Tema 1 final

* Pentru finanţele publice echilibrul financiar prezintă caracteristica de obligativitate, generată de lege, a fluxurilor de intrare/ieşire; (pentru finanţele private echilibrul financiar prezintă caracteristica de opţionalitate).

*Politica financiară în macroeconomie este o parte a politicii generale a

statului, cu scopul de a crea un cadru de utilizare a mijloacelor financiare pentru realizarea unor obiective de strategie a dezvoltării economico-sociale. Legea stabilește că se va acorda garanție de stat pentru investitorii din ramurile prioritare. Profitul reinvestit în activitatea generatoare nu se impozitează. Statul poate stabili cu alt stat o relație reciprocă prin acordarea clauzei națiunii celei mai favorizate (taxe dse import stabilite la un nivel minim sau chiar suspendate).

*În sectorul public sunt specifice atât finanțările propriuzise (nerambursabile: surse bănești pentru învățământ public, sănătate publică, apărare etc.; aceste activități se mai numesc „bugetate“), autofinanțările în general parțiale (cazul serviciilor universităților ori unităților sanitare care prestează activități contra plată), cât și împrumuturile, creditările etc.

*Conceptul de surse imobilizate se referă la acele surse care au destinație precizată și nu vor putea fi folosite decât pentru destinația stabilită. Imobilizarea poate fi pe termen lung (pentru achiziții de terenuri, clădiri, utilaje echipamente) sau pe termen scurt (materii prime, consumabile).

Dată fiind importanța primordială a nevoilor care reclamă cheltuieli publice, este necesară abordarea prioritară a acestei problematici.

Cheltuielile publice reprezintă exprimarea în formă bănească a relaţiilor economico-sociale apărute între stat (pe de o parte) şi persoane fizice şi juridice (pe de altă parte) cu ocazia folosirii resurselor financiare ale statului şi în scopul exercitării funcţiilor şi atribuţiilor acestuia.

Numeroasele categorii de cheltuieli publice se structurează după: conținut și după criterii operaționale impuse de practica financiară (activitățile bugetare, statistice etc.).

Structurarea după conținut, operează cu patru criterii.

După criteriul instituţiei care efectuează cheltuieli, se disting: *cheltuieli publice efectuate de administraţiile publice centrale de stat, care, după sursa de finanţare, pot fi: a. finanţate din bugetul de stat, b. finanţate din bugetul asigurărilor sociale de stat, c. finanţate din fonduri speciale (bugetare sau extrabugetare); * cheltuieli publice efectuate de administraţiile publice locale; *cheltuieli publice efectuate de organisme/administraţii internaţionale/supranaţionale.

Unele din aceste cheltuieli pot fi transferuri între componentele

sistemului naţional de bugete. Dacă se consideră drept criteriu includerea /neincluderea acestor transferuri în cheltuielile publice, acestea se clasifică în: 1. cheltuieli neconsolidate (cuprind respectivele transferuri, deci totalul cheltuielilor publice din sistemul naţional de bugete); și 2. cheltuieli consolidate ( nu cuprind respectivele transferuri).

Destinaţia cheltuielilor publice generează următoarele două categorii:

1. avans de produs intern brut, reprezentând cheltuieli ale instituţiilor

publice pentru formarea brută de capital; 2. consum definitiv de produs intern brut, reprezentând orice alte cheltuieli ale instituţiilor publice, numite în mod obişnuit şi curente sau de funcţionare.

După criteriul sursei formale de finanţare, se constituie: 1. cheltuieli bugetare (finanţate din: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale/intermediare sau din bugetele instituţiilor publice autonome); 2. cheltuieli finanţate din fonduri cu destinaţie specială;

3. cheltuieli extrabugetare, finanţate din resurse financiare neincluse în

bugetele administraţiilor/instituţiilor publice; veniturile care se pot

constitui ca extrabugetare sunt menţionate sau decurg din prevederi

legale; cheltuielile efectuate din aceste venituri sunt stabilite în mod

autonom de administraţia/instituţia publică ce a realizat venituri

extrabugetare; atât veniturile, cât şi cheltuielile respective sunt definite

într-un plan de venituri şi cheltuieli extrabugetare şi sunt supuse

controlului financiar privind legalitatea constituirii/utilizării lor; 4.cheltuieli efectuate din bugetul Trezoreriei publice (în statele în care

legea prevede execuţia bugetului de stat prin Trezoreria publică).

Clasificările după conținut evidențiază deosebirea între cheltuielile publice şi cheltuielile bugetare:

1. Sfera cheltuielilor publice o include pe cea a cheltuielilor bugetare,

adică acestea din urmă sunt parte a celor dintâi şi le includ numai pe

cele efectuate din bugetul de stat, din bugetele locale/intermediare şi

din bugetul asigurărilor sociale de stat. Cheltuielile publice includ, în plus, cheltuieli efectuate din fonduri extrabugetare, din fondurile autorităţilor/instituţiilor internaţionale/supranaţionale sau din

veniturile proprii obţinute de instituţiile publice.

2. Cheltuielile bugetare se efectuează strict pe baza creditelor bugetare,

în timp ce cheltuielile publice se efectuează şi pe baza altor surse

financiare. Aceasta înseamnă că efectuarea cheltuielilor bugetare se poate face strict în limita şi pe baza aprobării lor de către Parlament sau de către autoritatea intermediară/locală investită de acesta pentru a aproba bugete. Aceasta mai înseamnă şi că efectuarea cheltuielilor bugetare este determinată nu numai de constituirea/existenţa resurselor de finanţare, ci şi, în mod neapărat, de existenţa aprobării din partea organului legislativ pentru efectuarea lor.

Clasificaţia cheltuielilor publice pe baza criteriilor operaţionale se referă la clasificația administrativă, clasificația economică, clasificația funcțională, clasificația financiară și clasificația ONU.

1. Clasificaţia administrativă arată nivelul / instituţiile prin care se efectuează cheltuielile publice: minister, departament, judeţ etc. și

permite identificarea comodă a ordonatorilor de credite, a beneficiarilor şi a legăturilor lor „pe verticală”. Dezavantajul rezidă în aceea că structura administrativă suferă modificări relativ dese, ceea ce îngreunează analizele comparative în dinamică. .

2. Clasificaţia economică presupune două grupări: *după natura cheltuielii: cheltuieli curente sau de funcţionare (asigură întreţinerea activităţii instituţiei publice beneficiare, reprezentând consumuri definitive şi care anual trebuie reînoite); și cheltuieli de capital, numite şi de investiţii (au în vedere dezvoltarea şi modernizarea instituţiei beneficiare); * după tipul de cheltuială: cheltuieli privind serviciile publice (presupun existenţa unei contraprestaţii aferente, ca de exemplu remunerarea unui serviciu -munca unui funcţionar, o reparaţie efectuată de un depanator, plata unor furnituri etc.) și cheltuieli de transfer (nu presupun contraprestaţie; reprezintă trecerea unor sume de bani de la buget către: persoane fizice făcând parte din categorii sociale defavorizate (studenți, vârstnici etc.) sau cu handicap; administraţii locale (judeţ, municipiu, oraş, comună), în vederea completării resurselor lor financiare, în care caz au caracter mixt (şi social şi economic); alte persoane juridice (instituţii, întreprinderi ş.a.), sub formă de subvenţii (de costuri, de export, de restructurare, de redresare financiară etc.), în care caz au caracter economic.

3. Clasificaţia funcţională are în vedere structura de activitate:

domenii, ramuri, sectoare, zone, regiuni. Această clasificaţie permite identificarea unor activităţi sau spaţii geografice care sunt cele mai recomandabile pentru stimulare/descurajare prin pârghiile fiscală, vamală, a cheltuielilor guvernamentale.

4. Clasificaţia financiară are în vedere momentul în care este efectuată

cheltuiala şi modul în care sunt afectate resursele financiare publice; această clasificație delimitează: *cheltuieli definitive, care se finalizează prin plăţi la scadenţe certe, astfel încât sting angajarea statului pentru realizarea unui anumit obiectiv; de pildă, plata salariilor angajaţilor unui serviciu public; *cheltuieli temporare, reprezentând operaţiuni de trezorerie, reflectate în conturi speciale, vizând rambursarea unor împrumuturi publice sau regularizarea unor avansuri; *cheltuieli virtuale, reprezentând cheltuieli care se pot declanşa numai

condiţionat de producerea unui eveniment/risc; de exemplu: garanţii

de stat (statul va suporta cheltuieli numai în măsura în care cel

garantat nu îndeplineşte anumite clauze/condiţii pe care şi le-a asumat

faţă de cel faţă de care statul a garantat); de asemenea, cheltuieli din

rezerve (din rezerva bugetară, de exemplu, se acordă ajutor financiar

unor zone calamitate).

5. Clasificaţia ONU, folosită inclusiv de insituţiile sale specializate,

poate fi: a) funcţională, identificând cheltuielile după destinaţia lor: servicii publice generale (aparatul şi administraţia celor trei puteri în

stat: legislativ, executiv, jurisdicţional), apărare, educaţie, sănătate (inclusiv cercetare fundamentală), securitate socială şi bunăstare (asistenţă, asigurări, protecţie, toate de natură socială), acţiuni economice, locuinţe şi servicii comunale, recreaţie, cultură, religie,

alte cheltuieli; b) economică, identificând cheltuielile după implicarea produsului intern brut: consum final, formarea brută de capital (investiţii în capital fix, creşterea stocurilor materiale, achiziţii de terenuri, active necorporale, transferuri de capital).

Structura cheltuielilor bugetare în România. În practica bugetară a României, structura cheltuielilor bugetare, ca parte a celor publice, a cunoscut modificări pronunţate şi alerte mai ales după 1990. Reformarea economiei şi a statului a necesitat şi o reformă a bugetului în toate

componentele procesului bugetar. Se regăsesc în aceasta: reforma fiscală, elemente ale reformei administrative şi instituţionale, aspecte ale reformei legislative etc. În planul structurii cheltuielilor bugetare, bugetul de stat, aşa cum a fost el elaborat pentru anul 2004, include la cheltuieli o structură pe trei criterii.

-Clasificaţia economică grupează cheltuielile în capitole, subcapitole,

articole şi aliniate, ceea ce permite definirea conturilor din contabilitatea publică în măsură să reflecte fidel alocarea fondurilor şi execuţia bugetară. Structura cheltuielilor bugetare, conform acestei clasificaţii, se prezintă astfel:

I. Cheltuieli curente, din care:

1. Cheltuieli de personal

2. Cheltuieli materiale şi servicii

3. Subvenţii

4. Prime

5. Transferuri, din care:

a) consolidabile: de la bugetul de stat către bugetele locale şi

fondurile speciale;

b) neconsolidabile: burse, alocaţii, pensii, ajutoare, indemnizaţii,

contribuţii, cotizaţii, subvenţii la unele dobânzi bancare ş.a. pentru studenţi şi elevi copii, IOVR, alte persoane defavorizate/handicapate,

organisme internaţionale etc.

6. Dobânzi aferente datoriei publice

7. Rezerve

II. Cheltuieli de capital

III. Împrumuturi acordate

IV. Rambursări de credite şi plăţi de dobânzi şi comisioane, din care:

a) privind creditele externe, din care:

- rambursări;

- plăţi de dobânzi şi comisioane;

b) privind creditele interne, din care:

- rambursări;

- plăţi de dobânzi şi comisioane.

-Clasificaţia funcţională grupează cheltuielile pe părţi, ceea ce permite

identificarea sectoarelor de activitate, astfel:

I. Servicii publice generale, în care se include sectorul „Autorităţi

publice”: Preşedinţia, autorităţile legislative, cele judecătoreşti, cele

executive şi alte organe ale autorităţilor publice

II. Apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, în care se includ

armata, poliţia, protecţia şi paza contra incendiilor, jandarmeria,

instituţiile siguranţei naţionale ş.a.

III. Cheltuieli social-culturale, în care se includ sectoarele „Învăţământ”,

„Sănătate”, „Cultură, religie şi acţiuni pentru activitatea şi de tineret”

şi „Asistenţă socială”

IV. Servicii şi dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape

V. Acţiuni economice, care includ marile sectoare din economie:

industrie, agricultură şi silvicultură, transporturi şi comunicaţii, alte

sectoare economice

VI. Alte acţiuni, în care se includ cercetarea ştiinţifică ş.a.

VII. Acţiuni pe bază de Hotărâri ale Guvernului, în care se includ fondul de rezerve bugetare, fondul de intervenţie pentru calamităţi naturale şi sinistraţi şi fondul la dispoziţia Guvernului pentru relaţii cu

Republica Moldova.

VIII. Împrumuturi acordate

IX. Transferuri pentru bugetul asigurărilor sociale

-Clasificaţia administrativă sau instituţională grupează cheltuielile pe

instituţii publice centrale autonome, cum sunt ministerele, agenţiile

guvernamentale ş.a. Toate acestea au statut de ordonator de credite principal, care primeşte resurse şi le defalcă pentru nevoi proprii şi pentru instituţiile care le sunt subordonate (ordonatori de credite secundari, care, în plan bugetar, au atribuţii similare faţă de unităţile care le sunt subordonate – adică ordonatorii de credite terţiari). În buget, cheltuielile apar întâi pe total, conform clasificaţiei economice. În continuare apar cheltuielile defalcate pe părţi, conform clasificaţiei funcţionale, prezentate distinct pe sectoare şi, în cadrul lor, detaliat pe capitole, subcapitole, articole şi aliniate, prevăzute în clasificaţia economică. În final apar cheltuielile defalcate conform clasificaţiei administrative, adică pe fiecare minister, în cadrul fiecăruia detaliat pe sectoare, conform clasificaţiei funcţionale, şi pe capitole, subcapitole, articole şi aliniate, prevăzute în clasificaţia economică.

Caracteristicile principalelor cheltuieli publice. Principalele categorii de cheltuieli publice includ cheltuieli privind: acţiuni social-culturale, asigurările sociale, asigurările sociale pentru sănătate, acţiuni economice şi servicii publice de reprezentare, apărare, siguranţă naţională, ordine publică.

-Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale reprezintă servicii gratuite sau parţial gratuite de care beneficiază întreaga populaţie sau o parte a ei. În teorie și în viața practică s-au consacrat conceptele de securitate socială și protecție socială. Securitatea socială se referă la acţiuni cu adresă, directe, de care beneficiază cei stabiliţi prin lege (de exemplu, burse). Protecţia socială se referă la acţiuni de orice natură, directe sau indirecte, specifice sau generale, iniţiate de stat (de exemplu, cheltuielile în infrastructura şcolară). După al doilea război mondial, aceste cheltuieli s-au fundamentat pe concepţia „statului bunăstării” (welfare state), ale cărui principii vizează: *garantarea unui venit minim, independent de forma de proprietate; *creşterea securităţii sociale în special pentru categoriile defavorizate (bolnavi, bătrâni, handicapaţi, orfani, şomeri ş.a.); *asigurarea unui standard de viaţă ce evoluează pozitiv, pe baza unor servicii sociale predeterminate de regimul politico-statal, de tradiţii, de nivelul de cultură şi civilizaţie deja atins ş.a.

-Cheltuielile publice pentru sănătate sunt determinate de: * factori demografici (numărul populaţiei şi structura ei pe vârste); *factori sociali (nivelul de trai şi gradul de instruire);*creşterea preocupărilor privind prevenirea deteriorării sănătății; *creşterea costurilor atât în faza preventivă, cât şi în cea curativă ( perfecţionarea şi modernizarea asistenţei medicale şi a tratamentelor, creșterea complexității analizelor

medicale, a aparaturii şi a medicamentelor). Finanţarea sectorului public se face din următoarele surse: fonduri alocate din buget, cotizaţii de asigurări de sănătate (plătite atât de persoane fizice, cât şi de persoane juridice), resursele populaţiei (în special de la cei neasiguraţi) şi ajutoare

externe (Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Crucea Roşie Internaţională, Semiluna Roşie Internaţională, Banca Mondială ş.a.). Finanţarea acţiunilor privind sănătatea prezintă o mare varietate de forme

(sisteme), dintre care trei sunt mai frecvente:

- sistemul Bismark, practicat în mai multe ţări din Uniunea Europeană,

în care finanţarea publică este secundară şi cea prin cotizaţii este

predominantă; cotizaţiile sunt plătite şi de salariaţi şi de întreprinderi

şi sunt gestionate de case de asigurări de boală; acestea acoperă toate

cheltuielile de îngrijiri medicale, indiferent că sunt prestate de unităţi

sau medici din sectorul privat sau din cel public, statul suportând

salariile personalului medical angajat în cadrul celui din urmă;

exterior sistemului funcţionează asigurările private de sănătate, a căror

pondere în finanţare este redusă;

- sistemul Beveridge, practicat în Anglia, în care finanţarea se face din

impozite, iar gestiunea banilor este în sarcina Ministrului Sănătăţii;

finanţarea din sursele bugetare este puternic predominantă, completările făcându-se din plăţi efectuate de bolnavi, în special pentru o cotă din contravaloarea medicamentelor;

c) sistemul american, practicat în SUA, bazat în principal pe asigurările

private de sănătate; statul finanţează asistenţa medicală pentru

persoanele de vârsta a III-a (peste 65 de ani) şi pentru cele cu venituri

sub pragul sărăciei.

În România, sistemul de sănătate se află într/un într-un proces de reformă prin instituirea asigurărilor sociale de sănătate (un sistem asemănător celui german). Cotizaţiile sunt suportate de către salariaţi (prin impozitul pe salarii) şi de către persoanele juridice (prin cote calculate la fondul de salarii); din aceste surse se acoperă plata medicamentelor, a serviciilor medicale şi cheltuielile administrative şi de funcţionare a prestatorilor de servicii medicale. Gestionarea acestui fond revine Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate. Din bugetul de stat sunt finanţate: funcţionarea unităţilor sanitare publice, a instituţiilor administrative de sănătate, a unităţilor sanitare speciale (TBC, psihiatrie ş.a.), a instituţiilor de cercetare pentru sănătate, precum şi investiţiile în sectorul sanitar public. În plus, există câteva fonduri speciale extrabugetare pentru sănătate dintre care „Fondul de asigurări sociale de sănătate” se utilizează în beneficiul unităţilor finanţate integral din resurse bugetare, este gestionat de Ministerul Sănătăţii şi se constituie din : *o taxă de 10% din veniturile obţinute din publicitatea pentru produse din tutun, ţigări şi băuturi alcoolice; *o taxă de 1% din veniturile producătorilor de astfel de produse; *cotă din veniturile policlinicilor cu plată ş.a. Cheltuielile publice pentru sănătate includ două mari categorii de destinaţii: organizarea, întreţinerea şi funcţionarea instituţiilor sanitare (atât cheltuieli generale, cât şi cheltuieli medicale); prevenirea şi educaţia sanitară.

Eficienţa cheltuielilor publice pentru sănătate se determină pornind de la principalele categorii de efecte pe care acestea le generează: *efecte medicale, cu caracter individual, extrem de importante deoarece vizează refacerea sănătăţii, esenţială şi mai presus de orice pentru persoanele bolnave şi familiile lor; *efecte sociale, care reflectă starea generală de sănătate a întregii populaţii, cum sunt: speranţa medie de viaţă, morbiditatea, mortalitatea generală şi cea infantilă, gradul de asistenţă medicală a populaţiei (număr de locuitori la un medic, la un pat de spital, arondaţi unei unităţi sanitare etc.); *efecte economice, care reflectă în general „neproducţia” datorată stării nesatisfăcătoare a sănătăţii: perioada medie de incapacitate de muncă, eradicarea unor boli, creşterea duratei medii a vieţii active ş.a.

-Cheltuieli publice pentru cultură au în vedere organizarea, funcţionarea

şi întreţinerea instituţiilor culturale legate de orice artă (biblioteci, muzee, teatre, filarmonici, operă-operetă, patrimoniu cultural), dar şi presă, edituri, case de film ş.a. Principalele surse de finanţare sunt fondurile bugetare, încasările proprii ale instituţiilor respective, donaţii, sponsorizări. Specificul finanţării este legat de modul în care se finalizează activitatea acestor instituţii: *în cazul finalizării în bunuri (cărţi, librete, partituri, filme, picturi, sculpturi ş.a.), acestea presupun vânzarea în condiţii economice, adică astfel încât preţurile practicate să acopere costurile şi să rezulte chiar un profit; în acest caz finanţarea este de tipul autofinanţării, iar bugetul intervine numai în măsura în care preţul nu acoperă costul sau când doreşte să subvenţioneze unele dintre aceste bunuri pentru a încuraja consumul lor; în cazul finalizării prin servicii (audiţii, vizionări, concerte, spectacole ş.a.), acestea se fac adesea cu titlu gratuit (vizite la muzee, concerte pentru copii) sau cu tarife modice; în acest caz finanţarea se face preponderent prin buget în completarea încasărilor proprii respectivelor instituţii sau prin constituirea acestor încasări în venituri extrabugetare. Finanţarea acestor activităţi se face în cea mai mare parte din bugetele locale. Principala lor destinaţie o reprezintă activităţile curente (salarii, materiale, servicii şi utilităţi generale) şi investiţii în infrastructură (construcţii), iar ca

excepţie investiţii în opere de artă. În multe ţări (inclusiv România) în categoria acestor cheltuieli se includ şi cele pentru culte, activitatea sportivă, acţiuni pentru tineret şi recreare/divertisment. Finanţarea prin sponsorizare, în ţara noastră, este stimulată prin faptul că sponsorul poate beneficia de reducerea cu 5-10% a bazei impozabile a impozitului

pe profit, în funcţie de tipul de activitate (culturală, de culte, sportivă, pentru tineret, pentru recreare) pe care a sponsorizat-o.

-Cheltuielile publice pentru acţiuni economice includ, în mod frecvent, şi cheltuielile pentru protecţia mediului şi cele pentru cercetare-dezvoltare. Aceste cheltuieli sunt efectuate de stat în contextul funcţiei sale de reglare a proceselor economice. Intervenţia statului prin astfel de cheltuieli are efecte preponderente asupra echilibrului intern, deoarece măreşte cererea pe piaţa internă prin cererea/consumul public, sperând ca prin aceasta să se producă o relansare economică ce va avea efecte ulterioare în echilibrul bugetului (prin creşterea veniturilor fiscale).

Beneficiarul principal al acestor cheltuieli este sectorul economic public

şi, în mai mică măsură, sectorul economic mixt şi cel privat. Dimensiunea sectorului public este, de aceea, unul din factorii ce determină mărimea acestor cheltuieli, la care se adaugă orientarea politică a legislativului şi executivului privind necesitatea şi eficienţa unui sector public. Teoria economică consideră, în general, neeficientă funcţionarea sectorului economic public, deoarece tendinţa de a-l susţine prin buget (chiar în pofida unei puternice ineficienţe) este o capcană în

care guvernanţii cad adesea, încercând să evite nemulţumirile sociale consecutive unei atitudini neintervenţioniste din partea guvernului. Se atrage atenţia asupra efectelor negative ale acestei modalităţi de intervenţie, care modifică nefast mecanismul „mâinii invizibile” (piaţa şi concurenţa), deoarece creează un regim inechitabil în tratamentul agentului economic privat în comparaţie cu cel public, în pofida faptului că apartenenţa la un sector de proprietate nu trebuie să devină criteriu de preferenţialitate sau discriminare. În ţările dezvoltate europene ponderea sectorului economic public nu depăşeşte 25% din producţia ramurilor neagricole, iar în cele din America de Nord, Oceania şi Asia de sud-est (inclusiv Japonia) este până la 10-15%. În toate aceste ţări nu există practic sector economic public agricol, întrucât proprietatea publică asupra pământului este de foarte mică întindere. Dimensiunea sectorului public oscileayă, urmare a acțiunilor de etatizare (naționalizare), respectiv, privatizare.

Din punct de vedere al conţinutului economic, cheltuielile publice pentru acţiuni economice includ cheltuieli curente (de întreţinere şi funcţionare, subvenţii, avansuri rambursabile, dobânzi subvenţionate, cheltuieli financiare) şi cheltuieli de capital (investiţii pentru înfiinţare, restructurare, modernizare, amenajări ş.a.). Din punctul de vedere al formei pe care o îmbracă, aceste cheltuieli se constituie în cea mai mare parte în ajutoare financiare: directe sau indirecte.

Ajutoarele financiare directe sunt: subvenţii, investiţii, avansuri

rambursabile, finanţarea informării/publicităţii.

Ajutoarele financiare indirecte sunt: avantaje fiscale, garanţii.

A. Subvenţiile reprezintă ajutoare financiare acordate de stat pentru

agenţi economici în dificultate (activitate economică ineficientă).

Subvenţiile se clasifică în trei mari categorii:

a) subvenţii de funcţionare/exploatare, care au în vedere acoperirea

diferenţei între preţul de vânzare al unui produs/serviciu (mai mic) şi costul acestuia (mai mare) Dacă preţul de vînzare (mai mic) este rezultatul unei măsuri administrative a statului, atunci de astfel de subvenţii pot beneficia şi agenţii economici privaţi;

b) subvenţii pentru export, care iau cel mai adesea forma primei de

export şi au ca scop susţinerea puterii competitive a agenţilor economici naţionali pe pieţe străine.

c) subvenţii pentru dobânzi, care au în vedere diminuarea costurilor

presupuse de apelul la credit al agenţilor economici Acest lucru se poate realiza printr-o convenţie cu o bancă comercială sau un consorţiu/grup de bănci comerciale privind stabilirea unei dobânzi sub nivelul pieţei, urmând ca diferenţa să o suporte statul din buget. Accesul la credite cu

dobânzi subvenţionate poate fi plafonat sau nu, condiţionat sau nu, pentru toţi agenţii economici sau numai pentru cei publici. Pe de altă parte, se mai poate realiza prin deschiderea de către stat a unor linii de credit cu dobânda sub nivelul pieţei, prin constituirea în buget sau într-un fond special a unor surse financiare dedicate acestui scop.

B. Investiţiile reprezintă ajutoare financiare acordate de stat pentru

dezvoltarea sectorului public în general sau, mai ales, în ramuri sau

zone (regiuni) defavorizate. Obiectivele de investiţii pot fi: crearea de

noi unităţi economice, extinderea unora existente, modernizări,

restructurări, infrastructură (căi de comunicaţie şi utilităţi).

C. Avansurile rambursabile reprezintă ajutoare financiare pentru

finanţarea în coparticipare cu agentul economic organizator a unor

acţiuni externe de prospectare a pieţei sau de prezentare de produse.

Aceste avansuri sunt restituite de agentul organizator din vânzările

rezultate în urma respectivelor acţiuni.

D. Finanţarea informării/publicităţii reprezintă ajutoare financiare

destinate difuzării de informaţii, studiilor de marketing sau de

fezabilitate, organizării de expoziţii, târguri, saloane etc. de prezentare

sau participării la astfel de manifestări.

E. Avantajele fiscale reprezintă obligaţii fiscale pe care agenţii

economici (publici sau privaţi) le au faţă de stat şi la care acesta

renunţă în beneficiul lor. Cele mai uzuale forme sunt: amortizarea

accelerată, reducerea impozitului pe profitul reinvestit, creditul fiscal,

diminuarea sau scutirea de unele impozite/taxe pentru investiţiile

realizate în ramuri de interes major sau în zone considerate

defavorizate ş.a.

F. Garanţiile reprezintă obligaţii de plată pe care şi le asumă statul faţă

de creditori şi în beneficiul unui agent economic ce a solicitat acestora

un împrumut, în cazul în care acesta din urmă nu poate onora sarcinile

de rambursare convenite cu creditorii.

Sursa de finanţare a tuturor acestor cheltuieli o reprezintă bugetul de stat. În bugetul României aceste cheltuieli se regăsesc în partea a V-a, „Acţiuni economice”, defalcat pe ramuri, şi în partea IV-a „Acţiuni pentru servicii şi dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape”.

-Cheltuielile publice pentru protecția mediului reflectă politica ecologică a statului şi sunt efectuate de acesta pentru menţinerea parametrilor ecologici în contextul efectelor negative pe care dezvoltarea economică le-ar putea avea asupra mediului natural. Această concepţie este cunoscută azi ca dezvoltare durabilă şi presupune concomitenţa dezvoltării economice cu, cel puţin, păstrarea parametrilor de mediu.

Intervenţia statului în această chestiune este determinată de caracterul

public al mediului înconjurător şi de faptul că alterarea lui afectează întraga comunitate. Statul intervine, dar nu este echitabil şi nici raţional ca eforturile de refacere/păstrare a caracteristicilor de mediu natural să fie suportate de întreaga societate în mod solidar. De aceea, în finanţarea acestor acţiuni, primează principiul „poluatorul plăteşte”. Sursele financiare pentru astfel de cheltuieli sunt: fonduri provenite de la/ cheltuite de agenţii economici (penalităţi pentru pagube produse mediului, investiţii pentru protejarea mediului/combaterea poluării, impozite/taxe/redevenţe pentru consumul factorilor de mediu), fonduri ale bugetului, fonduri speciale pentru protecţia mediului/combaterea poluării, credite/ajutoare de la organisme internaţionale. Principalele cheltuieli suportate din buget sunt: investiţii în mediu, avantaje fiscale şi subvenţii pentru agenţii economici care se implică în protecţia mediului, finanţarea cercetării ştiinţifice efectuate în beneficiul mediului.

-Cheltuielile publice pentru cercetare-dezvoltare reflectă politica statului în domeniul ştiinţei şi sunt efectuate de acesta pentru a susţine şi încuraja inovarea. Finanţarea acestui domeniu se face cu anumite diferenţieri, în raport cu forma pe care o îmbracă cercetarea: a)cercetarea fundamentală, al cărei scop este inovarea teoretică,

extinderea limitelor cunoaşterii; este finanţată în mare măsură de către

stat; b)cercetarea aplicativă, al cărei scop este inovarea practică, respectiv crearea de produse/servicii/tehnologii/tehnici/reţete noi sau

îmbunătăţite; este finanţată în mare măsură de agenţii economici;

c)cercetarea de dezvoltare, al cărei scop este aplicarea cercetării şi/sau

transferul ei în economie şi societate şi care este finanţată în mare

măsură de agenţii economici.

Principalele surse de finanţare sunt: bugetul de stat, fondurile de cercetare-dezvoltare ale agenţilor economici, sursele externe. O poziţie aparte şi un rol deosebit în acest domeniu revine universităţilor, care efectuează cercetări pe bază de contract (cu statul sau cu agenţi economici) şi care îşi constituie fonduri proprii pe care, în mare măsură, le folosesc pentru finanţarea infrastructurii cercetării universitare (laboratoare, dotări, echipamente, aparatură etc.), pentru întreţinerea unui mediu de documentare, de comunicare şi de schimb de informaţii de înaltă operativitate, ca şi pentru formarea resursei umane de cea mai înaltă calificare pentru desfăşurarea cercetării ştiinţifice. Finanţarea bugetară (şi nu numai) a cercetării are la bază principiul selecţiei, al competivităţii între oferte de cercetare similare sau apropiate, din care este aleasă una pe baza programului propus finanţatorului.

-Cheltuieli pentru servicii publice generale, apărare, ordine publică

şi siguranţă naţională sunt ocazionate de necesitatea existenţei unor

organe specializate, rezultate din însăşi existenţa statului. Acestea sunt:

a) organe ale puterii şi administraţiei publice, în care se includ: *instituţia prezidenţială sau monarhică; *organele puterii legislative centrale sau locale (parlamentul şi camerele sale, consilii locale); *organele puterii judecătoreşti; în ţara noastră, aici se includ Ministerul

Justiţiei şi structura sa de tribunale, judecătorii şi curţile de apel, Curtea Supremă de Justiţie şi Ministerul Public; *organele executive centrale sau locale (guvern, ministere, prefecturi, primării); în ţara noastră, aici se includ şi Curtea de Conturi, Curtea Constituţională, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, Avocatul Poporului, alte agenţii şi oficii guvernamentale;

b) organele şi organismele militare de apărare;

c) organele de ordine publică, în care se includ: poliţia, jandarmeria, securitatea naţională, servicii de informaţii, servicii speciale de pază şi protecţie; în ţara noastră, aici se mai includ grănicerii, paza şi apărarea contra incendiilor, penitenciarele, arhivele statului ş.a.

Factorii de care depind aceste cheltuieli sunt: mărimea şi structura aparatului de stat (în care un rol important revine birocraţiei, regimului politic, aderării la organisme supranaţionale sau cu vocaţie internaţională sau mondială), nivelul salarizării funcţiilor publice, factorii sociali (crima organizată, terorismul, corupţia, tensiunile sociale, urbanizarea etc.) înzestrarea tehnică ş.a. Finanţarea cheltuielilor se face din buget, din venituri proprii, din donaţii şi din credite externe. Principalele categorii de cheltuieli sunt cele curente, incluzând salarii şi cheltuieli administrative şi gospodăreşti şi cele de capital (pondere mică, efectuate şi din credite externe), incluzând construcţii, dotări informatice, mijloace de transport ş.a. În ce priveşte cheltuielile de apărare se face distincţia între cele directe (referitoare la întreţinerea forţelor de apărare, dotarea lor, drepturile de personal, hrană şi echipament/cazarmament, cercetare ştiinţifică militară şi/sau pentru apărare; cheltuielile acestea sunt prevăzute pentru Ministerul Apărării şi sunt gestionate de către el) și cele indirecte (referitoare la iniţierea unor acţiuni militare de forţă sau lichidarea urmărilor acestora, care sunt prevăzute distinct în buget sau în fonduri speciale şi sunt gestionate direct de Guvern sau de alte ministere şi organisme guvernamentale).

-Cheltuieli publice privind asigurările sociale

Asigurările sociale sunt o formă de protecţie şi sprijin, organizată de

societate (noţiunea include: statul, companiile naţionale, regiile autonome, societăţile comerciale, unităţile şi organizaţiile cooperatiste, asociaţiile, întreprinzătorii particulari şi înseşi persoanele fizice, care, toate, apar în calitate de contribuabili pentru fondurile de asigurări sociale), pentru cazul în care membrii ei sunt în incapacitate temporară sau permanentă de a-şi câştiga prin muncă existenţa lor şi a familiilor lor. Beneficiarii asigurărilor sociale sunt salariaţii şi pensionarii, membrii cooperaţiei şi asociaţiilor agricole, agricultorii, întreprinzătorii particulari şi meşteşugarii cu ateliere proprii, slujitorii cultelor, avocaţii, personalul casnic sau de serviciu al persoanelor fizice şi asociaţiilor de locatari ş.a., unii dintre ei automat, în virtutea legii, alţii în măsura în care au fost şi/sau sunt contribuabili. În afara lor, beneficiari sunt şi membrii familiilor lor, ca şi copiii orfani, persoanele fără nici un sprijin, familiile cu mulţi copii ş.a.

În ţara noastră, sistemul asigurărilor sociale cuprinde următoarele

componente:

a) asigurările sociale de stat, cu caracter general, gestionate în principal

de Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale şi de Casa Naţională a

Asigurărilor Sociale.

b) asigurările sociale profesionale, gestionate fie de un organism

guvernamental, fie de unul profesional şi care includ: *asigurările sociale din cooperaţia meşteşugărească şi ale meşteşugarilor cu ateliere proprii; *asigurările sociale din asociaţiile agricole; *asigurările sociale ale agricultorilor cu gospodărie proprie; *asigurările sociale ale avocaţilor; *asigurările sociale ale slujitorilor cultelor; *asigurările sociale ale artiştilor (plasticieni, muzicieni, compozitori, scriitori).

c) asigurările sociale pentru sănătate, dedicate exclusiv acestui scop şi

care sunt gestionate de Casa Naţională de Asigurări pentru Sănătate şi

de casele judeţene şi a municipiului Bucureşti.

Cheltuielile de asigurări sociale reprezintă drepturi ce revin beneficiarilor și se referă la: pensii, trimiteri la tratament și odihnă; îndemnizații și ajutoare.

Pensiile se plătesc pe toată durata vieţii de după pensionare: persoanelor care îşi încetează activitatea datorită atingerii limitei de vârstă; persoanelor invalide şi soţului supravieţuitor al pensionarului (începând de la o anumită vârstă şi dacă nu are alt venit); precum şi, până la o anumită vârstă, copiilor urmaşi ai salariatului sau pensionarului decedat.

1. Pensia pentru muncă depusă şi limită de vârstă se acordă

persoanelor care, salariate fiind, au atins vârsta de pensionare şi au o vechime minimă în muncă. Derogări de vârstă şi vechime în muncă sunt prevăzute pentru grupele de muncă I şi II, personal didactic universitar şi de cercetare, maternitate (mame ce au născut cel puţin 3 copii şi i-au crescut până la cel puţin vârsta de 10 ani), anumite handicapuri fizice (nevăzători), anumite funcţii (personal navigant din aviaţia civilă, dansatori, acrobaţi, balerini, unii salariaţi din căile ferate ş.a.).

2. Pensia de invaliditate se acordă pentru pierderea capacităţii de

muncă din cauza unui accident de muncă sau a unei boli profesionale, precum şi celor ce şi-au pierdut capacitatea de muncă din cauza unor boli/accidente nelegate de muncă, însă condiţionat de faptul că au o anumită vechime în muncă şi o anumită vârstă. Cuantumul pensiei se stabileşte în raport cu salariul, dar şi cu gradul de invaliditate.

3. Pensia de urmaş se acordă copiilor şi soţului supravieţuitor, dacă

la data decesului asiguratului acesta era pensionar sau întrunea condiţii pentru obţinerea unei pensii. Copiii au dreptul la pensie de urmaş până la împlinirea vârstei de 16 ani sau până la terminarea studiilor, dar nu peste vârsta de 25 de ani sau 26 de ani (dacă durata studiilor superioare este de peste 5 ani).

4. Pensia suplimentară se acordă asiguraţilor care au plătit contribuţia

de 5% (vezi punctul v) la venituri). Cuantumul ei se stabileşte în raport cu salariul luat ca bază de pensionare, diferenţiat pe ani de contribuţie. :

B. Trimiterile la tratament balnear și odihnă sunt drepturi pe care le primesc beneficiarii sub forma unor servicii de tratament balnear şi odihnă, ale căror costuri sunt suportate în proporţie de 70% (în medie) de către asigurările sociale, restul fiind suportat de către beneficiar. La aceste costuri se adaugă şi cele rezultate din reducerile de care se bucură unii beneficiari. Trimiterile se fac pe baza unor prescripţii medicale, cu prioritate pentru cei încadraţi în grupele de muncă I şi II, suferinzii de boli cronice sau profesionale, invalizii, familiile cu mulţi copii.

C. Indemnizaţiile şi ajutoarele sunt drepturi pe care le primesc

beneficiarii pentru mai multe tipuri de împrejurări/riscuri care le afectează într-un fel sau altul capacitatea de muncă, punându-i temporar în situaţia de a nu-şi putea câştiga existenţa prin activitatea pe care o desfăşoară în mod obişnuit. Aceste indemnizaţii şi ajutoare pot fi grupate după obiectul lor astfel: *privind sănătatea; *privind maternitatea; *privind lipsa locului de muncă; *altele.

1. Indemnizaţiile privind sănătatea sunt drepturi care se acordă fie în

scopul prevenirii, fie în scopul refacerii sănătăţii.

a) Indemnizaţiile pentru prevenirea îmbolnăvirii şi refacerea/întărirea

sănătăţii sunt acordate salariaţilor angajaţi cu contract pe durată nedeterminată şi sunt suportate parţial de către cel care a angajat (primele 10 zile) şi parţial de către asigurările sociale de stat. Sunt stabilite următoarele forme: trecerea temporară în altă muncă, mai uşoară, sau reducerea programului de lucru, trimiterea la tratament balnear, trimiterea în carantină, acordarea unor materiale ajutătoare (proteze, aparate, centuri ş.a.).

b) Indemnizaţia de concediu medical se acordă celor ce primesc un

concediu medical în vederea însănătoşirii în urma îmbolnăvirii sau accidentării. Plata acestor indemnizaţii este în sarcina angajatorului sau, pentru unele excepţii, revine asigurărilor sociale.

2. Indemnizaţiile pentru maternitate sunt drepturi care se acordă

mamelor sau viitoarelor mame sub forma indemnizaţiei de maternitate,

indemnizaţie pentru îngrijirea copilului, indemnizaţie pentru creşterea copilului până la vârsta de 2 ani şi indemnizaţia de naştere.

3. Ajutorul pentru lipsa locului de muncă se acordă persoanelor care şi-au pierdut locul de muncă sau celor ce nu au avut încă un loc de muncă. Resursele financiare necesare se constituie pe seama unei taxe de 1% calculată asupra salariului de încadrare şi plătibilă de fiecare angajat, precum şi a unei taxe de 5% asupra fondului lunar de salarii şi plătibilă de fiecare angajator. Sunt uzuale trei forme de ajutor:

a) Ajutorul de şomaj se acordă persoanelor care şi-au pierdut locul de

muncă, dar nu din iniţiativa lor, şi celor ce, terminând studiile, nu-şi pot găsi loc de muncă.

b) Ajutorul de integrare profesională se acordă tinerilor care au absolvit

învăţământul preuniversitar sau cel universitar, care nu şi-au putut găsi de lucru potrivit pregătirii lor.

c) Alocaţia de sprijin se acordă, pe o perioadă de maxim 18 luni,

persoanelor care, la expirarea perioadei în care au beneficiat de ajutorul de şomaj sau de integrarea profesională, nu şi-au găsit totuşi de lucru şi nu au alte mijloace considerate minime pentru întreţinere.

4. Ajutorul de deces se acordă în caz de deces al salariatului,

pensionarului sau membrului cooperator, precum şi în caz de deces al unuia din membrii familiei sale.