Speţe recente

28. Cazul: Muller, Faure/Onderlinge Waarborgmaatschappij et Van Riet/Onderlinge Waarborgmaatschappij ZAO Zorgverzekeringen, 13 mai 2003, recurs prealabil

Situaţia de fapt

Legislaţia olandeză în materia asigurărilor de sănătate are la bază principiul acordării prestaţiilor în natură, conform căruia personalul medical autorizat acordă în mod gratuit îngrijire medicală asiguraţilor. Prin personal autorizat se înţelege cel care a încheiat convenţii cu casele de asigurări. Prin urmare pacienţii nu pot beneficia în mod gratuit, nici în Olanda nici în străinătate, de îngrijiri medicale din partea personalului care nu a încheiat astfel de convenţii cu casele de asigurări olandeze, decât după obţinerea prealabilă a unei autorizaţii speciale. Această autorizaţie se poate acorda numai dacă se face dovada că îngrijirile respective sunt necesare şi nu pot fi acordate în timp util de un medic autorizat (în Olanda)

Reclamanţii, două persoane având reşedinţa în Olanda, au solicitat în această tară rambursarea cheltuielilor medicale efectuate în Germania şi respectiv Belgia, fără să fi avut autorizaţia specială din partea casei de asigurări olandeze, întâmpinând însă refuzul acesteia, pe motiv că îngrijirile respective puteau fi obţinute în mod satisfăcător într-un interval de timp rezonabil şi în Olanda. Litigiul a ajuns în faţa judecătorului olandez, care a sesizat Curtea de Justiţie a Comunităţilor europene în vederea verificării conformităţii legislaţiei olandeze cu dreptul comunitar.
Dreptul aplicabil

Articolul 49 TCE, libera presare a serviciilor: „În condiţiile dispoziţiilor de mai jos, este interzisă restricţionarea libertăţii de prestare a serviciilor în interiorul Comunităţii, în ceea ce priveşte cetăţenii statelor membre stabiliţi într-un alt stat membru decât destinatarul prestaţiei respective”.
Soluţia şi principiile degajate de CJCE

În măsura în care este evident că prin aplicarea legislaţiei olandeze în materia asigurărilor de sănătate, cetăţenii olandezi sunt descurajaţi în a solicita îngrijiri medicale în alt stat membru, condiţiile de obţinere a rambursării fiind mult mai oneroase decât dacă ar apela la personalul olandez care a încheiat convenţii cu casele de asigurări, suntem în prezenţa unei restricţionări a liberei prestaţii a serviciilor între statele membre, contravenindu-se astfel dispoziţiilor Tratatului.

După ce stabileşte existenţa unui obstacol în calea libertăţii amintite, Curtea examinează dacă aceste restricţii pot fi justificate din punct de vedere al dreptului comunitar. Conform jurisprudenţei sale anterioare, se reaminteşte că justificarea unui risc grav de perturbare a echilibrului financiar în sistemul de asigurări sociale, precum şi necesitatea menţinerii calităţii serviciilor medicale şi de spitalizare, pot constitui justificări ale unor restricţii în calea liberei prestării a serviciilor între statele membre. Pentru a verifica îndeplinirea acestor justificări în speţă, Curtea examinează în mod distinct situaţia îngrijirilor medicale, după cum acestea necesită sau nu spitalizare.

Astfel, după cum a decis într-un caz precedent (Smits şi Peerbooms), existenţa unei autorizaţii prealabile în cazul îngrijirilor medicale care necesită spitalizare poate apărea ca justificată în vederea garantării unui acces permanent şi echilibrat la servicii medicale de calitate şi a asigurării echilibrului financiar al sistemului sanitar, cu condiţia respectării principiului general al proporţionalităţii.

Situaţia este alta în privinţa tratamentului ambulatoriu. În lipsa probării de către Olanda a faptului că suprimarea autorizaţiei prealabile ar duce la deplasări masive peste frontieră a pacienţilor olandezi şi ar pune astfel în pericol echilibrul financiar al sistemului medical, principiul comunitar al libertăţii de prestare a serviciilor în interiorul Uniunii se opune unei reglementări naţionale care impune obţinerea de către asigurat a unei autorizări prealabile în cazul îngrijirilor medicale prestate pe teritoriul unui alt stat membru de către personal medical neacreditat pe lângă casa de asigurări din statul de origine al asiguratului.

Curtea sancţionează astfel Olanda, care prin legislaţia sa în materia asigurărilor de sănătate contravine în mod nejustificat principiilor care guvernează libera circulaţie a serviciilor între state membre.

Evaluare

Decizia Curţii se înscrie în jurisprudenţa menită să creeze o „Europă a pacienţilor”, în interiorul căreia este asigurată libera prestare a serviciilor medicale. Un stat membru nu poate impune restricţii acestei libertăţi decât în cazul în care se face dovada necesităţii apărării unor interese de ordin naţional, respectându-se totodată principiul proporţionalităţii între obiectivul urmărit şi atingerea adusă regulilor comunitare.

În dreptul român, reglementarea în materie este reprezentată de Ordonanţa de Urgenţă nr. 150/2002 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate.

În conformitate cu dispoziţiile acestui act normativ, se recunoaşte calitatea de furnizori de servicii medicale numai persoanelor fizice şi juridice autorizate şi recunoscute de Ministerul Sănătăţii (articolul 3 pct. b) Totodată, sunt prevăzute două categorii de proceduri: autorizarea, care reprezintă un control al calificării şi respectării legislaţiei în domeniu, efectuat pentru toate tipurile de furnizori, pentru permisiunea de a furniza servicii (articolul 3, pct. d) şi acreditarea, care reprezintă un proces de evaluare externă a calităţii prestării de servicii, ce conferă dreptul de a intra în relaţii cu casele de asigurări de sănătate, ca o condiţie obligatorie pentru încheierea contractului (articolul 3, pct. e)

În ceea ce priveşte prestarea serviciilor medicale la domiciliu, Ordonanţa prevede expres, în articolul 21 (5), că „serviciile şi îngrijirile medicale la domiciliu se acordă de personal acreditat”.

Având în vedere aceste aspecte, apreciem că până la data aderării va trebui adaptată legislaţia internă relevantă, în conformitate cu cele precizate în hotărârea C.J.C.E., în vederea creării posibilităţii prestării de servicii şi de către persoane fizice sau juridice care au calitatea de persoane autorizate/acreditate în alte state membre.