Vampirul Lestat

Am continuat să urc către el şi setea cînta în mine. Setea cînta la un instrument care eram eu însumi.

Strigătele lui deveniseră incoerente; erau esenţa pură a blestemelor sale, punctuaţia mohorîtă a suferinţei lui, care ajungeau pînă la mine, lipsite de orice suport sonor. Era ceva de o carnalitate divină în silabele fără şir care îi scăpau printre buze, ceva care mă purta cu gîndul la ţîşnirea tăcută a sîngelui prin inima lui.

Auzind cheia răsucindu-se în broască, a tăcut, iar gîndurile s-au retras în sinea lui, de parcă un ocean întreg ar fi putut să fie înghiţit de tainicele sinuozităţi ale unei singure scoici.

Am încercat să-l văd în penumbra încăperii; pe el, şi nu dragostea mea faţă de el, lunile stînjenitoare, dureroase, pe care mi le petrecusem suspinînd după el, hidoasa dorinţă omenească, de neînlăturat, de a-l vedea, promis­cuitatea. Am încercat să văd în el doar muritorul care aiura, fulgerîndu-mă din priviri.

― Tu, şi tiradele tale despre bunătate ― vocea scăzută nu îi putea cuprinde furia de nestins, ochii îi stră­luceau ― tiradele despre bine şi rău, despre moarte, oh, da, despre moarte, despre groază, despre tragedie...

Vorbe. Purtate de curentul tot mai violent al urii sale.

― ... şi i l-ai împărtăşit ei, fiul seniorului îşi oferă preţiosul dar soţiei seniorului, darul întunecat. Locuitorii castelului se bucură de darul întunecat; ei n-au fost tîrîţi niciodată înspre rugul vrăjitoarelor, acolo unde grăsimea umană formează bălţi la baza rugurilor consumate. Nu, mai bine o vom ucide pe bătrîna ce nu mai vede îndeajuns de bine pentru a coase şi pe cel sărac cu duhul, care nu-i de nici un folos la munca cîmpului. Dar nouă, ce-are să ne dea fiul seniorului, ucigaşul de lupi, cel care-a plîns lîngă rugul vrăjitoarelor? Cîţiva bănuţi! Pentru noi, e de-ajuns!

Cutremurător. Cămaşa scăldată în sudoare. Cîte o strălucire de piele netedă printre dantelele sfîşiate. Ce chin fie doar pentru a-l privi, de a-mi aţinti privirea asupra pieptului său subţire şi musculos, pe gustul sculp­torilor, cu sfîrcurile rozalii pe pielea bronzată.

― Puterea aceasta ― a predicat el mai departe, de parcă ar fi repetat cuvintele acestea o zi întreagă, cu aceeaşi intensitate, iar acum puţin îi păsa de prezenţa mea ― puterea aceasta, care le-a spulberat minciunilor însăşi raţiunea de a fi, puterea întunecată ce se ridică mai presus de orice, acest adevăr care distruge...

Nu. Erau doar vorbe. Nu era adevărul.

Sticlele de vin fuseseră golite, mîncarea fusese devora­tă. Braţele lui subţiri erau încordate, ca pentru o luptă ― dar ce fel de luptă? ― pletele-i negre se eliberaseră din strînsoarea panglicii, iar ochii săi imenşi erau sticloşi.

Deodată, s-a lipit de perete, de parcă ar fi încercat să se strecoare acolo, pentru a fugi de mine ― amintirea vagă a celorlalţi vampiri, sugîndu-i sîngele, paralizia şi ex­tazul ― însă a fost numaidecît azvîrlit înainte, clătinîndu-se, întinzînd braţele, pentru a se rezema de obiecte inexis­tente.

A tăcut. O strălucire i-a brăzdat chipul.

― Cum ai putut să-mi ascunzi aşa ceva?

Gînduri despre magia vechimii, despre legende lumi­noase, despre vreun tărîm ireal, în care tot ceea ce venea din umbră, înflorea; beţia cunoaşterii interzise, mulţumită căreia tot ceea ce este firesc îşi pierde importanţa. Frunzele ce cad toamna din copaci, soarele în livadă, îşi pierduseră orice urmă de miraculos.

Nu.

Mirosul aburea din el precum tămîia, asemeni căldurii şi fumului lumînărilor din biserici. Inima-i se zbătea sub pielea dezgolită a pieptului. Pîntecele lui musculos lucea de sudoare, care îi îmbibase chiar şi cureaua de piele. Sîngele lui, cu gust de sare... Îmi venea greu să respir.

Căci şi noi respirăm. Respirăm, adulmecăm gustul lucrurilor, parfumul lor, consistenţa, şi ni se face sete.

― Te-ai înşelat întru totul.

Să fi fost oare Lestat cel care vorbea? Părea un alt demon, o creatură scîrboasă, al cărei glas încerca să imite vocea omenească.

― Ai înţeles greşit tot ce-ai văzut şi-ai auzit.

― Eu aş fi împărţit cu tine tot ceea ce aveam! S-a înfuriat din nou. A întins mîinile. Tu eşti cel ce n-a înţeles nimic, niciodată!

― Salvează-ţi viaţa şi fugi. Aleargă!

― Nu-ţi dai seama că asta confirmă totul? Că simpla existenţă a ta este confirmarea răului pur, a răului sublim!

Triumful i-a strălucit în priviri. Brusc, şi-a aruncat mina înainte, apucîndu-mă de faţă.

― Nu mă provoca! i-am spus.

L-am lovit atît de tare, încît a căzut pe spate, prostit, redus la tăcere.

― Cînd aceste puteri mi-au fost oferite, am refuzat. Îţi jur că am refuzat. Cu ultima-mi răsuflare, am spus "nu".

― Ai fost întotdeauna regele imbecililor, a oftat. Ţi-am spus-o de atîtea ori.

Părea însă gata să se prăbuşească. Tremura, iar furia i s-a transformat, încetul cu încetul, în disperare. A întins din nou mîinile, apoi le-a lăsat să cadă.

― Credeai în nişte lucruri lipsite de importanţă, a spus, aproape binevoitor. Dar există ceva ce tu n-ai fost în stare să vezi niciodată. E posibil oare ca să nu-ţi dai seama ce ai acum?

Din ochii lui sticloşi au ţîşnit lacrimi. Inima lui striga, tăcută, cuvinte de dragoste. Chipul i s-a schimonosit.

Ucigaş amuţit, mă simţeam cuprins de puterea pe care o aveam asupra lui şi de conştiinţa faptului că el ştia aceasta; iubirea pe care o nutream pentru el îmi aţîţa sentimentul puterii, transformîndu-l într-o stînjeneală care, deodată, s-a metamorfozat în cu totul altceva.

Ne aflam din nou în culisele teatrului; în micul han din satul nostru, în Auvergne. Simţeam nu doar mirosul sîngelui său, ci şi pe cel al spaimei. A făcut un pas înapoi. Mişcarea, împreună cu imaginea chipului său înspăimîntat, a fost de ajuns pentru a aprinde un rug în mine.

Era parcă mai mic, mai fragil, deşi niciodată nu mi se păruse mai puternic, mai seducător, decît în acele momente.

Cînd m-am apropiat, chipul i s-a golit de orice expresie. Ochii îi erau miraculos de limpezi acum. Iar mintea lui mi s-a deschis, precum mi se deschisese cea a lui Gabrielle; într-o străfulgerare, am avut viziunea lui şi a mea, în man­sarda noastră, flecărind întruna, în vreme ce luna scălda în lumina-i albă acoperişurile acoperite de nea ale Parisului, ori hoinărind pe străzi, trecînd de la unul la altul o sticlă de vin, cu capetele plecate, sub primele averse ale ploii iernatice, pe cînd ni se părea că mai avem o veşnicie înaintea noastră pentru a îmbătrîni şi a ne maturiza. Cît de mare ne era bucuria pe-atunci, în ciuda mizeriei în care trăiam ― veşnicia era veşnicie, veşnicia adevărată ― ca într-o taină muritoare a acestor lucruri. Dar clipa aceea s-a risipit ca un fum în expresia vibrantă a chipului său.

― Vino la mine, Nicki, i-am şoptit, întinzîndu-i mîinile. Dacă ţi-o doreşti cu adevărat, atunci trebuie să vii...

AM VĂZUT o pasăre ieşind dintr-o peşteră săpată în faleza înaltă a ţărmului mării. Era, în pasărea aceasta şi în valurile pe deasupra cărora zbura ea, ceva înspăimîntător. Se ridica, din ce în ce mai sus, pe cerul argintiu, înghiţită, încetul cu încetul, de întuneric. Întunericul nopţii, de care n-ai de ce te teme, nicicînd. Întunericul binecuvîntat. Dar el se lăsa, puţin cîte puţin, peste această unică fiinţă minus­culă, care ţipa, de una singură, pe cerul ce învăluia imensi­tatea pustie a lumii. Peşteri pustii, nisipuri pustii, marea pustie.

Tot ceea ce privisem cu plăcere, ascultasem ori atinsesem cu propriile-mi mîini dispăruse, ori poate nici măcar nu existase vreodată, iar pasărea, descriind cercuri, planînd, se înălţa deasupra mea sau mai degrabă deasupra nimănui, cuprinzînd întregul peisaj, lipsit de istorie şi de semnificaţii, în netezimea unui singur ochi, negru.

Am urlat, fără a scoate vreun sunet. Îmi simţeam gura plină de sînge şi fiecare înghiţitură mi se prăvălea în gîtlej, cufundîndu-se în abisul setei. Aş fi vrut să spun, da, acum înţeleg, înţeleg cît de insuportabil, cît de groaznic e acest întuneric. Nu ştiam. Nu puteam şti. Pasărea îşi urma calea prin întuneric, pe deasupra coastei sterpe şi a mării infinite. Slăvite Doamne, încetează! E mai rău decît grozăvia de la han. Mai rău decît plînsetele stridente ale căluţului ce-şi dădea sufletul în zăpadă. Dar, la urma urmei, sîngele era doar sînge, iar inima ― inima cea gustoasă ― era acolo, aproape, ridicată în vîrfurile picioarelor, lipită de buzele mele. Acum, iubirea mea, acum e momentul. Aş putea sorbi viaţa ce se zbate în inima ta şi să te arunc în veşnica nefiinţă, în care nimic nu va fi vreodată înţeles ori iertat, sau te-aş putea păstra lîngă mine. L-am împins departe de mine, apoi l-am strîns la piept, ca pe un biet suflet strivit, dar viziunea a rămas.

Braţele i s-au încolăcit în jurul gîtului meu, faţa îi era toată udă, ochii daţi peste cap. Apoi limba i-a ţîşnit, cu lăcomie, lingînd rana pe care o făcusem eu însumi, pentru el, la gîtul meu.

Fie-ţi milă, fă să înceteze această viziune. Opreşte acest avînt fără sfîrsit, du-mă departe de acest peisaj lipsit de culoare, aşezat oblic, întrerupe ţipătul acesta, care nu înseamnă nimic, printre urletele vîntului. Durerea nu înseamnă nimic, în comparaţie cu acest întuneric. Nu vreau... Nu vreau...

Dar viziunea se risipea. Încetul cu încetul, se risipea.

Se sfîrşise, în cele din urmă. Vălul tăcerii se coborîse, ca odinioară, cu Gabrielle. Tăcere. Nicki era, în fine, dis­tinct de mine însumi. Îl ţineam departe de mine, iar el era gata să cadă, ducîndu-şi mîna la gură, cu sîngele scurgîndu-i-se pe bărbie. Gura îi era deschisă şi, în ciuda sîngelui, a lăsat să-i scape un sunet, un sunet uscat, un ţipăt.

Iar dincolo de el ― dincolo de viziunea de neuitat a mării metalice şi a păsării singuratice care-i era unic martor ― am văzut-o pe Gabrielle, cu pletele-i de aur curgîndu-i pe umeri, ca vălul Sfintei Fecioare. Stătea în prag şi mi-a spus, cu adîncă tristeţe în glas:

― E un dezastru, fiule.

ÎNCĂ DE LA MIEZUL NOPŢII, a devenit limpede că refuza să vorbească ori să răspundă oricărui glas, ba chiar refuza să se mişte de bună voie. Rămînea încremenit, lipsit de expresie, acolo unde-l aşezam. Dacă moartea îi provoca vreo suferinţă, nu lăsa să se vadă. Dacă noua percepţie a lucrurilor îl încînta, îşi păstra bucuria pentru sine. Nici măcar setea nu a fost în stare să-l urnească.

Gabrielle, după ce l-a studiat liniştită ore în şir, l-a luat de mînă, l-a spălat şi l-a îmbrăcat în haine curate. I-a ales un costum de lînă neagră, dintre puţinele haine închise la culoare pe care le aveam, şi o cămaşă ,albă fără ornamente. Hainele i-au dat un aspect de tînăr seminarist, prea serios şi niţel naiv.

În liniştea criptei, mi-am dat seama, fără pic de îndoială, că îşi auzeau reciproc gîndurile. Ea l-a curăţat, fără vreun cuvînt şi, tot pe tăcute, l-a trimis să se aşeze pe băncuţa de lîngă foc. În cele din urmă, mi-a spus:

― Acum, ar cam fi timpul să vîneze!

Cînd ea l-a privit, el s-a ridicat fără să se uite la ea, ca o marionetă trasă de fire invizibile.

I-am privit plecînd, prostit. Le-am auzit paşii coborînd scările. Apoi am urcat şi eu, pe furiş, în urma lor şi, agăţat de gratiile ferestrei, i-am văzut luînd-o de-a curmezişul peste cîmp, cu paşi uşori, de felină.

Pustietatea nopţii avea o răcoare ce mă amorţea, mă împresura. Nici focul din vatră nu a fost în stare să mă încălzească atunci cînd am intrat, căutîndu-i căldura binefăcătoare.

Aici, acelaşi pustiu. Iar calmul după care credeam că tînjesc, nevoia de a rămîne singur după cumplita bătălie pe care o dusesem la Paris, erau şi ele aici. Calmul şi descoperirea pe care nu mă îndurasem să i-o mărturisesc lui Gabrielle, descoperirea care îmi măcina măruntaiele ca un animal înfometat: că, de-acum, simpla vedere a lui Nicolas îmi era de nesuportat.

5
ÎN NOAPEA următoare, de cum am deschis ochii, ştiam ce aveam de gînd să fac. Nu conta dacă aveam sau nu curajul să îl privesc. Eu eram cel care îl crease şi eu trebuia să-l scot din starea de prostraţie în care se afla. Vînătoarea nu produsese nici o schimbare, deşi se arătase, se pare, capabil să ucidă şi să bea singur. Acum, trebuia să-l apăr de propria-mi repulsie şi să plec la Paris în căutarea singurului obiect care l-ar fi putut determina să reacţioneze în vreun fel.

Pe cînd trăia, iubise un singur lucru: vioara. Poate că ea avea să fie în stare să-l trezească şi acum. Aveam să i-o pun în mînă, iar el avea să cînte, cu îndemînarea proaspăt dobîndită. Totul avea să se schimbe, iar gheaţa care îmi încătuşa inima avea să se topească, în sfîrşit.

DE CUM s-a trezit Gabrielle, am pus-o la curent în privinţa intenţiilor mele.

― Dar ceilalţi vampiri? Ai uitat? Nu poţi să te duci de unul singur la Paris.

― Ba da, i-am răspuns. El are nevoie de mine. În sta­rea în care se află, dacă demonii se întorc, l-ar putea convinge să iasă. Oricum, trebuie să aflu ce se mai întîmplă în subte­ranele Inocenţilor. Vreau să ştiu dacă armistiţiul e real.

― Nu-mi place să te văd plecînd, mi-a replicat, clătinînd din cap. Crede-mă, dacă nu aş fi de părere că ar trebui să avem o nouă întrevedere cu şeful, fiindcă numai de la el şi de la bătrînă am putea afla multe, aş insista să părăsim Parisul încă în această noapte.

― Ce crezi c-am putea învăţa de la ei? am întrebat-o cu răceală. Că soarele se-nvîrte în jurul Pămîntului şi că acesta e plat?

Mi s-a făcut însă imediat ruşine de amărăciunea mea.

Poate că ei mi-ar fi putut explica de ce vampirii pe care îi creasem erau capabili să comunice prin gînduri, în vreme ce mie îmi era imposibil să o fac. Dar ura mea recent născută faţă de Nicki mă apăsa prea tare ca să mă mai pot gîndi pe îndelete la aceste lucruri.

Privind-o, mi-am zis în sine mea că fusese minunat să văd cum darul întunecat îşi exercita magia asupra ei, redîndu-i strălucirea tinereţii. În vreme ce, văzîndu-l pe Nicki cum se transforma, crezusem că aveam să mor.

Poate că ea înţelegea prea bine acest simţămînt, chiar fără a-mi citi gîndurile.

Ne-am strîns în braţe.

― Fii prudent, m-a sfătuit.

AR FI TREBUIT să plec direct la el acasă pentru a lua vioara. Pe deasupra, mai trebuia să mă ocup şi de bie­tul Roget, să născocesc vreo minciună pentru el. În fine, trebuia să încep pregătirile pentru plecarea noastră din Paris. Cîte probleme!

În loc de toate acestea, mi-am petrecut mai multe ore urmîndu-mi capriciile fanteziei. Am vînat la Tuileries şi pe bulevarde, încercînd să mă păcălesc eu însumi, cum că n-ar fi existat nici un clan de vampiri sub Cimitirul Inocenţilor, iar Nicki era încă viu şi în siguranţă.

Nici o clipă, însă, n-am încetat să le pîndesc apropie­rea. Mă gîndeam la bătrîna regină. Dar, de auzit, i-am auzit în locul în care mă aşteptasem cel mai puţin, pe boulevard du Temple, aproape de teatrul lui Renaud.

Mi-am dat seama numaidecît că mai mulţi dintre ei stăteau ascunşi dincolo de clădire, dar n-am detectat nici o urmă de rea voinţă, ci doar o excitaţie febrilă, trezită de apropierea mea.

Apoi am zărit chipul palid al tinerei frumoase cu ochi negri. Stătea în capătul aleii în care dădea intrarea artişti­lor şi s-a grăbit să-mi facă semn.

Nu i-am răspuns imediat. Ca de obicei, bulevardul era plin de lume, iar teatrele îşi deschideau larg porţile. De ce-aş fi renunţat la toate acestea, pentru a mă întîlni cu acele creaturi? Am ascultat. Erau patru şi mă aşteptau cu disperare. Erau cumplit de speriaţi.

Foarte bine. Am intrat pe alee şi am parcurs-o pînă la celălalt capăt. Stăteau cu toţii acolo, lipiţi de zid.

Adolescentul cu ochi cenuşii era şi el de faţă, şi ceea ce m-a surprins a fost aerul său descumpănit. În spatele lui se aflau un bărbat înalt, blond şi încă o femeie frumoasă. Cu toţii erau îmbrăcaţi în zdrenţe, ca nişte leproşi. Fru­moasa cu ochii negri s-a încumetat cea dintîi să vorbească.

― Trebuie să ne ajuţi!

― Cine? Eu?

M-am străduit să îmi calmez iapa, care era cam neli­niştită din pricina tovărăşiei lor.

― De ce aş face-o?

― S-a apucat să distrugă clanul.

― Să ne distrugă pe noi... a precizat băiatul, fără să mă privească în ochi.

Şi-a aţintit privirile spre zid, dar mintea lui mi-a transmis imagini: rugul aprins, Armand, obligîndu-şi adepţii să sară în flăcări.

Am încercat să scap de aceste viziuni, dar, acum, toţi patru mi le adresau. Prietena mea şi-a fixat ochii negri într-ai mei, într-o încercare de a-mi îmbunătăţi percepţia: Armand era înarmat cu o bîrnă înnegrită, cu care îi împin­gea pe ceilalţi în flăcări şi îi lovea cînd încercau să se salveze, condamnîndu-i.

― Dumnezeule mare! am exclamat. Dar voi eraţi doisprezece! N-aţi putut să vă apăraţi?

― Noi ne-am apărat, şi iată-ne aici, a răspuns fata. A ars şase dintr-o dată, iar noi am reuşit să fugim, îngroziţi. Am dormit pentru întîia oară departe de mormintele noastre, fără să avem habar ce avea să ni se întîmple. Cînd ne-am trezit, el era acolo şi a reuşit să mai ucidă încă doi. Noi patru sîntem singurii supravieţuitori. Îţi dai seama, a descoperit subteranele şi i-a ars chiar şi pe cei ce erau prizonieri acolo. A distrus locul nostru de întîlnire.

Adolescentul şi-a ridicat privirile, încetişor.

― E numai vina ta, mi-a şoptit. Tu ne-ai dus la pier­zanie.

Femeia a făcut un pas înaintea lui.

― Trebuie să ne ajuţi. Formează un nou clan, împreună cu noi. Ajută-ne să trăim asemeni ţie.

― Şi ce-a zis bătrîna regină? am întrebat.

― De la ea a pornit totul, mi-a răspuns cu amărăciune băiatul. S-a aruncat în flăcări, strigînd că merge să-l caute pe Magnus. Iar Armand i-a împins pe ceilalţi după ea...

Am plecat capul. Dispăruse, cu toată ştiinţa şi expe­rienţa ei, lăsînd în urmă-i doar această fiinţă tînără şi răzbunătoare, acest copil plin de cruzime, care credea în ceea ce ea ştia precis că e fals.

― Trebuie să ne ajuţi, a repetat fata cu ochi negri. În calitatea sa de şef al clanului, Armand are dreptul să-i ucidă pe cei slabi, pe cei ce nu ar putea supravieţui.

― Nu putea să lase clanul să se cufunde în haos, a spus cealaltă femeie. Lipsiţi de credinţă în practicile întu­necate, ceilalţi riscau să atragă atenţia muritorilor. Dar dacă tu ne vei ajuta să formăm un nou clan, să devenim mai iscusiţi în noile practici...

― Noi sîntem cei mai puternici din clan, mi-a explicat bărbatul, şi dacă vom reuşi îndeajuns de mult timp să supravieţuim fără el, poate că are să ne dea pace.

― Ne va distruge, a mormăit băiatul. Ne va pîndi şi...

― Nu este invincibil, l-a întrerupt bărbatul. În plus, aminteşte-ţi că nici măcar convingerile lui nu-i mai pot veni în ajutor.

― Tu ai drept adăpost turnul lui Magnus... a început băiatul, ridicînd spre mine o privire imploratoare.

― Nu, nu-l pot împărţi cu voi, i-am răspuns. E lupta voastră, pe care trebuie să o cîştigaţi singuri.

― Dar ai putea să ne dai măcar cîteva sfaturi... a spus bărbatul.

― Nu aveţi nevoie de mine. Ce-aţi reţinut pînă acum din pilda mea? Din cele spuse de mine noaptea trecută?

― Am învăţat mai ales din cele spuse de tine, mai tîrziu, lui Armand, mi-a răspuns frumoasa mea prietenă. Cînd i-ai explicat că acum răul străbate lumea sub chip omenesc.

― Ei bine, luaţi acest chip, i-am spus. Luaţi-le victi­melor voastre veşmintele şi banii din buzunare. Plimbaţi-vă printre muritori, aşa cum fac eu. Curînd veţi strînge îndeajuns pentru a vă clădi propria fortăreaţă, micul vostru sanctuar. Atunci nu veţi mai fi nişte cerşetori, nişte fantome...

În ciuda spaimei care li se citea pe chipuri, mă ascul­tau cu atenţie.

― Dar culoarea pielii noastre, şi glasurile...

― Muritorii pot fi înşelaţi. Nimic nu-i mai uşor. E nevoie doar de puţină îndemînare.

― Şi pe care muritori ar trebui să îi imităm? a între­bat adolescentul, cu glas mohorît.

― Voi trebuie să alegeţi! Priviţi în jur. Prefaceţi-vă că sînteţi actori.

― Actori! a exclamat fata cu ochi negri.

― Da, sau, mai bine, acrobaţi. Aţi văzut cu siguranţă acrobaţi! În felul acesta, vă veţi putea vopsi feţele în alb şi nimeni n-are să bage de seamă gesturile şi expresiile voastre ieşite din comun. Aceasta ar fi deghizarea perfectă pentru voi.

A început să rîdă şi i-a privit pe ceilalţi. Bărbatul părea cufundat în gînduri, femeia visa, iar adolescentul şovăia.

― Cu puterile voastre, n-are să vă fie greu să faceţi tot soiul de giumbuşlucuri. Nimeni n-are să ghicească cine sînteţi cu adevărat.

― Dar atunci cînd tu te-ai dat în spectacol pe scena acelui mic teatru, ai reuşit să sperii publicul, a replicat băiatul, cu glasul plin de răceală.

― Fiindcă asta am şi vrut, i-am întors-o. Dar aş putea la fel de bine, dacă aş vrea, să păcălesc o lume întreagă, iar voi aţi putea face acelaşi lucru.

Am scos din buzunar un pumn de monezi de aur şi i le-am întins femeii cu ochi negri. Ea le-a privit, de parcă i-ar fi ars mîinile, apoi şi-a ridicat ochii, privindu-mă, şi mi s-a părut că mă văd pe mine însumi, făcîndu-mi tum­bele diabolice pe scena teatrului lui Renaud.

Mi-a venit un alt gînd. Ea ştia că teatrul era gol, că trimisesem întreaga trupă în străinătate. M-am gîndit o vreme, simţind cum durerea mea se deşteaptă, şi m-am întrebat dacă ceilalţi aveau să-şi dea seama de asta.

― Te rog, mi-a spus, apucîndu-mi mîna cu degetele ei îngheţate. Lasă-ne să ne instalăm în teatrul tău!

Să-i las să intre şi să danseze pe mormîntul meu. Mă simţeam amorţit, încapabil să gîndesc lucid, încercînd din răsputeri să nu-mi las gîndurile să zboare înapoi, la tot ce se petrecuse în acest teatru.

― Prea bine, am spus într-un tîrziu, prefăcîndu-mă distrat, privind aiurea. Instalaţi-vă acolo, dacă vă face plăcere. Şi simţiţi-vă ca acasă.

Tînăra femeie s-a apropiat şi şi-a apăsat buzele pe dosul palmei mele.

― Nu vom uita asta niciodată, mi-a spuse ea. Mă numesc Eleni, băiatul acesta este Laurent, el e Félix, iar însoţitoarea sa este Eugénie. Dacă Armand va încerca să-ţi facă vreun rău, va fi duşmanul nostru.

― Ce-aş putea să vă urez, decît prosperitate? am glăsuit şi, în chip straniu, chiar credeam în ceea ce spuneam.

Mă întrebam dacă vreunul din ei, în ciuda căilor şi a ritualurilor întunecate, îşi dorise cu adevărat acest coşmar care ne înghiţise pe toţi, de-a valma. Acum, la bine şi la rău, eram cu toţii fii ai întunericului.

― Să vă purtaţi însă cu înţelepciune, i-am avertizat. Nu vă aduceţi victimele aici şi nu ucideţi prin împreju­rimi. Daţi dovadă de inteligenţă şi menţineţi-vă adăpostul în siguranţă.

BĂTUSE de ora trei cînd am pornit-o pe podul ce ducea pe insula Saint Louis. Pierdusem destul timp. Acum trebuia să caut vioara.

De cum am ajuns lîngă clădirea în care locuise Nicki, mi-am dat seama că ceva nu era în regulă. Ferestrele erau goale, toate draperiile fuseseră smulse. Cu toate acestea, dinăuntru răzbătea o lumină puternică, de parcă aparta­mentul ar fi fost luminat de sute de lumini aprinse. Straniu. Era încă prea devreme pentru ca cineva să-şi fi închipuit că Nicki nu avea să se mai întoarcă.

M-am căţărat pînă pe acoperiş şi am coborît, pe zid, pe cealaltă parte, înspre curte, pînă lîngă fereastra din spate care era şi ea descoperită.

Toate lumînările, fixate în aplicele din perete, erau aprinse. Altele, înfipte în propria lor ceară, erau lipite direct pe birou şi pe pian. Camera era într-un hal fără de hal.

Toate cărţile zăceau aruncate pe podea, unele ferfeniţă, cu paginile smulse. Pînă şi partiturile fuseseră împrăştiate pe pardoseală, iar tablourile nu mai atîrnau pe pereţi.

Poate că demonii devastaseră locuinţa atunci cînd îl capturaseră pe Nicki. Dar, în acest caz, cine aprinsese toate lumînările? Mi se părea de neînţeles.

Am ciulit urechile. În apartament nu era nimeni. Cel puţin, asta mi-a fost prima impresie. Deodată, însă, am perceput nu gînduri, ci zgomote uşoare. M-am concentrat o clipă şi am înţeles că ceea ce auzeam era sunetul foşnit al unor pagini răsfoite, apoi am auzit un obiect căzînd. Din nou foşnetul paginilor din pergament gros, apoi o altă carte a căzut.