Speţe recente

33. Cazul: Rolex SA e.a. c. Austria, recurs prealabil, 7 ianuarie 2004

Situaţia de fapt

În 2000, societatea Rolex SA a solicitat pe lângă autoritatea competentă din Austria (Landesgericht Eisenstadt) deschiderea unei anchete după ce 19 ceasuri contrafăcute fuseseră descoperite de autorităţile vamale austriece. Marfa era originară din Italia şi avea ca destinaţie finală Polonia .

Societăţile Tommy Hilfiger, Gucci şi Gap au solicitat în iulie 2001 deschiderea unei anchete similare privind hainele contrafăcute şi purtând mărcile respective.
Tribunalul competent (Landesgericht) a considerat că, pentru deschiderea unei anchete în acest sens, comportamentul incriminat trebuie să constituie o infracţiune. Legea austriacă privind protejarea mărcilor (Markenschutzgesetz) poate fi interpretată în sensul că importul şi exportul de produse contrafăcute constituie o formă de utilizare ilicită a mărcii, dar nu şi tranzitarea teritoriului austriac de către un asemena produs.

În consecinţă, s-a solicitat Curţii să se pronunţe dacă o asemenea interpretare a legii austriece este sau nu compatibilă cu regulamentul privind produsele falsificate sau contrafăcute.

Dreptul aplicabil

Regulamentul 3925/94 privind intrarea pe teritoriul Comunităţii şi exportul şi re-exportul unor bunuri ce încalcă anumite drepturi de proprietate intelectuală (amendat prin Regulamentul 241/1999)
Soluţia şi principiile degajate de CJCE

Curtea reaminteşte că judecătorul naţional este obligat să interpreteze dreptul intern conform dreptului comunitar.

În ipoteza în care interpretarea nu e posibilă pentru că Tribunalul austriac estimează că legea nu interzice tranzitul pe teritoriul austriac a mărfurilor contrafăcute, după cum prevede regulamentul împotriva contrafacerii, acesta din urmă s-ar opune aplicării acestei legi.

În ciuda acestei obligaţii, principiul legalităţii pedepselor interzice sancţionarea din punct de vedere penal a unui astfel de comportament, chiar şi în cazul în care regula naţională ar fi contrară dreptului comunitar.

În ipoteza contrară, în cazul interpretării conforme cu regulamentul împotriva contrafacerii, judecătorul naţional va aplica tranzitului cu mărfuri contrafăcute sancţiunile civile prevăzute în dreptul intern pentru alte forme de comportament interzise.

Totuşi, Curtea adaugă că obligaţia de a interpreta dreptul intern conform unui regulament comunitar nu poate crea sau agrava responsabilitatea penală în mod independent de prevederile vreunei legi naţionale

Evaluare

Speţa precizează că obligaţia de a interpreta dreptul intern în conformitate cu dreptul comunitar are o limitare, şi anume: dreptul comunitar să nu agraveze responsabilitatea penală în mod independent de legea naţională.

În prezent legislaţia română în domeniu este constituită din:

- Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice ce conţine referiri succinte la posibilitatea introducerii unei acţiuni în contrafacere, precum şi la actele care constituie o infracţiune (art. 83, alin.1) .

- Legea 202/2000 privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire ce prevede că autorităţile vamale pot acţiona la cerere sau din oficiu, pot dispune reţinerea mărfurilor în condiţiile prevăzute de legislaţia în vigoare. Legislaţia vamală română este, în prezent, armonizată cu regulamentele europene, modalităţile de intervenţie ale autorităţii vamale fiind aceleaşi cu cele prevăzute in Regulamentul CE nr. 3295/1994 al Consiliului – prevăzând posibilitatea interzicerii tranzitului mărfurilor contrafăcute pe teritoriul României.

România va trebui să ţină cont de interpretarea dată de Curte în ceea ce priveşte regulamentul împotriva contrafacerii. După aderare acest regulament se va aplica direct în dreptul intern.

34. Cazul: Comisia Comunităţilor Europene c. Italia, 9 decembrie 2003

Situaţia de fapt

O lege italiană din 1990 prevede că taxele vamale şi alte impuneri percepute în aplicarea dispoziţiilor naţionale incompatibile cu dreptul comunitar, sunt rambursate numai în ipoteza în care nu au repercusiuni/implicaţii asupra altor subiecte de drept.

Comisia a arătat că administraţia italiană şi unele instanţe din acest stat (în speţă Curtea de Casaţie) utilizează această dispoziţie pentru a se opune rambursării impozitelor percepute folosind prezumţia repercusiunii/implicaţiilor asupra terţilor.

Astfel, Curtea de Casaţie italiană consideră dovedită repercusiunea asupra terţilor pentru simplul motiv că solicitantul este o societate comercială, adăugând uneori motive ca: societatea nu este în faliment şi că taxa a fost percepută de-a lungul anilor pe ansamblul teritoriului naţional, fără a exista contestaţii.

Comisia a subliniat de asemenea că anumite instanţe naţionale italiene resping cererile de rambursare pentru că solicitantul nu a prezentat documentele contabile, iar autorităţile administrative consideră că lipsa contabilizării taxelor în conturile de activ ale societăţii ca avansuri către Trezoreria Publică reprezintă proba că aceste taxe au avut „repercusiuni asupra terţilor”.

În opinia Comisiei o asemenea interpretare a dispoziţiilor legii din 1990 face ca rambursarea taxelor şi impozitelor să fie practic imposibilă sau foarte dificilă şi contrară dreptului comunitar.

Dreptul aplicabil

Articolul 10 TCE – principiul necesităţii asigurării îndeplinirii întocmai a obligaţiilor decurgând din Tratate şi măsurile adoptate de instituţiile comunitare:

„Statele membre vor lua măsurile necesare, generale sau particulare, pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor născute din Tratat sau rezultând din acţiuni întreprinse de instituţii ale Comunităţii. Ele vor facilita atingerea scopurilor Comuniităţii. Ele se vor abţine de la orice măsură care ar împiedica atingerea obiectivelor prezentului Tratat”.

Soluţia şi principiile degajate de CJCE

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene reaminteşte principiul în conformitate cu care poate fi stabilită încălcarea dreptului comunitar de către un stat chiar dacă aceasta rezultă din acte ale unei instituţii independente din punct de vedere constituţional (conform cazului Comisia c. Belgia, 1970) – cum ar fi instanţele judecătoreşti sau autorităţile administrative independente.

Curtea de Justiţie constată că, deşi textul legislativ în cauză este neutru faţă de exigenţele dreptului comunitar, semnificaţia sa trebuie determinată în funcţie de interpretările date de jurisdicţiile naţionale.

După cum arată hotărârea CJCE, raţionamentul Curţii de Casaţie a Italiei se sprijină pe ideea repercusiunile/implicaţiile asupra terţilor rezultă din faptul că impozitele indirecte sunt regăsite în şirul de vânzări dintre operatorii economici. Cu toate acestea, CJCE consideră că acest fapt nu poate fi considerat decât o premisă care nu poate constitui un element determinant în examenul cererilor de rambursare a taxelor indirecte contrare dreptului comunitar.

Lipsa documentelor contabile cerute de către administraţie în termenul lor legal de conservare, poate fi luată în considerare pentru a demonstra că aceste taxe au avut repercusiuni asupra terţilor, dar nu este suficientă nici pentru a prezuma această repercusiune, nici pentru a transfera sarcina probei solicitantului pentru a răsturna această prezumţie. În cazul în care administraţia ar cere aceste documente contabile după expirarea termenului legal de conservare a acestor documente, dreptul de a primi înapoi taxele vărsate ar fi foarte dificil de exercitat.

Faptul de a nu înscrie în registrele contabile ale întreprinderii, încă din anul în care au fost vărsate, impozitele nedatorate sub forma unui avans la Trezoreria Publică, nu poate fi considerat dovadă a repercusiunii asupra terţilor, pentru că astfel s-ar considera că subiectul de drept respectiv poate estima imediat că poate contesta decizia de impunere, iar legea din 1990 prevede un termen de câţiva ani în care poate introduce cererea de rambursare. În plus, o asemenea înscriere în documentele contabile se poate dovedi contrară principiilor unei contabilităţi regulate, ţinând seama de dificultatea obţinerii rambursării.

Din aceste motive Curtea a hotărât că Italia nu şi-a îndeplinit obligaţiile în virtutea Tratatului instituind Comunitatea Europeană.

Evaluare

Din examinarea acestui caz ar rezulta două implicaţii, cu importanţă inclusiv pentru partea română:

a) In primul rând, este necesar să se ţină cont de faptul că răspunderea statului în dreptul comunitar pentru încălcarea unor obligaţii decurgând din Tratatele institutive sau din măsuri comunitare rezultă nu numai din existenţa unui act normativ intern care încalcă dreptul comunitar, ci şi din interpretarea – de către instanţele naţionale sau autorităţile competente – a unor texte de lege „neutre”, astfel încât efectul acestei interpretări să fie contrar obiectivelor Uniunii Europene.
b) In al doilea rând, este necesară examinarea legislaţiei române relevante în materia rambursării taxelor şi impozitelor percepute în mod nejustificat.

Astfel, prin Codul fiscal – Legea nr. 571/2003, este reglementată rambursarea „pierderilor fiscale”. În temeiul articolului 26 din Cod, „pierderea anuală, stabilită prin declaraţia de impozit pe profit, se recuperează din profiturile impozabile obţinute în următorii 5 ani consecutivi. Recuperarea pierderilor se va efectua în ordinea înregistrării acestora, la fiecare termen de plată a impozitului pe profit, potrivit prevederilor legale în vigoare din anul înregistrării acestora”. Totodată, alineatul (2) al acestui articol reglementează situaţia încetării existenţei unui contribuabil. Astfel, se prevede că pierderea fiscală înregistrată de contribuabilii care îşi încetează existenţa prin divizare sau fuziune nu se recuperează de către contribuabilii nou-înfiinţaţi sau de către cei care preiau patrimoniul societăţii absorbite, după caz.

Prin urmare, constatăm că legislaţia română nu reglementează expres posibilitatea rambursării directe a pierderilor fiscale, ci numai prin intermediul „recuperării din profiturile impozabile în următorii 5 ani”. În acelaşi timp, recuperarea acestor pierderi fiscale apare imposibilă în cazul modificării personalităţii juridice a unei întreprinderi.

Apreciem utilă, în acest sens, informarea Ministerului Finanţelor Publice cu privire la hotărârea C.J.C.E., în scopul de a se ţine cont de aceasta la elaborarea legislaţiei procesuale fiscale subsecvente Codului fiscal.