Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

duminică, 22 septembrie
Astăzi la prînz, orgie culinară la hacienda docto­rului Irinel Popescu. Am fost cu profesorul Setlacec, cu Catrinel şi cu Andrei Pleşu. Doamna doctor ne-a propus următoarea suită: o "intrare" cu icre negre şi somon, apoi mici de la "Cocoşatu" făcuţi pe gră­tarul din curte. (Andrei mănîncă vreo zece, eu vreo şase-şapte.) Ne mutăm apoi în living, unde se în­cepe cu sărmăluţe în foi de viţă, sărmăluţe în foi de varză şi mămăliguţă. Urmează limbă cu sos de măs­line. Apoi costiţe de porc cu "cinci miresme" şi orez cantonez. Vinurile inaugurale sînt din 1950 (!), apoi ne repliem pe Vinul Cavalerului. Desertul e în două trepte: găluşti (nespus de pufoase) cu prune şi apoi îngheţată. Pe parcurs, Catrinel, Andrei şi cu mine gemem şi ne îndopăm cu Triferment şi Colebil, în timp ce profesorul Setlacec îşi bate joc de noi spu­nînd că luăm Placebo şi, la cei 81 de ani ai săi, tra­versează toate etapele fără să clipească, bazîndu-se şi pe rezultatele perfecte ale unor analize făcute săp­tămînă trecută. Plecăm după patru ore, cu certitu­dinea că sîntem o bandă de mîhcăi iresponsabili.

23 septembrie
"El a priceput că cea mai înaltă funcţie omenească ― cea de a intra în comuniune cu Dumnezeu... ― trebuie să fie deţinută nu de către un «inocent», ci de cineva care avusese parte de «experienţă»." Hein­rich Zimmer scrie aceste rînduri despre Ioan Hrisostomul.

Citindu-le, mi-am dat deodată seama că am tăcut bine atîţia ani de zile. Neputinţa de a mă exprima m-a făcut, desigur, nefericit, dar ceea ce pînă acum m-a împiedicat să vorbesc liber a fost tocmai "sentimen­tul conştient al insuficienţei personale". Veninul strîns în mine nu atinsese concentraţia necesară pen­tru a deveni leac. Eram pur şi simplu necopt. Nu trăisem de-ajuns ca să intru în comuniune cu mine, cu alţii şi, cu atît mai puţin, cu Dumnezeu. A tre­buit să cunosc spaima cărnii şi lehamitea ultimă a sufletului, să mă desprind de oameni care plecînd au luat părţi din mine, să-mi îngrop prieteni, să tră­iesc o revoluţie şi să am şocul întîlnirii cu poporul meu, să mă destram, să mă detest, să mă înec în re­grete şi remuşcări şi să mai vreau, totuşi, să mă adun din nou. Fără toate astea, orice pagină scrisă în nume propriu nu este decît o enormă pălăvrăgeală.