Tema 1 final

-Cooperarea intercomunală: colectivităţile locale se pot uni pentru a exercita în comun o anumită competenţă atribuită lor de către lege. Se poate spune că această cooperare intercomunală constituie un prim exemplu de gestiune partenerială.

-Grupările de interes public: intervenţia partenerială se derulează, de asemenea, şi printr-o gestiune partajată prin lege între mai multe colectivităţi locale, implicând, eventual, şi statul, fiind cu atât mai bine administrată dacă persoanele publice competente, deci interesate, acceptă să acţioneze ca parteneri. Drept exemple pot fi citate domeniile: şcolar, cultural, sportiv, al turismului, al luptei împotriva calamităţilor etc.

-Parteneriatul în alte sectoare de activitate

-Intervenţia partenerială a cunoscut o dezvoltare substanţială în sectoarele de activitate sau de competenţe care implică, în principal, intervenţia statului, dar nu sunt lipsite de importanţă nici cele pentru dezvoltarea colectivităţilor locale (învăţământ superior, transporturi feroviare, căi naţionale de comunicaţie etc).

-In concluzie, buna gestionare a intereselor unei colectivităţi locale nu se limitează numai la căutarea celor mai performante moduri de exploatare a serviciilor publice care ţin de competenţa sa, ea implică, de asemenea, ca această colectivitate, ori din proprie iniţiativă, ori la cererea statului sau a altei persoane publice sau chiar particulare, să accepte să joace, mai ales în plan financiar, rolul de partener în situaţia în care acţiunea administrativă formează un tot şi nu se supune unui proces de divizare în mai multe părţi.

4. RESURSELE SERVICIILOR PUBLICE. TAXE SI TARIFE
Resursele materiale în SP

Resursele umane în SP

Resursele financiare specifice

Finanţarea colectivităţilor locale

Taxele şi tarifele pentru servicii publice locale

Resursele materiale

-Ca abordare generală, resursele materiale ale serviciilor publice (SP) se referă la totalitatea elementelor materiale de care dispun SP, între care cele mai importante sunt : suprafeţele de teren, construcţiile, amenajările specifice şi bunurile mobile.

-Îndeosebi în cazul întreprinderii de utilităţi publice, resursele materiale sunt foarte importante ca dezvoltare şi valoare. Din punct de vedere tehnic, aceste resurse constituie aşanumitele reţele de utilităţi publice. În cadrul unei astfel de reţele se deosebesc:

-echipamentele / instalaţiile de captare / preparare / producţie a agentului util (apă, energie, gaz combustibil etc.) ;

-reţeaua de transport;

-spaţiile de stocare / depozitare, după caz ;

-reţeaua şi echipamentele de distribuţie şi contorizare etc.

-Aproape fără excepţie, aceste resurse sunt realizate prin programe ample de investiţii şi reclamă eforturi şi cheltuieli mari pentru exploatare, întreţinere, recondiţionare şi reparaţii.

-Pentru unele din marile utilităţi, aceste reţele sunt organizate în sisteme naţionale de transport şi distribuţie, aşa cum este cazul sistemului energetic naţional, care impune această situaţie ca urmare a caracterului nestocabil al energiei electrice.

-Alte reţele sunt organizate după considerentul proximităţii resursei ori al unităţii spaţiului de servire.

-Aspecte numeroase şi de importanţă excepţională în legătură cu resursele materiale ale serviciilor publice vizează achiziţiile. Ca membru al UE, în contextul angajamentelor asumate de România în cadrul capitolului "Libera circulaţie a mărfurilor" şi al recomandărilor Comisiei Europene, este necesar să se perfecţioneze sistemul de achiziţii publice, sistem iniţiat, de altfel, imediat după 1990. Semnificaţia acestui imperativ trebuie urmărită în statutul acestor achiziţii şi în natura resurselor financiare utilizate pentru aceste achiziţii, respectiv „banul public“.

-Pe această linie trebuie observate numeroasele realizări şi modificări ale sistemului de achiziţii: cadrul normativ (în continuă prefacere), formarea de experţi în achiziţii publice, îmbunătăţirea pregătirii absolvenţilor din universităţi în legătură cu aceste cerinţe ale insitituţiilor statului, statuarea unor principii specifice în activitatea serviciilor publice. Dintre cerinţele menite să asigure pregrese reale în materie de achiziţii publice, enumerăm:cunoaşterea cadrului normativ, programarea riguroasă a calendarului de achiziţii, profesionalizarea corespunzătoare a celor care vor realiza caietele de sarcini şi evalua contractele de achiziţii, formarea capacităţii tehnice, stăpânirea tehnicii de lucru în sistemul electronic creat în acest scop – www.e-licitatie.ro, însuşirea modalităţilor de organizare şi desfăşurare a tipurilor de licitaţii specifice, formarea unui stil de operare şi comunicare transparentă, perfecţionarea în realizarea contractelor şi urmărirea derulării acestora, acumularea cunoştinţe juridice necesare etc.).

-Scopul îmbunătăţirii sistemului de achiziţii publice îl constituie: promovarea concurenţei între operatorii economici; garantarea tratamentului egal şi nediscriminarea operatorilor economici; asigurarea transparenţei şi integrităţii procesului de achiziţie publică; asigurarea utilizării eficiente a fondurilor publice, prin aplicarea procedurilor de atribuire de către autorităţile contractante.    

-Principiile care stau la baza atribuirii contractului de achiziţie publică sunt: nedis-criminarea; tratamentul egal; recunoaşterea reciprocă; transparenţa; proporţionalitatea; eficienţa utilizării fondurilor; asumarea răspunderii.

Resursele umane din cadrul organizaţiei

-Persoanele care deţin funcţii publice în sectorul public poartă denumirea de funcţionari publici. Investirea într-o funcţie publică atrage, în special pentru funcţionarii publici numiţi, o procedură specifică de depunere a jurământului de credinţă.

-Câteva din caracteristicile funcţionarului public: acţionează instituţiile administrative; ocupă posturi; deţine funcţii publice; este numit de o autoritate competentă; este ales conform legii; este investit legal cu atribuţiile funcţiei sale; are statut propriu; desemnarea, numirea sau alegerea funcţionarului trebuie să se facă în conformitate cu dispoziţiile din actele normative; acordarea unui salariu fix pentru poziţia în organizaţie, pentru pregătirea şi vechimea titularului.

-În funcţie de competenţa decizională, stabilită de lege, funcţionarii publici pot fi grupaţi astfel: funcţionari de decizie; funcţionari care participă la pregătirea deciziilor; funcţionari care participă la executarea deciziilor.

-Este necesar să se facă distincţie între funcţionarii publici de decizie şi funcţionarii publici de execuţie.

-Funcţionarii publici care participă la luarea deciziilor deţin funcţii de conducere în: administraţia publică centrală; administraţia publică locală; compartimentele organizatorice centrale sau locale (direcţiile generale, direcţiile, serviciile); compartimentele de studiu. Putem enumera aici: secretarii generali din ministere; şefii de departament; directorii generali; directorii din compartimentele administraţiei centrale şi locale. Aceste posturi sunt prevăzute prin cadrul legal referitor la statutul funcţionarului public.

-Recrutarea şi selecţia personalului pentru sectorul public este dependentă de calitatea procesului care cuprinde: analiza postului; fişa postului; specificaţia de personal; analiza CV-urilor; pregătirea interviurilor; alegerea şi adaptarea testelor specifice la situaţiile reale. Pentru a fi motivaţi, angajaţii trebuie să fie pregătiţi şi să ştie ce aşteptări are organizaţia.

-Prin recrutarea funcţionarilor publici se înţelege atragerea şi descoperirea unui personal calificat pentru ocuparea posturilor vacante.

-Procesul de recrutare a personalului este unul complex şi, frecvent, organizaţiile întâmpină greutăţi în derularea lui efectivă. Pentru depăşirea unor situaţii de genul acesta se recomandă o analiză a principalelor cauze care pot determina o reţinere şi/sau dimpotrivă o atracţie din partea candidaţilor.

-Pentru recrutare există trei tipuri de agenţi externi: agenţiile de plasare; experţii în probleme de depistare a candidaţilor; experţii în probleme de selecţie.

-Politica de personal reuneşte ansamblul proceselor de pregătire a personalului, de perfecţionare a pregătirii, de recrutare, selecţie, evaluare, promovare şi încetare din funcţie a funcţionarilor publici.

-Cele mai importante elemente de atracţie pentru sectorul public pot fi: condiţiile de lucru, nivelul salariilor, siguranţa locului de muncă, avantajele oferite etc. Specialiştii recomandă, de asemenea, o consultare a celorlalţi angajaţi ai organizaţiei în legătură cu aducerea unui coleg în colectiv.

-Managerii publici au obligaţia de a cerceta nevoile candidaţilor, de a se adapta la acestea şi a selecta acele persoane considerate potrivite pentru posturile şi/sau funcţiile publice existente în structura organizaţiei.

-Selecţia constă într-un ansamblu de procese de analiză a calităţilor şi a pregătirii profesionale a candidaţilor, în scopul numirii pe posturi şi/sau funcţii publice în administraţie a funcţionarilor publici necesari. Selecţia se poate face în mai multe moduri: candidatura prin poştă (transmiterea unui CV); concursul (diverse variante); interviurile, simulările, conversaţiile.

-Metodele şi tehnicile de selecţie a funcţionarilor publici permanenţi sunt: testele (de inteligenţă, de cunoştinţe şi personalitate), probele de verificare a cunoştinţelor, convorbirile / interviul cu candidaţii, verificarea unor criterii formale (condiţii de studii, de exemplu), cercetarea referinţelor şi calificativelor candidaţilor (de la locul de muncă anterior), angajarea de probă etc.Principalele criterii luate în considerare în selectarea resurselor umane într-o organizaţie, în general şi într-o instituţie publică, în special, sunt următoarele:

- Capacitatea noului angajat de a identifica nevoia socială şi de a oferi o prestaţie corespunzătoare postului ocupat;

- Gradul de flexibilitate în gândire şi comportament, respectiv capacitatea resurselor umane de a identifica şi înţelege sistemul de nevoi sociale în schimbare şi a oferi un serviciu public la nivelul cerinţelor, atât explicite cât şi neexprimate, ale clientului;

- Capacitatea de inovare a angajaţilor pentru a descoperi soluţii inedite la problemele specifice ale cetăţenilor, ale societăţii şi a concepe modalităţile corespunzătoare de satisfacere a nevoilor cu resurse financiare minime, cunoscut fiind faptul că organizaţiile, în special cele publice, dispun de resurse limitate pentru realizarea şi livrarea unui serviciu public.

-Cu excepţia câtorva persoane, care prin alegeri devin funcţionari publici, majoritatea funcţionarilor sunt învestiţi în funcţie printr-un act administrativ de numire, unilateral. Odată cu numirea, funcţionarul public este învestit cu atribuţiile corespunzătoare postului pentru care a candidat.

-Atribuţiile, sarcinile, competenţele şi responsabilităţile funcţionarilor publici sunt stabilite de lege. Toate persoanele care îndeplinesc condiţiile legii pot să candideze la concursul pentru ocuparea postului şi/sau la funcţia publică declarată vacantă.

-Prin funcţie publică se înţelege ansamblul sarcinilor, competenţelor şi responsabilităţilor cu care sunt învestite persoanele desemnate sau numite pentru a realiza obiectivele compartimentului şi/sau instituţiei din care fac parte.

-Funcţia managerială sau de execuţie în managementul public reprezintă ansamblul sarcinilor, competenţelor şi responsabilităţilor care revin persoanelor din sistemul administrativ (de obicei funcţionari publici permanenţi) pentru a realiza obiectivele precis definite ale compartimentului şi/sau instituţiei respective.

-Există diferenţe între titularii funcţiilor publice şi titularii funcţiilor manageriale.

Primii sunt de obicei, reprezentanţii puterii politice, iar ceilalţi sunt funcţionarii publici profesionişti. Titularii funcţiei publice pot funcţiona maxim două legislaţii pe când titularii poziţiilor manageriale pot funcţiona perioade mai mari de timp.

-Dacă în dreptul public numirea funcţionarului este un act administrativ unilateral, în dreptul privat raporturile dintre patron şi funcţionar sunt bazate pe convenţie (v. Codul civil). Situaţia juridică a funcţionarului public este statutară. Conform legii, numirile în funcţiile superioare în administraţia centrală, începând de la funcţia de director, se fac de Preşedintele României (prin decret), iar numirile în celelalte funcţii se fac de către miniştri (prin ordin), în timp ce în administraţiile publice locale, în temeiul principiului autonomiei locale, numirile funcţionarilor publici se fac de către primari (prin dispoziţie) pe bază de concurs organizat potrivit legii.

-Asigurarea resursei umane în serviciile publice constituie una din cele mai importante funcţii ale managementului organizaţiei. Fiind prin definiţie o activitate de interfaţă cu publicul, serviciul public reclamă angajaţilor calităţi profesionale adecvate postului ocupat şi capacităţi de interrelaţionare pozitivă cu oameni în cele mai variate ipostaze. Acest considerent impune un efort corespunzător pentru a mobiliza şi orienta capacitatea fizică şi intelectuală a resurselor umane din cadrul organizaţiei publice către furnizarea eficientă a serviciul public.

-De asemenea, aceasta implică un plus de atenţie din partea managerilor publici în procesul de recrutare şi selecţie a personalului capabil să identifice nevoile sociale specifice unor grupuri mai mici sau mai mari ale societăţii în ansamblul ei, dar şi abilităţi în descoperirea unor metode şi tehnici potrivite prin care să fie posibilă valorificarea resurselor umane mobilizate pentru realizarea serviciului public.

-Deşi, în mod obişnuit, se acordă mai multă atenţie recrutării şi selecţiei personalului de decizie din organizaţiile publice, totuşi acest proces ar trebui să reprezinte o prioritate şi pentru personalul de execuţie din aceste întreprinderi.

-La fel de importante sunt şi aspectele referitoare la monitorizarea, perfecţionarea şi dezvoltarea resurselor umane din administraţia publică pe toată durata activităţii lor, ţinând seama de mulţimea situaţiilor în care cetăţenii au contact cu aceste instituţii şi de impactul major al calităţii acestor resurse pentru calitatea vieţii cetăţenilor.

Resurse financiare specifice

-Prin definiţie şi tradiţie, serviciile publice se realizează cu resurse financiare care aparţin statului / administraţiei centrale / administraţiei locale / sectorului public etc., mai concentrat, cu „bani publici“. Tabloul general al resurselor financiare pentru serviciile publice la nivel statal este oglindit în bugetul de stat. Evident, modificarea caracterului „public“ al acestor servicii, repectiv proliferarea formulelor mixte şi consacrarea chiar a formulei „întreprinderii private în sectorul public“ au determinat modificările actuale în ceea ce priveşte resursele financiare folosite în SP.

Bugetul de stat cuprinde resursele financiare care se mobilizează anual prin lege, puse la dispoziţia statului în vederea:

- finanţării acţiunilor social-culturale şi instructiv educative,

- asigurării apărării ţării;

- menţinerii ordinii publice;

- înfăptuirii justiţiei;

- finanţării unor investiţii şi a unor activităţi de interes strategic;

- asigurării protecţiei şi refacerii mediului înconjurător;

- asigurării măsurilor de protecţie socială a populaţiei, stabilite prin lege;

- realizării programelor de cercetare;

- realizării altor acţiuni de interes naţional.

Veniturile bugetare sunt grupate în:

a)Venituri fiscale adică venituri care provin din impozite şi taxe directe, precum şi venituri din impozite şi taxe indirecte;

b) Venituri nefiscale adică încasări care se virează la bugetul de stat sau la bugetele locale, justificate prin -calitatea de proprietar a statului sau colectivităţilor locale asupra

respectivelor surse de venituri (vărsăminte din profitul net al regiilor autonome, vărsăminte de la instituţiile publice);

c) Venituri din capital adică acele venituri care provin din valorificarea unor bunuri ale statului aflate în administrarea instituţiilor publice sau din valorificarea stocurilor de la

rezerva de stat şi de mobilizare.

Clasificaţia bugetară asigură gruparea sistematică a veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat, permite cunoaşterea conţinutului acestora şi face posibilă adoptarea măsurilor corespunzătoare pentru încasarea la termen a veniturilor facilitând efectuarea

cheltuielilor potrivit destinaţiile aprobate de către organele competente, precum şi adoptarea deciziilor, în limitele competenţelor stabilite prin lege, pentru modificarea pe parcurs a prevederilor atunci când cerinţele perioadei de execuţie o impun. Clasificaţia bugetară a veniturilor şi cheltuielilor se compune din două părţi distincte:

- clasificaţia veniturilor pe capitole şi subcapitole şi clasificaţia funcţională a cheltuielilor pe părţi, capitole şi subcapitole;

- clasificaţia economică a cheltuielilor pe titluri, articole şi alineate în conformitate cu destinaţia creditelor indicată de clasificaţia economică.

Clasificaţia organică sau administrativă (clasificaţia în profil departamental) prezintă cheltuielile şi veniturile după criteriul organizării în ministere, agenţii guvernamentale, instituţii publice autonome, unităţi administrativ-teritoriale (judeţe, Municipiul Bucureşti).

-In România, din categoria instituţiilor care participă la constituirea resurselor financiare publice şi la întrebuinţarea lor fac parte:

- Parlamentul;

- Administraţia prezidenţială;

- Guvernul;

- Ministerele şi celelalte organe ale administraţiei centrale;

- Autorităţile administraţiei publice locale;

- Alte autorităţi publice;

- Autoritatea judecătorească;

- Instituţiile publice de subordonare centrală sau locală.

-Clasificaţia funcţională repartizează cheltuielile după domeniile de atribuţii ale statului şi ale autorităţilor locale. Ea ajută la fixarea priorităţilor în ceea ce priveşte planificarea cheltuielilor. În general, în cadrul său se regăsesc următoarele rubrici de cheltuieli:

- autorităţi, administraţia generală;

- cheltuieli social-culturale (învăţământ, cercetare, sănătate, sport, cultură, religie, asistenţă socială);

- protecţia mediului;

- acţiuni economice (industrie, energie, agricultură, transporturi,comerţ, turism, telecomunicaţii);

- cheltuieli cu serviciul datoriei.

Clasificaţia economică indică felul cheltuielilor efectuate de către instituţiile publice (salarii, cheltuieli materiale şi servicii etc), permiţând centralizarea şi compararea cheltuielilor pentru aceleaşi destinaţii pe ministere şi unităţi administrativ-teritoriale.
Finanţarea colectivităţilor locale

Autonomia financiară a colectivităţilor locale, expresie a principiului autonomiei financiare a entităţilor sociale, presupune existenţa unui buget propriu, distinct de cel al statului, în care figurează venituri şi cheltuieli

-Autonomia financiară reprezintă condiţia sine qua non a descentralizării

administrative.

-Pentru a se realiza autonomia financiară, colectivităţile locale trebuie:

- să dispună de resurse proprii suficiente pentru a face faţă responsabilităţilor ce le revin;

- să-şi poată determina în mod liber veniturile şi cheltuielile;

- să nu fie supuse unui control a posteriori privind deciziile lor financiare, controlul asupra resurselor financiare va viza doar legalitatea operaţiunilor.

-Autonomia financiară a colectivităţilor locale are o dublă dimensiune:

- Dimensiune juridică, care constă în recunoaşterea unei libere puteri de decizie a autorităţilor locale, putere care nu trebuie să fie împiedicată de un control foarte strict din partea statului;

- Dimensiune materială, care constă în posibilitatea colectivităţilor locale de a-şi asigura acoperirea cheltuielilor prin resurse proprii, fără să fie obligate să apeleze la transferuri din partea statului, pentru a-şi echilibra bugetele.

-Autonomia financiară a colectivitătii locale implică crearea unor sisteme ale finanţelor publice locale eficace, echitabile şi corelate cu necesităţile şi politicile statului.

-În practica europeană există trei sisteme de finanţare a colectivităţilor locale:

- finanţarea pe baza veniturilor proprii necesare pentru acoperirea cheltuielilor, în virtutea dreptului colectivităţilor locale de a percepe taxe şi impozite locale şi de a exploata domeniul public şi privat aparţinând unităţilor administrativ - teritoriale;

- finanţarea integrală din bugetul central pe bază de transferuri financiare din partea statului;

- finanţarea mixtă, prin completarea veniturilor proprii cu sume primite de la bugetul central.

-Carta Europeană a Autonomiei Locale prevede următoarele:

- Colectivităţile locale au dreptul, în cadrul politicii economice naţionale, la resurse proprii suficiente de care ele pot dispune în mod liber, în exercitarea competenţelor lor.

- Resursele financiare ale colectivităţilor locale trebuie să fie proporţionale cu competenţele prevăzut de Constituţie sau de lege.

- Cel puţin o parte din resursele financiare ale colectivităţilor locale trebuie să provină din taxele şi impozitele locale pentru care acestea au puterea de a fixa rata de impozitare, în limitele legii.

- Resursele financiare de care dispun colectivităţile locale trebuie să fie de natură suficient de diversificată şi evolutivă pentru a le permite să urmărească, pe cât posibil, evoluţia reală a cheltuielilor bugetare aflate în competenţa lor.

- Sprijinirea colectivităţilor locale mai sărace din punct de vedere financiar necesită punerea în funcţiune a unor mecanisme de redistribuire financiare sau a unor măsuri echivalente destinate să corecteze echitabil efectele repartiţiei ilegale a resurselor potenţiale de finanţare, cât şi a sarcinilor ce le revin. Asemenea mecanisme sau măsuri nu trebuie să reducă libertatea de a opta a colectivităţilor locale în domeniul lor de responsabilitate.

- Colectivităţile locale trebuie să fie consultate asupra modalităţilor de atribuire a resurselor ce le revin prin redistribuire.

- Pe cât posibil, subvenţiile acordate colectivităţilor locale nu trebuie să fie destinate finanţării unor proiecte punctuale.

- Atribuirea de subvenţii nu trebuie să aducă prejudiciu libertăţii fundamentale a politicii colectivităţilor locale în propriul domeniu de competenţă.

- In scopul finanţării cheltuielilor de investiţii, colectivităţile locale trebuie să aibă acces, în conformitate cu legea, la piaţa naţională de capitaluri.

-Ratificarea de către Parlamentul României a Cartei Europene a Autonomiei Locale impune obligativitatea respectării prevederilor ei şi, în mod special, a celor care se referă la realizarea autonomiei locale a colectivităţilor teritoriale.