Tartalomjegyzék

3. Singurătatea

3.1. Fenomenologia singurătăţii

Cercetarea singurătăţii ca temă autonomă de cercetare a luat amploare numai după anii 70. Acest avânt se datorează în mare parte cărţii lui Weiss apărută în 1973 cu titlul Loneliness: The Experience of Emotional and Social Isolation.

Singurătatea este un fenomen pe care cu toţii dintre noi o experimentăm la un moment dat în viaţa nostră. A fi singur este condiţia indispensabilă a maturizării noastre. Cu toate acestea Seligman susţine că singurătatea este fenomenul psihologic cel mai puţin înţeles.¹¹⁹

Conform Sullivan singurătatea este mai înspăimântătoare decât anxietatea. Tocmai din acest motiv este o experienţă care poate fi adusă cu greu la lumină.

Conform Fromm-Reichman este vorba de un refuz activ în legătură cu evocarea singurătăţii, subliniind că nu este vorba numai de o simplă incapacitate de evocare.¹²⁰

Cei mai mulţi autori sunt de acord cu faptul că singurătatea este o stare neplăcută, deprimantă. Weiss numeşte singurătatea un „chin fără trăsături salvatoare” .¹²¹ Conform Fromm-Reichmann singurătatea duce la sentimentul de „deznădejde paralizantă şi zădărnicie imuabilă”.¹²²

Singurătatea are multe definiţii, fiecare refelectând cadrul teoretic în care s-a formulat. Putem identifica trei elemente esenţiale: singurătatea provinde dintr-o lipsă socială (1), pe care o percepem subiectiv (2), şi acest lucru ne umple cu sentimente negative (3).¹²³

Analizând experienţa singurătăţii putem spune că nu e vorba numai de o simplă dorinţă de a fi în contact social, dar e un dor după o anumită relaţie. Wheeler, Reis şi Nezlek într-o cercetare, care studiază corelaţiile dintre singurătate, interacţiune socială, şi roluri sexuale, subliniază importanţa semnificativităţii relaţiei, care determină sentimentul de singurătate. Semnificativitatea relaţiei este dată de variabile cum ar fi: intimitatea, revelarea de sine şi a partenerului, satisfacţia, plăcerea, iniţiativa şi influenţa.

În descrierile teoretice ale singurătăţii putem identifica trei orientări majore.¹²⁴

Prima orientare poreneşte de la necesitatea înnăscută de intimitate a omului. Sullivan, Weiss şi Fromm-Reichman reprezintă această orientare. Conform Weiss singurătatea emoţională şi socială aminteşte de fricile copilăriei. Singurătatea emoţională provine din frica copilului mic, care se teme ca părinţii să nu-l părăsească. Singurătatea socială provine din frica de a nu fi părăsit de prieteni, din sentimentul de a fi exclus. Singurătatea trăită la vârsta adultă, nu ar fi altceva decât prelungirea acestor sentimente din copilărie. Pierderile suferite în copilărie predispun la singurătate în viaţa de adult. Singurătatea emoţională nu este altceva decât, lipsa generalizată a figurii de ataşament.¹²⁵

O altă orientare vede singurătatea ca rezultatul unui proces cognitiv. Procesul cognitiv se refera la percepţia discrepanţei dintre relaţiile sociale dorite şi actuale. Johnson, Lopata, Sermat, Peplau şi Perlman reprezintă această orientare.

Wood însă, pe baza lui Rook atrage atenţia că definiţia discrepanţei trebuie reinterpretată.¹²⁶ Nepotrivirea dintre relaţiile dorite şi actuale duce la singurătate numai dacă include şi intersubiectivitatea. Aceasta se referă la reciprocitate. Vorbim despre intersubiectivitate între două persoane numai dacă trăiesc aceeaşi experienţă. În acest context singurătatea înseamnă eşecul intersubiectivităţii. Omul care suferă de singurătate crede că ceilalţi nu îl înţeleg, dar nici ei nu îi înţelege. Lipseşte deci înţelegerea reciprocă.

De Jong-Gierveld la fel ca Levinger şi Snoek conform tipologiei relaţiilor interpersonale pune accentul pe profunzimea relaţiilor, nu numai pe lipsa de relaţie.¹²⁷

Reciprocitatea relaţiei este cea care determină sentimentul de singurătate. Tocmai de aceea corelaţiile dintre numărul de relaţii şi singurătate nu sunt semnificative.

Cea de a treia orientare vede cauza singurătăţii în insuficienţa afirmării sociale. Young reprezină această orientare. În cursul vieţii învăţăm că încrederea într-un prieten are valoare de recompensă, şi astfel relaţiile dobândesc statut de întăritor secundar.¹²⁸

3.2. Aspectele emoţionale, cognitive, comportamentale şi motivaţionale ale singurătăţii

Manifestările emoţionale care acompaniază trăirea singurătăţii sunt: neliniştea, plictiseala şi nefericirea,¹²⁹ nemulţumirea faţă de viaţă,¹³⁰ depresia.¹³¹ Unele cercetări au găsit corelaţii între singurătate şi ostilitate. Cinismul şi ostilitatea prezentă la persoanele singuratice pot fi consecinţa frustrării cauzate de faptul că nu găsesc în alţii un partener sau prieten adecvat care să corespundă idealurilor lor.¹³²

Rubenstein şi Shaver în cerceterarea lor¹³³ prin metoda analizei factoriale au identificat patru grupe de sentimente, caracteristice persoanelor singuratice: 1. disperare (frică, lipsă de speranţă, a fi părăsit, vulnerabil), 2. depresie (tristeţe, depresie, izolare, înstrăinare, melancolie, dor, sentimentul de gol), 3. plictiseală nerăbdătoare (nerăbdare, plictiseală, incapacitate de concentrare, supărare), 4. auto-dispreţuire (nesiguranţă, ruşine). Grupa „disperare” a corelat cel mai bine cu nivelul sentimentului de singurătate.

Aspectele cognitive ale singurătăţii se referă la atenţie şi la stilul atribuţional. Mai multe studii au arătat că atenţia persoanelor singuratice se îndreaptă mai mult spre sine, decât spre ceilalţi.

Jones, Hobbs şi Hockenbury¹³⁴ studiind relaţia dintre singurătate şi comportamentul verbal în interacţiuni diadice au găsit că persoanele care se consideră mai singuratice sunt mai puţin sensibile în interacţiuni au o atenţie mai scăzută pentru partenerul de discuţie şi au o focalizare pe sine mai mare.

Horowitz şi alţii¹³⁵ studiind stilul atribuţional al persoanelor singuratice au găsit că aceste persoane atribuiau, pentru eşecurile lor interpersonale, în măsură mai mare, lipsa capacităţilor şi trăsăturilor personale, decât persoanele nesinguratice. În situaţia inversă s-au comportat în mod consecvent – în cazul succesului, persoanele singuratice nu au atribuit succesului aceşti factori.

Din punct de vedere motivaţional singurătatea poate fi o forţă motivaţională care duce spre relaţii interpersonale. Alţi autori atribuie singurătăţii un efect de micşorare a motivaţiei. Pentru a rezolva acest conflict trebuie să luăm în considerare faptul că diferitele tipuri de singurătate au caracteristici motivaţionale diferite.¹³⁶

Când vorbim despre caracteristicile comportamentale ale singurătăţii, trebuie să distingem între comportamentele care duc la singurătate şi cele care acompaniază singurătatea, precum comportamentele de coping.¹³⁷

Dacă analizăm comportamentul interpersonal al persoanelor singuratice, putem vedea pe baza cercetărilor, că aceste persoane găsesc rezolvări mai puţine şi mai puţin eficiente la problemele ipotetice ale unor situaţii sociale,¹³⁸ se comportă mai puţin asertiv decât persoanele nesinguratice.¹³⁹ Conform Jones comportamentul persoanelor singuratice poate fi schimbat prin training-uri scurte care vizează dezvoltarea de deprinderi sociale.¹⁴⁰

Vitkus şi Horowitz studiind performanţa socială a persoanelor singuratice¹⁴¹ au ajuns la concluzia că în cazul persoanelor singuratice comportamentul este determinat mai mult de situaţie, decât de personalitate. Persoanele singuratice care au participat în această cercetare s-au adresat partenerilor la fel de frecvent ca şi persoanele nesinguratice, şi nu s-au deosebit nici în comportamentul de auto-dezvăluire.

În contradicţie cu cercetările anterioare persoanele singuratice din cercetare au dat dovadă de o mai mare şi adecvată capacitate socială eficientă. Dar în rolul interpersonal pasiv nu au fost capabili să folosească aceste capacităţi. Persoanele singuratice, din cauza anxietăţii, în situaţiile sociale aleg roluri interpersonale pasive şi acest rol îi împiedică să dea o performanţă socială mai mare. Rolul pasiv ales de persoanele singuratice îi determină pe ceilalţi să aleagă rolul complementar şi acest lucru susţine pasivitatea.

Persoanele singuratice totodată sunt înclinate să se evalueze pe sine şi să-şi evalueze performanţa lor socială în mod negativ. Această tendinţă influenţează rolul pe care îl aleg şi acesta funcţionează ca şi o profeţie care se auto-îndeplineşte (self-fulfilling prophecy).

3.3. Singurătate şi sănătate

Singurătatea influenţează starea de sănătate,¹⁴² şi corelează cu diferite probleme mentale, cum ar fi alcoolismul, suicidul şi depresia.¹⁴³

Guldbrandsen, Fugelli şi Hjortdahl¹⁴⁴ în studiul lor au arătat că dintre pacienţii care se prezintă la medicul de familie cu probleme somatice, la 21% problema psihosocială era singurătatea.

În studiul lui Ellaway, Wood şi Macintyrre ¹⁴⁵ singurătatea a corelat semnificativ cu numărul consultaţiilor chirurgicale, dar nu au corelat cu numărul consultaţiilor la domiciliu.

Boala poate favoriza apariţia sentimentului de singurătate, dar poate fi şi consecinţa ei. Singurătatea corelează cu funcţii imunologice scăzute, cu consum mai mare de analgezice şi cu îmbolnăviri contagioase mai frecvente.¹⁴⁶

3.4. Factori definitori în singurătate

În singurătate sunt doi factori care contribuie la apariţia ei: factori de personalitate şi factori situaţionali.

Persoana singuratică caută şi găseşte frecvent explicaţie pentru trăirea sa în fragilitatea proprie, iar alţii de multe ori îi consideră pe drept ca şi persoane refuzate. Conform teoriei caracterologice persoana singuratică se întoarce de la alţii sau împotriva altora, şi după aceea de simte rău pentru că este singur.¹⁴⁷

S-au efectuat multe studii care urmăreau să identifice factori de personalitate care predispun la singurătate. Aceşti factori sunt: timiditatea, auto-dispretuirea, controlul extern, credinţa că lumea nu este un loc just, stimă de sine scăzută,¹⁴⁸ introversia, neuroticismul,¹⁴⁹ depresia.¹⁵⁰

Jones diferenţiază patru grupe ale caracteristicilor de personalitate care duc la apariţia singurătăţii: deprinderi sociale inadecvate (timiditate, introversie, asertivitate scăzută), arousal emoţional şi conflict (depresie, anxietate, nevroză), autoapreciere săracă (stimă de sine scăzută, un self social sărac), atitudine negativă (ostilitate, control extern, atitudini pesimiste faţă de alţii, faţă de viaţă şi faţă de societate).¹⁵¹

În cercetarea lui De Jong-Gierveld ¹⁵² conceptul de sine a corelat semnificativ cu nivelul singurătăţii, cu introversia-extroversia, iar anxietatea socială a corelat nesemnificativ cu singurătatea. Rezultatele cercetării confirmă că dimensiunile de personalitate au un efect determinant în apariţia singurătăţii.

Multe cercetări au analizat relaţia dintre singurătate şi gen, precum şi vârstă. Conform unor studii femeile sunt mai singuratice decât bărbaţii,¹⁵³ conform altor studii¹⁵⁴ nu există diferenţe semnificative între sexe. Vârsta însă corelează semnificativ cu sigurătatea.

Singurătatea adolescenţilor este mai intensivă şi mai mare, decât a persoanelor adulte mai în vârstă.¹⁵⁵ Singurătatea persoanelor mai în vârstă este legată de pierderea partenerului, de instituţionalizare sau de deteriorarea stării de sănătate.¹⁵⁶

Conform teoriei situaţionale oricine, independent de personalitatea sa, este afectat de singurătate dacă ajunge într-o situaţie greşită. Situaţii ca şi pierderea sau separarea fizică de persoana dragă, acomodarea la o situaţie nouă pot duce la apariţie sentimentului de singurătate.

Cele două teorii nu sunt total incompatibile: indivizii care sunt înclinaţi spre singurătate, dezvoltă strategii care le asigură situaţii generatoare de singurătate. Aceste strategii exprimă personalitatea lor.¹⁵⁷

Conform Jones, Cavert, Snider şi Bruce cauza principală a singurătăţii este stresul relaţional. Stresul relaţional are patru exponente: riscul relaţiilor emoţionale, izolarea socială, marginalizarea socială şi conflictele romantice.¹⁵⁸

Corelaţiile dintre căsătorie şi singurătate au fost studiate de Stack într-o cercetare în care au fost incluse 17 naţiuni.¹⁵⁹ Conform rezultatelor s-a găsit că persoanele care trăiau singure s-au simţit mai singuratice, decât cele care trăiau în căsătorie. Căsătoria însă nu a influenţat în egală măsură apariţia singurătăţii la cele două sexe, bărbaţii căsătoriţi se simt mai puţin singuratici decât femeile căsătorite.

Peplau şi Perlman atrag atenţia asupra faptului că în problema singurătăţii valorile culturale au un rol important. Referindu-se la Slater subliniază că singurătatea este rezultatul unui conflict fundamental între valorile accentuate ale societăţii americane (competiţie, independenţă, lipsa de angajare) şi necesităţile fundamentale umane (nevoia de comunitate, angajament, dependenţă de alţii). Nu este de neglijat în acest context şi rolul mass mediei, care prezintă aşteptări ireale faţă de relaţiile umane.

Conform Suedfeld faptul că singurătatea este interpretată ca o experienţă negativă se datorează normelor culturale. Societatea ne-a învăţat că izolarea, faptul de a fi singur sunt lucruri rele, şi noi reacţionăm corespunzător.¹⁶⁰

Determinarea culturală pozitivă sau negativă a singurătăţii a fost confirmată de Hofstatter, care a comparat grupuri de americani şi germani. El a găsit că participanţii germani au asociat singurătatea cu adjective ca „sănătos”, „puternic”, iar cei americani au asociat semnificaţia ei mai degrabă cu frica.¹⁶¹

Conform Wood problema singurătăţii are un aspect moral – sugerează că trebuie să avem relaţii, şi lipsa de relaţii este ceva rău. Aceasta comportă riscul că persoana singuratică este văzută mai puţin valoroasă. Conform Gordon „a fi singuratic înseamnă a eşua.”¹⁶²

Influenţa culturală a fost studiată şi de Larson, Csíkszentmihályi şi Graef. În cercetarea lor au măsurat în cadrul liceenilor americani un nivel scăzut al sentimentului de singurătate în serile din cursul săptămânii, dar au apărut sentimente mai puternice de singurătate în serile de vineri şi sâmbătă petrecute singur acasă. A fi singur în serile de weekend comportă evaluarea că ceva nu este în regulă cu persoana.¹⁶³

3.5. Modele de singurătate

Conform Derlega şi Margulis în dezvoltarea conceptelor ştinţifice putem identifica trei faze: în prima fază se conturează importanţa conceptului, în a doua fază se nasc explicaţii, iar în a treia fază se dezvoltă teoriile, se fac concluzii sistematice care se pot valida empiric. Cei mai mulţi autori sunt de acord că în cazul singurătăţii modelele de singurătate nu au ajuns încă la nivelul teoriei adevărate.¹⁶⁴

Peplau şi Perlman descriu opt modele de singurătate conform diferitelor orientări: psihodinamic, fenomenologic, existenţial, sociologic, interacţionist, de discrepanţă cognitivă, de intimitate şi de teoria sistemică.¹⁶⁵

3.6. Singurătate, a te simţii singur, a fi singur

A fi singur şi singurătatea sunt lucruri diferite. Filozofia germană diferenţiază: „Einseimkeit” şi „Vereinsamung”.

A fi singur nu înseamnă singurătate, nu este nici condiţia pentru şi nici îndeajuns pentru singurătate. Societatea leagă faptul de a fi singur şi singurătatea de nefericire, şi cei mai mulţi oameni se gândesc la ea ca la ceva de evitat.

A fi singur este condiţionat cultural, singurătatea poartă o stigmă socială.¹⁶⁶ Dacă cineva stă un timp îndelungat singur este considerat deja ceva aberant. Această credinţă greşită persistă cu toate că au fost confirmate efectele benefice şi pozitive ale singurătăţii.

Larson şi coautorii afirmă că „atunci când cineva e singur are posobilitatea de a suspenda aşteptările şi fedbackurile mediului cultural, să-şi reintegreze credinţele, valorile, ideile conform unui model personal cu sens.”¹⁶⁷

Larson şi coatorii subliniază importanţa faptului că singurătatea îmbunătăţeşte starea cognitivă, face posibilă o concentrare mai mare. Timpul petrecut în singurătate îmbunătăţeşte şi dispoziţia.¹⁶⁸

Suedfeld vede în singurătate un potenţial de vindecare şi sublinază importanţa aplicării izolării în practica psihiatrică.¹⁶⁹ Singurătatea nu este numai parte a procesului de vindecare, dar este şi condiţia dezvoltării de personalitate şi a maturizării personale. Singurătatatea în crizele de vârstă este o posibilitate pentru căutare, descoperire, de cristalizare a noului sine.

Csíkszentmihályi afirmă că singurătatea este de nesuportat din cauza plictiselii. Cine se simte singuratic simte că îi lipseşte provocarea din viaţă. Avem nevoie de stimuli externi şi feedbackuri ca atenţia noastră să se îndrepte spre un scop. Dacă acestea lipsesc apare fenomenul entropiei psihice. Entropia psihică apare când o informaţie pune în pericol atingerea scopului, şi invadează conştiinţa noastră ducând chiar şi la destrămarea sinelui. Când suntem singuri entropia psihică este mai probabilă şi îngrijorările noastre stăpânesc conştiinţa noastră.¹⁷⁰

Dacă vedem în singurătate o posibilitate de a atinge anumite scopuri pe care nu le putem atinge în prezenţa celorlalţi, atunci va fi posibil să achiziţionăn deprinderi noi. Folosirea constructivă a singurătăţii însă cere un anumit grad de maturitate şi o anumită complexitate.¹⁷¹

Singurătatea ne poate duce la experienţa de flow (curgere), o stare în care omul se simte bine, o stare în care totul este aranjat în mod armonic.¹⁷²

3.7. Singurătatea în context teologic

Singurătatea este prezentă în viaţa omului încă de la creaţie. „Nu e bine ca omul să fie singur” spune Biblia. În gândirea Vechiului Testament singurătatea este rea. Dumnezeu pedepseşte păcătosul cu singurătate. Cine greşeşte este alungat – devine ţapul ispăşitor. Cea mai mare pedeapsă este izolarea, depărtarea de comunitate.

Iov trăieşte groaza singurătăţii: „A depărtat pe fraţii mei de lângă mine şi cunoscuţii mei îşi întorc faţa când mă văd. Rudele mele au pierit, casnicii mei au uitat de mine. Cei ce locuiau împreună cu mine şi slujnicele mele se uită la mine ca la un străin; sunt în ochii lor ca unul venit din altă ţară. Chem pe sluga mea şi nu-mi răspunde, măcar că o rog cu gura mea.” (Iov 19, 13-16)

În Noul Testament singurătatea primeşte un nou înţeles, are caracter de mântuire. Isus a luat asupra sa singurătatea omului şi l-a sfinţit. A căutat oaia singură şi pierdută (Luca 15, 4) şi a dus-o înapoi în comunitate. Isus l-a salvat pe om din singurătatea păcatului prin experienţa lui de pustiu (Mt 4, 1-11), s-a rugat singur ( Lc 9, 18), iar pe cruce a acceptat moartea, singurătatea totală (Mt 27, 46). După Înviere şi trimiterea Duhului Sfânt numai există singurătate adevărată¹⁷³: „Nu vă voi lăsa orfani: voi veni la voi.”(In 14, 18)

Singurătatea creştină are sens. Simone Weil spune că valoarea singurătăţii constă în faptul că „face posibilă o atenţie superioară”.¹⁷⁴ Rugăciunea este singurătate cu Dumnezeu. Pentru călugări această singurătate este o condiţie indispensabilă. Părinţii deşertului spun că dacă un călugăr perseverează în singurătatea chiliei lui, poate renunţa la celelalte forme de asceză.¹⁷⁵

Singurătatea monahală are sens însă numai atunci dacă nu se deformează în înstrăinare. „Călugărul care alege singurătatea nu vrea să se scape de lume, dar să o înţeleagă.”¹⁷⁶