Tolle lege

Ştefan BORBÉLY
Solenoid
Cam 500 de pagini puteau fi lăsate liniştit pe dinafară din Solenoidul lui Mircea Cărtărescu (Editura Humanitas, Bucureşti, 2015), dacă autorul ar fi dorit ca volumul său să fie unul perfect structurat, eliberat de excedente şi plin de substanţă. Aşa cum arată acum, scris într-un vertij al torentului scriptic brut, lipsit în general de finisări, jurnalul ficţionalizat ajustat în cele din urmă să devină roman e suprasaturat de repetiţii, de glisaje textuale şi fantasmatice necontrolate, lăsate să curgă în voie. Scriitor în esenţă narcisiac, aşa cum deja Orbitorul indicase, Cărtărescu nu esenţializează, ci se lăbărţează în Solenoid, neavând puterea de a porni cu radiera împotriva lui însuşi, adică de a tăia calupuri excedentare din notaţiile scrise cu mâna într-un şuvoi continuu, lipsit de un plan prealabil, caietele fiind duse apoi – după propria sa mărturisire – direct editurii spre a fi tehnoredactate „la cald”, în absenţa unei cenzuri calitative prealabile. Rolul lectorului de carte, care ar fi trebuit să-i atragă atenţia autorului că frâiele sunt cam scăpate de sub control, a fost, după aparenţe, mai degrabă unul formal şi timorat, fiindcă – nu-i aşa? – e o impietate să critici semizeul, reducându-l la dimensiunea lucidă a unui autor perfectibil. E de presupus, totodată, că Mircea Cărtărescu a intuit în avans prejudiciul intrinsec al excedentului sufocant, atrăgând gracil atenţia publicului că romanul începe cam în jurul paginii 250, până atunci cititorul nedispunând decât de căutări, de aproximări sau de „schele”. Indiferent de cât de elaborate ar fi acestea, redundanţa şi excesul copleşesc lectura în multe secţiuni ale volumului, care alunecă adesea – să nu ne temem de cuvinte dezagreabile – în plictiseală. Ca să nu mai vorbim de faptul că un scriitor care solicită concesii publicului înainte ca acesta să îi cumpere cartea e pasibil de admonestări, indiferent de cât de solide i-ar fi orgoliul sau notorietatea.

O foarte elaborată strategie a răsfăţului genialoid a marcat ieşirea Solenoidului în lume, la Târgul Gaudeamus de la sfârşitul anului 2015. Directorul Humanitasului, Gabriel Liiceanu, a vorbit, gâtuit de emoţie, de „anormalitatea” funciară a unui autor care nu şterge nimic din ceea ce scrie şi aduce caiet după caiet la editură, în rafale continue, în vreme ce acesta i-a îndrumat pe cititori spre pacienţă: „Aş vrea să rog să aveţi răbdare cu această carte. Este o carte mai ciudată, mai specială. E o carte care începe pe la pagina 250 aşa. O să mă întrebaţi ce se întâmplă până acolo. Până acolo sunt schele. Este o schelărie pe care se va ridica cartea propriu-zisă. Cei care ajung să treacă de jumătatea cărţii şi care înaintează încet, încet către sfârşit probabil că vor fi câştigaţi. Deci, vă cer foarte multă răbdare. Citiţi rar, citiţi câte puţin. Pe două luni, pe trei luni, pe patru luni de zile. Nu trebuie să o înghiţiţi aşa cum a înghiţit-o domnul Liiceanu, pentru că presupune nişte riscuri. Riscul de indigestie ş.a.m.d. Indigestie mentală, şi nu vă sfătuiesc acest lucru. Ideal ar fi ca dvs. s-o citiţi în exact acelaşi timp cât a fost scrisă cartea, adică în cinci ani de zile. Dar nici asta nu pot să vă cer.” (Citatul e preluat dintr-un comunicat Agerpres).

Recunosc spăşit că n-am respectat indicaţiile de lectură ale autorului, parcurgând cartea profesionist, cu creionul în mână, la cumpăna dintre 2015 şi 2016, în aproximativ două săptămâni. Apoi am reluat-o, comparând-o relativ sistematic cu primele două volume din Orbitor, pentru a verifica impresia, în multe locuri foarte pregnantă, că Solenoid a pornit să fie, în urieşenia sa abstruză, un post scriptum de 837 de pagini la Orbitor, nereuşind să depăşească decât întâmplător statutul de adjuvant textual al unei construcţii epice unice, de referinţă. Blocul textual de acum propune, în mod vădit, un discurs manierist, preţios pe alocuri („respiraţia nu e decât bătaia noastră din aripi prin azurul dumnezeiesc al lumii” – p. 262), mimetic în altele, prin care Cărtărescu dovedeşte, mai presus de toate, că reuşita Orbitorului continuă să-l inhibe, el încercând să scape de complexul epigonismului prin alexandrinizare. Asistasem în Orbitor – cititorii şi criticii avizaţi au relevat în varii moduri această recurenţă – la o fatalitate a reflectării de sine: indiferent înspre ce punct al lumii s-ar întâmpla să privească, Mircea Cărtărescu se vede mereu, narcisiac, pe sine însuşi. În consecinţă, ar fi abuziv ca în Solenoid, „carte testamentară”, „cartea experienţei mele de viaţă”, o carte „care nu se putea scrie decât la 60 de ani”, „traiect spiritual” total – spunea autorul - să căutăm un alt Cărtărescu decât cel pe care-l ştim deja. Strict obiectiv şi în cunoştinţă de cauză, nu-i putem reproşa autorului incapacitatea de înnoire, fiindcă un asemenea proiect nu intră în categoriile cu care el lucrează. Inocenţii vor ieşi în câştig de cauză la parcurgerea, chiar pe îndelete, timp de cinci ani, a Solenoidului; profesioniştii însă, cei pentru care Cărtărescu reprezintă o „disciplină” de studiu, vor descoperi imediat mecanisme de fantasmare cu care scriitorul ne-a obişnuit anterior, obsesii deja ştiute şi formulate în alte părţi, sau motoare textuale care în Orbitor curseseră firesc, având însă, în Solenoid, articulaţiile colmatate.

Cea mai incitantă lectură ar fi, aşadar, una intercalată, în care Solenoidul se topeşte în Orbitor, făcând corp comun cu trilogia. Am în vedere o simbioză parazitară, perfect postmodernă ca intenţie şi ca poetică, pornind tocmai de la obsesiile parazitologice pe care le găsim în număr foarte mare în Solenoid. Cartea dă credit, tot pe urmele Orbitorului, infra-umanului halucinatoriu: suprafeţelor corodate, fisurilor imperceptibile de pe conturul trupului, dizlocării raţiunii prin intermediul iraţionalului, geografiilor urbane labirintice, halucinatorii – Bucureştiul fiind un „personaj” predilect -, adică metastazei fantasmatice care porneşte din infra-real. „Toate speranţele noastre se leagă de [...] fisura asta-n smalţul altfel uniform şi neiertător al lumii” – scrie autorul la pag. 779. Solenoid reprezintă, în consecinţă, expandarea voluptăţii „corozive” pe care Orbitor o revelase deja. Pledez, aşadar, pentru o lectură simbiotică a celor două – mă rog, patru... – cărţi, singura plauzibilă şi, în opinia mea, singura care aşează Solenoidul într-o albie corectă, relevându-i mecanismul intenţional de continuitate. Te mai şi părăseşte toropeala procedând în acest fel; altminteri, obligaţia bate plăcerea la lectură timp de mai multe zile sau chiar săptămâni, ecuaţia însemnând, pentru un scriitor atât de important ca Mircea Cărtărescu, un impas de creaţie compensat prin verbozitate.

Strict tehnic, Solenoid este, în totalitatea sa, o ucronie cu final eschatologic. Chiar cu unul post-apocaliptic, am putea spune, dacă avem în vedere sugestia din final, potrivit căreia familia autorului, îmbogăţită cu un copil, va supravieţui şi-şi va continua viaţa în liniştea unui schit păduratic de la marginea Bucureştiului, după ce Capitala – şi, implicit, textul, încredinţat flăcărilor – se vor fi prăbuşit într-un cataclism cosmic neiertător. Ucronia intră în roman pe fondul decantării unei timpurii – şi neostoite nici azi – traume de creaţie: în data de 24 octombrie 1977 („seara crucială a vieţii mele” – repetă la infinit autorul), tânărul student citeşte la „Cenaclul Lunii” condus de către N. Manolescu poemul Căderea (în 7 părţi, reprezentând 7 cicluri complete de creaţie), lectura fiind orice altceva decât un succes. Trauma se converteşte în resentiment şi îl „eliberează” pe scriitor de vanitatea autorlâcului. Va scrie de acum încolo – hotărăşte el într-un mixaj de orgoliu rănit şi suferinţă revanşardă („nu mai dau doi bani pe coroniţa estetică”) – în afara redacţiilor, cenaclurilor, cluburilor şi clanurilor de consacrare literară, într-o „singurătate animalică” esenţalizată, trăitor într-un Bucureşti nevrotic, gata ruinat sau în surpare, fantast şi abulic („oraşul cel mai trist de pe suprafaţa pământului”), pe care-l iubeşte, însă, la nebunie, fiindcă el funcţionează, între altele, şi ca succedaneu al laşităţii de a se sinucide.

În consecinţă, autorul-personaj al Solenoidului e profesorul de română de la Şcoala Generală nr. 86 din Colentina, „scriitorul ratat” prematur, ne-scriitorul prin voinţă proprie, dar totuşi autorul unui manuscris al cărui volum creşte pe zi de trece, zămislit din frustrare, ciudă orgolioasă, atot- sau autodevoratoare, şi resentiment: „În sute de nopţi de nesomn am ruminat apoi acelaşi scenariu rocambolesc: i-am urmărit şi i-am pedepsit pe toţi cei care mi-au batjocorit poemul şi mi-au distrus viaţa. Dar mai ales, de atâţia ani, mă răzbun pe singura fiinţă care, legată şi neputincioasă, un simplu preparat anatomic viu, făcut pentru tortură, mi-a fost dată pe mână pentru totdeauna: eu însumi.” (p. 47) Neplăcuta experienţă a Căderii dizlocă sensul vieţii sale, mutându-i accentul pe autoscopie: „Faptul că n-am ajuns scriitor, faptul că nu sunt nimic, că n-am nici o importanţă în lumea exterioară, că nu mă interesează nimic din ea, că n-am ambiţii şi nici nevoi, că nu mă păcălesc singur desenând «cu sensibilitate şi talent» uşi care nu se vor deschide niciodată pe ziduri netede de labirint îmi dă o şansă unică, sau poate şansa tuturor celor singuri şi uitaţi: cea de a explora vestigiile stranii ale propriei mele minţi, aşa cum îmi apar ele în şirul nesfârşit de seri în care, pe când se întunecă progresiv în camera mea tăcută, creierul îmi răsare asemenea lunii şi arde din ce în ce mai tare. Văd atunci pe suprafaţa lui palate şi lumi ascunse...” (p. 95)

„Kafkianizarea” îl conduce pe autor înspre un elan sado-masochist autodestructiv şi nimicitor. Nou Gregor Samsa al unei camere dincolo de uşile căreia nu ascultă nimeni, proful de la 86 deambulează victimar printre oameni mărunţi („fauna” de la şcoală şi cartierul în care aceasta este situată ocupă aproape toată cartea), face apologia textului brut, necizelat („M-am întrebat de-atâtea ori de unde vine aversiunea mea pentru roman, de ce m-aş fi dispreţuit atât de tare dac-aş fi scris romane...” – p. 276), se alintă pentru privilegiul de a fi fost târât în categoria ne-scriitorilor („tocmai fiindcă nu sunt scriitor, eu simt că am ceva de spus” – p. 53) şi, mai presus de toate, simte la tot pasul că este un „ales” („Am avut, de când mă ştiu, un puternic sentiment de predestinare. Prin însuşi faptul că am deschis ochii în lume m-am simţit un ales” – pp. 98-99), că e „altfel decât toţi scriitorii lumii”. (p. 53) Cu alte cuvinte, Solenoidul se întreabă, la modul ucronic, ce ar fi fost Mircea Cărtărescu dacă n-ar fi devenit celebritatea pe care o ştim astăzi. Numai c-o face cu uneltele scriitorului deja consacrat, prin retroactivare alexandrinizantă, proful de la 86 fiind pus în categoriile acelui MC care a scris deja Orbitor, care a umplut globul cu cărţile sale, ceea ce face ca, tehnic vorbind, Solenoid să fie o mare mistificare de sine, decantată din orgoliul ucronic al anonimităţii. Una obţinută prin retroactivare, dar tot mistificare se cheamă că este.

Dintre puţinele dezvăluiri de culise care au precedat apariţia cărţii face parte şi sugestia că titlul volumului ar fi fost ales post festum, dintr-un set de 200 de opţiuni posibile, spre deosebire de Orbitor, unde titlul a precedat trilogia. Personal, am toate motivele să nu-l cred integral pe autor, „mecanismul metafizic” al solenoidului, îngropat sub fundamentele casei pe care o cumpără scriitorul de la fantastul inginer Nicolae Borina, pentru a capta un „nod energetic” primordial cu extensie paranoidă („orice metafizică e, de fapt, paranoia”) intrând în roman chiar în prima sa parte (pp. 80-81), pentru a rămâne o prezenţă constantă până la sfârşit. Un titlu mai bun, ofertant şi prin ineditul ezoterismului tehnic, cu greu putea fi ales, fiindcă solenoidul exprimă chiar mecanismul generativ al textului, scris la intersecţia dintre vis, abulie solipsistă, fantasmă şi halucinaţie, de către un autor care vorbeşte deschis despre „ambiguitatea esenţială” a scrisului său, care este aceea a unei „nebunii ireductibile”. „A înţelege – precizează scriitorul, pentru a circumscrie corect apartenenţa textului la paranormal – înseamnă-ntotdeauna a pătrunde în altă minte”, prin intermediul unui portal de absorbţie: „teroarea şi enigma nesfârşită-ncep din momentu-n care, contemplând un obiect, eşti sorbit de el şi aruncat într-o minte inumană, cu totul diferită de-a ta şi pe care o numeşti, cu toată ambiguitatea cuvântului, sacră, adică străină, aparent arbitrară, capabilă de miracole şi de-absurdităţi, ce te poate hrăni şi te poate strivi din motive la fel de obscure.” (pp. 752-753; subl. îi ap. autorului) „Manierismul” acestei minţi – aceasta e o idee la care autorul manuscrisului abstruz revine adeseori – corespunde substanţei spongioforme a universului, în interstiţiile căreia – asemenea neuronilor – canalele şi canaliculele labirintice se intersectează aleatoriu în toate direcţiile, sfidând orice logică de organizare: „Suntem corzi înfăşurate pe corzi înfăşurate pe corzi, straturi peste straturi de cute-ale spaţiului şi timpului şi energiilor, de la zâmbetul quarcilor cu neputinţă de izolat unii de alţii la cel al bosonilor şi fermionilor, de la zâmbetul atomic la cel molecular, cu contorsiunile lor tridimensionale, de la substanţe vii ultra-super-hiperorganizate, inflorescenţă desfăcându-se mirific în pofida legilor statisticii şi-ale termodinamicii, la marele şi biruitorul zâmbet al cunoaşterii de sine.” (p. 786)

Universul ca holarhie, aşadar, apud Arthur Koestler – numai că toate acestea le ştiam deja din Orbitor. Inginerul Nicolae Borina – ucenic dâmboviţean al marelui Tesla –, care-i vinde autorului casa în formă de vapor de pe strada Maica Domnului, întocmeşte, scrupulos, o hartă energetică a Bucureştiului subteran, dând structură de reţea convingerii sale cum că Pământul se compune din „puncte de mare intensitate (noduri) şi, dimpotrivă, puncte inerte (ventre)” (p. 80), şi-şi construieşte casa deasupra unui asemenea punct nodal identificat în „ţigănimea” (pe atunci...) a Colentinei, în adâncimea căruia îngroapă un solenoid, adică un captator de energie: „Acolo, în ţigănie, pe locul-ăla viran, era zona magică. Am simţit-o de cum am ajuns. Imediat am perceput o linişte pură ca albul zăpezii, liniştea de dinaintea apariţiei urechii, de dinaintea noţiunii de sunet. [...] Sau poate liniştea de dinaintea apariţiei lumii.” (p. 80) Naratorul Solenoidului îşi consumă viaţa căutând „zonele magice” ale universului, „nexurile” unde se face racordul, inaccesibil raţiunii comune, cu „a patra dimensiune”, care eliberează eflorescenţele energetice majore ale lumii, convertindu-le în magie, vis, halucinaţie semi-lucidă şi – acesta este un racord foarte important pe ansamblul volumului - „hazard” metafizic: „Ai cunoscut o femeie numită Olimpia, şi după câteva minute deschizi un dicţionar de pictură la pagina cu Olympia lui Manet, apoi, în două ore, pe stradă, vezi o firmă: «Florăria Olimpia». Sunt noduri de sens, plexuri ale sistemului neural al lumii, care-i unifică organele şi evenimentele, indicii pe care ar trebui să le urmezi până-n pânzele albe, şi ai face-o dacă n-ai avea prejudecata stupidă a realităţii.” (pp. 211-212)

Să ne reamintim, preţ de o mică pauză asociativă, că viaţa ca „fugă” (în sensul glisajelor controlate ale muzicii lui Bach) îl preocupase obsesiv pe I. P. Culianu în anii săi de formare ieşeano-bucureşteană, atunci când îşi publica primele proze prin reviste, reunite ulterior în volumul Arta fugii. Obsedat până la extincţie – spunea Umberto Eco - de „a patra dimensiune”, accesibilă, între altele, prin intermediul magiei, tot Culianu va fi acela care va transforma „nodul”, lacătul, în efigie spirituală personală la maturitate, aşa cum vedem între altele, în Tozgrec. Cărtărescu nu e, prin urmare, complet izolat, într-un asemenea areal de preocupări, în interiorul optzecismului românesc, Solenoidul având avantajul de a aprofunda, prin caracterul său de jurnal ficţionalizat, câteva indicii menite să cristalizeze obsesia. De pildă, autorul îşi aminteşte că, pe vremea copilăriei petrecute în Ştefan cel Mare, el lega peste tot – inclusiv pe clanţă –, din raţiuni aparent inexplicabile, maniacale, noduri din sfoară, chipurile pentru a împiedica intruziunea celor din afară. Un „nod” major, kafkian, care l-a ţinut paralizat şi continuă s-o facă, este angoasa: Toată viaţa – scrie autorul – i-a fost frică („frică pură, izvorâtă nu din gândul la vreo primejdie, ci din viaţa însăşi” – p. 70), convertită ulterior în timiditatea decantată din singurătate şi chiar în „siderofobie” (frica iraţională de stele). Kafkian ca structură psihică achizitivă („mi-am trăit viaţa în camere de tortură”), s-a simţit mereu „captiv”, inclusiv în universul senzorial al trupului şi minţii, căutând halucinant să „evadeze” din carapacea care i s-a impus, „nodurile energetice” pe care le aminteam având, în principal, rolul de a-l propulsa eliberator într-un univers suprasenzorial, metafizic. Obsesia scrisului cotidian, trăit ca eliberare, de aici vine. Şi, tot de aici, prezumţia că scrisul captează „nodurile energetice”, că e atras de ele, că reprezintă o chemare privilegiată, misterică, accesibilă doar acelora care ştiu „să vadă”, adică iniţiaţilor.

Sub acest aspect, Solenoid este un roman al elevaţiei energetice, al căutării sinelui metafizic, aşa cum fusese, de altfel, şi Orbitor în primele sale două volume. Mecanismul însuşi al scrierii textului indică dinamica de Graal personal a questei: în mod invariabil, „aventura” lui Cărtărescu începe la nivelul eului, cu episoade din viaţa sa personală – aşa cum spuneam, Solenoid este, în esenţă, un jurnal ficţionalizat, convertit, către final, în eschatologie -, pentru a se deschide ulterior, prin intermediul halucinaţiei, al vertijului, visului sau chiar al „nebuniei”, spre sinele metafizic, la care ajungi prin racordarea la „nodurile energetice” întâlnite în cale. La nivelul de pornire, al eului biografic, avem suprafeţe, forme, semnificaţii cât de cât inteligibile, solide. O viaţă măruntă, în general, cu scenarii adesea automatizate, cum e drumul cotidian cu tramvaiul până la şcoală sau urcarea treptelor înspre clasă, cu catalogul ferfeniţit sub braţ. La celălalt nivel se situează destructurarea acestei mărunţenii, prin intermediul – am citat deja pasajul, pe care-l reluăm uşor alterat - „fisurii-n smalţul altfel uniform şi neiertător al lumii”. Aşa cum am văzut deja şi-n Orbitor, scriitorul urmăreşte cu predilecţie declanşarea ca atare a „motorului paranoic” – câteodată biologic, alteori epidemic, chiar thanatic, când face o vizită la Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici” – , atunci când se produce „fisura”: la nivelul trupului, al pielii, al vieţii de fiecare zi, la nivelul lumii. Imaginaţia lui Cărtărescu aparţine, înainte de orice, corozivului, parazitarului halucinant, ruginii care muşcă insidios din fier, dându-i la iveală slăbiciunea. După categoriile lui Bachelard, e un imaginar acvatic, disolutiv, numai că racordurile sale urcă mult în sus în timp, până la fervorile apocaliptice ale postmodernismului. După categoriile lui Sloterdijk, el e un cinic: coroziunea interesează în ambele cazuri, nu diferenţa de concept sau nume...

Aşa cum se întâmplase deja în Orbitor, visceralul joacă, aici, un rol privilegiat. „Pentru că nu sunt scriitor – notează autorul Solenoidului -, am privilegiul insondabil să scriu dinlăuntrul manuscrisului meu, înconjurat din toate părţile de el, surd şi orb la orice mi-ar distrage munca de ocnaş. [...] Aici, în pântecul manuscrisului, rătăcind prin intestinele lui, întortocheate, ascultându-i straniile bolboroseli, îmi simt libertatea, îmi simt şi însoţitorul ei obligatoriu: nebunia.” (p. 500) Consecinţa cea mai importantă a acestui „sentiment” de stranietate insidioasă e monstrificarea, adică perceperea lumii ca pe un „organism monstruos” abstruz, gelatinos sau spongios, ale cărui tentacule, organe interne rapace şi celule atotdevoratoare se întind peste orice margine, fără posibilitatea de a fi îngrădite. Onirologia lui Cărtărescu e „monstruoasă”: sfidează logica, percepţia cuminte a realului, chiar oamenii din jur, propunându-ni-se ca dezordine în stare pură, atavică, atemporală, aşa cum şi „reţelele energetice” la care se racordează eul său îşi au sorgintea în „supa metafizică” originară pe care o caută Nicolae Borina. Sub acest aspect, Solenoid e un roman deopotrivă cosmogonic şi eschatologic, dând glas unei convingeri cu care autorul ne obişnuise deja în Orbitor: lumea se naşte doar pentru a muri, singura justificare a celor ce sunt fiind aceea a amânării extincţiei finale. Manuscrisul ca atare al romanului se explică – aşa cum spuneam – doar eschatologic: în intenţia celui care îl scrie, adică al profesorului de română de la Şcoala nr. 86, el e consemnat nu pentru a fi citit de către altcineva sau publicat, ci doar pentru a fi, în cele din urmă, aruncat în foc, după ce îşi va fi devorat toţi actanţii, inclusiv pe autor.

O subtilitate de sens şi de structură se adaugă acestei cosmologii, ea reprezentând, probabil, şi calea înspre care autorul se va orienta după ce se va trezi din coşmarul receptării ambigue, strepezite a Solenoidului. Menţionam deja că, dincolo de cataclismul bucureştean din final, romanul propune şi o portiţă post-apocaliptică de scăpare, plasându-şi protagoniştii în proximitatea izbăvitoare a unui schit păduratic, situat în afara Capitalei. Soluţia schitului e dată de naşterea unei fetiţe, de naştere în general: doar ea este în stare se amâne apocalipsa. „Naşterea” continuă a textului brut, necizelat, de către autorul care o consemnează face parte din acelaşi registru. La fel e şi cu restul: fierul e fier nu pentru că e solid sau pentru că susţine ceva, ci fiindcă e în stare să „nască” (să genereze) fervoarea paradisiacă a ruginii. Nimic nu seamănă mai mult cu scrisul cărtărescian decât un experiment de parazitologie efervescentă: microbi din care se nasc alţi microbi, larva care devine crisalidă şi apoi fluture etc.

Circumscrierea „motorului paranoic” al monstrificării reprezintă, sub aspect epic, punctul de rezistenţă al Solenoidului – el fiind, de altfel, singura justificare pentru care romanul se lăbărţează dincolo de 800 de pagini, asemenea unui Tiamat care s-a-ntins la soare în braţele Mardukului tandru, sosit la întâlnirea belicoasă în mod amnetic, fără plasa de care vorbeşte mitul. Inclusiv caracterul de roman eschatologic al Solenoidului, ilustrat prin cataclismul bucureştean descris în ultima secţiune, derivă din acest „mecanism paranoic” al monstrificării, al expandării universale infinite, justificarea psihanalizabilă a mecanismului aflându-se într-o „frică” pe care Cărtărescu o invocă obsesiv în diferitele secţiuni ale cărţii, şi anume frica paroxistică de neant, ceea ce înseamnă, evident, şi inversul acestei temeri, adică faptul că golul sau neantul îi macină la tot pasul fiinţa autorului, funcţionând ca „umbră” a tuturor lucrurilor pe care le întreprinde: „Am înţeles prima dată atunci că nu fălcile, colţii, ghearele, căngile, acele monştrilor bestiali, nu fantasma sfâşierii trupului meu atât de fragil erau sursa neliniştii mele continue, ci golul, nimicul, nevăzutul.” (p.71) Pentru a compensa această angoasă, scriitorul multiplică debordant, prin aglutinare sau prin glisaje halucinatorii şi onirice, episoade de viaţă, detalii, experienţe, imagini, percepţii, unele reale, altele doar fantasmatice, propunând în cele din urmă o plenitudine personală abstruză, spasmodic întinsă, asemenea unei pături de care s-a tras în toate direcţiile, deasupra tuturor cavităţilor pe care viaţa le-ar putea naşte.

Fervoarea identificării şi a descrierii acestor monstrificări reprezintă, în opinia mea, cea mai validă realizare a Solenoidului, sub aspect epistemic şi compoziţional. Ea începe cu imersiunea visătoare a elevului sau profesorului în dioramele de la şcoală, continuă, în timpul unei vacanţe, cu răsfoirea fascinată a unui tratat de parazitologie, găsit întâmplător în fundul unui dulap, intersectează solenoidul lui Borina şi credinţa acestuia în nodurile energetice ale cosmosului, se află la baza includerii în roman a unor biografii consumate la marginea subţire dintre genialitate şi fantasmă (Borina, Mina Minovici, Nicolae Vaschide), se racordează apoi, pornind de la Tăunul lui Ethel Lilian Voynich şi de la teseractul inventat în familia ei, la criptografia faimosului manuscris renascentist Voynich („sistem labirintic de iazuri şi căzi”), aflat acum la Yale, sfârşind, în cele din urmă, cu colecţiile de lamele biologice şi cu studiile despre acarieni ale straniului bibliotecar bucureştean Palamar (al cărui unic client e autorul), care nu se sfieşte să-şi experimenteze pasiunea parazitofilă pe propria piele, pentru a studia „eflorescenţa” naşterilor abstruze, infinite „la purtător”.

...Acesta e, de altfel, şi momentul în care se cuvine să avertizăm cititorul că textul începe cu... împăducherea autorului pe când era profesor de română la o şcoală din Colentina, acestea fiind, de altfel, şi paginile la care – am auzit un zvon perfid... – mulţi cititori au aruncat oripilaţi cartea din mână, regretând cei 75 de lei pe care i-au dat pe ea într-un moment de entuziasm monden contagios, declanşat de graba lui Liiceanu de a decreta că ne aflăm în faţa uneia dintre cele mai mari cărţi de literatură pe care planeta mai este în stare să le producă. Nu e aşa, desigur: Solenoid e o reuşită minoră în comparaţie cu primele două volume din Orbitor, paradoxul eşafodajului său friabil constând în faptul că „schelele”, pe care autorul le caută preţ de 250 de pagini în preambulul romanului, fuseseră deja ridicate, dar nu aici, ci într-o cu totul altă parte.