Vampirul Lestat

Pe legea mea, îţi îngheaţă sîngele în vine, văzînd-o. Cu toate acestea, publicul strigă şi fluieră, aplaudînd încîntat.

Într-un alt tablou, dansatorii-păpuşi joacă o horă în jurul unei fete, încercînd să o convingă să se lase legată de corzile aurii, de parcă ar fi şi ea o marionetă. Tristul rezultat este că frînghiile o fac să danseze pînă cînd viaţa i se scurge din trup. Ea imploră, cu gesturi disperate, să fie eliberată, dar păpuşile se mulţumesc să rîdă şi să facă tumbe în vreme ce ea îşi dă sufletul.

Muzica pare nepămînteană. Aminteşte de cea a lăutarilor ţigani de prin tîrguri. Domnul de Lenfent dirijează şi, adesea, sunetul viorii sale dă semnalul de începere a reprezentaţiei.

În calitate de avocat, vă sfătuiesc să cereţi o parte din profiturile realizate de această companie, căci cozile celor doritori să asiste la reprezentaţiile ei ating, pe bulevard, lungimi considerabile."
Întotdeauna, scrisorile lui Roget mă tulburau. Făceau ca inima să-mi bată mai tare şi, mă miram: oare la ce altceva mă aşteptasem din partea trupei? De ce mă surprindea oare îndrăzneala şi inventivitatea lor? Aveam cu toţii puterea să facem asemenea lucruri.

În vremea cînd mă stabilisem la Veneţia, căutînd zadarnic vreo urmă a picturilor lui Marius, am primit o scrisoare de la Eleni, cu scrisul ei frumos ornamentat, tipic pentru noi, vampirii.

Îmi scria că Teatrul Vampirilor devenise cea mai populară distracţie din viaţa de noapte a întregului Paris. Li se alăturaseră "actori" veniţi din întreaga Europă. Numărul membrilor trupei crescuse la douăzeci, ceea ce era destul de mult, chiar şi pentru o metropolă.

"Nu sînt admişi decît artiştii cu adevărat talentaţi, cei care posedă însuşiri uimitoare, dar, mai presus de orice, le cerem să fie discreţi. Îţi dai seama, cu siguranţă, că nu vrem să stîrnim deloc scandal."

Despre "dragul nostru violonist", îmi scria plină de afecţiune, el fiind cel ce scria piesele cele mai ingenioase, avînd subiecte luate din povestirile pe care le citise.

"Atunci cînd lucrează, însă, poate să devină de-a drep­tul imposibil. Trebuie să îl supraveghem întruna, ca nu cumva să ne sporească numărul. Mănîncă foarte urît şi, uneori, spune o mulţime de lucruri şocante străinilor. Din fericire, aceştia sînt prea cuviincioşi pentru a-i da crezare."

Cu alte cuvinte, încerca să facă prozeliţi şi nu vîna pe ascuns.

"De obicei, Vechiul Nostru Prieten (desigur, Armand) e cel care reuşeşte să-l potolească, proferînd ameninţări la adresa lui, care de care mai caustice. Îţi mărturisesc însă că acestea nu au un efect de prea lungă durată asupra violonistului nostru. Acesta pomeneşte adesea de vechile obiceiuri religioase, de focurile rituale şi de trecerea în alte dimensiuni ale existenţei.

N-aş putea spune că nu îl iubim. De dragul tău, am avea grijă de el, chiar de nu l-am iubi. Dar ţinem la el. Mai ales Vechiul Nostru Prieten nutreşte pentru el o mare afecţiune. Cu toate acestea, trebuie să fac o observaţie: mai demult, cei ca el nu erau suportaţi prea mult timp în preajma noastră.

Cît despre Vechiul Nostru Prieten, mă întreb dacă l-ai mai recunoaşte acum. Şi-a construit o casă mare la poalele turnului tău şi trăieşte acolo, printre cărţi şi tablouri, ca un erudit retras departe de lume.

În fiecare noapte însă, trăsura lui neagră se opreşte la uşa teatrului. Asistă la toate reprezentaţiile din propria sa lojă închisă.

După spectacole, vine în culise pentru a aplana diferendele dintre noi, pentru a ne guverna, aşa cum a făcut dintotdeauna, pentru a-l ameninţa pe Divinul Nostru Violonist. Cu nici un chip însă nu vrea să accepte să apară pe scenă. El este cel care acceptă noi membri în rîndul nostru. După cum îţi spuneam adineauri, aceştia vin de pretutindeni, fără să fie nevoie să-i solicităm. Pur şi simplu, ne bat la poartă...

Întoarce-te la noi (îmi scria în încheiere). Ne vei găsi, cu siguranţă, mult mai interesanţi decît înainte. Sînt o mulţime de minunăţii întunecate, pe care nu le pot încredinţa hîrtiei. Sîntem o culme în existenţa rasei noas­tre. Şi, sînt convinsă, nu puteam alege vreun alt moment mai potrivit, în istoria acestui mare oraş, pentru a ne face apariţia. Tot ceea ce facem e doar opera minţilor noastre. De ce ne-ai părăsit? Întoarce-te la noi."
Am păstrat aceste scrisori. Le-am păstrat cu grijă, aşa cum făceam cu epistolele primite de la fraţii mei din Auvergne. În imaginaţie, vedeam limpede marionetele. Auzeam plînsetul viorii lui Nicki. Îl vedeam pe Armand, sosind la teatru în trăsura lui cea neagră, ocupîndu-şi locul în lojă. Mi se întîmpla chiar să descriu toate acestea, în termeni voalaţi şi excentrici, în lungile-mi mesaje adre­sate lui Marius, gravate mereu cu aceeaşi frenezie pe uliţele întunecate, în vreme ce muritorii dormeau.

Dar, pentru mine, nu exista cale de întoarcere la Paris, oricît de singur m-aş fi simţit. Lumea înconjurătoare îmi era amantă şi dascăl totodată. Eram îndrăgostit de castele şi catedrale, de muzeele şi palatele pe care le vizitam. Oriunde mergeam, pătrundeam în inima societăţii: sorbeam din distracţiile şi bîrfele ei, din literatură şi muzică, din arhitectura şi arta pe care o producea.

Aş putea să umplu volume întregi cu lucrurile pe care le-am studiat, pe care m-am zbătut a le înţelege. Eram fascinat de ţiganii lăutari şi de păpuşarii de pe stradă, la fel de mult ca şi de tenorii de la operă sau din corurile bisericeşti. Bîntuiam prin bordeluri şi săli de joc ori prin locurile unde marinarii se întîlneau ca să se îmbete şi să se bată. Citeam pretutindeni ziarele şi pierdeam timpul prin taverne, comandînd adesea de mîncare, fără să mă ating de ceea ce mi se aducea, făcînd cinste comesenilor cu nenu­mărate pahare de vin, adulmecîndu-le pipele şi trabucu­rile pe care le fumau, discutînd cu ei, lăsînd mirosurile lor de muritori să îmi îmbibe hainele şi părul.

Cînd nu rătăceam pe afară, călătoream în acel regat care îi aparţinuse, de-a lungul mohorîţilor ani petrecuţi acasă, doar lui Gabrielle: lumea cărţilor.

Înainte chiar de a fi ajuns în Italia, cunoşteam deja destulă latină pentru a-i citi pe marii clasici, iar în bătrînul palazzo veneţian, în care m-am instalat, îmi alcătuisem o bibliotecă vastă, în care mi se întîmpla să petrec nopţi întregi citind.

Desigur, cel mai mult mă încînta povestea lui Osiris, care îmi amintea romantismul poveştii lui Armand şi cuvintele enigmatice ale lui Marius. În vreme ce îi devo­ram versurile străvechi, eram uimit de tot ceea ce citeam.

Era vorba aici despre un rege străvechi, Osiris, un om de o bunătate nepămînteană, care îi dezvăţase pe egipteni de canibalism şi îi învăţase cum să cultive felurite cereale şi cum să facă vinul. Cum a fost el ucis de către fratele său Typhon? Osiris a fost păcălit de către acesta, convins să se întindă într-o ladă croită pe potriva trupului său, pe care apoi Typhon a închis-o. Lada a fost pe urmă aruncată în rîu, iar cînd credincioasa sa soţie Isis a găsit în cele din urmă trupul, Typhon a atacat-o şi l-a dezmembrat. Toate bucăţile trupului său au fost găsite, cu excepţia uneia singure.

De ce s-ar fi referit Marius la un asemenea mit? Cum să nu mă gîndesc la faptul că toţi vampirii dorm în sicrie, adică în cutii croite pe măsura trupului lor? Chiar şi mize­rabilii de sub Cimitirul Inocenţilor îşi aveau coşciugele lor! Magnus îmi spusese: "Vei dormi în această cutie ori într-alta asemenea ei." Cît despre partea trupului lipsă, partea pe care Isis n-a mai găsit-o niciodată... Ei bine, nu există oare o parte a trupului nostru pe care darul întune­cat nu o atinge? Putem vorbi, putem vedea, simţim gusturile şi ne mişcăm precum oamenii, dar nu putem procrea. Nici Osiris nu putea să o facă, de aceea a devenit zeul morţii.

Era el, aşadar, un zeu-vampir?

Toate acestea nu făceau decît să mă frămînte şi să mă deruteze. Acest zeu, Osiris, era pentru egipteni şi zeul vinului, cel pe care, mai tîrziu, grecii l-au numit Dionysos. Iar Dionysos era şi "zeul întunecat" al teatrului, zeul-diavol pe care Nicki ni-l descrisese pe cînd eram flăcăi, acasă. Iar acum, exista la Paris un teatru plin de vampiri. Mi se părea de necrezut.

I-am povestit toate acestea lui Gabrielle.

A ridicat din umeri cu indiferenţă, spunîndu-mi că existau sute de poveşti asemănătoare.

― Osiris era şi zeul recoltelor, mi-a spus. Pentru egipteni, era un zeu bun. Ce are a face asta cu noi? A aruncat o privire cărţilor pe care le studiam. Mai ai încă multe de învăţat, fiule. Mulţi zei ai antichităţii au fost sfîrtecaţi şi apoi plînşi de către zeiţele lor. Citeşte despre Adonis şi Acteon. Anticii se dădeau în vînt după astfel de istorii.

Spunînd acestea, a plecat. Am rămas singur în biblio­teca luminată de lumînări, clipind din ochi, printre atîtea cărţi.

Meditam asupra visului lui Armand, despre sanctuarul Celor Ce Trebuie Păziţi, aflat undeva în munţi. Ţineau oare toate acestea de vreo magie avînd vîrsta Egiptului antic? Cum putuseră copiii întunericului să uite asemenea lucruri? Poate că, pentru maestrul veneţian, toate acestea nu fuseseră decît o formă de poezie, chiar şi menţionarea numelui lui Typhon, asasinul propriului său frate. O închipuire, nimic altceva.

Am ieşit în bezna de afară, luînd cu mine cuţitul. Mi-am săpat întrebările adresate lui Marius în pietre mai bătrîne decît noi amîndoi la un loc. Marius devenise pentru mine atît de real, încît mi se părea că pot discuta cu el, aşa cum discutam odinioară cu Nicki. Era confiden­tul excitării mele, al entuziasmului şi sublimei mele uimiri în faţa minunăţiilor şi enigmelor acestei lumi.

ÎNSĂ, pe măsură ce studiile mele erau mai profunde, pe măsură ce îmi lărgeam educaţia, căpătăm o primă imagine înfiorătoare a ceea ce poate să devină veşnicia. Eram singur printre oameni, iar scrisorile mele către Marius nu mă puteau împiedica să fiu conştient de pro­pria-mi monstruozitate, aşa cum fusesem în primele nopţi pariziene, cu atîta timp în urmă. La urma urmei, Marius nu era cu adevărat lîngă mine.

Şi nici Gabrielle nu era.

Încă din primele zile, profeţiile lui Armand se dovedi­seră a fi adevărate.

2
ÎNCA dinainte de a fi părăsit teritoriul Franţei, Gabrielle îşi luase obiceiul de a întrerupe călătoria noastră, dispărînd pentru zile întregi. La Viena, dispărea adesea vreme de două săptămîni, iar după ce m-am insta­lat în palazzo-ul veneţian, s-a întîmplat să lipsească chiar şi luni de-a rîndul. În timpul primei mele vizite la Roma, s-a făcut nevăzută vreme de un an. Iar după ce m-a părăsit la Neapole, m-am întors la Veneţia de unul singur, lăsînd-o să-şi regăsească singură drumul spre casă, ceea ce s-a şi întîmplat.

Se simţea atrasă de întinderile largi de la ţară, de păduri şi munţi sau chiar de către insulele nelocuite. De fiecare dată, se întorcea într-un hal fără de hal, cu pantofii scîlciaţi, cu hainele zdrenţuite, cu părul atîrnînd aiurea, fără nici o formă, încît era la fel de înspăimîntătoare precum fuseseră odinioară membrii vechiului clan parizian. Intra atunci în încăperile mele, cu zdrenţele ei murdare, studiind crăpăturile din tencuială ori lumina reflectată de defecţiunile ochiurilor de geam suflate cu mîna.

La ce-i foloseau unui nemuritor ziarele citite? mă în­treba. De ce-ar locui un nemuritor în palate? De ce să poarte el aur prin buzunare? De ce-ar mai scrie el scrisori familiei de muritori pe care o lăsase în urmă?

Cu glasul ei scăzut, precipitat, mi-a vorbit apoi de falezele pe care le escaladase, de crevasele înzăpezite în care se prăbuşise, de peşterile pline de fosile şi inscripţii misterioase pe care le descoperise.

Apoi pleca, la fel de tăcută precum venise, lăsîndu-mă să privesc în urma ei, aşteptînd-o amărît, furios şi plin de resentimente faţă de ea, atunci cînd se arăta din nou.

Într-o noapte, în cursul primei noastre treceri prin Verona, pe o străduţă cufundată în întuneric, m-a surprins cu o întrebare: "Tatăl tău mai e încă în viaţă?"

De data aceasta, lipsise două luni. Îmi era amarnic de dor de ea şi iată că venise şi se interesa de ai noştri, în sfîrşit. Şi totuşi, cînd i-am răspuns afirmativ: "Da, şi e foarte bolnav", mi s-a părut că nu mă mai ascultă.

Am încercat să-i explic că în Franţa lucrurile se înrău­tăţiseră şi că, în curînd, avea să izbucnească o revoluţie. A ridicat din umeri.

― Nu te mai gîndi la ei. Uită-i.

Şi, spunînd acestea, a plecat iar.

Adevărul este că nu voiam să îi uit. Nu încetam a-i scrie lui Roget, dornic de veşti despre familia mea. Îi scriam chiar mai des decît îi scriam lui Eleni, la teatru. Îi ceream portrete ale nepoţilor şi nepoatelor mele. Trimi­team cadouri celor din Franţa, din fiecare loc în care ne opream. Şi îmi făceam griji în privinţa revoluţiei, aşa cum îsi făceau toţi francezii de rînd.

În cele din urmă, cînd absenţele lui Gabrielle au deve­nit tot mai lungi şi perioadele petrecute împreună mereu mai nesigure şi mai înstrăinate, am început să mă cert cu ea în privinţa acestor lucruri.

― Cu timpul, familia noastră va pieri. Cu timpul, va dispărea şi Franţa, aşa cum o ştiam noi. De ce le-aş da uitării atîta timp cît le mai am încă? Îţi spun, am nevoie de ele. Pentru mine, ele înseamnă viaţa!

Asta nu era totul, de fapt. Nu o mai aveam nici pe ea cu adevărat, aşa cum nu îi mai aveam nici pe ceilalţi alături. Probabil că ea simţise acuzaţia ascunsă dincolo de cuvintele mele. Pricepuse, probabil, ce voiam să spun cu adevărat.

Discursurile mele de acest fel o întristau. Îi trezeau la viaţă tandreţea. Atunci se lăsa pieptănată şi mă lăsa să îi fac rost de haine noi. Apoi vînam împreună şi discutam îndelung. Uneori accepta chiar să mă însoţească la operă sau prin cazinouri. Pentru o vreme, redevenea o doamnă superbă şi strălucitoare.

În acele clipe eram din nou împreună. Continuam atunci să credem că formăm şi noi un mic clan, o pereche de îndrăgostiţi mai presus de întreaga lume muritoare.

Ghemuiţi lîngă foc, în vreo vilă de la ţară, stînd alături pe capra unei trăsuri în vreme ce eu ţineam hăţurile, plimbîndu-ne în miez de noapte prin pădure, continuam, precum odinioară, să ne împărtăşim observaţiile.

Alteori, porneam în căutarea unor case bîntuite de stafii, un mod de a ne petrece timpul ceea ce ne excita pe amîndoi. De fapt, Gabrielle îşi întrerupea cîteodată călătoriile, tocmai fiindcă auzise de vreun nou caz de bîntuire şi voia să mergem împreună să vedem ce se mai putea vedea.

Desigur, de cele mai multe ori, nu găseam nimic în clădirile părăsite în care se zicea că ar fi apărut spiritele. Iar dezaxaţii, despre care se spunea că ar fi fost posedaţi de diavoli, nu erau, de cele mai multe ori, decît nebuni obişnuiţi. Totuşi, ni s-a întîmplat să vedem arătări plutind sau umbre inexplicabile, obiecte zburătoare, glasuri răc­nind din gura unor copii posedaţi sau pale de vînt îngheţat care suflau în odăi închise, stingînd lumînările. Dar n-am văzut cu nimic mai mult decît ceea ce fusese descris de sute de muritori erudiţi înaintea noastră.

La urma urmei, pentru noi nu era decît un joc. Şi, gîndindu-mă acum la acele zile, îmi dau seama că îl continuasem doar fiindcă ne ţinea împreună, ne oferea prilejuri de întîlnire care, altfel, nu le-am fi avut.

Absenţele lui Gabrielle nu erau singurul lucru care distrugea afecţiunea pe care ne-o purtam unul altuia. Mai era modul ei de a se comporta atunci cînd era cu mine şi ideile pe care le susţinea.

Îşi păstrase obiceiul de a spune exact ceea ce gîndea, ba chiar ceva în plus.

Într-o seară, după o absenţă de o lună, a apărut în căsuţa noastră de pe Via Ghibellina din Florenţa şi a început să-mi ţină un discurs:

― Ţi-ai dat seama că fiinţele nopţii sînt pregătite pentru a întîmpina o mare căpetenie? Nu mă refer acum la vreun alt bigot care să murmure ritualuri învechite, ci un adevărat monarh întunecat, care să ne călăuzească conform unor principii noi.

― Şi care ar fi aceste principii? am întrebat-o, dar ea a continuat, ignorîndu-mi întrebarea.

― Închipuie-ţi altceva decît această veşnică vînătoare de muritori pentru hrană lîncedă şi monotonă. Închipuie-ţi ceva măreţ, la fel de grandios precum era Turnul Babei înainte de a fi fost doborît de mînia lui Dumnezeu. Mă gîndesc la o căpetenie tronînd în palatul său satanic, care şi-ar trimite supuşii în lumea largă pentru a învrăjbi fratele împotriva fratelui său, pentru a îndemna mamele să îşi ucidă fiii, pentru a trece prin foc împlinirile omenirii, pentru a răscoli pămîntul, astfel încît să moară cu toţii de foame, nevinovaţi şi păcătoşi laolaltă! Să creeze suferinţă şi haos pe oriunde ar trece, să înfrîngă binele, ducînd oame­nii la disperare. Aşa ceva ar fi demn să fie numit rău! Eu şi cu tine nu sîntem decît nişte plante exotice în grădina sălbatică, după cum spuneai tu. Iar lumea oamenilor nu e cu nimic diferită de lumea pe care am descoperit-o în cărţi, cu ani în urmă, la Auvergne.

Tema conversaţiei îmi displăcea. Cu toate acestea, mă bucuram s-o ştiu în aceeaşi încăpere cu mine, să am cu cine vorbi, altcineva decît vreun sărman muritor dezamăgit. Nu mai eram singur, doar cu scrisorile de-acasă.

― Cum rămîne cu problemele estetice? am întrebat-o. Cum rămîne cu ceea ce îi explicai lui Armand despre intenţia ta de a afla de ce continuă să existe frumuseţea şi de ce ea continuă să ne tulbure?

A ridicat din umeri.

― Cînd lumea omului se va prăbuşi în ruine, frumu­seţea va redeveni stăpînă. Copacii vor creşte în locurile unde odinioară erau străzi, iar florile vor umple pajiştile ce astăzi sînt maidane dezgustătoare. Acesta ar trebui să fie ţelul stăpînului satanic, să vadă iarba şi copacii crescînd sălbatic pînă cînd nu va mai rămîne nici o urmă din marile oraşe de odinioară.

― Dar de ce numeşti acest ţel "satanic"? am întrebat-o. De ce nu-i spui, simplu, haos? În definitiv, chiar asta şi este.

― Fiindcă aşa l-ar numi oamenii. Ei l-au născocit pe Satana, nu-i aşa? Satanici, aşa îi numesc ei pe aceia care îndrăznesc să se abată de la calea ordinii pe care omenirea preferă să o urmeze.

― Nu cred că înţeleg.

― Ei bine, foloseşte-ţi mintea supranaturală, frumo­sul meu cu ochi albaştri, fiul meu cu părul de aur, chipeşul meu ucigaş de lupi. Se prea poate ca Dumnezeu să fi creat lumea, aşa cum credea Armand.

― Asta ai descoperit în pădure? Ţi-a şoptit-o vreo frunză?

Mi-a rîs în nas.

― Fireşte, nu e neapărat nevoie ca Dumnezeu să fie antropomorf. Şi nu e necesar ca el să fie ceea ce, în egoismul şi sentimentalismul nostru colosal, obişnuim să numim "o persoană decentă". Orişicît, Satana a fost inventat de către om, un nume dat forţei care tinde să nimicească ordinea civilizată a lucrurilor. Primul om care a creat legile ― fie el Moise, fie un oarecare rege egiptean, Osiris, de pildă ― l-a creat şi pe diavol. Diavolul e cel care ne ispiteşte să încălcăm legea. Iar noi sîntem cu adevărat satanici, fiindcă nu dăm ascultare nici unei legi care îl apără pe om. De ce nu ne-am răzvrăti cu totul, atunci? De ce n-am isca o vîlvătaie a răului care să ardă din temelii toate civilizaţiile Pămintului? Eram mult prea întristat pentru a-i răspunde. Nu-ţi face griji, n-am să o fac eu. Dar mă întreb ce se va întîmpla în deceniile care vor urma. Nu se va ivi oare cineva care să o facă?

― Sper că nu! am strigat eu. Sau, dacă cineva dintre noi are să încerce să facă aşa ceva, va fi război.

― De ce? Toţi l-ar urma.

― Eu nu. Eu am să-l înfrunt.

― Oh, eşti de-a dreptul amuzant, Lestat.

― E ceva de-a dreptul meschin.

― Meschin? Şi-a întors privirile înspre curte, apoi spre mine, şi culoarea i-a revenit în obraji. Ţi se pare meschin să nărui toate oraşele pămîntului? Ţi-am dat dreptate cînd susţineai că Teatrul Vampirilor e o copilărie, dar acum te contrazici tu însuţi.

― Nu crezi că e meschin să distrugi totul doar de dragul plăcerii de a distruge?

― Eşti de-a dreptul imposibil. Cîndva, în viitorul îndepărtat, o asemenea căpetenie ar putea să apară. El va arunca omenirea înapoi în spaima şi goliciunea din care vine. Iar noi o vom folosi, fără nici un efort, drept hrană, ca şi pînă acum, iar lumea întreagă va deveni o grădină sălbatică.

― Într-un fel, sper că cineva are să încerce, am spus. Fiindcă astfel, m-aş putea ridica împotriva lui şi aş face tot ce mi-ar sta în putinţă pentru a-l birui. Poate că astfel aş fi mîntuit, aş fi din nou bun în propriii mei ochi, salvînd omenirea de acest flagel.

M-am înfuriat, m-am ridicat din jilţul în care şedeam şi am ieşit în curte. Ea m-a urmat îndeaproape.

― Tocmai ai pronunţat cel mai vechi argument al creştinătăţii: răul există pentru ca noi să putem lupta împotriva lui, făcînd binele.

― E deplorabil şi stupid.

― Vezi, tocmai asta nu înţeleg eu la tine, a spus Gabrielle. Te cramponezi de vechea ta credinţă în existenţa bunătăţii cu o încăpăţînare de neclintit. Şi totuşi, te descurci atît de bine în postura în care te afli! Îţi hăituieşti victimele ca un înger întunecat. Ucizi fără milă. Petreci nopţi întregi jucîndu-te cu victimele tale atunci cînd ai chef.

― Şi ce dacă? i-am spus, aruncîndu-i o privire plină de răceală. Pur şi simplu, mă pricep să fiu rău. A izbucnit în rîs. Cînd eram tînăr, eram un bun vînător; apoi am fost un bun actor pe scenă. Acum sînt un bun vampir. Cam atît despre semnificaţiile cuvîntului "bun".

DUPĂ plecarea ei, m-am lungit pe lespezile de piatră din curte, privind cerul înstelat, gîndindu-mă la toate pic­turile şi sculpturile pe care le admirasem numai aici, la Florenţa. Ştiam că urăsc natura cu arborii ei înalţi şi că, pentru mine, muzica cea mai frumoasă era reprezentată de glasurile omeneşti. Dar ce importanţă mai avea oare ceea ce simţeam sau ceea ce gîndeam?

Totuşi, ea nu mă sîcîia întotdeauna cu filozofia ei stra­nie. Uneori îşi făcea apariţia şi îmi vorbea de felurite lucruri practice pe care le învăţase. Devenise de-acum mai curajoasă şi mai dornică de aventuri. Mă învăţa şi pe mine unele lucruri.

Puteam dormi în ţărîna goală, căpătase ea această cer­titudine încă dinainte de a fi părăsit Franţa. Mormintele şi sicriele nu erau absolut necesare. În amurg, ieşea din pămînt încă înainte de a fi pe deplin trează.

Muritorii care dădeau peste noi în timpul zilei, dacă nu ne expuneau pe dată la lumina soarelui, erau osînditi să piară. De pildă, Gabrielle dormise o dată într-un beci al unei case părăsite de lîngă Palermo. Ochii şi faţa o ardeau de parcă s-ar fi opărit, iar în mîna dreaptă ţinea cadavrul unui muritor, care încercase, se pare, să îi tulbure somnul.

― L-am sugrumat, mi-a spus, iar mîna mi-a rămas încleştată pe grumazul lui. Faţa mi-a fost pîrlită de lumina slabă ce s-a strecurat prin uşa întredeschisă.

― Ce te-ai fi făcut dacă erau mai mulţi muritori? am întrebat-o admirativ.

A ridicat din umeri. Habar nu avea şi nici nu voia să afle. Acum dormea numai îngropată în ţărînă şi renunţase la sicrie şi pivniţe. Nimeni nu avea să îi mai tulbure, vreo­dată, somnul.

NU i-am spus ceea ce credeam, şi anume că exista ceva aparte în a dormi într-o criptă. Era ceva romantic să te scoli dintr-un mormînt. De fapt, eu o apucasem în direcţia opusă. Pe unde poposeam, porunceam să mi se construiască sicrie pe măsura mea şi nu dormeam, aşa cum ne fusese obiceiul, în cimitire sau prin biserici, ci în tot felul de ascunzişuri din casă.

N-aş putea spune că ea nu mă asculta cu răbdare cînd îi povesteam despre măreţele opere de artă pe care le admirasem în muzeele Vaticanului, ori despre un cor auzit în vreo catedrală, ori despre visele pe care le avuse­sem în ultimul ceas dinaintea trezirii, vise ce mi se păreau induse de către gîndurile muritorilor ce treceau prin preajmă. Poate că îi plăcea să-mi admire mişcarea buze­lor. Cine-ar putea spune?

Apoi mă părăsea din nou, fără nici o explicaţie. Mă plimbam de unul singur pe străzi, murmuram cu glas tare şi îi scriam mesaje foarte lungi lui Marius, care îmi ocupau, cu scrierea lor, întreaga noapte.

Ce voiam de la ea, de fapt? S-o văd mai umană? Să-mi semene? Profeţiile lui Armand mă obsedau. Cum se făcea oare că ea nu se gîndea mereu le ele? Ştia, probabil, şi ea, că ne îndepărtam unul de celălalt, că inima-mi era frîntă din această cauză, dar că eram prea mîndru ca să i-o spun.