Vampirul Lestat

Cu băgare de seamă, ca să nu fac nici un zgomot, am deschis fereastra. Foşnetul slab a continuat, dar nu sim­ţeam nici un miros omenesc, nu percepeam zbaterea nici unui gînd.

Exista, totuşi, un miros mai puternic decît cel al tutu­nului învechit şi al luminărilor topite. Duhoarea cimitirului vampirilor.

Intrarea era luminată, la fel şi dormitorul, în care domnea aceeaşi dezordine: cărţi deschise, azvîrlite pe par­doseală, draperiile smulse, tablourile aruncate grămadă, scrinurile golite de conţinut, cu sertarele căscate. Şi, nicăieri, nici urmă de vioară, mi-am fixat eu în minte, maşinal.

Zgomotul paginilor răsfoite cu repeziciune provenea dintr-o altă încăpere.

Oricine va fi fost acest musafir ― şi nu putea să fie decît o singură persoană ― puţin îi păsa de venirea mea. Nici măcar nu şi-a întrerupt activitatea.

Am înaintat pînă în pragul uşii biroului, privindu-l fix, în vreme ce el îşi vedea de ale lui.

Era, desigur, Armand, dar nu mă aşteptam la priveliş­tea pe care mi-o oferea.

Ceara lumînărilor se scurgea pe bustul de marmură al lui Cezar, împrăştiindu-se pe continentele viu colorate ale unui mapamond uriaş. Cărţile erau aruncate grămadă pe podea, cu excepţia celor ce se mai aflau încă pe o ultimă etajeră, lîngă care stătea el, îmbrăcat în zdrenţe, cu părul plin de praf. Nu-mi acorda nici măcar o privire. Degetele lui întorceau întruna paginile, ochii păreau că sorb cuvin­tele, iar buzele îi erau întredeschise. Expresia preocupată a chipului său mi-a sugerat o insectă devorînd o frunză.

Mi s-a părut oribil. S-ar fi zis că sugea măduva acelor cărţi.

A aruncat-o pe cea pe care o ţinea în mînă şi a luat alta. A deschis-o şi s-a apucat să o devoreze, urmărind alineatele cu degetul, cu o viteză supranaturală.

Am înţeles atunci că întreaga locuinţă fusese supusă unui examen asemănător, că încerca să extragă din cărţi întreaga lor ştiinţă, concentrată. Toate volumele, începînd cu De bello gallico şi sfîrşind cu romanele englezeşti contemporane, zăceau de-a valma pe covor.

Dezordinea pe care o lăsa pe unde trecea, dispreţul total faţă de ceea ce îi folosise deja mi se păreau oribile. Ca să nu mai pomenesc de dispreţul său absolut faţă de mine.

Sfîrşindu-şi lectura, s-a îndreptat spre un teanc de ziare vechi, aşezat pe o etajeră mai joasă.

Instinctiv, m-am retras departe de el, cu ochii aţintiţi asupra siluetei sale scunde şi jegoase. Părul său de un roşu întunecat lucea în ciuda prafului, iar ochii-i strălu­ceau ca două felinare.

Părea grotesc acest copil, de dincolo de mormînt, pier­dut printre atîtea lumînări, de o murdărie respingătoare şi, cu toate astea, de o frumuseţe suverană. Şi, în lumina strălucitoare din încăpere, am desluşit în el o ferocitate pe care nu o avusese înainte.

Eram cuprins de o tulburare adîncă. Era, în acelaşi timp, primejdios şi irezistibil. L-aş fi putut privi la nesfîrşit,

dar un instinct atotputernic mă sfătuia întruna: Lasă-i această casă, dacă şi-o doreşte.

Vioara. M-am străduit din toate puterile să mă gîndesc la vioară. Să-mi abat atenţia de la mîinile lui Armand, de la ochii săi.

Dar concentrarea lui mă absorbea, ca într-o transă mistică.

Întorcîndu-i spatele, am trecut în salon. Mîinile îmi tremurau, iar conştiinţa prezenţei lui aici mi se părea aproape de nesuportat. Am răscolit totul, în căutarea blestematei de viori. Unde naiba o vîrîse Nicki? Nu reuşeam cu nici un chip să o găsesc.

Foşnet de pagini întoarse, fîşîit de hîrtii, zgomotul înfundat al unui ziar aterizînd pe pardoseală.

Întoarce-te chiar acum în turn.

În clipa în care treceam grăbit prin dreptul biroului, glasul lui tăcut mi-a răsunat în minte, oprindu-mă, de parcă o mînă m-ar fi apucat de grumaz. M-am întors şi privirile ni s-au întîlnit.

Îţi iubeşti copiii cei tăcuţi? Dar ei, ei te iubesc? Cele două întrebări ale sale mi-au trezit ecouri nelămurite.

Sîngele mi-a urcat în obraji şi căldura lui mi s-a răspîndit pe faţă ca o muzică, în vreme ce-l priveam.

Părea o nălucă în biroul devastat, un trimis al acelui diavol în care se încăpăţîna să creadă. Dar chipul său îmi părea atît de tandru, atît de copilăros.

Darul întunecat nu aduce niciodată dragostea. Vezi tu, el nu-ţi aduce decît tăcerea. Vocea lui mută era mai blîndă, mai limpede, iar ecourile se estompau. Obişnuiam să spu­nem că voinţa Satanei era cea care interzicea maestrului şi novicelui să comunice între ei, pentru a se alina reciproc. Numai Satana se cuvenea să fie slujit.

Fiecare cuvînt al lui mă străpungea, şi îl primeam cu o curiozitate şi o vulnerabilitate tăinuită, ruşinoasă, pe care însă mă feream să i-o arăt. L-am întrebat, cuprins de furie:

― Ce vrei de la mine?

În clipa asta, mi-era mult mai frică de el decît îmi fusese pe parcursul discuţiilor şi înfruntărilor noastre din trecut. Îmi stă în fire să-i urăsc pe cei care mă sperie, pe cei care ştiu lucruri pe care ar trebui să le ştiu şi eu, pe aceia care au, faţă de mine, acest avantaj.

― E ca atunci cînd nu ştii să citeşti, nu-i aşa? a spus cu glas tare. Maestrul tău, proscrisul Magnus, era oare interesat de ignoranţa ta? Nu ţi-a spus nici cele mai elementare lucruri! Chipul i-a rămas calm. Oare n-a fost mereu tot aşa? A încercat cineva, vreodată, să te înveţe ceva, orice?

― Toate acestea le găseşti în mintea mea... am pro­testat, dezorientat.

Revedeam acum şirurile de cărţi din copilărie, pe care nu mă pricepeam să le citesc, pe Gabrielle aplecată asupra cărţilor ei, întorcîndu-ne spatele.

― Încetează! am scrîşnit.

Mi se părea că trecuse o veşnicie. Eram descumpănit. El a continuat, în tăcere de astă dată:

Cei creaţi de tine nu te satisfac niciodată. În tăcere, izolarea şi resentimentele nu fac decît să crească.

Am vrut să mă mişc, dar am rămas pironit locului.

Mă doreşti, iar eu te doresc, fiindcă, din această împărăţie, doar noi doi sîntem demni unul de altul. N-ai ştiut acest lucru?

Cuvintele mute păreau a se prelungi, a se amplifica, precum o notă cîntată de o vioară şi prelungită la nesfîrşit.

― E o nebunie, am murmurat.

M-am gîndit la toate de cîte mă acuzase, la toate grozăviile de care se făcuse vinovat, la adepţii săi împinşi în flăcări.

― Chiar crezi că-i o nebunie? m-a întrebat. Atunci întoarce-te la copiii tăi cei tăcuţi. Chiar în aceste clipe, ei îşi împărtăşesc ceea ce ţie nu îţi pot spune.

― Minţi... i-am spus.

― Cu timpul, independenţa lor se va mări. Dar poate că e mai bine să trăieşti tu însuţi această experienţă. Ai să mă găseşti fără prea mare greutate atunci cînd te vei hotărî să te întorci la mine. Unde m-aş putea duce? Ce aş putea să fac? Ai făcut din mine, din nou, un orfan.

― Nu-i adevărat.

― Ba da, e adevărat! Toate s-au întîmplat din vina ta. Tu ne-ai dus la pierzanie. În cele ce spunea nu era însă nici urmă de mînie. Dar voi aştepta pînă cînd vei veni la mine, ca să îmi pui acele întrebări la care doar eu îţi pot răspunde.

L-am privit îndelung. Mi se părea că nu mă pot mişca, nu îl vedeam decît pe el şi mă încerca iarăşi sentimentul de pace adîncă pe care-l avusesem la Nôtre-Dame. Farmecul lui irezistibil acţiona iar asupra mea. Luminile din încăpere erau prea puternice. Era învăluit în lumină şi părea a se apropia de mine şi eu de el, deşi nici unul din noi nu se mişcase. Mă simţeam atras spre el, mă simţeam atras...

I-am întors spatele, clătinîndu-mă, pierzîndu-mi echi­librul. Am ieşit din încăpere, am alergat de-a lungul cu­loarului, m-am strecurat afară pe fereastra din spate şi m-am căţărat pe acoperiş.

Am parcurs în goană Ile de la Cité, de parcă ar fi fost pe urmele mele. Bătăile înnebunite ale inimii nu mi s-au calmat decît după ce am lăsat oraşul departe, în spatele meu.

BĂTEAU clopotele iadului.

Turnul îşi înălţa silueta neagră în primele luciri ale zorilor. Micul meu clan se odihnea deja în criptă.

N-am deschis mormintele ca să-i privesc, în pofida nevoii disperate care mă chinuia de a o vedea pe Gabrielle, de a-i atinge măcar mîna.

Am urcat, singur, pînă pe metereze, spre a contempla miracolul fierbinte al zorilor ce se năşteau, un miracol pe care nu aveam să-l mai văd niciodată împlinindu-se pînă la capăt. Clopotele iadului, melodia mea de taină...

Un alt sunet a ajuns pînă la mine şi faptul în sine m-a uimit. Era ca un cîntec îndepărtat şi duios, venit de la mare distanţă.

Odinioară, în Auvergne, auzisem un copil de ţăran cîntînd pe drum. Se credea singur, iar vocea lui avea o forţă şi o puritate aproape ireală. Aceeaşi voce mă chema şi acum. O voce solitară, care acoperea orice alt zgomot.

Încă o dată, mi s-a făcut frică. Cu toate acestea, am rămas pe loc, acolo, pe platformă. Briza mătăsoasă a dimineţii mi-a mîngîiat pielea. Cerul îşi pierduse înfăţişarea de boltă, transformîndu-se într-o negură fără margini în care urcau să se piardă ultimele stele. Glasul din depărtări a devenit mai aprig şi m-a lovit în piept, chiar în locul în care îmi dusesem mîna.

M-a străpuns ca razele de lumină ce pătrund în beznă, cîntîndu-mi: Vino la mine, totul va fi iertat, de ai să vii. Sînt mai singur decît am fost vreodată.

O dată cu trecerea timpului, o dată cu glasul, îmi parvenea un simţămînt al unor posibilităţi nelimitate, al minunăţiilor şi speranţelor, acelaşi sentiment care însoţise apariţia lui Armand, de unul singur, în cadrul uşii de la Nôtre-Dame. Timpul şi spaţiul erau nişte iluzii. El se înălţa, într-o lumină palidă, în faţa altarului, graţios în zdrenţele-i superbe, plin de răbdare.

De-acum nu mai exista nici o criptă îngropată sub Cimitirul Inocenţilor, nici o fantomă grotescă în casa lui Nicki, care să arunce cărţile ca pe nişte cochilii golite, de îndată ce le absorbise substanţa.

Am îngenuncheat, rezemîndu-mi fruntea de piatra colţuroasă. Am văzut luna făcîndu-se nevăzută ca o nălucă şi reflectînd lumina arzătoare a soarelui, căci vederea ei mi-a provocat durere, determinîndu-mă să închid ochii.

Cu toate acestea, simţeam în mine o exaltare intensă, un extaz, de parcă mintea mea ar fi fost în stare să încerce bucuria practicilor întunecate, fără ca sîngele să-mi gîlgîie pe gît. Intimitatea vocii mă despica, în căutarea a ceea ce aveam mai tandru şi mai misterios în suflet.

Ce vrei de la mine? aş fi vrut să-ntreb. Cum e posibilă atîta compasiune, cînd erai atît de plin de o ranchiună amară în urmă cu mai puţin de un ceas? Clanul pe care l-ai distrus, grozăviile pe care nici nu îndrăznesc să mi le închipui...

Dar cuvintele refuzau să iasă iar, de astă dată, ştiam că, dacă îndrăzneam să insist, fericirea avea să se risi­pească pentru totdeauna, lăsînd loc unei deznădejdi mai cumplite chiar decît setea de sînge. Totuşi, chiar în timp ce tăceam, scăldat în taina acestui sentiment, eram inva­dat de imagini şi gînduri care-mi erau străine. Mă vedeam coborînd în donjon şi ridicînd în braţe trupurile lipsite de viaţă ale semenilor mei monstruoşi, pe care îi iubeam, şi aducîndu-le aici, pe metereze. Lăsîndu-i neputincioşi, pradă soarelui care răsărea. Clopotele iadului băteau în zadar pentru a-i trezi, iar soarele punea stăpînire pe ei, transformîndu-i în scrum.

Scîrbită, mintea mea a alungat această viziune, a gonit-o cu un sentiment de amară şi dureroasă dezamăgire.

― Taci, copile, am şoptit, rănit de deziluzia pe care mi-o provocase. Eşti oare chiar atît de lipsit de minte pentru a crede că aş putea să fac aşa ceva?

Vocea s-a estompat, s-a retras din mine şi-am simţit cum singurătatea pătrundea în mine prin toţi porii. Mi se părea că, de acum înainte, nu aveam să mai am parte nici­odată de vreun acoperămînt, că eram condamnat să rămîn mereu la fel de gol şi de nefericit ca acum.

Am simţit în depărtare un spasm puternic, de parcă mintea care iscase glasul s-ar fi răsucit în sine, ca o limbă enormă.

― Trădare! am strigat. Şi totuşi, cît de trist, cîte soco­teli greşite. Cum poţi susţine că mă doreşti?

Plecase. Dispăruse. Dar eu îmi doream cu disperare să se întoarcă, chiar şi numai pentru a ne lupta. Îmi doream cu toaiă fiinţa să regăsesc iar sentimentul că acele lucruri măreţe puteau fi înfăptuite, îmi doream să trăiesc din nou minunatul pîrjol.

I-am revăzut chipul, aşa cum fusese la Nôtre Dame, copilăros şi blînd, precum faţa unui sfînt pictat de da Vinci. O senzaţie înfiorătoare de fatalitate m-a străbătut.

6
DE CUM s-a trezit Gabrielle, am chemat-o deo­parte, ca să nu ne audă Nicki şi, în liniştea pădurii, i-am povestit tot ce mi se întîmplase în noaptea trecută. Tot ceea ce-mi sugerase sau îmi spusese Armand. Stînjenit, i-am pomenit de tăcerea care exista între noi, despre care, acum, ştiam că este irevocabilă.

― Trebuie să părăsim cît mai repede Parisul, am con­chis. Această creatură e mult prea periculoasă. Cei cărora le-am dat teatrul nu ştiu decît ceea ce au învăţat de la el. Ei bine, fie, le vom da Parisul. Cît despre noi, vom porni la drum pe calea diavolului, cum spunea bătrîna regină.

Mă aşteptasem la furie din partea ei, la ură împotriva iui Armand, dar a rămas perfect calmă.

― Lestat, prea multe întrebări au rămas fără răspuns, mi-a spus. Aş vrea să aflu care au fost începuturile acestui clan, vreau să ştiu tot ceea ce ştie Armand despre noi.

― Mamă, aş prefera să plec. Puţin îmi pasă cum au început toate astea. Poate că nici măcar el nu ştie.

― Te înţeleg, Lestat, crede-mă. La urma urmei, îmi pasă mai puţin de toate creaturile acestea decît de copacii din această pădure sau de stelele de pe cer. Aş prefera să studiez curenţii vîntului sau desenul trasat de frunzele moarte căzute la pămînt, dar n-are nici un sens să ne grăbim. Deocamdată, important e să rămînem împreună, toţi trei. Să mergem la Paris şi să ne pregătim temeinic de drum. Şi să-ncercăm să-l scoatem şi pe Nicolas din amorţeală, cu ajutorul viorii sale.

Aş fi vrut să vorbim despre Nicki, s-o întreb ce ascundea tăcerea lui încăpăţînată, ce simţea ea, dar nu-mi găseam

cuvintele. M-am gîndit din nou la exclamaţia ei: "E un dezastru, fiule".

Apucîndu-mă de după mijloc, m-a condus spre turn.

― N-am nevoie să-ţi citesc gîndurile, mi-a spus, pentru a şti ce e în inima ta. Să-l ducem la Paris şi să-i căutăm Stradivarius-ul. S-a înălţat pe vîrfuri, ca să mă sărute. Noi doi porniserăm deja pe calea diavolului, înainte încă de a se fi întîmplat toate acestea. În curînd, vom putea să ne continuăm drumul.

DRUMUL cu Nicolas pînă la Paris a fost o joacă de copii. Ca o nălucă, a încălecat şi pe urmă doar pletele şi mantia lui, fluturînd în bătaia vîntului, păreau a fi înzes­trate cu viaţă.

Cînd ne-am astîmpărat setea, în Île de la Cité, mi-am dat seama că nu puteam suporta să-l văd ucigînd sau vînînd.

Nu era deloc încurajator să-l vezi îndeplinind toate aceste acte simple cu letargia unui somnambul. Asta dovedea, cel mult, că ar fi putut rămîne la nesfîrşit complicele nostru tăcut, dar fără să valoreze mai mult decît un cadavru viu. Totuşi, în vreme ce colindam pe străzi, m-a încercat o emoţie neaşteptată: de-acum nu mai eram doi, ci trei. Un clan. Şi dacă reuşeam să-l trezesc pe Nicolas...

Pe primul loc se afla însă vizita la Roget. Trebuia să mă duc de unul singur la avocat. Mi-am lăsat însoţitorii la o distanţă de cîteva porţi şi i-am bătut în uşă, pregătindu-mă să joc scena cea mai dificilă din întreaga mea carieră.

N-am întîrziat să învăţ, în seara aceea, o lecţie impor­tantă despre muritori şi despre nevoia lor de a se convinge că lumea e un loc în care se pot simţi în siguranţă. Roget a fost încîntat să mă revadă, atît de feri­cit că eram "perfect sănătos" şi dornic să îi ofer din nou de lucru, încît mi-a dat binecuvîntarea înainte chiar ca eu să apuc a mă încurca în stînjenitoarele-mi explicaţii.

Mi-am dat seama foarte curînd că era sincer convins că eu şi Gabrielle părăsisem apartamentul pe uşa de serviciu care dădea direct afară, explicaţie comodă, la care eu nici măcar nu mă gîndisem. Cît despre candelabrul răsucit, l-am pus pe seama durerii mele, iar el a găsit firesc acest lucru.

I-am spus că dispărusem aşa, pe neaşteptate, deoarece Gabrielle simţise, deodată, nevoia de a se refugia într-o mănăstire, unde se afla şi acum.

― Însănătoşirea ei e o adevărată minune, domnule. Dacă aţi vedea-o... Mă rog, să trecem peste asta. Vom pleca în Italia, împreună cu Nicolas de Lenfent, şi deci avem nevoie de bani lichizi, de scrisori de credit şi de o caleaşcă, o caleaşcă mare, cu un atelaj de cel puţin şase cai. Mi-aţi putea procura toate acestea? Totul va trebui să fie gata pentru vineri seara. De asemenea, v-aş ruga să îi scrieţi tatălui meu şi să-l anunţaţi despre plecarea noastră. Se simte bine, sper?

― Da, da, desigur. N-am vrut să-l înspăimînt...

― Bravo, scumpul meu Roget! Ştiam că pot avea încredere. Ce m-aş face dacă nu ai fi dumneata? Iar acum, să vorbim despre rubinele acestea. Cît de repede le-aţi putea vinde?

Mi-a notat toate instrucţiunile, cu mare viteză, iar îndoielile şi bănuielile care le-ar fi putut avea se topeau la căldura zîmbetelor mele. Cît de încîntat era că îi dădeam de lucru!

― Deocamdată, teatrul de pe boulevard du Temple va rămîne gol şi, desigur, contez pe dumneavoastră pentru a-l administra în numele meu.

Şi aşa mai departe...

Teatrul meu, care adăpostea acum o bandă de vampiri disperaţi, în zdrenţe, dacă nu cumva Armand nu îi desco­perise deja şi nu îi arsese ca pe nişte costume vechi, pline de molii. În curînd, aveam să aflu şi asta.

Am coborît treptele casei sale fluierînd, încîntat că reuşisem să scap de această corvoadă. Atunci mi-am dat seama că, aparent, Gabrielle şi Nicki dispăruseră.

M-am oprit şi-am început să cercetez din ochi împre­jurimile.

De pe o străduţă, am văzut apărînd un băieţandru, care părea că se ivise din neant. Era Gabrielle.

― Lestat, a plecat... a dispărut, mi-a spus.

Descumpănit, am repetat prosteşte:

― Cum adică, a dispărut?

Dar simţeam deja că îmi pierdeam minţile. Crezînd că nu-l mai iubeam, mă minţisem.

― Şi totuşi, de-abia dacă l-am scăpat din ochi. A fugit cît ai clipi din ochi.

Era pe jumătate dezolată şi pe jumătate furioasă.

― Ai auzit vreun alt...

― Nu. Pur şi simplu, a fost mai iute decît mine.

― Da, dacă a acţionat de capul lui, dacă nu cumva a fost răpit...

― Dacă Armand ar fi pus mîna pe el, i-aş fi simţit frica, a insistat ea.

― Chiar crezi că simte frica? Crezi că simte ceva, orice?

Mă aflam pe culmile spaimei şi exasperării. Dispăruse în bezna care ne împresura. Mi-am încleştat pumnii.

― Ascultă-mă, mi s-a adresat ea. În mintea lui se învîrt doar două gînduri...

― Care anume? Spune-mi!

― Mai întîi, rugul de sub Cimitirul Inocenţilor, unde era să fie ars de viu. Apoi, un mic teatru...

― Teatrul lui Renaud! am strigat.

ERAM asemeni unor arhangheli. Nu ne-a trebuit nici măcar un sfert de oră ca să ajungem în aglomeraţia de pe bulevard, iar de acolo, la intrarea artiştilor de la teatrul lui Renaud.

Scîndurile cu care fusese blocată aceasta fuseseră smulse, iar broaştele fuseseră forţate, dar, traversînd vesti­bulul care ducea în culise, în grabă, nu i-am auzit pe Eleni sau pe vreunul dintre ceilalţi vampiri.

Poate că Armand venise aici să-şi ia copiii înapoi. Era vina mea, fiindcă refuzasem să-i iau alături de mine.

Aici nu era nimic de văzut, doar o junglă întreagă de accesorii şi pînzele mari, pe care erau pictate cerul nopţii şi al zilei, pădurea şi cîmpiile, nimic altceva decît cabinele deschise, asemeni unor dulăpioare din care, uneori, cîte o oglindă capta lumina slabă ce pătrundea prin uşa ce rămă­sese deschisă în urma noastră.

Mîna lui Gabrielle s-a crispat pe mîna mea. Mi-a ară­tat înspre culise şi chipul ei mi-a spus că nu era grupul de vampiri. Nicki era aici.

Am înaintat pînă pe scena micuţă. Cortina de catifea era ridicată şi distingeam foarte clar silueta lui în fosa or­chestrei. Era aşezat în locul său de odinioară, cu mîinile încrucişate pe genunchi. Deşi era cu faţa spre mine, nu m-a văzut. Ca înainte, privirile lui rătăceau în gol. Mi-am amintit de cuvintele stranii ale lui Gabrielle după ce o creasem, cînd îmi explica faptul că avea impresia că e moartă şi nu mai poate acţiona în lumea muritorilor.

Nicolas părea lipsit de viaţă şi translucid. Devenise unul dintre acele spectre nemişcate, lipsite de expresie, ce se ascund în penumbra caselor bîntuite, părînd lipiţi de mobilele prăfuite; una dintre acele fantome care te sperie cel mai mult.

M-am aplecat, încercînd să văd dacă avea la el vioara. Nu era acolo. Mi-am spus că, poate, mai există o şansă.

― Supraveghează-l cîteva clipe, i-am spus lui Gabrielle şi, cu inima bătînd cu putere, m-am întors din nou la cabine, trăgînd, în sfîrşit, în piept vechile arome.

De ce te-ai întors aici, Nicki? Dar basta! Nu-l puteam condamna. Şi eu făcusem acelaşi lucru.

Am aprins o lumînare în cabina primei soliste. Pretu­tindeni, borcane cu farduri, iar pe pereţi, costume agăţate la întîmplare. Am trecut succesiv prin toate camerele, pline de haine abandonate, de piepteni şi perii uitate, de flori ofilite, cu pardoselile pline de pudră vărsată.

M-am gîndit la Eleni şi la însoţitorii ei şi mi-am dat seama că în aer plutea un uşor miros asemănător cu cel din Cimitirul Inocenţilor. Apoi am descoperit urma unui picior gol în praful aşternut pe podele. Da, trecuseră pe aici.

În orice caz, în vechea mea cabină, pe care o împărţi­sem cu Nicki, nu intraseră. Era şi acum încuiată cu cheia şi am şovăit o clipă înainte de a sparge uşa. Totul rămăsese exact aşa cum fusese în clipa în care plecasem de acolo.

Cămăruţa minusculă era în perfectă ordine, oglinda era lustruită cu grijă şi lucrurile mele erau la locul lor, de parcă aş fi plecat doar cu o seară în urmă. Haina mea cea veche atîrna în cuier, dedesubt se odihnea o pereche de cizme uzate, fardurile îmi erau aliniate, iar peruca mea de artist se afla la locul ei, pe un cap de lemn. Se aflau acolo, scrisorile lui Gabrielle, strînse cu o panglică, vreo cîteva ziare, în care se vorbea despre mine, şi o sticlă de vin pe jumătate goală. Acolo, în întuneric, pitită sub masa de machiaj, am văzut lucind, pe jumătate ascunsă sub o mantie neagră, cutia unei viori. Nu era cea pe care şi-o adusese din Auvergne. Nu, aceasta conţinea se pare preţiosul cadou pe care i-l oferisem mai tîrziu, cu cei "cîţiva bănuţi", Stradivarius-ul.

M-am aplecat şi am deschis cutia. Instrumentul poseda o anume delicateţe, o strălucire sumbră, care nu îngăduiau nici o urmă de îndoială. Am lăsat de-o parte lumînarea şi am scos vioara din toc, împreună cu arcuşul, ale cărei coarde le-am întins, aşa cum îl văzusem făcînd pe Nicki, de nenumărate ori. Apoi m-am întors pe scenă, luînd cu mine lumînarea şi comoara pe care o găsisem, şi m-am apucat să aprind şirul lung de lumînări de pe rampă.

Gabrielle m-a privit netulburată un timp, apoi mi s-a alăturat. Mi s-a părut că Nicki s-a mişcat, dar poate că a fost doar un joc de lumini. Faldurile ample de catifea se luminaseră în întreaga sală, iar miile de oglinzi minuscule, răspîndite peste tot, dădeau impresia că întregul teatru era luminat. Cît de frumoasă era mica noastră sală! Pe vremea cînd eram muritori, ea ne deschisese porţile spre lumea largă. În cele din urmă, însă, se dovedise că ele dădeau în infern.

Cînd am terminat, m-am oprit o clipă pe scîndurile scenei, contemplînd decoraţiunile aurite ale sălii, candela­brul cel nou care atîrna din tavan şi, deasupra mea, frontispiciul uriaş ce purta măştile comediei şi tragediei, două chipuri care prelungeau acelaşi grumaz. Sala părea mai mică atunci cînd era goală... Dar cînd se umplea, era cea mai mare din întregul Paris.

De afară, se strecura pînă la noi larma bulevardului, din care se ridica, uneori, cîte o voce mai puternică, acoperind zgomotul surd. Trecerea unui vehicul greu a declanşat un tremur în întregul teatru: flăcările lumînărilor au vibrat, cortina a fremătat iar pînza pictată din fundal, reprezentînd o grădină sub cerul înnorat, a început să se onduleze.