Tema 1 final

B. Sectorul nonguvernamental – prestator de servicii publice

Acest sector cuprinde totalitatea organizaţiilor neguvernamentale („persoane juridice de drept public sau privat, de interes obştesc, nepolitice, fără scop lucrativ, recunoscute potrivit legii ca având personalitate juridică şi care nu sunt investite cu exerciţiul autorităţii de stat şi nici nu fac parte din sistemul administraţiei publice“).

-Aceste organizaţii nonguvernamentale (asociaţii, fundaţii, ligi, societăţi) sunt, de fapt, structuri care, fiind independente de administraţie, nu urmăresc nici accesul la puterea politică la nivel local sau naţional şi nici obţinerea de profit (resurse financiare necesare activităţii lor, având alte surse decât activitatea economică, specifică agenţilor economici).

-Oferta de SP a acestor prestatori se referă la activităţi în domeniile: cultural, artistic, educativ, de învăţământ, ştiinţific, umanitar, religios, sportiv, al protecţiei drepturilor omului, medico-sanitar, de asistenţă şi servicii sociale, de protecţia mediului, al dezvoltării economice, sociale şi comunitare, de reprezentare a asociaţiilor profesionale, precum şi de întreţinere, restaurare, conservare şi punerea în valoare a monumentelor şi siturilor istorice.

C. Agenţii economici prestatori de servicii publice

Persoanele fizice sau juridice care dispun, controlează sau utilizează factori de producţie şi participă la viaţa economică a unei ţări sunt cunoscute sub denumirea de agenţi economici.

Contabilitatea naţională distinge şase categorii de agenţi economici: menajele (gospodăriile), societăţile nonfinanciare, administraţiile publice, administraţiile private, societăţile financiare şi întreprinderile de asigurări. La acestea se adaugă sectorul exterior („restul lumii“) care acoperă funcţii şi resurse eterogene.

l. Menajele (gospodăriile) sunt entităţi care cuprind una sau mai multe persoane care ocupă aceeaşi reşedinţă principală. Funcţia principală a menajelor constă în consumul final al bunurilor şi al serviciilor. Menajele pot de asemenea să producă bunuri şi servicii, atunci când ele au calitatea de întreprinzători individuali.

2. Societăţile nonfinanciare sunt unităţi a căror funcţie principală este producţia de bunuri şi de servicii comerciale (de piaţă). Resursele lor principale provin în cea mai mare parte din vânzarea producţiei lor pe piaţă.

-În funcţie de natura relaţiilor de proprietate distingem:

a) Societăţile private, care se caracterizează prin faptul că tot capitalul lor aparţine unor

persoane private. Din punct de vedere al statutului juridic, societăţile private pot fi:

societăţi cu răspundere limitată, societăţi pe acţiuni, societăţi în comandită simplă,

societăţi în comandă pe acţiuni, societăţi în nume colectiv, societăţi cooperatiste.

b) Societăţile şi regiile autonome din sectorul public au fie statut de regie autonomă, fie sunt societăţi mixte (cu capital mixt).

-Regiile autonome sunt întreprinderi publice mari, care produc bunuri şi servicii

comerciale (de piaţă) şi pentru care administraţia nu este singurul lor client.

3. Administraţiile publice sunt entităţi ale căror resurse vin în principal din prelevările obligatorii (impozite şi cotizaţii sociale). Au două funcţii principale:

a) producţia de servicii noncomerciale destinate colectivităţii;

b) redistribuirea.

-Administraţiile publice grupează trei sub-sectoare:

a) administraţiile publice centrale: statul şi anumite organisme ataşate acestuia;

b) colectivităţile locale (comune, judeţe), precum şi diverse administraţii locale (comunităţi urbane, birouri de ajutor social, camere de comerţ şi industrie etc.);

c) organismele de securitate socială, a căror funcţie esenţială este redistribuirea: ele percep cotizaţiile sociale şi le redistribuie apoi menajelor sub formă de prestaţii sociale.

4. Administraţiile private (organizaţii neguvernamentale, nonprofit) : sindicatele, asociaţiile, ligile, fundaţiile etc. Administraţiile private au ca funcţie principală producerea de servicii noncomerciale rezervate unor grupuri specifice de menaje, sau vânzarea de servicii comerciale, dar „fără scop lucrativ, adică fără profit“. Majoritatea resurselor lor provin din contribuţiile voluntare ale membrilor administraţiilor private respective.

5. Instituţiile financiare au ca funcţie principală finanţarea economiei, concretizată în trei activităţi principale: colectarea, transformarea şi repartizarea disponibilităţilor financiare:

· intermedierea financiară între agenţii economici care doresc să îşi plaseze economiile şi cei care doresc să împrumute fonduri;

· transformarea economiilor plasate pe termen scurt în credite pe termen mediu sau lung;

· circulaţia şi crearea de mijloace de plată.

Resursele instituţiilor financiare provin în principal din economiile colectate sau din

contractate pe pieţele de capital, precum şi din moneda pe care ele o creează.

6. Societăţile de asigurare au ca funcţie asigurarea, adică garantarea unor plăţi

(indemnizaţii) în cazul realizării unor riscuri la care sunt expuşi cei care se asigură.

Resursele acestor societăţi provin din primele prevăzute în contractele subscrise de către cei care se asigură, din cotizaţii voluntare (în cazul mutualelor), precum şi din dohânzile aduse de către (fondurile plasate).

7. "Restul lumii".

"Restul lumii" cuprinde ansamblul agenţilor nonrezidenţi care fac operaţii de orice natură, ca şi agenţii rezidenţi, pe teritoriul economic naţional.

3. ORGANIZAREA ŞI GESTIUNEA SERVICIILOR PUBLICE
Administraţie publică Caracteristicile administraţiei publice centrale Caracteristicile administraţiei publice locale

Principii de organizare şi funcţionare. Principii fundamentale şi principii de acţiune. Întreprinderea publică. Clasificarea întreprinderilor publice

Gestionarea SP. Gestiunea directă Gestiunea delegată. Intervenţia partenerială

Administraţie publică

-Prin administraţie publică se înţelege ansamblul organelor care, pe baza legii şi în executarea acesteia, realizează acţiuni specifice, de interes general. Concepută ca un sistem de organizare, administraţia publică este alcătuită dintr-o serie de componente bine structurate, cu atribuţii diferite, care conlucrează între ele.

-Admnistraţia publică are ca scop realizarea unor interese generale ale statului sau ale unei colectivităţi distincte, recunoscute de către stat. Prin scopul său, administraţia publică este strâns legată de: - puterea legiuitoare care îi circumscrie obiectul; - puterea judecătorească, ale cărei hotărâri sunt aplicate şi executate adeseori în sfera administraţiei publice; - puterea executivă, fără, însă, a se identifica cu aceasta.

-Activitatea desfăşurată de acestea are în vedere organizarea şi asigurarea executării, precum şi executarea în mod concret a legilor.

-Finalitatea ei presupune satisfacerea unor nevoi şi interese generale ale colectivităţii umane prin asigurarea unei bune funcţionări a serviciilor publice şi prin executarea unor prestaţii către particulari, executare ce se realizează de către autorităţile statale sau de către autorităţile autonome alese.

-Într-un spaţiu socio-economic se face distincţie între:

-administraţia publică centrală, care cuprinde entităţile cu atribuţii la nivel naţional şi

-administraţia publică locală, care cuprinde entităţile cu atribuţii la nivel judeţean/local.

Caracteristicile administraţiei publice centrale

A. Administraţia este dublu-subordonată: în primul rând, dreptului legii (care stabileşte obiectivele, îi formează limitele, îi impune respectarea unor garanţii – „...administraţia, o a doua magistratură“, V. Lascăr) şi, în al doilea rând, Guvernului (care-i stabileşte factorii superiori de conducere şi îi furnizează mijloacele necesare).

B. Administraţia este ierarhizată şi ordonată: ierarhizarea administrativă inspirată din ierarhia militară este necesară pentru a asigura coeziunea şi disciplina administraţiei. Ea permite Guvernului să-i cunoască activităţile, iar în cadrul propriei structuri, facilitează transmiterea ordinelor prin verigile succesive, repartizarea responsabilităţilor şi supravegherea executării.

Numai într-un cadru ierarhic se poate exercita puterea de comandă şi control şi se poate asigura disciplina. Puterea derivată din ierarhie se manifestă asupra funcţionarilor numiţi şi asupra actelor emise de autoritatea inferioară.

C. Controlul în administraţie poate fi:

*administrativ, efectuat fie din interiorul administraţiei, fiind legat direct de puterea ierarhică, fie din exterior acolo unde există libertăţi publice şi un liber exerciţiu al suveranităţii populare;

*-juridic, caz în care este asociat ideii puterii suverane de control, care este delegată tribunalelor.

Aspectul juridic se manifestă în verificarea legalităţii deciziilor administrative, dar nu în ceea ce priveşte oportunitatea acestora.

D. Administraţia este remunerată, civilă, laică, egalitară

- Pentru munca depusă, funcţionarii publici sunt remuneraţi cu salariu, din bugetul public;

- Nevoile publice, altele decât cele pe care le implică apărarea naţională, sunt satisfăcute prin intermediul administraţiei civile.

- Peste tot, în ţările democratice, administraţia este laică, pentru că ea foloseşte un personal care nu intervine direct pentru asigurarea unor nevoi religioase; în unele state, însă, în mod excepţional, cultul religios are caracter de serviciu public.

- Administraţia publică este egalitară, în sensul că furnizează servicii tuturor, în mod egal, fără a face distincţie de origine, rasă, apartenenţă politică, principiu care nu este întotdeauna şi peste tot aplicabil.

- Formalismul şi birocraţia sunt proprii oricărei administraţii, ceea ce diferă este numai gradul în care acestea se manifestă, trebuind evitate exagerările care ar putea avea ca rezultat instaurarea unui regim nedemocratic.

E. Administraţia are un caracter de continuitate şi necesită din ce în ce mai mult cunoştinţe specifice

- Pe de o parte, administraţia este realizată de către reprezentanţi aleşi ai populaţiei, de către funcţionari temporari, dar mai ales de către funcţionari permanenţi care formează corpuri de funcţionari şi care-i conferă administraţiei un caracter de continuitate.

- Totodată, ansamblul activităţilor şi serviciilor publice pe care administraţia le prestează trebuie realizat în mod neîntrerupt.

F. Administraţia este structurată vertical şi orizontal

- Vertical, ea este divizată în servicii şi grupe de servicii Astfel, de exemplu, administraţia centrală este împărţită pe ministere, care au următoarele verigi componente: departamente, direcţii, servicii şi birouri. De asemenea, ministerele pot avea în subordine direcţii la nivel teritorial (judeţean). Alături de ministere există instituţii publice, agenţii independente, societăţi naţionale sau corporaţii publice, cu serviciile din cadrul lor.

- Structurarea pe orizontală se regăseşte atât în administraţia centrală, cât şi în administraţia teritorială de stat şi administraţia locală.

G. Administraţia publică este într-o continuă expansiune: de peste o jumătate de secol, în toate ţările lumii, administraţia se dezvoltă, se extinde: există o creştere evidentă a serviciilor publice. Pretutindeni statul intervine din ce în ce mai mult în viaţa naţiunii.

Caracteristicile administraţiei publice locale

Administraţia publică locală din România este reglementată, în principal, de:

Constituţie şi de Legea nr. 215/2001 (modificată prin legea 286/2006) a administraţiei publice locale. Există multe alte reglementări care completează sau detaliază cadrul legal în care se desfăşoară activitatea autorităţilor locale. Dintre acestea putem aminti legile: Bugetului de Stat, finanţelor publice, finanţelor publice locale, contenciosului administrativ, serviciilor comunitare de utilităţi publice, privind regimul construcţiilor, protecţiei mediului etc.

-În organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale operează o serie de caracteristici specifice (principii), pe care se întemeiază administraţia publică din unităţile administrativ - teritoriale din România, conţinute de Legea 215/2001 şi descrise în continuare.

1. Principiul autonomiei locale. Conform art. 3, alin 1 „prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice".

2.Principiul descentralizării serviciilor publice. Este un principiu esenţial al autonomiei locale şi constă în organizarea, funcţionarea, controlul şi desfiinţarea serviciilor publice de către autorităţile administraţiei locale. Principiul descentralizării prezintă două forme: descentralizarea teritorială şi descentralizarea tehnică.

3.Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale.

Consiliile locale şi judeţene, precum şi primarii şi Consiliul Generai al Municipiului Bucureşti se aleg prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Viceprimarii, preşedintele şi vicepreşedinţii consiliului judeţean se aleg prin vot indirect.

4. Principiul consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit. Problemele care sunt discutate întotdeauna în şedinţă publică şi în legătură cu care primarul poate propune consultarea cetăţenilor prin referendum sunt:

- bugetul local;

- administrarea domeniului public şi privat al comunei sau al oraşului;

- participarea la programe de dezvoltare judeţeană, regională, zonală sau de cooperare transfrontalieră;

- organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor şi amenajarea teritoriului;

- asocierea sau cooperarea cu alte autorităţi publice, organizaţii neguvernamentale, persoane juridice române sau străine.

-Autorităţile administraţiei publice locale pot înfiinţa servicii publice în condiţiile Legii nr. 215/2001 în orice domeniu de activitate. Pentru funcţionarea normală a oricărei comunităţi, sunt necesare o serie de activităţi specifice de interes general, cum ar fi

alimentarea cu apă, transportul de energie termică, distribuirea gazelor, canalizare, salubritate etc.

-Înfiinţarea serviciilor publice este atributul exclusiv al autorităţilor deliberative, respectiv al consiliilor locale, iar organizarea şi funcţionarea lor constituie atributul autorităţilor executive, adică al prefecţilor şi primarilor.

-În categoria serviciilor publice locale se includ:

• 
  servicii publice cu caracter statal;
  
• 
  serviciile comunitare (înfiinţate la nivel local, dar şi judeţean);
  
• 
  servicii comunitare de utilităţi publice;
  
• 
  alte servicii publice locale (care nu fac parte din categoria serviciilor comunitare de utilităţi publice);
  
• 
  servicii publice comerciale;
  
• 
  serviciul public pentru activităţi culturale.
  

Principiile în serviciilor publice şi clasificarea întreprinderilor publice

Principii fundamentale şi principii de acţiune

-Principiile prezentate în continuare se adaugă celor deja menţionate (v. Tema 2), respectiv: universalitatea, flexibilitatea.

-Chiar şi în cazul în care gestiunea este asumată de către o întreprindere privată, definiţia precizează obligaţiile serviciilor publice care au la bază o serie de principii privind finalităţile şi misiunile acestora, grupate în două categorii:

*principii fundamentale ale serviciilor publice;

*principii de acţiune ale serviciilor publice.

A. Principiile fundamentale

1. Principiul egalităţii

Acesta instituie obligativitatea de a nu se face nici o diferenţă între utilizatori în ceea ce priveşte accesul la serviciile publice, cât şi în ceea ce priveşte serviciul oferit în sine.

2. Principiul neutralităţii

Neutralitatea garantează liberul acces al tuturor cetăţenilor fără discriminare, la serviciile publice.

3. Principiul continuităţii

Continuitatea impune permanenţa serviciilor esenţiale pentru viaţa socială (poliţie, pompieri), a serviciilor medicale (spitale), a serviciilor de comunicare şi a anumitor servicii tehnice (electricitate, gaz, apă etc). Ea implică ca toate serviciile publice să funcţioneze într-o manieră regulată, fără întreruperi, în afara celor prevăzute de reglementările în vigoare, şi în funcţie de nevoile şi aşteptările utilizatorilor.

B. Principiile de acţiune

1. Transparenţă şi responsabilitate. Toţi utilizatorii dispun de dreptul de informare asupra acţiunii serviciilor publice şi acestea au obligaţia de a informa utilizatorii într-o manieră sistematică; transparenţa trebuie concepută ca o condiţie a dialogului şi concertării, dar şi ca un instrument de control al acţiunii serviciilor către utilizator.

2. Simplificare şi accesibilitate. Existenţa unor proceduri şi texte de lege clare şi uşor de înţeles constituie garanţia statului referitoare la neutralitatea şi respectarea legii în condiţii identice pentru toţi, în funcţie de situaţia fiecăruia. Efortul de simplificare şi transparenţă administrativă reprezintă un factor esenţial al relaţiei serviciilor publice cu utilizatorii.

3. Participare şi adaptare. Cei care lucrează în cadrul serviciului public, precum şi utilizatorii, trebuie să găsească şi să consacre căi pentru a coopera mai activ în vederea îmbunătăţirii acestuia.

4. Încredere şi fiabilitate. Utilizatorul are dreptul la apărare juridică şi la fiabilitate în relaţiile sale cu administraţia şi cu serviciile publice. Aceasta înseamnă că statut trebuie să stabilească clar modalităţile şi condiţiile de funcţionare a serviciilor publice, precum şi regulile după care sunt efectuate prestaţiile.