Vampirul Lestat

Am încremenit. Îi simţeam sîngele, de parc-ar fi fost de acum în mine şi mi-am odihnit buzele pe grumazul lui. Fiecare părticică a trupului meu părea că-mi strigă: "Ia-l cu tine, du-l undeva departe şi astîmpără-ţi setea cu sîngele lui, pînă cînd... pînă cînd... " Pînă cînd? Pînă cînd are să moară!

L-am împins deoparte, smulgîndu-mă din îmbrăţişare. Mulţimea din jurul nostru a provocat un vacarm infernal. Renaud i-a apostrofat pe acrobaţii care ne priveau cu gura căscată. Publicul îşi cerea drepturile prin aplauze sacadate, într-un ritm lent. Orchestra cînta o arie veselă, care ar fi trebuit să acompanieze numărul saltimbancilor. Atingerea atîtor cărnuri, mirosul acestor oameni numai buni drept pradă mă făceau să-mi fie rău.

Nicki părea a-şi fi pierdut calmul, iar cînd privirile ni s-au întîlnit, i-am citit în ochi disperarea, tristeţea imensă.

Mi-am croit drum prin înghesuială şi, fără să-mi dau seama, m-am îndreptat spre culise, în loc să o iau către ieşire. Voiam să văd scena şi publicul. Să pătrund mai adînc în ceva ce nu puteam numi, nu puteam exprima.

La drept vorbind, parcă înnebunisem.

Pieptul mi se mişca în convulsii şi setea-mi era ca o pisică ce se zbate, zgîriind în dreapta şi în stînga, în încer­carea ei de a ieşi din sacul în care era prizonieră. Nicki, jignit şi, înţelegîndu-mi greşit sentimentele, m-a urmat.

Am lăsat setea să-şi facă mendrele, sfîşiindu-mi stomacul. Mi-am amintit, de-a valma, toate victimele mele, apar­ţinînd drojdiei societăţii şi am înţeles cît de nebunească şi mincinoasă era calea pe care o alesesem. Ce imbecilitate, să-mi închipui că-mi pot conserva moralitatea meschină, lovindu-i numai pe cei ce erau, oricum, condamnaţi, de parcă, în pofida tuturor, aş fi vrut să-mi asigur mîntuirea! Cine mă credeam? Un complice de bună credinţă al judecătorilor şi călăilor parizieni, care îi osîndesc pe cei sărmani pentru nişte crime pe care cei avuţi le comit în fiecare zi?

Băusem un vin searbăd, din cupe ciobite, iar acum preotul stătea dinaintea mea, cu o cupă de aur în mînă, iar vinul pe care mi-l oferea era sîngele mielului.

Nicki îmi vorbea, repede:

― Lestat, ce e cu tine? Spune-mi! Unde-ai fost? Ce ţi s-a întîmplat? Lestat!

― Marş în scenă! a tunat Renaud către saltimbanci.

Au trecut în fugă pe lîngă noi, începîndu-şi de îndată giumbuşlucurile şi tumbele. Luchina a venit să mă sărute şi i-am contemplat gîtul alb şi braţele-i marmoreene. Desluşisem fiecare vinişoară de pe obrazul lui Jeannette şi umflătura cărnoasă a buzelor. Şampania curgea valuri. Renaud începuse un discurs confuz, referitor la "asocierea" noastră, asigurîndu-mă că farsa din astă-seară era doar un început şi că, în curînd, micul nostru teatru avea să devină bijuteria bulevardului. În minte-mi răsuna cîntecelul pe care îl cîntasem, îngenuncheat în faţa Flaminiei, pe vremea cînd eram Lelio.

Pe scenă, acrobaţii se agitau greoi, iar publicul urla de plăcere atunci cînd şeful acestora executa un mic dans obscen, mişcîndu-şi fundul în chip provocator.

Înainte să apuc a-mi da seama ce făceam, am fost pe scenă. Am înaintat pînă în mijlocul platformei, în arşiţa luminilor rampei. Am privit balconul ticsit, lojele cu balustradele lor şi rîndurile de spectatori ce se înşiruiau la parter. Mi-am auzit propriul glas, poruncind saltimbanci­lor să părăsească scena.

Rîsetele erau asurzitoare, fluierăturile şi strigătele îmi păreau a fi spasme şi desluşeam, fără nici o greutate, dincolo de chipuri, tigvele rînjinde. Cîntam, întruna, micul meu cîntecel.

Acoperind vacarmul, insultele au început să se facă auzite.

Răsunau fel de fel de interpelări.

― Continuaţi spectacolul!

― Eşti frumuşel băiete, dar ce-ar fi să te mai şi mişti olecuţă!

Un cotor de măr mi s-a fleşcăit la picioare.

Mi-am scos şalul violet şi spada.

Cîntecul mi s-a transformat într-un murmur incoerent, iar mintea mi-a creat o poezie nebunească. Percepeam sălbăticia frumuseţii, aşa cum muzica lui Nicolas mi-o revelase în ajun.

― "E frumuşel", am fredonat, nemilosul gropar ce poate stinge "scurtele lumînări", toate sufletele pîlpîinde ce respiră în această sală.

Cuvintele erau neîndemînatice. Pluteau într-o imensi­tate în care exista poate un Dumnezeu în stare să priceapă cele opt note minunate care alcătuiau muzica lui Nicki, dar care ignora întru totul principiul: "Să nu ucizi!", ce se situa deasupra frumuseţii sau urîţeniei.

Din penumbra sălii, sute de feţe strălucitoare mă pri­veau. Peruci slinoase, bijuterii false, dantele zdrenţuite, piei scurgîndu-se precum o apă murdară pe scheletele diforme. La balcon, o haită de cerşetori în zdrenţe fluierau şi înjurau, cocoşaţi şi chiori, cîrje împuţite, dinţii avînd cu­loarea tigvelor din cimitire.

Deodată, am început să fac piruete pe vîrful unui singur picior, precum dansatorii, lansîndu-mă apoi într-o serie de tumbe, urmate de salturi periculoase.

Aplauzele au răsunat imediat. Eram la fel de agil precum fusesem în acea primă noapte, în sat, dar mă deranja îngustimea scenei, aveam impresia că tavanul mă striveşte. Am început să cînt cîntecul pentru Flaminia, continuînd să sar şi să mă răsucesc, după care, privind în sus, mi-am încordat genunchii şi mi-am propulsat trupul cît am putut de sus. Cît ai clipi din ochi, am atins corzile ce susţineau cortina, recăzînd apoi, graţios, fără nici un zgomot.

Din public s-au auzit "Ooo!"-uri surprinse. Toţi cei din culise au înmărmurit. Muzicienii au schimbat priviri descumpănite. Ei puteau să vadă foarte clar că nu mă susţinea nici un fir.

Spre încîntarea spectatorilor, mi-am luat din nou avînt, însă, de data asta, am urcat, propulsat de o serie de salturi periculoase, coborînd lent.

Publicul mă ovaţiona, dar tovarăşii mei amuţiseră. Nicki stătea chiar la marginea scenei.

"E o şmecherie la mijloc, e o iluzie", se auzea de peste tot.

Oamenii se priveau nedumeriţi. Am zărit, pentru o clipă, chipul lui Renaud, cu ochii holbaţi.

Dar eu îmi reluasem deja dansul, dar, de astă dată, publicul nu mai dădea atenţie graţiei mele, fiindcă mă străduiam să amplific fiecare gest, fiecare atitudine, prelungind-o dincolo de ceea ce ar fi fost în stare să facă orice dansator, fie el oricît de iscusit.

Printre muzicieni şi spectatorii din primul rînd se auzeau exclamaţii. Oamenii începeau să nu se mai simtă în siguranţă, să şuşotească, mai puţin plebea de la balcon, care continua să aplaude.

M-am repezit brusc spre rampă, de parc-aş fi vrut să admonestez publicul pentru grosolănia de care dădea dovadă. Surprinse, cîteva persoane s-au ridicat, încercînd să fugă. Unul dintre muzicanţi şi-a aruncat instrumentul şi a ieşit din fosă.

Le percepeam agitaţia; furia li se citea pe chipuri. Ce fel de procedee erau acestea? Dintr-o dată, numărul meu nu îi mai amuza defel, căci nu reuşeau să-i descopere chichiţa, iar figura mea serioasă îi speria. Vreme de o clipă, le-am simţit neputinţa.

Am ridicat încet mîinile, pentru a le atrage atenţia, şi, cu o voce puternică, am cîntat cupletul Flaminiei, cuplet după cuplet, lăsîndu-mi glasul să se umfle pînă cînd vocea mea a acoperit toate celelalte zgomote. Mugetul de nesu­portat i-a făcut pe spectatori să se ridice, răsturnîndu-şi scaunele şi să fugă. Gurile li se căscau în strigăte mute.

A fost un haos de nedescris, punctat de înjurături şi urlete; o goană disperată către uşi. Unii au sărit de la balcon, încercînd să ajungă mai repede în stradă.

Într-un tîrziu am încetat să mai cînt şi am privit toate acele trupuri slabe, scăldate în sudoare, ce alergau neîndemînatice în toate direcţiile. Vîntul pătrundea în rafale prin uşile deschise. Mi-am simţit membrele invadate de o răceală stranie, iar ochii mi-au devenit parcă de sticlă.

Fără să mai stau pe gînduri, m-am încins din nou cu spada şi am apucat, între degetele-mi ca nişte cleşti, şalul de catifea, şifonat şi plin de praf. Mi s-a părut lipsit de importantă faptul că Nicolas se zbătea, strigîndu-mi numele, reţinut de braţele puternice a doi camarazi, care se temeau pentru viaţa lui.

În dezordinea creată, un singur personaj care stătea în picioare într-una din loje, nu a schiţat nici un gest, de parc-ar fi încremenit. L-am privit fix, sfidîndu-l, provocîndu-l să rămînă pe loc. Era un om în vîrstă, ai cărui ochi de un cenuşiu tern îmi sfredeleau privirea, cu o expresie de încăpăţînare ultragiată. Am slobozit un răget tunător care a crescut în intensitate, pînă cînd cei cîţiva care rămăse­seră pe loc şi-au astupat urechile şi chiar Nicolas, care se repezise spre mine, a căzut în genunchi, cu mîinile crispate acoperindu-şi faţa. Dar bătrînul din lojă continua să mă privească cu aceeaşi expresie plină de ură, încruntîndu-şi sprîncenele sub peruca-i cenuşie.

Mi-am luat avînt şi, dintr-un salt, am ajuns în lojă. M-a privit cu gura căscată, holbîndu-şi ochii. Vîrsta îl înco­voiase, avea umerii gîrbovi şi mîinile chinuite de artrită, dar în ochi îi strălucea o lumină ciudată, lipsită de mîndrie, dar şi de slăbiciune. Gura i s-a schimonosit şi şi-a împins bărbia înainte. De sub mantia-i grea, a scos un pistolet şi m-a ţintit, apucîndu-l strîns, cu ambele mîini.

― Lestat! a strigat Nicki.

Glonţul m-a lovit în plin. Nu m-am mişcat însă. Durerea m-a străbătut şi s-a risipit, lăsînd în urmă-i îngrozitoare furnicături prin vene. Sîngele a ţîşnit, în valuri. Cămaşa mi s-a îmbibat şi l-am simţit prelingîndu-mi-se pe spinare. Furnicăturile s-au accentuat şi am fost cuprins de o senzaţie de căldură.

Bătrînul m-a privit, înmărmurit. Pistolul i-a scăpat din mînă. A dat ochii peste cap şi s-a prăbuşit ca o minge dezumflată.

Nicki s-a repezit spre lojă, convins că mă va găsi mort.

Am rămas ţeapăn ca o stîncă, izolat în înfiorătoarea singurătate pe care o trăiam de cînd Magnus făcuse din mine un vampir. Ştiam că rana îmi dispăruse deja. Sîngele mi s-a coagulat rapid pe hainele sfîşiate. Am simţit un tremur violent în locul în care pătrunsese glontele. Furnicăturile au continuat, dar rana s-a închis instantaneu.

Nicolas şi-a venit în fire, văzînd că sînt teafăr, deşi raţiunea îi spunea că un atare lucru era imposibil.

Am trecut pe lîngă el, îndreptîndu-mă spre trepte. S-a aruncat asupra mea, dar l-am trimis de-a rostogolul, violent. Nu puteam suporta să-l văd, să-i simt mirosul.

― Nu te apropia de mine! am mîrîit.

Dar a revenit la atac, apucîndu-mă cu ambele mîini de gît. Faţa îi era umflată din cauza efortului, iar dintre buze îi ieşeau sunete cumplite.

― Dă-mi drumul, Nicki! i-am spus pe un ton ameninţător.

Dacă l-aş fi împins, puteam să îl las infirm, ori chiar să îl ucid...

A gemut, s-a bîlbîit. Apoi a scos un sunet asemănător cu cel al bietului meu căluţ sfîşiat de lupi în zăpadă. Fără să-mi dau seama prea bine ce făceam, m-am smuls din strînsoarea lui.

Mulţimea s-a dat la o parte, urlînd, cînd mi-am făcut apariţia pe bulevard. Renaud a alergat spre mine, deşi ceilalţi au încercat să-l împiedice.

― Domnule!

Vederea sîngelui l-a încremenit.

― Nu-i nimic, dragul meu Renaud, i-am spus, uimit eu însumi de vocea mea atît de hotărîtă şi de blîndă. Nu te mai gîndi la toate astea, prietene. Totul n-a fost decît o farsă, ăsta e sînge de teatru, n-a fost decît o iluzie.

Am avut şi eu o idee... O dramă grotescă, asta-i tot. Am avut, din nou, senzaţia că în lumea ce se înghesuia de jur-împrejur, păstrînd o distanţă respectuoasă, se ascun­dea ceva neobişnuit.

― Continuă-ţi opera, am reluat, dar nu eram în stare să mă concentrez la ceea ce spuneam. Cu saltimbancii şi cu tragediile voastre, cu piesele voastre ceva mai civili­zate, ca să zic aşa.

Am scos din buzunar un teanc de bancnote şi i le-am îndesat în palma tremurîndă, după care am aruncat un pumn de galbeni pe trotuar. Mai mulţi actori s-au repezit să-i culeagă. Am cercetat mulţimea, încercînd să descopăr cauza ciudatei mele senzaţii. Ce era oare? Cu siguranţă, de vină nu era Nicolas, care mă privea din pragul teatrului pustiu, cu inima frîntă. Nu, era altceva, ceva necunoscut şi familiar totodată, ceva care avea legătură cu bezna.

― Angajează pe cei mai buni mimi, pe cei mai talentaţi muzicieni, pe cei mai mari decoratori, am continuat, în pragul delirului.

Vocea era iar prea puternică ― glas de vampir; vedeam chipurile schimonosindu-se, mîinile ridicîndu-se, dar nu îndrăzneau să-şi astupe urechile de faţă cu mine.

― Nu există nici o limită, NICI O LIMITĂ, la ceea ce tu poţi face aici!

M-am desprins din mijlocul lor şi-am cotit-o pe prima alee întîlnită. Am luat-o la fugă. Fără nici o îndoială, ceea ce îmi distrăgea atenţia acolo, în mijlocul mulţimii, era acea prezenţă!

Eram convins de asta, dintr-un motiv foarte simplu: alergam mai repede decît oricare muritor şi, totuşi, pre­zenţa reuşea să se ţină pe urmele mele. Şi nu era una singură, ci mai multe fiinţe!

Cînd am fost sigur de asta, m-am oprit.

Străduţa întunecată în care mă găseam nu era departe de bulevard. I-am auzit înainte ca ei să poată să facă linişte. Eram prea neliniştit şi prea nefericit ca să mai am chef de joaca lor!

― Cine sînteţi? Răspundeţi! am urlat, cu un glas care a făcut să tremure geamurile clădirilor învecinate.

În zona aceasta nu se găsea nici un cimitir.

― Răspundeţi, haită de fricoşi! Spuneţi ceva, dacă sînteţi în stare, ori dispăreţi, o dată pentru totdeauna!

Am ştiut că mă auziseră şi că, dacă ar fi vrut, mi-ar fi putut răspunde. Continuam să percep dovada de netăgăduit a prezenţei lor, în apropiere, pe care, din cauza intensităţii, nu erau în stare să o mascheze. În schimb, erau în stare să-şi ascundă gîndurile.

În mod sigur, posedau inteligenţă şi erau capabili să şi-o exprime.

Tăcerea lor mă călca pe nervi, dar, aşa cum făcusem şi altă dată, le-am întors spatele.

Ei m-au urmat. De această dată, m-au urmărit şi, în zadar am grăbit pasul, n-au vrut să-mi dea pace.

Am încetat a mai percepe strania vibraţie doar cînd am ajuns în faţa catedralei Notre-Dame, în care am intrat fără să şovăi.

MI-AM PETRECUT restul nopţii în catedrală, ghemuit într-un colţ întunecat, lîngă zidul din dreapta. Setea mă chinuia, pierdusem mult sînge şi, de fiecare dată cînd se apropia vreun muritor, simţeam o arsură puternică şi furnicături în dreptul rănii.

Dar am aşteptat.

Văzînd o tînără cerşetoare cu un prunc în braţe, care se apropia, am ştiut că sosise clipa. Zărind sîngele care îmi păta veşmintele, a insistat să mă însoţească la un spi­tal din apropiere. Faţa îi era suptă, din cauza foamei, dar încerca să mă ridice, cu toată puterea braţelor ei fragile.

M-am uitat ţintă în ochii ei, pînă cînd şi-a întors privi­rile. Am simţit căldura sînilor ce se iţeau de sub zdrenţe. Corpul ei moale, suculent, mi s-a prăbuşit în braţe, aban­donîndu-se, în vreme ce-i făceam culcuş în brocartul şi dantelele-mi roşii de sînge. Am sărutat-o, ameţit de căldura ei, dînd, în acelaşi timp, la o parte ţesătura slinoasă care-i acoperea gîtul. Apoi m-am aplecat şi am băut cu atîta blîndeţe, încît pruncul pe jumătate adormit nici nu m-a băgat în seamă. Mai tîrziu, am desfăcut cu mîna tremurîndă cămăşuţa zdrenţuită a micuţului. Nu există cuvinte care să-mi poată descrie încîntarea. Mi s-a părut că nevinovăţia lor a făcut sîngele mai cald, iar bunătatea, mai onctuos.

I-am contemplat îndelung, adormiţi întru moarte. În acea noapte, catedrala nu le oferise sanctuarul pe care îl căutaseră.

Mi-am dat seama atunci că viziunea mea despre o grădină a frumuseţii sălbatice fusese adevărată. Lumea avea un sens, da, un sens şi nişte legi de neocolit, dar totul era doar o chestiune de estetică. Iar, în această grădină sălbatică, inocenţii erau făcuţi pentru colţii vampirilor.

Acum eram pregătit să mă întorc acasă. Ieşind din Notre-Dame la ivirea zorilor, ştiam că ultima barieră între pofta mea şi restul lumii se prăbuşise.

De-acum, nimeni n-avea să fie la adăpost de dorinţele mele, indiferent cît de mare-i era nevinovăţia. Iar acest adevăr era valabil şi pentru prietenii mei de la teatrul lui Renaud, chiar şi pentru preaiubitul meu Nicki.

13
VOIAM să-i ştiu departe de Paris. Doream ca afişele să fie scoase, iar porţile închise; voiam ca tăcerea şi întu­nericul să învăluie micul teatru igrasios în care cunoscusem cea mai mare şi mai statornică fericire a vieţii mele de muritor.

Nici măcar duzina de victime pe care le sacrificam în fiecare noapte nu erau de-ajuns pentru a mă împiedica să mă gîndesc la ei, pentru a risipi durerea care mă încolţea. Fiecare stradă a Parisului părea că duce spre uşa lor.

Îmi era ruşine de spaima pe care le-o provocasem. Cum putusem oare să mă comport astfel? De ce-am vrut oare să afirm cu atîta violenţă că nu mai eram de-al lor?

Nu, mă hotărîsem. Teatrul îmi aparţinea, iar eu doream să îl închid. Actorii nu bănuiau nimic. Au acceptat fără reţineri explicaţiile tîmpite ale lui Renaud că am revenit dintr-o călătorie în colonii şi vinul parizian mi s-a urcat la cap. Stricăciunile produse au fost reparate de un nou "dar" din partea mea. Numai Dumnezeu ştie ce credeau ei, în sinea lor. Un lucru e sigur, încă de a doua zi, au reluat reprezentaţiile, iar mulţimea blazată de pe boulevard du Temple a găsit cel puţin o duzină de explicaţii, unele mai verosimile decît altele, pentru dezordinea iscată. Sub castani o mulţime de oameni aştepta să intre la teatrul lui Renaud.

Doar Nicki se răzvrătise. Se apucase de băut şi refuza să se întoarcă la teatru ori să-şi studieze partiturile. Îl insulta pe Roget ori de cîte ori acesta îl vizita. Bîntuia prin tavernele cele mai împuţite şi hoinărea noaptea pe străzile rău famate ale capitalei, fără să-i pese de primejdii.

Iată măcar un punct de asemănare între noi doi, îmi spuneam.

― Banii nu înseamnă nimic pentru tînărul nostru, domnule, mi-a explicat Roget, care mă ţinea la curent în privinţa păţaniilor prietenului meu. Dintotdeauna a avut destui, şi nu uită să mi-o reamintească de cîte ori are prile­jul. Spune unele lucruri care mă tulbură, domnule. Care mă înfioară.

Cu cămaşa lui de noapte şi cu fesul de bumbac, cu picioarele goale, căci, încă o dată, îl trezisem la miez de noapte, fără să-i fi lăsat timp pentru a-şi lua papucii ori a se pieptăna, avocatul părea desprins dintr-o poveste pentru copii.

― Şi ce spune? am vrut eu să aflu.

― Vorbeşte de vrăjitorie, domnule. Susţine că aţi avea puteri supranaturale.

― Cine-ar mai putea crede în zilele noastre în asemenea bazaconii?

Mimam uimirea, dar, de fapt, mi se făcuse părul măciucă.

― E foarte amărît, a continuat avocatul. Spune că rasa dumneavoastră ― sînt cuvintele lui ― a avut întotdeauna acces la marile taine.

― Rasa mea!

― Sînteţi un aristocrat, domnule, a explicat Roget, puţin stînjenit. Cînd cineva e atît de mînios, precum domnul de Lenfent, orice nimic pare important. Să ştiţi însă că nu şi-a încredinţat bănuielile nimănui altcuiva decît mie. Spune că veţi înţelege de ce vă dispreţuieşte. Aţi refuzat să-i împărtăşiţi descoperirile! Da, domnule, descoperirile! Vorbeşte despre fenomene care nu au explicaţii raţionale.

Vreme de-o clipă, n-am fost în stare să înfrunt privi­rile lui Roget. Întreaga situaţie mi se părea de o perversi­tate extremă. Şi totuşi, nimerise în plin adevăr!

― Domnule, sînteţi cel mai bun om din cîţi există... a reluat Roget.

― Te rog, scuteşte-mă...

― Dar domnul de Lenfent povesteşte lucruri nevero­simile, despre care n-ar trebui să vorbească nici măcar în zilele noastre. Spune că ar fi văzut cum un glonte v-a străbătut inima.

― Acel glonte nu m-a nimerit, am spus. Haide, Roget, să punem capăt acestor lucruri. Trimiteţi-i pe toţi cît mai departe de Paris.

― Să-i trimit departe? Dar aţi investit atît de mult în mica lor întreprindere...

― Şi ce dacă? Cui îi pasă? l-am întrerupt. Trimiteţi-i la Londra, pe Drury Lane. Renaud să cumpere un teatru acolo. Mai tîrziu, vor putea pleca în America, la Santo Domingo, la New Orléans sau New York. Faceţi asta pentru mine, domnule! Să coste cît o costa! Închideţi teatrul. Să plece!

O dată cu ei, va pleca durerea şi toate amintirile pe care le am despre Lelio, micul provincial care le golea găleţile de apă murdară şi era mulţumit chiar şi cu atît.

Roget mi se părea atît de timorat! Oare cum i se părea să lucreze pentru un ţicnit elegant, care îl plătea de trei ori mai bine decît oricine altcineva, pentru a acţiona în mod contrar propriei opinii? Habar nu aveam. Niciodată n-aveam să mai ştiu cum e să fii uman.

― Cît despre Nicolas, am continuat, îl veţi convinge să plece în Italia. Am să vă explic chiar acum în ce fel.

― Domnule, chiar şi numai pentru a-l convinge să-şi schimbe veşmintele, ar fi nevoie de un efort supraome­nesc de elocinţă.

― Am să vă uşurez sarcina. Ştiţi că mama mea este grav bolnavă. Cereţi-i lui Nicolas să o însoţească în Italia. Ar fi perfect! Şi-ar putea continua studiile muzicale la Conservatorul din Neapole.

― Într-adevăr, el îi scrie... Ţine mult la ea.

― Chiar aşa! Convingeţi-l că ea nu ar putea între­prinde această călătorie fără să-l aibă alături. Faceţi-o! E absolut necesar, domnule Roget. El trebuie să părăsească Parisul. Vă dau răgaz pînă la sfîrşitul acestei săptămîni.

DESIGUR, îi ceream mult lui Roget, dar nu cunoşteam nici o altă cale de a-mi convinge prietenul să părăsească Parisul. Nimeni nu avea să-i creadă poveştile despre vrăjitorii, nu-mi făceam griji în această privinţă. Ştiam însă că, dacă nu părăsea Parisul, Nicolas avea să înnebu­nească.

În fiecare noapte, îmi petreceam orele de veghe luptînd cu mine însumi, cu dorinţa de a pleca în căutarea lui, de a risca o ultimă întrevedere.

Aşteptam însă, deoarece eram convins că îl pierdusem pe vecie, iar el nu avea să cunoască niciodată cauza celor întîmplate. Eu, care mă revoltasem odinioară împotriva absurdităţii vieţii, îl trimiteam în exil, fără nici o expli­caţie, deşi ştiam că o atare nedreptate avea să îl frămînte pînă la sfîrşitul zilelor sale.

Poate că e mai bine decît să-ţi spun adevărul, Nicki. Poate că acum voi fi în stare să înţeleg iluziile. Dacă ai putea să o însoţeşti pe mama în Italia, dacă ar mai avea timp destul...

AŞTEPTÎND, am constatat că teatrul lui Renaud îşi închisese porţile. În cafeneaua din vecini, se vorbea despre plecarea trupei în Anglia. Rezolvasem măcar o problemă.

DUPĂ opt nopţi, zorii se apropiau cînd am ajuns, în sfîrşit, la poarta lui Roget şi-am sunat.

Mi-a deschis mai repede decît mă aşteptasem, des­cumpănit şi îngrijorat, tot în cămaşă de noapte.

― Începe să-mi placă acest costum al dumneavoastră, domnule, i-am spus, cu un glas obosit. Credeţi-mă, n-aş avea atîta încredere în dumneavoastră, dacă mi-aţi apărea în haină şi pantaloni de mătase...

― Domnule, m-a întrerupt el. S-a întîmplat ceva neprevăzut...

― Mai întîi, răspundeţi-mi la întrebări. Renaud şi ai săi au plecat mulţumiţi?

― Da, domnule. Au ajuns deja la Londra, dar...

― Şi Nicki? A plecat s-o întîlnească pe mama, în Auvergne? Spuneţi-mi că am dreptate, că aşa este.

― Dar, domnule... a început el.

Apoi s-a oprit brusc şi, spre surprinderea mea, în mintea lui am desluşit imaginea mamei.

Dacă m-aş fi gîndit o clipă, aş fi înţeles ce însemna asta. Din cîte ştiam eu, acest om nu dăduse niciodată ochii cu mama, deci cum ar fi putut avea în gînduri imagi­nea ei? Dar n-am făcut deloc apel la raţiune.

― Doar n-a... nu-mi spuneţi că e prea tîrziu! am bîiguit.

― Domnule, daţi-mi voie să-mi iau haina... a spus el, în chip inexplicabil, întinzînd mîna spre soneria cu care-şi chema servitorul.

Am văzut din nou imaginea mamei, chipul palid, trăsăturile supte, prea clară ca s-o pot suporta. L-am apucat pe Roget de umeri.

― Aţi întîlnit-o! E aici, la Paris.

― Da, domnule, e la Paris. Tînărul domn de Lenfent mi-a anunţat sosirea ei, dar n-am ştiut unde să vă găsesc! Niciodată nu ştiu unde aş putea da de dumneavoastră. A sosit ieri.

Eram prea mirat pentru a-i răspunde. M-am prăbuşit într-un fotoliu şi imaginea din mintea mea a devenit prea strălucitoare, eclipsînd-o pe cea din mintea lui. Era în viaţă şi se afla la Paris. Şi Nicki era şi el tot aici, în preajma ei.