Universitatea de stat din moldova

Uniunea Europeană, de asemenea, tinde să reglementeze sau să stabilească un cadru legal de contracarare a delincvenţei juvenile. În acest sens este de menţionat Rezoluţia Parlamentului European din 21 iunie 2007 privind delincvenţa juvenilă: rolul femeilor, al familiei şi al societăţii (2007/2011(INI)), prin care se „subliniază faptul că fenomenul delincvenţei juvenile poate fi combătut în mod eficient numai prin adoptarea unei strategii integrate la nivel naţional şi european, care va cuprinde trei principii directoare: prevenţia, măsurile judiciare şi extrajudiciare şi integrarea socială a delincvenţilor minori". Tinzînd spre o strategie europeană, Rezoluţia menţionează:

• 
  Se recomandă statelor membre, în colaborare cu Comisia, să elaboreze şi să adopte fără întîrziere o serie de norme şi principii directoare minime în domeniul delincvenţei juvenile, comune tuturor statelor membre, în domeniul delincvenţei juvenile, care să se axeze pe cei trei piloni fundamentali reprezentaţi, în primul rînd, de prevenţie, în al doilea rînd, de măsurile judiciare şi extrajudiciare şi, în al treilea rînd, de reabilitare, integrare şi reinserţie socială, pe baza principiilor stabilite la nivel internaţional prin Regulile de la Beijing şi Principiile de la Riyadh, prin Convenţia ONU privind drepturile copilului, precum şi prin alte convenţii internaţionale în acest domeniu;
  
• 
  Se consideră că obiectivul unei abordări comune la nivel european ar trebui să fie acela de a elabora modele de intervenţie pentru soluţionarea şi gestionarea delincvenţei juvenile, în timp ce recursul la măsuri privative de libertate şi la sancţiuni penale ar trebui să constituie ultima alegere şi să fie pus în aplicare doar atunci cînd se consideră absolut necesar;
  
• 
  Se consideră că integrarea şi participarea tinerilor la toate chestiunile şi deciziile care îi privesc sînt condiţii indispensabile pentru definirea unor soluţii comune, care să se bucure de succes; motiv din care consideră, că asesorii instanţelor pentru minori ar trebui nu doar să aibă experienţă în domeniul educaţiei tinerilor, ci şi să fi beneficiat de o pregătire care să-i sensibilizeze la problema violenţei în rîndul tinerilor;
  
• 
  Se subliniază că unul din elementele de prevenire şi de combatere a delincvenţei juvenile constă în dezvoltarea unei politici de comunicare care să permită sensibilizarea publicului la aceste probleme, eliminarea violenţei din mass-media şi sprijinul mediilor audiovizuale a căror grilă de programe nu este axată exclusiv pe programe violente; solicită, în consecinţă, fixarea unor norme europene cu scopul de a limita difuzarea violenţei atît în mediile audiovizuale, cît şi în presa scrisă;
  
• 
  Se salută intrarea în vigoare a unui cadru european de autoreglementare, prin care întreprinderile europene se angajează în favoarea protejării adolescenţilor şi copiilor care folosesc telefoane mobile; subliniază, prin urmare, necesitatea unor propuneri concrete din partea Comisiei, constrîngătoare la nivel european, în ceea ce priveşte informarea şi sensibilizarea legate de navigarea sigură pe Internet şi utilizarea sigură a telefoanelor mobile.
  

În baza Planului de Acţiuni Republica Moldova-Uniunea Europeană, expres se stabilesc şi se impun a fi soluţionate următoarele probleme:

- situaţia dificilă a copiilor cu disabilităţi, institutionalizaţi şi a celor în conflict cu legea;

-incapacitatea statului de a diminua numărul de copii institutionalizaţi;
-asistarea episodică a copilului aflat în dificultate;
-centrarea asistenţei pe problemele de urgenţă şi mai puţin pe prevenirea apariţiei factorilor de risc;
-accesul limitat la asistenţa medicală;
-insuficienţa serviciilor sociale comunitare;
-existenţa copiilor care nu frecventează şcoala primară şi a unui număr impunător de copii care nu frecventează instituţiile preşcolare, în special cei cu vîrsta de pînă la 5 ani;
-insuficienţa oportunităţilor de reintegrare socială a minorilor delicvenţi;
-accesul limitat la informaţia şi consultanţa privind drepturile şi libertăţile copilului;
-insuficienţa centrelor de asistenţă, educaţie şi informare pentru copii;
-rata inaltă a mortalităţii infantile;
-creşterea numărului de copii afectaţi de HIV/SIDA;
-existenţa diferitelor forme de abuz faţă de copii (traficul de copii);
-divizarea confuză a responsabilităţilor între structurile şi nivelurile autorităţilor administraţiei publice ;
-ineficienţa şi/ sau insuficienţa parteneriatului dintre structurile guvernamentale şi societatea civilă în vederea soluţionării problemelor copilului.

Referinţe:

1. 
   Ortansa Brezeanu. Minorul şi legea penală. – Bucureşti: All Beck, 1998, p.73.
   
2. 
   Ansamblul regulilor minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing).
   
3. 
   M. Coca-Cozma ş.a. Justiţia pentru minori. – Bucureşti: Universul Juridic, 2003, p.85.
   
4. 
   Ibidem, p.86.
   

8.2. Cadrul legal instituţional în Republica Moldova în materia delincvenţei juvenile

Deoarece în Republica Moldova nu există o structură executivă unică care ar avea în competenţa sa combaterea delincvenţei juvenile, printre organismele interne ce au obiectivul de protecţie a drepturilor copiilor şi cel de combatere a delincvenţei juvenile se enumeră a fi:

Ministerul Afacerilor Interne (în continuare – MAI) este un organ central de specialitate al statului, menit să apere, în baza respectării stricte a legilor, viaţa, integritatea corporală, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, toate formele de proprietate, interesele societăţii şi ale statului contra atentatelor criminale şi altor acţiuni ilegale, să menţină ordinea de drept şi securitatea publică, precum şi să exercite supravegherea de stat în domeniul protecţiei civile şi asigurării apărării împotriva incendiilor pe întreg teritoriul ţării.¹

Conform ordinului nr.223 al Ministrului de Interne din 24 august 1998, şefii de departamente, direcţii şi servicii ale MAI sînt obligaţi să antreneze toate subdiviziunile organelor de poliţie pe teren în participarea activă la profilaxia infracţiunilor în rîndul minorilor. Conducătorii subdiviziunilor organelor de poliţie au obligaţia: să includă în planurile de lucru probleme privind profilaxia contravenţiilor şi infracţiunilor în rîndul minorilor; să asigure controlul asupra participării subalternilor la depistarea persoanelor minore care încalcă legea, a părinţilor şi altor persoane ce favorizează comiterea delictelor de către minori; să întreprindă măsuri pentru creşterea profesională a lucrătorilor de poliţie ce se ocupă cu combaterea infracţionalităţii juvenile.

Cele mai mari implicaţii în combaterea delincvenţei juvenile o are Direcţia Generală Poliţe Ordine Publică, prin Secţia minori şi moravuri din cadrul Direcţiei profilaxie, iar în raioane – inspectorii pentru minori şi moravuri, care au în grijă problemele minorilor delincvenţi, profilaxia delincvenţei juvenile, a violenţei în familie, a traficului de copii, prostituţiei, inclusiv juvenile, şi contracararea pornografiei.

Secţia minori şi moravuri a DP a Direcţiei Generale Poliţie Ordine Publică îşi desfăşoară activitatea de combatere şi profilaxie a criminalităţii în rândurile minorilor în conformitate cu:

- Hotărârea Guvernului nr.566 din 15.05.03 „Despre aprobarea măsurilor speciale pentru combaterea şi profilaxia criminalităţii în rîndurile minorilor”;
 - Hotărârea Guvernului nr.727 din 16.06.03 „Despre aprobarea Strategiei naţionale privind protecţia copilului şi familiei”;
  - Hotărîrea Guvernului nr.1219 din 09.11.01 cu privire la combaterea traficului de fiinţe umane;
  - Hotărîrea Guvernului nr.233 din 28.03.01 cu privire la combaterea vagabondajului, cerşitului şi fenomenului „copiii străzii”;
   - Hotărârile Colegiului MAI, planurile SMM, DP, DGOP şi al MAI;
   - Regulamentul cu privire la organizarea activităţii inspectorilor pentru minori ale organelor afacerilor interne, aprobat prin ordinul MAI nr. 400 din 10.11.04;
    - Regulamentul poliţiei moravuri, aprobat prin ordinul MAI nr. 327 din 03.09.2003.

   Având ca bază realizarea sarcinilor trasate în actele normative menţionate, Secţia minori şi moravuri îşi orientează activitatea spre:

 - perfecţionarea cadrului legislativ privind copilul aflat în conflict cu legea;
 - perfecţionarea sistemului de combatere şi profilaxie a delincvenţei juvenile;

 - completarea calitativă cu cadre a serviciilor teritoriale de ramură;

 - intensificarea activităţii de profilaxie şi combatere a criminalităţii juvenile prin desfăşurarea unui complex de acţiuni preventiv-profilactice asupra minorilor cu comportament deviat şi a familiilor dezorganizate;

  - organizarea unei conlucrări eficiente cu administraţia publică locală, organele de protecţie socială, organele de tutelă şi curatelă, oficiile forţelor de muncă, instituţiile de învăţământ şi, nu în ultimul rînd, cu Consiliul Naţional pentru Protecţia Drepturilor Copilului;

  - monitorizarea prin intermediul serviciilor mass-media a activităţii de combatere şi profilaxie a delincvenţei juvenile.

Pe parcursul celor 6 luni ale anului 2008, în cadrul acţiunilor de profilaxie exercitate de Secţie au fost depistate şi luate la evidenţă 240 familii dificile şi 1088 minori delincvenţi. Un rol aparte întru soluţionarea problemelor existente în rîndul minorilor se acordă instituţiilor de învăţămînt, precum şi copiilor rămaşi fără supravegherea părinţilor, aceştia fiind plecaţi la muncă peste hotare. Astfel, conform datelor din subdiviziunile teritoriale, în ţară sunt 98.812 copii rămaşi fără supravegherea părinţilor, dintre care circa 27.816 sînt lipsiţi de îngrijirea ambilor părinţi.²

În cadrul comisariatelor de poliţie sînt create Inspectorate pentru minori (IPM) care funcţionează în baza Regulamentului cu privire la organizarea activităţii inspectoratelor pentru minori ale organelor afacerilor interne, aprobat în ultima redacţie prin ordinul Ministrului Afacerilor Interne pe 24 august 1998, nr.223. În IPM activează unul sau mai mulţi inspectori pentru minori, în funcţie de numărul minorilor în localitatea dată. Aceştia se ocupă în special de două categorii de minori: cei judecaţi sau aflaţi sub urmărire penală pentru comiterea infracţiunilor şi cei care au comis fapte considerate periculoase pentru societate dar care, potrivit legislaţiei, nu sînt considerate infracţiuni. Inspectorii pentru minori sînt informaţi despre fiecare caz de aducere a copiilor la comisariatele de poliţie pentru comiterea de infracţiuni sau contravenţii.

Centrul de plasament temporar al minorilor (Centrul de triere) este un serviciu specializat independent din cadrul Ministerului de Interne, care se ocupă de îngrijirea temporară a copiilor de la 3 la 18 ani lipsiţi de îngrijirea părinţilor. Centrul activează în prezent în baza Regulamentului aprobat prin Ordinul Ministrului de Interne din 31 mai 2002. Această instituţie este plasată în municipiul Chişinău şi aici sînt aduşi copii care:

• 
  au fost abandonaţi;
  
• 
  ai căror părinţi sînt decedaţi, necunoscuţi, puşi sub interdicţie judecătorească; decăzuţi din drepturile părinteşti;
  
• 
  îndreptaţi la şcoli speciale pentru copii şi adolescenţi cu deficienţe de comportament, pînă la executarea hotărîrilor judecătoreşti;
  
• 
  copii care au părăsit familia şi au nevoie de ajutor şi protecţie din partea statului;
  
• 
  care au părăsit şcolile speciale, alte instituţii pentru copii;
  
• 
  copii cu vîrsta de pînă la 14 ani care sînt consideraţi să fi comis acţiuni periculoase pentru societate şi necesită izolare urgentă, pînă la executarea hotărîrilor judecătoreşti;
  
• 
  copii care s-au adresat personal solicitînd ajutor.
  

În conformitate cu Planul măsurilor suplimentare de profilaxie şi combatere a fenomenului vagabondajului, cerşitului şi „copiilor străzii” în perioada celor 6 luni ale anului 2008, de către subdiviziunile teritoriale au fost înregistrate 853 cazuri de plasament în Centrul de Plasament Temporar al Minorilor (în 2007 – 769), fiind plasaţi 626 (în 2007 – 535) „copii ai străzii” dezintegraţi de familie, dintre care 5 locuitori ai altor state (în 2007 – 2).

Din numărul total de minori plasaţi în CPTM 180 sînt elevi ai gimnaziilor-internat; 377 (în 2007 – 295) elevi ai şcolilor generale; 26 (în 2007 – 42) de vîrstă preşcolară.

Centrul respectiv dispune de o capacitate de plasare zilnică a 25 copii cu vîrsta 3-18 ani.

   În pofida măsurilor întreprinse, minorii delicvenţi continuă să părăsească domiciliul, ocupându-se cu cerşitul şi practicînd vagabondajul.

Din categoriile nominalizate în perioada vizată în CPTM au fost plasaţi: 141 fete (în 2007 – 182), 712 băieţi (în 2007 – 587), 301 cu vîrsta de 3-14 ani (în 2007-341), 224 cu vîrsta de 14-15 ani (în 2007 – 193) şi 328 cu vîrsta de 16-17 ani (în 2007 – 235).
Cele mai frecvente cazuri de părăsire a domiciliului fără ştirea maturilor şi a instituţiilor de învăţământ sînt frecvente în raioanele Ialoveni –72, Străşeni – 54, Călăraşi – 37, Anenii-Noi – 33, Criuleni – 29, Orhei – 27, Hînceşti – 27, Ungheni – 21, Cahul – 13, Basarabeasca – 12, Rezina – 13, Nisporeni – 13, Cimişlia – 13 etc.³

De asemenea, pe lîngă alte ministere de ramură şi departamente, un rol covîrşitor revine şi Consiliului Naţional pentru Protecţia Drepturilor Copilului, organ guvernamental menit să asigure elaborarea şi implementarea politicilor de protecţie a drepturilor copilului şi familiei. În baza Regulamentului Consiliului Naţional pentru Protecţia Drepturilor Copilului⁴, acesta este constituit din reprezentanţi ai autorităţilor publice centrale şi locale, precum şi din reprezentanţi ai organismelor internaţionale şi ai organizaţiilor nonguvernamentale naţionale care activează în domeniu.

Printre obiectivele Consiliului se numără:

• 
  asigurarea respectării prevederilor Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului, a altor documente internaţionale în domeniu la care Republica Moldova este parte şi a legislaţiei naţionale privind protecţia drepturilor copilului şi familiei;
  
• 
  identificarea direcţiilor prioritare de intervenţie în domeniul protecţiei drepturilor copilului şi familiei;
  
• 
  promovarea politicilor naţionale privind protecţia drepturilor copilului şi familiei;
  
• 
  coordonarea activităţilor de elaborare a strategiilor şi programelor guvernamenatle privind protecţia drepturilor copilului şi familiei;
  
• 
  consolidarea parteneriatului social în domeniul protecţiei drepturilor copilului şi familiei.
  

În acelaşi timp, organele autorităţilor publice locale creează consilii raionale, municipale, locale pentru protecţia drepturilor copilului. Aceste consilii prezintă spre examinare organelor competente ale statului cazurile de încălcare a drepturilor copilului, cazurile copiilor delincvenţi şi ale părinţilor care nu-şi îndeplinesc obligaţiunile părinteşti.

În cadrul Primăriei Chişinău activează Direcţia municipală pentru protecţia drepturilor copilului (DMPDC) care este o structură a Consiliului Municipal, creată prin decizia Primăriei nr.19 din 16.07.1997. În calitatea sa de organ executiv al autorităţii tutelare în municipiul Chişinău, Direcţia îndeplineşte următoarele atribuţii⁵:

• 
  monitorizarea şi controlul respectării principiilor şi normelor stabilite prin Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Hotărârea Parlamentului nr.408-XII din 12.12.1990, precum şi prin celelalte convenţii internaţionale;
  
• 
  monitorizarea şi controlul respectării standardelor minime pentru organizarea şi funcţionarea sistemului de servicii şi instituţii din municipiu care asigură promovarea şi respectarea drepturilor copilului, îngrijirea copiilor aflaţi în dificultate şi a celor cu handicap, verificarea modului în care sînt respectate drepturile copilului aflat în dificultate în familia naturală, extinsă sau adoptivă;
  
• 
  formularea de propuneri către autorităţile competente privind suspendarea sau încetarea activităţilor care pun în pericol sănătatea, dezvoltarea fizică ori psihică a copilului şi retragerea autorizaţiei de funcţionare a persoanelor juridice responsabile;
  
• 
  identificarea copiilor aflaţi în dificultate de pe teritoriul municipiului, elaborarea şi aprobarea măsurilor de protecţie a acestora, acceptînd forma optimală de plasare a copilului în familie (naturală, extinsă, de plasament etc.);
  
• 
  coordonarea activităţii serviciilor municipale, întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor obşteşti etc. în ce priveşte lucrul cu familiile şi copiii, protecţia drepturilor copilului şi intereselor lor.
  

În cadrul Direcţiei activează două servicii:

I. Serviciul reintegrare familială şi adopţie, care deţine următoarele funcţii:

• 
  examinează sesizările cu privire la copiii abandonaţi în instituţiile medicale (maternităţi, spitale de copii etc.);
  
• 
  ţine evidenţa copiilor abandonaţi, refuzaţi etc. în casele de copii (republicană şi municipală), centrele de plasament de tip familial (statale şi neguvernamentale) şi propune măsuri de protecţie a lor;
  
• 
  propune măsuri de protecţie pentru copiii ai căror părinţi nu au putut fi identificaţi în urma evaluării situaţiei de către autoritatea tutelară de la domiciliu;
  
• 
  supraveghează evidenţa copiilor orfani, rămaşi fără ocrotirea părintească şi aflaţi sub tutelă şi/sau curatelă în sectoarele municipiului Chişinău;
  

II. Serviciul asistenţă juridică şi psihosocială, care urmăreşte:

• 
  supravegherea bazei de date referitor la situaţia copiilor aflaţi în dificultate din familiile socialmente vulnerabile;
  
• 
  verificarea condiţiilor de trai, a nivelului educaţional şi a dezvoltării generale a copilului care are nevoie de ajutorul statului, executînd planul cu privire la ocrotirea drepturilor copilului;
  
• 
  acordarea susţinerii familiilor care au nevoie de ajutor material, ajutor umanitar, ajutor în rezolvarea problemelor de sănătate;
  
• 
  apărarea drepturilor copilului în instanţe de judecată ş.a.
  

Printre subdiviziunile DMPDC sînt :

• 
  Direcţiile pentru protecţia drepturilor copilului de sector
  
• 
  Centrele comunitare pentru copii de la locul de trai
  
• 
  Centrele de zi pentru copii cu nevoi speciale
  
• 
  Centrele comunitare specializate pentru copii şi tineri
  
• 
  Centrele de plasament temporar
  
• 
  Serviciul de asistenţă parentală profesionistă.
  

Referinţe:

1. 
   Hotărîre cu privire la structura organizatorică, limita efectivului şi Regulamentul Ministerului Afacerilor Interne, nr. 844 din 30.07.98// Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1998, nr.75-76/756.
   
2. 
   http://www.mai.md/dir-profilax/dgpop0608/
   
3. 
   Ibidem
   
4. 
   Hotărîrea Guvernului RM privind aprobarea Regulamentului Consiliului Naţional pentru Protecţia Drepturilor Copilului nr. 409 din 09.04.1998// Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1998, nr.60-61.
   
5. 
   http://chisinau.md/d14
   

3. 
   Justiţia juvenilă: realităţi şi perspective
   

În conformitate cu Recomandările Rec (2003)20 ale Comitetului de Miniştri al statelor membre referitoare la noile moduri de abordare a delincvenţei juvenile şi rolul justiţiei juvenile, „sistemul de justiţie juvenilă este definit drept element oficial al unei abordări mai largi privind crimele tinerilor. În afară de instanţele pentru minori, ele cuprind organele sau agenţiile oficiale, cum ar fi poliţia, procuratura, specialiştii în drept, serviciul de probaţiune şi instituţiile penale. Colaborează strîns cu agenţiile pertinente, cum ar fi cele de sănătate, educaţie, servicii sociale şi de protecţie şi organele neguvernamentale, cum ar fi cele de sprijin al victimelor şi martorilor”.¹

Conform acestor recomandări, principalul scop al justiţiei juvenile şi al măsurilor asociate pentru abordarea delincvenţei juvenile ar fi:

1) de a preveni comiterea infracţiunilor şi recidiva;

2) de a (re)socializa şi (re)integra infractorii;

3) de a satisface nevoile şi interesele victimelor.

Sistemul justiţiei juvenile trebuie privit ca un element al unei strategii comunitare lărgite pentru prevenirea delincvenţei juvenile, care tine cont de întreg contextul în care s-a comis infracţiunea: familia lărgită, şcoala, vecinii, prietenii.

Dintre toate etapele procedurii justiţiei juvenile, anume arestarea şi perioada care urmează imediat după aceasta este cea cînd minorul poate fi supus abuzurilor. În acest sens, fetele sînt deosebit de vulnerabile. De asemenea, minorii sînt în pericol de a fi lipsiţi de prezenţa persoanelor apropiate: părinţi, lucrător social, reprezentant legal. Standardele internaţionale, inclusiv prevederile Convenţiei privind drepturile copilului, prevăd expres că la privaţiunea de libertate se va recurge doar ca la o ultimă soluţie şi numai pentru o perioadă cît se poate de minimală. Această normă se aplică, inter alia, înainte de examinare în instanţa de judecată.²

Potrivit legislaţiei Republicii Moldova, procedura în cauzele privind minorii este reglementată de Titlul III al Codului de procedură penală din 2003, fiind una dintre procedurile speciale. Astfel, în conformitate cu art.477 CPP RM, la soluţionarea chestiunii privind aplicarea măsurii preventive în privinţa minorului, în fiecare caz se discută, în mod obligatoriu, posibilitatea transmiterii lui sub supraveghere. Transmiterea sub supraveghere a minorului constă în asumarea în scris a obligaţiei de către unul din părinţi, tutore, curator sau de către o altă persoană demnă de încredere, precum şi de către conducătorul instituţiei de învăţămînt speciale unde învaţă minorul, de a asigura prezentarea acestuia, cînd va fi citat, la organul de urmărire penală sau la instanţă, precum şi de a contracara aplicarea măsurilor preventive. Reţinerea minorului, precum şi arestarea lui preventivă, pot fi aplicate doar în cazuri excepţionale cînd au fost săvîrşite infracţiuni grave cu aplicarea violenţei, deosebit de grave sau excepţional de grave. Conform art.166 alin.(6) CPP RM, reţinerea minorului nu poate depăşi 24 de ore, iar, conform art.186 alin.(4) CPP RM, învinuiţilor minori durata ţinerii în stare de arest preventiv poate fi prelungită numai pînă la 4 luni. De asemenea, despre reţinerea sau arestarea preventivă a minorului se înştiinţează imediat procurorul şi părinţii sau alţi reprezentanţi legali ai minorului, fapt care se consemnează în procesul-verbal de reţinere.

Majoritatea societăţilor demult au acceptat în diferite măsuri şi în diferite moduri, că atunci cînd este implicat un minor tratarea lui trebuie să se facă într-un mod deosebit, diferit de al adulţilor. Minorii acuzaţi de comiterea unei infracţiuni în prezent au dreptul la un tratament în care se ia în deplină consideraţie vîrsta, circumstanţele în care s-a aflat minorul, motivul faptei comise.

În multe state există instanţe specializate pentru minori. Cu toate acestea, standardele internaţionale nu prevăd explicit instituirea unui şir de instanţe de judecată separate special pentru minori. Aceasta se explică prin realitatea existentă, conform căreia multe state nu au avut niciodată instanţe specializate în acest sens. Încurajarea creării unor instanţe specializate derivă din art.40.3 al Convenţiei privind drepturile copilului, după care „statele părţi trebuie să tindă să promoveze instituirea legilor, procedurilor, autorităţilor şi instituţiilor în special aplicabile copiilor bănuiţi, acuzaţi sau recunoscuţi că au încălcat legislaţia penală...”.

În unele ţări se face încercatrea de a găsi căi viabile şi constructive de evitare a contactului „inutil” al copilului sau al adolescentului cu sistemul de justiţie. Aceasta este oportun pentru infractorii acuzaţi pentru prima dată de comiterea unor infracţiuni neînsemnate. Alternativele ar putea însemna examinarea cazului de către un alt organ decît judecata, sau ele ar putea fi incluse în joc la o etapă mai timpurie, înainte de audiere.³

Una dintre modalităţile de evitare a contactului minorului cu sistemul justiţiei formal ar fi plasarea în cauţiune. În acest caz, organul poliţiei ar putea decide, după o consultare cu familia minorului, cu asistentul social, de a nu înainta acuzaţii oficiale, ci de a-l avertiza că la o următoare repetare a faptei el va fi supus procedurii ordinare. Alternative similare la procesul judiciar există sub o vastă diversitate, fiind reprezentate de organe instituite special ca un substituent al sistemului formal judecătoresc, care însă soluţionează cauzele mai puţin grave. Astfel de exemple sînt în Franţa, Scoţia, Noua Zeelandă, Australia, Filipine etc. Potrivit sistemului de „audiere a copiilor” din Scoţia, care nu poate fi aplicat în cazul infracţiunilor grave, în loc de prezentare în faţa curţii de judecată penală, minorul se prezintă la o audiere, ale cărei condiţii sînt mai puţin formale decît la şedinţa de judecată. La această şedinţă, o comisie de membri neprofesionişti instruiţi, după o discuţie cu familia, lucrătorii sociali, învăţătorii şi copilul respectiv, iau o decizie bazată pe interesele minorului. Deciziile luate la astfel de şedinţe pot fi supuse apelului în instanţa de judecată. În America Latină se practică soluţionarea prin recurgerea la asistenţă socială, astfel minorul fiind plasat în custodia părinţilor sau a membrului responsabil din societate.⁴

Din perspectivele enunţate, actualmente tot mai des există tendinţa implementării justiţiei restaurative faţă de minori.

Termenul de justiţie restaurativă a fost utilizat pentru prima dată de către psihologul american Albert Eglash în 1977, pentru a descrie orientările din domeniul justiţiei penale. Cu această ocazie, Eglash a identificat trei paradigme diferite de justiţie:

paradigma retributivă, distributivă şi restaurativă. Spre deosebire de paradigma retributivă, care pune accentul pe sancţionarea infractorului şi paradigma distributivă care se centrează pe reabilitarea infractorului, justiţia restaurativă are la bază ideea reparării prejudiciului produs victimei.⁵

Deosebirile dintre modelul restaurativ şi paradigma clasică de justiţie retributivă sînt vădite. În primul rînd, în cazul justiţiei restaurative infracţiunea nu mai este văzută ca o violare a legilor, a Statului, ci ca un prejudiciu adus persoanelor şi comunităţii. Dacă în cadrul sistemului penal victimele sînt cel mai adesea ignorate, unii autori vorbesc chiar de o re-victimizare a acestora, în cadrul justiţiei restaurative victimele au un rol central. Primul obiectiv al procesului de justiţie restaurativă este acela de a repara prejudiciul cauzat victimei, de a răspunde nevoilor acesteia. În acelaşi timp, victima are posibilitatea de a-şi exprima opinia cu privire la modul de sancţionare a infractorului. La rîndul lor, infractorii sînt trataţi într-o manieră mult mai adecvată nevoilor lor. Justiţia restaurativă pune accentul pe responsabilizarea infractorilor şi pe compensarea/reparaţia pe care aceştia o pot oferi victimelor. În acelaşi timp, se pune accentul pe reintegrarea socială a acestora atît ca modalitate mult mai umană de a trata infractorii, cît şi ca modalitate concretă de a se evita recidiva.⁶

Prin urmare, justiţia restaurativă funcţionează pe baza unor principii în virtutea cărora activităţile derulate în cazul producerii unor infracţiuni sînt orientate spre:

„-crearea condiţiilor necesare participării personale a celor afectaţi în cea mai

mare măsură (în special infractorul şi victima, dar şi familiile acestora şi

comunitatea);

- luarea în consideraţie a contextului social în care s-a produs infracţiunea;

- orientarea către soluţionarea problemelor în sens preventiv;

- flexibilitatea practicilor (creativitate)”.⁷

Rezoluţia 2002/12 a Organizaţiei Naţiunilor Unite privind Principiile fundamentale privind utilizarea programelor restaurative în materie penală conţine unele precizări conceptuale referitoare la termenii utilizaţi mai des atunci cînd se face referire la justiţia restaurativă, condiţiile de utilizare a programelor de justiţie restaurativă, la principiile şi standardele de implementare a practicilor de justiţie restaurativă şi la recomandările privind dezvoltarea programelor de justiţie restaurativă.

Drept model al unei justiţii restaurative sînt strategiile adoptate în Anglia şi Ţara Galilor din ultimii ani. Potrivit acestora, urmează a se respecta trei principii ale acestui nou tip de intervenţie judiciară pentru minori⁸:

1) reparaţia – facilitarea unor forme de reparaţie făcute de tinerii delincvenţi victimelor şi/sau comunităţilor victimizate;

2) responsabilitatea – încurajarea copiilor şi tinerilor infractori şi a părinţilor acestora de a-şi asuma activ responsabilitatea pentru fapta comisă;

3) reintegrarea – favorizarea reconcilierii dintre minorii delincvenţi şi victimele acestora şi reacceptarea lor cu drepturi depline în comunitate.

Totuşi, nici un sistem de alternative sau restaurativ nu poate înlocui rolul instanţei de judecată în cazul unor fapte grave. Ceea ce este important în cazul modelelor restaurative este ca minorul să conştientizeze pericolul social al faptei comise; odată ce el nu o recunoaşte, cauza trebuie supusă procesului formal.

În Republica Moldova, potrivit prevederilor art. 474 CPP RM, urmărirea penală şi judecarea cauzelor privind minorii, precum şi punerea în executare a hotărîrilor judecătoreşti privind minorii, se fac potrivit procedurii obişnuite, cu completările de rigoare. Şedinţa de judecare a cauzei în privinţa minorului, de regulă, nu este publică.

În cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei penale privind minorii, afară de circumstanţele generale, urmează a se stabili (art.475 CPP RM):

1) vîrsta minorului (ziua, luna, anul naşterii);

2) condiţiile în care trăieşte şi este educat minorul, gradul de dezvoltare intelectuală, volitivă şi psihologică a lui, particularităţile caracterului şi temperamentului, interesele şi necesităţile lui;

3) influenţa adulţilor sau a altor minori asupra minorului;

4) cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii.

În cazul cînd se constată că minorul suferă de debilitate mintală, care nu este legată de o boală psihică, trebuie să se stabilească, de asemenea, dacă el a fost pe deplin conştient de săvîrşirea actului. Pentru a se stabili aceste circumstanţe, vor fi ascultaţi părinţii minorului, învăţătorii, educatorii lui şi alte persoane care ar putea comunica datele necesare, precum şi se va cere efectuarea unei anchete sociale, prezentarea documentelor necesare şi se vor efectua alte acte de urmărire penală şi judiciare.

Potrivit art.479 CPP RM, audierea bănuitului învinuitului, inculpatului minor nu poate dura mai mult de 2 ore fără întrerupere, iar în total nu poate depăşi 4 ore pe zi. La audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului minor, participarea apărătorului şi a pedagogului sau psihologului este obligatorie. Pedagogul sau psihologul este în drept, cu consimţămîntul organului de urmărire penală, să pună întrebări minorului, iar la sfîrşitul audierii să ia cunoştinţă de procesul-verbal sau, după caz, de declaraţiile scrise ale minorului şi să facă observaţii în scris referitor la plenitudinea şi corectitudinea înscrierii lor.

La terminarea urmăririi penale în privinţa minorului, organul de urmărire penală, prin ordonanţă motivată, poate să nu prezinte învinuitului minor unele materiale ale urmăririi penale care, la părerea sa, pot influenţa negativ asupra minorului, însă aceste materiale se prezintă reprezentantului legal al minorului.

De asemenea, în calitate de modalitate a aplicării justiţiei restaurative, legislaţia Republicii Moldova admite instituţia medierii în procesul penal. În conformitate cu Legea Republicii Moldova cu privire la mediere, nr.134-XVI  din  14.06.2007,⁹ „ medierea reprezintă o modalitate alternativă de soluţionare a conflictului dintre părţi pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane. Medierea se bazează pe încrederea pe care părţile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le acorde asistenţă în soluţionarea conflictului prin obţinerea unei soluţii reciproc acceptabile, eficiente şi durabile". Dacă, la medierea în cauzele penale, una dintre părţi este minor, participarea pedagogului sau psihologului este obligatorie.

În general, la adoptarea sentinţei în procesul unui minor, instanţa de judecată urmează să examineze posibilitatea liberării minorului de pedeapsă penală sau suspendării condiţionate a executării pedepsei de către minor. În cazul liberării minorului de pedeapsa penală cu internarea lui într-o instituţie specială de învăţămînt şi reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare, precum şi cu aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter educativ, instanţa informează despre aceasta organul specializat de stat respectiv şi pune în sarcina lui efectuarea controlului asupra comportării minorului condamnat.