Tudor vianu studii de literatura universala şi comparata

^

DOSTOIE

134______________________________

- Trei mii? Unde o fi găsit trei mii de ruble? îl j cum şi de unde. Nimănui însă nu-i veni să creadă spuse că banii îi căpătase de la Hohlakova. ^e

- Nu cumva l-o fi jefuit pe bătrîn, ce ziceţi?

- Mda, trei mii! Parcă nu miroase a bine...

- Nu s-a lăudat el în gura mare c-o să-i vina de h bătrînului? Toată lumea a auzit doar. Ba la un moment dat pomenit chiar de suma asta, trei mii de ruble...

Piotr Ilici ascultă cît ascultă şi de la o vreme deveni ma zgîrcit la vorbă, răspunzînd laconic la întrebări. Se feri toto­dată să amintească ceva despre faptul că Mitea era plin fa sînge pe mîini şi pe faţă, deşi pe drum se gîndise să spună şi asta. începură o nouă partidă şi, încetul cu încetul, discuţia prilejuită de Mitea lîncezi. După cea de-a treia partida însă, Piotr Ilici refuză să mai joace şi, lâsînd tacul din mînă, părăsi localul fără să mai cineze aşa cum avusese de gînd la început. în piaţă se opri nedumerit, surprins el însuşi de ceea ce era pe cale să facă, dîndu-şi seama dintr-o dată că în loc să meargă acasă se îndrepta spre locuinţa lui Fiodor Pavlovici, să se intereseze dacă nu se întîmplase ceva. „Era să ridic toata lumea în picioare şi să provoc un scandal pentru un fleac. Ei, fir-ar al dracului să fie, da' ce sînt eu, dădaca lor?!"

Se îndreptă deci spre casă cum nu se poate mai prost dis­pus, dar după cîţiva paşi îşi aduse aminte de Fenia. „Naiba sa mă ia, trebuia s-o trag de limba adineauri, îşi spuse el înciu­dat, în momentul ăsta aş fi ştiut tot." Ardea acum de nerăbdare să stea de vorbă cu ea, dorea atît de stăruitor lucru¹ acesta, încît pe la mijlocul drumului coti brusc spre locuint Morozovei, unde ştia ca sade Gruşenka. Ajungînd acol°-bătu la poartă şi abia în clipa cînd loviturile răsunară '

tăcerea nopţii se dezmetici mînios pe sine. Cu atît

inul'

cu cit nu i se răspunse, toată lumea probabil dormea. „Ş^{1 a}

am să provoc un scandal!" se gîndi el cu intima strînsă,

dări"

135 TVi^z-----■—■---------------------------------------------------------

_olece începu iar să bata, de astă dată cu toată puterea. ' miile răsunau în toată strada. „Ei, bine, nu mă las, o să sâ bat, pînă or sâ se trezească!" murmură el din ce în ce ' furios pe sine, înteţind, totuşi, în acelaşi timp bătăile în poartă.

VI SOSESC EU!

între timp, Dmitri Fiodorovici era în drum spre Mokroe. Avea de făcut mai bine de douăzeci de verste pînâ acolo, dar troica lui Andrei zbura ca vîntul, aşa că puteau să străbată distanţa aceasta cam într-un ceas şi un sfert. Iuţeala cu care mergeau parcă îl mai învioră pe Mitea. Aerul era proaspăt şi răcoros, stele mari scînteiau pe cerul senin. în noaptea asta, poate chiar la aceeaşi oră, Alioşa căzuse la pâmînt, „jurîndu-i frenetic să-l iubească în vecii vecilor". în sufletul lui Mitea stăruia un vălmăşag întreg de simţăminte şi, cu toate că erau atîtea lucruri care îl torturau în momentul acela, toate dorinţele lui îl mînau cu o forţă nestăvilită numai către dînsa, către stăpîna destinului său, pe care se ducea s-o vadă pentru ultima oară în viaţă. încolo, tot ce pot sâ vă spun este că inima lui nu avu nici o clipă măcar o cît de mică zvîcnire de revoltă. Poate că cititorii n-au sâ mă creadă, dar cît era el de gelos, Mitea nu simţea totuşi nici un grăunte de gelozie faţă de noul său rival, de „ofiţerul" care răsărise ca din pâmînt. Ar

^{1 s}Pumegat, desigur, furios, sâ-i fi ieşit oricare altul în cale şi P ^a'e că şi-ar fi scăldat din nou în sînge mîinile-i nelegiuite,

^ar>n momentul de faţă, în timp ce troica zbura în noapte, în

' '^ui nu exista nici un resentiment, nici un dram de ură

^de gelozie împotriva acelui bărbat, „primul" din viaţa

_v *^enkăi, pe care, ce-i drept, nu avusese încă prilejul să-l

_Vo, ' " ^{e asl;}ă dată nu mai am ce sâ zic, au tot dreptul; e

^oar de prima ei iubire pe care n-a putut s-o uite, deşi
136

DOSTOIE"

au trecut cinci ani între timp; prin urmare, numai pe _ei iubit în toţi anii aceştia. Şi eu? Pentru ce i-am mai încn ⁱ viaţa? Ce rost am aici? Dă-te la o parte, Mitea, da-le voi_e ^îl treacă! Şi-apoi ce s-a ales de mine acum? Şi fără el tot un ^a sfîrşit se cheamă că sînt, chiar dacă n-ar fi apărut ofiţ_er povestea tot s-ar fi încheiat..."

Cam astea ar fi fost sentimentele pe care el le-ar fi p_utm mărturisi, dacă, bineînţeles, ar fi fost în stare să-şi adun gîndurile. Numai că Mitea nu mai era capabil sa judece Hotărîrea din ultima clipă o luase spontan, fără nici o şovăială, ea încolţise în sufletul lui şi Mitea o îmbrăţişase cu toate consecinţele, de la primele cuvinte rostite de Fenia. Şi totuşi, deşi era înarmat cu ea, nu se simţea împăcat, dim­potrivă, în sufletul lui stăruia mai departe aceeaşi dureroasa frâmîntare; hotărîrea luată nu reuşise să-l liniştească. Se adunaseră prea multe lucruri în urmă, care îl făceau să sufere acum. Uneori el însuşi era mirat: sentinţa se afla doar scrisa negru pe alb: „Mă pedepsesc singur; eu însumi mi-am rostit osînda"; hîrtia aştepta la el în buzunar dinainte pregătită, pis­tolul era încărcat, stabilise irevocabil cum să întîmpine a doua zi razele fierbinţi ale lui „Febus cel cu plete de aur" şi totuşi, nu izbutea încă să încheie definitiv socotelile cu trecu­tul, cu tot ceea ce rămăsese în urmă, făcîndu-l sâ se chinuiască. Gîndul la acesta stătea înfipt în el ca un cui, spre marea lui disperare. La un moment dat, voise chiar să-l oprească pe Andrei în drum, să sară jos din troică, să scoafi pistolul încărcat şi să isprăvească odată cu toate, fără sâ mai aştepte pînă-n zori. Momentul acela trecuse însă, se stinsese ca o scînteie. Troica zbura „mîncînd pâmîntul" şi, pe masu^ra ce se apropia de ţelul călătoriei, Mitea era tot mai m^^{1 cU} gîndul la ea, numai şi numai la ea, izgonind lugubrele ian tome ce-l bîntuiau. O, dorea atît de mult s-o vadă, măcar i« treacăt, fie chiar pe furiş! „Trebuie să fie cu el în chp^a faţă, s-o văd cel puţin cum arata cînd e împreuna cu ei. iubitul ei de odinioară, atîta tot." Niciodată nu simţise în^v0 burîndu-se în pieptul lui o dragoste atît de fierbinte P^en

■ aceea care apăruse ca o fatalitate în viaţa lui, niciodată f^e!n _osCuse un sentiment atît de nou, încît şi pentru el era ^nU ii şi în acelaşi timp atît de duios încît se

iei d

de uimire şi în acelaşi timp atît de duios, încît se cu o rugă umilă, cu dorinţa de a dispărea cu

fi nda ^C° vîrşiie din calea ei. „Şi am să dispar cu adevărat!" se

. _ej deodată, cuprins de o exaltare isterică.

Trecuse aproape un ceas în care Mitea nu scosese un

vînt Andrei, deşi guraliv din fire, tăcea şi el, ca şi cum s-ar

fi temut să deschidă gura, mulţumindu-se sâ-şi îndemne la

Hruin „gloabele", nişte căluţi murgi, costelivi, dar sprinteni.

Deodată, Mitea strigă cuprins de panică.

- Andrei! Dar dac-or fi dormind?

Era un lucru care abia în clipa aceea îi răsărise în minte. Pînă atunci nici nu se gîndise măcar la eventualitatea aceasta.

- Tot ce se poate, Dmitri Fiodorovici.

Mitea se încruntă: el se ducea acolo... însufleţit de aseme­nea sentimente... şi ei dormeau duşi... poate că şi ea doarme, tot acolo... O ură năprasnică ţîşni ca o flacără în sufletul lui.

- Mînă, Andrei! Hai, mai repede! răcni el, simţind că i se învîrteşte capul.

- Da' poate că nu s-au culcat încă, îşi dădu cu părerea Andrei, după un răstimp de tăcere. Timofei zicea că-i lume multă...

- Unde, la poştă?

- Nu, nu la poştă, la Plastunov, la han, adicătelea, cum s-ar ^ce, la poşta pe tocmeală.

- Ştiu. Şi zici câ-i lume multă? De unde? Cine poate să • izbucni Mitea şi mai alarmat la auzul acestei veşti

^neaşteptate.

~ Timofei zicea că-s numai boieri. Doi de la OTaş, cine ^ume, n-aş putea să vă spun, cic-ar fi de prin partea locului, urma încă doi, care au venit de la drum. S-ar putea sa mai

^a4n, că nu l-am întrebat. Zicea că s-au aşezat să joace. -Cărţi?

p - ^a' ** ^^{aca s}"^or fi apucat să joace, apoi n-aveţi nici o ^Ja> că nu s-au culcat. Nu-i nici unsprezece.

138

- Mînâ, Andrei, mina! strigă din nou Mitea, stînd ... ^bt

ghimpi. "

- Aş vrea sâ te întreb ceva, boierule, rosti Andrei h cîteva clipe, să nu-ţi fie cu supărare. Mă cam î_ncea ' îndoiala, boierule...

- Ce este?

- Adineauri, Feodosia Markovna s-a aruncat la picioar i înălţimii tale şi te-a rugat cu lacrimi în ochi să nu-ţi fa păcatul cu coniţa, nici cu dînsa, nici cu altcineva... şi tam^ eu să fiu acela care să te ducă acolo, boierule... Să-mi fie cu iertăciune, c-am vorbit şi eu aşa, după capul meu prost.

Mitea îşi înfipse mîna în umărul lui şi-l zgîlţîi cu înfrigu­rare.

- Tu eşti surugiu, nu-i aşa? Zi, eşti surugiu!

- Surugiu, boierule...

- Ştii atunci cînd trebuie să te dai la o parte! Nu înseamnă că, fiind surugiu, poţi să calci peste oameni, numai sâ nu laşi pe nimeni să ţi-o ia înainte! Păzea, că dau peste voi! Nu. surugiule, să nu dai peste oameni! Fereşte-te, că striveşti lumea, n-ai dreptul să strici viaţă nimănui; iar dacă ţi-ai făcui totuşi păcatul cu cineva, caută să-ţi iei singur pedeapsa, dacă ai stricat viaţa cuiva, dacă s-a întîmplat să nenoroceşti pe cineva — ia-ţi singur pedeapsa şi pleacă!

Mitea vorbea în gura mare, cuprins de frenezie. Deşi in sinea lui nu prea ştia ce sâ creadă, Andrei nu căută totuşi sa curme discuţia.

- Aşa o fi, boierule... Ce-i drept, e drept, Dn>^ltn Fiodorovici, nu se poate sâ calci aşa omul în picioare, nici sa ■ canoneşti... Nici un dobitoc nu trebuie canonit, că şi el ^e făptura lui Dumnezeu; nici calul măcar nu se cade să canonit, cu toate astea vezi pe unii surugii cum îl deşa'^a bătaie... Parca n-ar avea teamă de Dumnezeu, aşa îl naduŞ^e şi-l tot mînâ mereu înainte; cum goneşti şi tu.

KARAMAZOV

139

""în iad? îi l^ua vorba din gură Mitea, cu o gîlgîire scurtă

• dată de rîs - un fel de tic al lui - apoi, apucîndu-l iarăşi

S¹ jj. „_e surugiu: Andrei, suflet curat, spune-mi ce crezi

nmitri Fiodorovici Karamazov o să ajungă ori nu în iad?

^W păi de unde să ştiu eu, drăguţule, asta va fi, ori nu,

ai după cum ţi-o fi năravul... Vezi, boierule, cînd fiul lui

n unnezeu a fost răstignit şi şi-a dat sufletul, a coborît drept

iad de-a slobozit sufletele păcătoşilor care-şi făceau

înda. Şi unde a început iadul să geamă şi să se vaite,

crezînd c-o să râmînă în veci pustiu şi n-o să mai găzduiască

nici un păcătos. Atunci Domnul i-a spus ca să-l împace:

Geaba te vaiţi, iadule, căci or să-ţi vină oaspeţi de soi, boieri

şi dregători, şi juzi şi bogătani, şi-o să fii iarăşi plin cum ai

fost de cînd lumea-i lume şi cum o să mai fii pîn-oi veni din

nou pe pamînt!" Aşa se ştie din bătrîni c-a lăsat Dumnezeu.

- Frumoasă legendă, zău, mi-a plăcut! Dă bice rotaşului din stînga, Andrei!

- Iată pentru cine-i menit iadul, boierule, urmă surugiul îndemnînd din şfichi murgul din stînga. Da', boierule, eşti taman ca un prunc, aşa zicem noi... Cam iute, ce-i drept, la mînie, dar bunul Dumnezeu o să te ierte că inima ţi-e milostivă.

- Dar tu, tu ai să mă ierţi, Andrei?

- Pentru ce să te iert, boierule, că doară nu mi-ai făcut nimic?

~ Ba nu, să mă ierţi pentru toţi, tu singur în numele tuturor, şi chiar aici, în drum... Mă ierţi pentru toţi? Spune, ^suflet cinstit!

~Of, boierule! Ciudate lucruri vorbeşti şi tare mi-e teamă

sânu

Păţesc ceva c-a trebuit taman eu să te duc acolo...

trebuit taman eu să te duc acolo... 'tea nu-l auzi. Se ruga în şoaptă cu o frenezie sălbatică:

oamne, primeşte-mâ, aşa nelegiuit cum sînt şi nu mă ca' î

pş, ş g ş

ca' î ca ■ ~^ma nejudecat... Nu mă judeca, Doamne, pentru

"^am ^at singur osînda! Nu ma judeca pentru că te

iubesc, Doamne! Sînt un ticălos, dar te iubesc; chiar să mă trimiţi în iad, tot am sa te iubesc şi am să strig străfundul gheenei că pe Tine te iubesc acum şi pururea vecii vecilor... Numai nu mă văduvi de dragostea _m pămînteascâ, îngăduie-mi să mă bucur de ea pînă în clip_a j urmă... să iubesc acum, aici, lasă-mi încă cinci ore răgaz pin la cea dintîi rază fierbinte din slavă... Căci mi-e draga ream sufletului meu! Doamne, cît o iubesc! Nici n-aş putea f_ace altfel decît s-o iubesc. Doar Tu mă vezi cum sînt. Am sama duc şi am să-i cad la picioare: „Ai dreptate să mă dai la ₀ parte din drum... Râmîi cu bine, nu te gîndi la victima ta, uit-o nu trebuie să-ţi faci sînge rău din pricina ei!"

- Mokroe! strigă deodată Andrei, arătînd cu biciul înainte.

Umbra masivă şi impunătoare a clădirilor înnegrea întunericul palid al nopţii, desfăşurîndu-se pe o întindere considerabilă. Satul, o aşezare cu peste două mii de suflete, zăcea cufundat în somn; ici-colo doar mai licăreau cîteva luminiţe răzleţe.

- Mînâ, Andrei, mînă! îndemnă Mitea înfrigurat.

- Nu s-au culcat! răspunse Andrei arătînd cu biciul hanul lui Plastunov din marginea satului. Cele şase ferestre ce dădeau spre uliţă erau luminate din plin.

- Nu s-au culcat! exclamă Mitea fericit. Dă-i bătaie Andrei, ia-o la goană, să sune zurgălăii, fă gălăgie, sa se audă ca venim! Sa ştie toata lumea cine a sosit! Sosesc eu! Em" persoană! răcni el ca scos din minţi.

Andrei mînâ în galop troica ostenita şi trase droşca în faţa cerdacului înalt, unde opri brusc căluţii care abia mai puteau sa răsufle. Mitea sări jos; jupînul, c tocmai se pregătea de culcare, se uita curios din pridvo vadă cine venise.

- Tnfon Borisîci, dumneata eşti?

Vf

KARAMAZOV

141

oînul se aplecă, îl privi mai cu luare-aminte şi coborî treptele, să-l întîmpine cu plecăciuni servile, nmitri Fiodorovici! Ai venit din nou, conaşule! Trifon Borisîci era un mujic îndesat şi vînjos, de statură •locie, puhav la obraz, cu o înfăţişare aspră şi neînduple-__ _mai ales cînd avea de-a face cu mujicii din Mokroe -, _care> atunci cînd adulmeca vreun cîştig, se pricepea de inune să-şi ticluiască o mutră slugarnică. Umbla îmbrăcat ruseşte, cu rubaşcâ încheiată într-o parte şi podiovcâ, avea punga doldora de bani, dar ambiţia lui era să prindă cît mai mult cheag. Jumătate din sat încăpuse în ghearele lui, mai toată lumea îi era datoare. Arenda şi cumpăra de la moşieri pamînt, punîndu-i pe mujici să i-l lucreze în contul unor datorii de care nu reuşeau să scape niciodată. Rămăsese văduv cu patru fete, dintre care una, văduvă şi ea, se aciuase pe lîngâ dînsul împreună cu cei doi copilaşi, nepoţii bătrinului, şi-l slugărea ca femeia cu ziua. A doua, ţărancă sadea, era măritată cu un cinovnic, un amărît de copist avansat de curînd, pe care îl puteai vedea pozat în uniformă cu epoleţi, într-una dintre încăperi, pe peretele împodobit cu minuscule fotografii de familie. Celelalte două fete mai mici, la hramul bisericii sau cînd se duceau în vizită, umblau îmbrăcate cu rochii albastre sau verzi strînse pe trup, după ultima modă, şi cu o trenă de toată frumuseţea, pentru ca în ^Zlua următoare să se scoale ca de obicei cu noaptea în cap, să ^măture prin odăi cu tîmuri de mesteacăn, să scoată lăturile şi *f ^cureţe gunoiul după călători. Cu toată averea lui, Trifon °nsîci căuta cît putea sâ-i stoarcă de bani pe cheflii şi ţinea rnmte că de curînd, să tot fie o luna de atunci, daca nu şi Puţin, cu prilejul chefului pe care Dmitri Fiodorovici îl împreună cu Gruşenka, în douăzeci şi patru de ore îl _d . ^ ^{de v}reo două sau trei sute de ruble în plus. Se repezi _c^ i iasă înainte vesel nevoie mare, mirosind, după alaiul sosise Mitea, câ-i picase iarăşi o pleaşcă.