prin lupta sa la slăbirea inamicu­lui. Nu putem fi de acord cu opinia că românii s-ar fi alăturat imediat

armatelor mongole, găsind prilejul de a se emancipa de sub suzeranita­tea maghiară. în sprijinul acestei idei se citează mai ales informaţia dintr-un codice compus de un călugăr franciscan din Assisi, în care se menţionează un atac asupra oraşului din Umbria, întreprins în 1241 de Vitalis de Aversa împreună cu o armată alcătuită din sarazini, vlahi şi alţi creştini falşi (. . . cum ceterva militum Sarracenorum et Blachorum et malorum christianorum). Aceşti Sarraceni au fost identificaţi cu mon­golii⁵², ceea ce ni se pare greu de crezut, deoarece lipsesc dovezile în legătură cu pătrunderea lor pînă în Italia centrală. Prin denumirea amin­tită autorul codicelui desemna, după părerea noastră, pe arabi, care nu o dată au luat parte în primele secole ale mileniului al II-lea la expe­diţii de pradă în sudul Peninsulei Apeninice⁵³.

Armatele participante la invadarea regiunilor locuite de români s-au îndreptat apoi spre Cîmpia Pannonică, făcînd joncţiunea cu trupele lui Bătu. Bela IV, care se refugiase în Austria, a plecat ulterior spre Dal­maţia, unde a fost urmărit de Cadan. Intre timp a survenit moartea ma­relui han Ogodăi la Karakorum, la 11 decembrie 1241, a cărei veste a putut parveni în tabăra lui Bătu de-abia în primele luni ale anului 1242, determinînd ordonarea retragerii generale a armatelor mongole spre ră­sărit. O parte a trupelor s-a reîntors, trecînd din nou prin Transilvania, iar de aici prin Comania⁵ⁱ, adică prin ţinuturile est-carpatice, în vreme ce armata lui Cadan, după ce ajunsese pînă la ţărmurile Adriaticii, s-a îndreptat prin Croaţia şi Serbia spre statul Asăneştilor⁵⁵. Potrivit cro­nicii rimate a lui Philippe Mousket, „regele din ţara vlahilor" (li rois de la tiere as Blas) ar fi repurtat în 1242 o mare victorie contra tătarilor, stîrnind bucuria întregii lumi creştine⁵⁶. Faptul că poetul francez men­ţionează şi în alte împrejurări pe vlahii din Balcani sub acelaşi nume — Blas⁵¹ — vine în sprijinul părerii, împărtăşite de cei mai mulţi isto­rici, că suveranul amintit domnea la sud de Dunăre; s-a manifestat însă scepticism în privinţa veridicităţii informaţiei privind înfrîngerea mon­golilor⁵⁸. Statul Asăneştilor era practic lipsit de un conducător legitim, întrucît ţarul Ioan Asan II murise cu puţin timp înainte de invazie, iar urmaşul său la tron, Koloman (Căliman) Asan, era încă minor. O victo­rie singulară asupra mongolilor, al cărei răsunet să fi ajuns pînă la Phi­lippe Mousket, nu ar fi fost exclusă, însă aceasta oricum a rămas fără urmări asupra ansamblului situaţiei din nordul Peninsulei Balcanice, căci Bulgaria a devenit tributara mongolilor. Dealtfel, potrivit lui Răsid od-Din, atacurilor lui Cadan i-au căzut pradă două centre din ţara TJlakut (adică din ţara vlahilor, prin care trebuie să înţelegem statul Asă­neştilor), centre ale căror nume au fost întregite Tirnin şi Kila, fiind identificate cu Tîrnovo şi Chilia⁵⁹. In aceeaşi perioadă se situează desi­gur incursiunea unui detaşament mongol în Tracia, unde într-o primă luptă a fost înfrînt de Balduin II, împăratul latin de la Constantinopol; ulterior mongolii au reuşit să se revanşeze⁶⁰. După raidul prin Balcani armata lui Cadan a trecut Dunărea din Dobrogea în Bugeac, foarte pro­babil pe lîngă Isaccea, căci, după cum apreciază un cronicar turc de mai tîrziu, acest loc era „mai uşor de trecut decît celelalte trecători ale Dunării"⁶¹.

Adevărata cauză a părăsirii Europei Centrale de către mongoli nu se datorează, aşa cum au susţinut unii istorici, numai divergenţelor din­tre căpeteniile invadatorilor sau morţii marelui han, chiar dacă semna-