Vampirul Lestat

Se apropia cineva, stîrnind zgomotul acesta, o crea­tură atît de puternică încît, în liniştea înconjurătoare, chiar şi copacii, florile, aerul însăşi, îi simţeau venirea. Chiar şi vieţuitoarele pămîntului ştiau, iar şobolanii fugeau care încotro, în vreme ce pisicile se fereau din calea ei.

Poate că e moartea, m-am gîndit.

Poate că, prin cine ştie ce minune, moartea e vie şi vine să ne îmbrăţişeze; nu e un vampir, creatura aceasta, ci întruparea însăşi a cerurilor.

Iar noi, vampirii, ne vom ridica spre stele, o dată cu ea. Vom trece dincolo de îngeri şi sfinţi, dincolo de însăşi iluminarea, către divinul întuneric, spre vid, în afara exis­tenţei. Iar în uitare, toate îşi vor afla iertarea.

Distrugerea lui Nicki devine o licărire îndepărtată, pe cale de a se stinge. Moartea fraţilor mei se risipeşte în pacea cea mare a inevitabilului.

Am împins pămîntul cu picioarele. M-am zbătut, dar braţele şi picioarele-mi erau prea slabe. Am simţit gustul noroiului nisipos între dinţi. Ştiam că trebuie să urc la suprafaţă, aşa cum îmi cerea sunetul acela.

Am auzit din nou salva artileriei: bubuitul de tunuri.

Am înţeles prea bine că sunetul acesta mă căuta pe mine. Mă căuta, ca o rază de lumină. Nu mai puteam rămîne locului, trebuia să îi răspund.

I-am transmis un fior sălbatic, de bun-venit. I-am spus unde mă aflam şi mi-am auzit propria răsuflare anevoioasă, în vreme ce mă luptam pentru a-mi mişca buzele. Intensi­tatea sunetului creştea, pătrunzîndu-mi în fiecare fibră. Pămîntul a început parcă a se roti în jurul meu, cu mine o dată.

Indiferent cine sau ce era, intrase în ruinele casei incendiate.

Uşa zburase în ţăndări, de parcă balamalele i-ar fi fost nu de oţel, ci de ipsos. O vedeam pe propriile-mi pleoape coborîte, ca pe un ecran. Vedeam creatura mişcîndu-se prin grădină, pe sub măslini.

Cuprins din nou de frenezie, am început să sap în căutare de aer. Acum însă nu mai auzeam decît un sunet obişnuit, deloc intens, ca şi cum cineva ar fi săpat în pămîntul nisipos de deasupra mea.

Am simţit o atingere catifelată pe obraji. Deasupra capului meu strălucea acum bolta înstelată, acoperită de un val de nori negri. Niciodată, simplitatea frumuseţii cerurilor nu mi se păruse a fi mai binecuvîntată.

Plămînii mi se umpluseră cu aer.

Am lăsat să-mi scape un geamăt lung de plăcere. De fapt, toate aceste senzaţii erau mai presus de plăcere. Să respir, să văd lumina, toate aceste simple acţiuni îmi păreau a fi miracole. Iar zgomotul bubuitor, tunetul acela asurzitor îmi părea un acompaniament cum nu se poate mai potrivit.

Iar el, cel care mă căutase, cel care provoca acest sunet, se afla acum desupra mea.

Zgomotul s-a topit, s-a dezintegrat, pînă cînd în urma lui nu a mai rămas decît un susur ca o ultimă vibraţie a corzilor unei viori. M-am simţit ridicat, smuls din pămînt, deşi fiinţa aceea îşi ţinea braţele pe lîngă trup.

În cele din urmă, şi-a ridicat mîinile pentru a mă cuprinde, şi chipul îi era, mi s-a părut, de-a dreptul nepămîntesc. Cine dintre noi ar mai putea să aibă un asemenea chip? Ce ştim noi despre răbdare, despre bunătate şi compasiune? Nu, nu era unul dintre ai noştri. N-ar fi putut fi. Şi totuşi, era. Avea aceeaşi carnaţie şi acelaşi sînge ca mine. Ochi strălucitori, ce păreau că adună lumina din toate direcţiile, gene subţiri, trasate parcă de o peniţă subţire, cu cerneală de aur.

Iar creatura aceasta, acest vampir atotputernic, mă susţinea, privindu-mă în ochi, şi cred că am spus vreo prostie, am dat glas vreunui gînd nebunatic, afirmînd că, de-acum, cunoşteam taina veşniciei.

― Atunci, spune-mi-l şi mie, acest secret, mi-a şoptit zîmbind, imagine pură a iubirii omeneşti.

― Oh, Doamne, ajută-mă, osîndeşte-mă şi aruncă-mă în hăurile iadului, a răsunat glasul meu.

Nu puteam să îndur contemplarea unei asemenea frumuseţi.

Îmi vedeam braţele, numai piele şi os, cu mîini precum ghearele unei păsări. Mi se părea imposibil ca arătarea care devenisem să poată să mai trăiască. Mi-am privit picioarele: nu mai erau decît nişte beţişoare. Hainele cădeau de pe mine. Nu eram în stare să mă mişc, nici măcar să mă ţin pe picioare, iar amintirea curgerii sîngelui prin gura mea mă făcea să leşin.

Veşmintele sale roşii de catifea străluceau ca o flacără mocnită. I-am privit mantia roşie ce-i cădea pînă la pămînt şi mănuşile cărămizii ce-i acopereau mîinile cu care mă susţinea. Avea părul des, alb, prin care se ameste­cau ici colo bucle aurii, încadrîndu-i chipul, acoperindu-i fruntea. Iar ochii lui, atît de albaştri, ar fi putut părea cufundaţi în sumbre reflecţii, dacă nu ar fi fost atît de mari, atît de blînzi, precum modulările duiose ale glasului.

Fusese un bărbat în floarea vîrstei în clipa în care i se dăruise nemurirea. Faţa unghiulară, cu obrajii uşor sco­biţi, cu gura-i mare, cu buze cărnoase, oglindea o pace şi o blîndeţe de-a dreptul înspăimîntătoare.

― Bea, mi-a spus, ridicînd puţin din sprîncene, buzele-i rostind atent cuvîntul, încet, ca pe-o sărutare.

Precum Magnus, în acea noapte fatală, ce se petrecuse cu atîta vreme în urmă, şi-a ridicat mîna şi a îndepărtat ţesătura, dezvelindu-şi gîtul. Vena aceea, de un stacojiu închis, sub pielea translucidă, supranaturală, părea că mă îmbie. Sunetul acela a izbucnit din nou, acea bătaie prea puternică. Smulgîndu-mă din pămînt, înghiţindu-mă.

Şînge asemeni luminii, foc lichid. Sîngele nostru.

În braţe mi s-a strîns o putere enormă, mîinile i-au încolăcit grumazul, faţa mi s-a lipit de carnea sa rece şi palidă, iar sîngele mi s-a prăvălit pînă în fundul rinichilor, pîrjolindu-mi fiecare arteră din trup. Cîte veacuri limpezi­seră sîngele acesta, distilîndu-i puterile?

Mi s-a părut că, de dincolo de vuietul curgerii sîngelui, l-am auzit vorbind. A repetat:

― Bea, sărman copil, bea, copilul meu rănit.

I-am simţit inima plină şi trupul ondulînd, lipit de al meu, de parcă am fi fost pecetluiţi împreună. Şi cred că m-am auzit spunînd:

― Marius.

Iar el mi-a răspuns:

― Da.

PARTEA A ŞAPTEA
MAGIE STRĂVECHE.

STRĂVECHI MISTERE

1
CÎND m-am trezit, mă aflam la bordul unei corăbii. Auzeam pîrîitul scîndurilor punţii şi trăgeam în piept aerul mării. Simţeam mirosul sîngelui celor care mînuiau corabia. Ştiam că era o galeră, căci auzeam ritmul vîslelor, pe care vuietul surd al vîntului ce umfla pînzele nu reuşea să îl acopere.

Nu puteam să îmi deschid ochii şi nici să mă mişc. Şi totuşi, eram calm. Nu-mi era sete. De fapt, trăiam o pace adîncă. Trupul mi-era cald, de parcă tocmai mă hrănisem şi era o adevărată plăcere să zac acolo, visînd, treaz fiind, în legănarea blîndă a valurilor.

Apoi mintea a început a mi se limpezi.

Ştiam că alunecam cu repeziciune pe apele liniştite. Soarele de abia apusese. Cerul serii timpurii se întuneca, în vreme ce briza îşi dădea ultima suflare. Zgomotul vîslelor ce se cufundau şi ieşeau ritmic din apă era pe cît de linişti­tor, pe atît de limpede.

Am deschis ochii.

Nu mai zăceam în sicriu. Am ieşit din cabină şi am respirat adînc aerul proaspăt cu iz de mare, privind albas­trul incandescent al cerului în amurg şi mulţimea de stele strălucitoare de deasupra capului meu. De pe ţărm, stelele se vedeau cu totul altfel. De-aici văzute, păreau mult mai aproape.

De ambele părţi, se vedeau crestele unor insule muntoase, faleze presărate cu o mulţime de luminiţe strălucitoare. Aerul era plin de un parfum de verdeaţă, de flori şi de pămînt reavăn.

Corăbioara se îndrepta cu repeziciune către o strîmtoare îngustă ce se deschidea între falezele aflate drept înainte.

Mă simţeam neobişnuit de puternic şi de limpede la minte. Am trăit ispita trecătoare de a-ncerca să-mi închipui cum ajunsesem aici, în Marea Egee ori chiar în Mediterana, să aflu de cît timp plecasem din Cairo şi dacă toate cîte mi le aminteam se întîmplaseră cu adevărat.

Dar ispita s-a topit pe dată, transformată într-o accep­tare senină a sorţii.

Marius se afla înaintea mea, pe puntea de comandă de lîngă catargul cel mare.

M-am îndreptat într-acolo şi m-am oprit, privind în sus, către el. Purta mantia cea lungă şi roşie de catifea, pe care o purtase şi la Cairo, iar coama lui blond-argintie flutura în vînt. Ochii îi erau aţintiţi spre strîmtoarea din faţa noastră şi spre ţancurile primejdioase ale stîncilor ce se iveau din spuma valurilor. Mîna stîngă îi era crispată pe balustrada punţii.

M-am simţit cuprins de o atracţie fantastică, iar senti­mentul acelei păci adînci a explodat în mine.

Nici chipul şi nici poziţia sa nu reflectau vreo gran­doare înfumurată ori o altă atitudine care să mă facă să mă simt josnic şi umil. Nu exprima decît o nobleţe calmă. Ochii săi păreau pierduţi în depărtări şi oglindeau bunătate.

Da, chipul îi era prea neted. Avea luciul ţesuturilor care se formează deasupra cicatricelor şi, dacă l-aş fi întîlnit pe vreo stradă întunecată, aş fi tresărit, poate chiar m-ar fi înspăimîntat. Părea că radiază o lumină slabă. Dar expresia chipului său era atît de caldă, atît de omenească în bunătatea ei, încît nu putea decît să mă atragă, să mă cheme.

Armand arăta ca un înger pictat de Caravaggio, iar Gabrielle semăna cu arhanghelii de marmură ce te întîmpină în pragul bisericilor. Dar chipul acesta era al unui om nemuritor.

Iar acest om nemuritor, cu mîna dreaptă întinsă, pilota corabia, tăcut, dar sigur de sine, printre stîncile aflate la intrarea în strîmtoare.

Apa fierbea în jurul nostru, ca metalul topit, aruncînd fulgere azurii ori argintii, iar alteori negre. Acolo unde valurile se loveau de stînci, ţîşneau fuioare de spumă albă.

M-am apropiat şi, ferindu-mă să fac zgomot, am urcat treptele pînă pe puntea de comandă.

Marius nu-şi dezlipea ochii de apele dinaintea navei, dar a întins mîna stîngă, apucînd-o pe a mea.

Căldură. O uşoară apăsare. Acum însă nu era momentul potrivit pentru vorbe şi chiar mă miram că îmi acordase atîta atenţie. Sprîncenele i se împreunaseră, încruntîndu-se, iar pri­virea i s-a îngustat şi, îndemnaţi parcă de vreo poruncă tăcută, vîslaşii şi-au încetinit ritmul.

Eram vrăjit de ceea ce vedeam şi, concentrîndu-mă mai mult, mi-am dat seama că simţeam şi eu puterea pe care o emana, o pulsaţie surdă în consonanţă cu bătăile inimii sale.

Auzeam, de asemenea, muritorii aflaţi pe falezele ce se întindeau în dreapta şi în stînga noastră. Îi vedeam, adunîndu-se pe promontorii sau alergînd pe plaje, cu torţe în mîini. Le auzeam gîndurile răsunînd asemeni unor glasuri, în vreme ce ei încremeniseră în întunericul ce se năştea, privind felinarele corăbiei noastre. Gîndeau şi vorbeau greceşte, o limbă ce îmi era necunoscută, dar mesajul lor era cît se poate de limpede:

Trece stăpînul. Veniţi cu toţii, să-l vedeţi: trece stăpînul. Cuvîntul "stăpîn" părea că se încarcă, în gîndurile lor, de semnificaţii supranaturale. Se plecau în faţa lui, înfierbîntaţi, iar dinspre ţărmuri ne parvenea un cor nevăzut de şoapte.

Auzindu-i, simţeam cum mi se tăia răsuflarea. M-am gîndit la muritorul pe care îl înspăimîntasem la Cairo, la dezastrul de odinioară de la teatrul lui Renaud. Cu excepţia acelor două umilitoare incidente, trecusem prin lume nevăzut, vreme de zece ani, în vreme ce aceşti ţărani îmbrăcaţi în negru se adunau pentru a privi trecerea corăbiei, ştiind ce era Marius. Sau, cel puţin, aveau o idee despre ceea ce era acesta, deşi nu pronunţaseră echivalen­tul grecesc al cuvîntului vampir, pe care îl cunoşteam.

Plajele rămăseseră în urmă. Falezele se înălţau pînă la ceruri, de ambele părţi. Nava aluneca lin, cu ajutorul vîslelor, în timp ce pereţii înalţi de piatră întunecau lumina cerului.

Curînd însă, în faţa ochilor mei uimiţi s-a deschis un golf larg, argintiu, mărginit lateral de pante line. Un zid înalt de piatră, al cărui vîrf nu se vedea, îl închidea.

Vîslaşii şi-au încetat bătăile, pe măsură ce ne apro­piam. Cu o mişcare abia perceptibilă, nava a făcut o întoarcere laterală, dezvăluind priveliştea unui bătrîn debarcader de piatră, acoperit de muşchi. Vîslaşii şi-au înălţat vîslele către cer.

Marius rămăsese nemişcat, dar mîna lui continua să o strîngă pe a mea, în vreme ce dreapta continua să indice debarcaderul şi faleza ce se înălţa precum însăşi noaptea. Luminile navei iscau jocuri stranii pe stînca umedă.

Cînd ne aflam la numai cinci sau şase picioare de acest debarcader ― o distanţă destul de periculoasă pentru o navă de asemenea dimensiuni ― am simţit corabia oprindu-se.

Apoi Marius m-a luat de mînă şi, împreună, am tra­versat puntea, către babord. Un slujitor cu părul negru s-a apropiat şi i-a dat lui Marius un sac. Am făcut apoi un salt, străbătînd distanţa care ne despărţea de mal, cu mare uşurinţă.

Am aruncat o privire în urmă, spre nava care se legăna uşor pe unde. Vîslele fuseseră coborîte din nou. Cîteva clipe mai tîrziu, corabia se îndepărta în direcţia luminiţe­lor unui orăşel ce se zărea pe celălalt mal al golfului.

Am rămas singuri în întuneric. De îndată ce din cora­bie nu s-a mai zărit decît o pată pe fondul clipocitor al valurilor mărunte, Marius mi-a arătat o scară îngustă săpată în stîncă.

― Ia-o înainte, Lestat.

Îmi făcea plăcere să urc. Îmi făcea plăcere să mă mişc cu agilitate, urmînd zig-zag-urile treptelor săpate grosolan şi simţind briza care se înteţise, în vreme ce apa devenea parcă tot mai îndepărtată, mai îngheţată, de parcă pînă şi mişcarea neostoită a valurilor se oprise.

Marius se afla la numai cîţiva paşi în urma mea. Simţeam din nou pulsul straniu al puterii sale, ca o vibraţie, pînă în măduva oaselor.

Treptele săpate în stîncă dispăruseră la un moment dat, pe la jumătatea drumului spre culmea falezei, lăsînd loc unei poteci care n-ar fi fost îndeajuns de lată nici măcar pentru o capră de munte. Din cînd în cînd, cîte o stîncă ori vreun ţanc de piatră ne oferea o iluzorie protecţie împotriva căderii spre apele de dedesubt. Cel mai adesea însă, poteca era unica excrescenţă a peretelui, astfel încît, pe măsură ce urcam tot mai sus, mi se făcea frică să mai privesc în jos.

La un moment dat, ţinîndu-mă cu o mînă de creanga unui copac, am privit în urmă şi l-am văzut pe Marius mişcîndu-se cu uşurinţă înapoia mea, cu sacul atîrnîndu-i lejer pe umăr, cu o mînă liberă. Golful, orăşelul îndepărtat şi portul păreau nişte jucării, o hartă desenată de un copil pe tăblia unei mese, cu nisip presărat pe suprafaţa unei oglinzi şi cîteva bucăţele de lemn. Vedeam pînă dincolo de strîmtoare, spre marea deschisă, din care răsăreau umbrele negre, nemişcate, ale altor insule. Marius a zîmbit şi s-a oprit. Apoi mi-a şoptit pe un ton politicos:

― Continuă.

L-am ascultat, fermecat. Am pornit din nou şi nu m-am mai oprit pînă cînd nu am ajuns în vîrf. M-am căţărat peste o ultimă grămadă de bolovani şi buruieni, ridicîndu-mă apoi în picioare pe un covor de iarbă moale.

În faţa mea se înălţau alte stînci, şi din ele părea că răsare o fortăreaţă, o casă. La ferestre şi în turnurile ei se vedeau lumini.

Marius şi-a pus mîna pe umărul meu şi, astfel înlăn­ţuiţi, ne-am îndreptat spre intrare.

Cînd ne-am oprit în faţa porţii masive, presiunea mîinii sale pe umărul meu a scăzut. Pe dinăuntru s-a auzit zgomotul unui zăvor ce se deschidea, apoi presiunea degetelor sale a devenit mai puternică. M-a condus pe un coridor larg, puternic luminat de nouă torţe aprinse.

Am avut un mic şoc descoperind că aici nu se afla nimeni care să fi putut să fi tras zăvorul şi să ne fi deschis uşa. S-a întors, a privit spre uşă, şi uşa s-a închis.

― Trage zăvorul, a zis.

M-am întrebat de ce nu o făcea el însuşi, aşa cum, se pare, reuşise să facă atîtea pînă acum. Totuşi, i-am dat ascultare imediat.

― E mult mai uşor aşa, mi-a spus într-un tîrziu, şi în ochi i-a apărut o licărire surîzătoare. Am să te conduc acum în camera în care vei putea să dormi liniştit. Poţi să vii la mine oricînd vei dori.

Nu mai simţeam nici o altă prezenţă în casă. Dar eram convins că, de curînd, pe aici trecuseră muritori. Ici-colo, mirosul lor se lăsa încă simţit. Iar torţele nu fuseseră aprinse decît cu puţin timp în urmă.

Am urcat o scară micuţă, la dreapta, şi am rămas uimit, intrînd în camera ce îmi fusese hărăzită.

Era o încăpere vastă, cu un perete întreg ce se deschi­dea spre o terasă cu balustrada de piatră, atîrnînd deasupra mării.

Cînd m-am întors, Marius dispăruse. Sacul dispăruse, la rîndul său. Dar vioara lui Nicki, împreună cu valiza şi celelalte bagaje ale mele se aflau acolo, pe o masă de piatră aşezată în mijlocul odăii.

Un fior de tristeţe şi de uşurare m-a străbătut la vede­rea viorii. Mă temeam că o pierdusem pentru totdeauna.

Camera era mobilată cu bănci de piatră. Pe un stativ se afla un opaiţ cu ulei. Într-o firidă îndepărtată, am descoperit o uşă dublă din lemn masiv.

Am descuiat-o, dînd peste un pasaj îngust şi scund care cotea, în forma literei L. După cotitură se afla un sar­cofag cu o lespede de piatră netedă. Fusese cioplit cu mare grijă din diorit, cea mai dură rocă din cîte există pe Pămînt. Lespedea era îngrozitor de grea şi, de cum am ridicat-o, am descoperit că interiorul îi era placat cu aur masiv. Avea, de asemenea, un zăvor care se putea închide pe dinăuntru.

În fundul cutiei de piatră străluceau mai multe obiecte. În lumina palidă care se strecura din cameră, acestea sclipeau ca sub efectul unei magii străvechi.

Se afla acolo o mască de aur, cu trăsături modelate cu extremă precizie, cu buzele strînse, cu fantele ochilor foarte înguste, dar deschise totuşi; era legată de o glugă alcătuită din plăcuţe de aur legate între ele. Masca în sine era grea, dar gluga era foarte uşoară şi flexibilă, căci plăcuţele erau îmbinate prin verigi de aur fin. Se mai afla acolo o pereche de mănuşi din piele acoperite şi acestea de foiţe de aur, care m-au dus cu gîndul la solzii unui peşte. În sfîrşit, am dat peste o pătură din lînă moale, roşie, avînd şi ea, pe o parte, cusute plăcuţe de aur, ceva mai late de această dată.

Mi-am dat seama că, dacă îmi puneam masca şi mănu­şile şi mă întindeam sub pătură, aveam să fiu apărat de lumină chiar dacă cineva deschidea sarcofagul cît timp dormeam.

O asemenea posibilitate era greu de imaginat însă. Nimeni nu avea cum să deschidă sarcofagul, admiţînd chiar că ar fi ajuns la el, căci uşile din firidă erau şi ele dublate de un strat de oţel şi aveau zăvoare puternice, din acelaşi material.

Ceva straniu mă atrăgea înspre aceste obiecte. Îmi făcea plăcere să le pipăi şi mi-am închipuit cum ar fi fost să le port în somn. Masca aceea îmi aducea aminte de măştile greceşti ale tragediei şi comediei.

Toate acestea aminteau, de fapt, de funeraliile vreunui împărat din vechime.

M-am despărţit de ele cu o oarecare părere de rău.

M-am întors în cameră, m-am despuiat de zdrenţele pe care le purtasem în vremea cît zăcusem în ţărînă la Cairo şi m-am îmbrăcat cu haine curate. Mă simţeam puţin stingherit şi ridicol, stînd aici, în aceste locuri aflate parcă în afara timpului, în hainele-mi noi, cu costumul violet ce avea nasturi din perle, bătuţi cu diamante; acestea erau însă singurele-mi haine. Mi-am prins părul cu o panglică neagră, aşa cum se cade să şi-l poarte orice adevărat gentilom al secolului al optsprezecelea, şi am pornit în căutarea stăpînului casei.

2
ÎN ÎNTREAGA casă, torţele fuseseră aprinse. Uşile erau larg deschise. Nici o fereastră nu era acoperită, toate deschizîndu-se fie spre firmamentul înstelat, fie spre mare.

Lăsînd în urmă treptele de piatră goală ce duceau în camera mea, mi-am dat seama că mă aflam pentru întîia oară, de cînd pornisem pe această cale a pribegiei, într-un adăpost cu adevărat sigur, care conţinea absolut orice şi-ar fi putut dori o fiinţă nemuritoare.

Pe coridoare, ridicate pe socluri masive, se aflau superbe urne greceşti. În tot soiul de firide, am zărit statui mari de bronz aduse de prin Orient. Plante exotice umpleau fiecare pervaz şi fiecare terasă ce se deschidea înspre în afară. Covoare somptuoase, indiene, persane sau chinezeşti acopereau pardoseala de marmură ori încotro m-aş fi îndreptat.

Am dat apoi peste animale uriaşe, împăiate în atitudini ce păreau că le insuflă viaţă: urşi bruni, tigri, chiar şi un elefant, ocupînd el singur o întreagă încăpere imensă, şopîrle mari, cît nişte dragoni, şi nenumărate păsări de pradă stînd la pîndă pe crengi uscate ce păreau a fi nişte copaci adevăraţi.

Dar frescele care acopereau fiecare suprafaţă liberă, din tavan şi pînă-n podea, dominau totul.

Într-una dintre odăi, se afla o pictură întunecată, reprezentînd deşertul ars de soare al Arabiei şi o cara­vană de cămile condusă de neguţători ce purtau turbane, răscolind cu paşii lor nisipurile fierbinţi. Totul era zugrăvit pînă în cele mai mici detalii. Altundeva, am descoperit o junglă, care părea a se trezi la viaţă în jurul meu, plină de flori tropicale desenate cu talent şi de frunze redate cu o migală supraomenească.

Iluzia indusă de aceste picturi era atît de perfectă, încît am fost, mai întîi, surprins, apoi cucerit şi, cu cît le priveam cu mai multă atenţie, cu atît descopeream mai multe amănunte.

În fiecare colţişor al junglei, se aflau tot soiul de vietăţi: insecte, păsări, viermi strecurîndu-se la nivelul solului; un milion de detalii ale unei scene care, în cele din urmă, îmi dădeau sentimentul că alunecasem în afara spaţiului şi a timpului, în ceva ce era mult mai mult decît o simplă pictură. Şi totuşi, toate nu erau decît zugrăvite pe un perete.

Ameţeam. Ori încotro m-aş fi întors, pereţii îmi dezvăluiau privelişti noi. Şi, pe legea mea, nu cred că aş putea spune numele tuturor culorilor şi nuanţelor pe care le vedeam.

Cît despre stilul în care erau realizate aceste opere, acesta mă încînta şi mă uimea totodată. Tehnica părea a fi cu totul realistă, utilizînd proporţiile clasice ce pot fi găsite la meşterii Renaşterii tîrzii: da Vinci, Rafael, Michelangelo ori la unii pictori din vremuri mai apropiate, ca Watteau sau Fragonard. Lumina era folosită cu efecte spectacu­loase. Cînd le priveam, vietăţile păreau că respiră.

Iar detaliile... Despre detalii nu se putea afirma că ar fi fost realiste ori că ar fi păstrat vreo proporţie. Pur şi simplu, erau prea multe maimuţe în acea pădure, prea mulţi gîndaci tîrîndu-se pe frunze. Cerul era plin de mii de insecte mărunţele.

Am pătruns apoi într-o galerie ai cărei pereţi, de ambele părţi, erau pictaţi cu femei şi bărbaţi care mă priveau, şi am fost cît pe-aci să scap un strigăt de uimire. Se aflau acolo personaje din toate epocile: beduini, egip­teni, apoi greci şi romani, cavaleri în armuri, ţărani, regi şi regine. Oameni ai Renaşterii, cu jiletci şi cizme înalte, şi Regele-Soare cu imensa lui perucă buclată, şi, în cele din urmă, oameni ai vremurilor noastre.

Şi, din nou, detaliile îmi dădeau impresia că doar le visam: picăturile de apă ce atîrnau dintr-o mantie, o tăie­tură minusculă pe un obraz bărbos, un păianjen pe jumătate strivit de o cizmă de piele.

Am început să rîd. Era amuzant. Ba nu, era de-a drep­tul încîntător. Nu puteam să-mi stăvilesc rîsul.

Trebuia să mă smulg, să plec din galerie. Doar vederea unei biblioteci a fost în stare să-mi dea un imbold de voinţă pentru a o face. Pereţi întregi erau aici acoperiţi de manuscrise făcute sul, de cărţi şi nenumărate globuri terestre aşezate în leagăne de lemn. Busturi de zei şi zeiţe ale antichităţii greceşti şi hărţi uriaşe.

Teancuri de ziare în toate limbile zăceau pe mese. Fel de fel de obiecte ciudate erau împrăştiate peste tot. Fosile, mîini mumificate, scoici exotice. Buchete largi de flori uscate, figurine şi fragmente din sculpturi antice, vase de alabastru pline de hieroglife egiptene.

De jur împrejurul centrului încăperii erau aşezate fotolii confortabile, cu perne pentru picioare, iar printre ele erau răspîndite măsuţe scunde, cu candelabre de sticlă ce funcţionau cu ulei.

Impresia generală era aceea a unei dezordini conforta­bile; era un loc extrem de uman, un loc în care îţi puteai petrece ore îndelungate de satisfacţie intelectuală pură. Se afla aici cunoaşterea omenească, obiecte artizanale şi fotolii destinate odihnei oamenilor.