Vampirul Lestat



Yüklə 3,45 Mb.
səhifə29/47
tarix03.11.2017
ölçüsü3,45 Mb.
#29786
1   ...   25   26   27   28   29   30   31   32   ...   47

Vrei să-mi spui că mă vei părăsi pentru totdeauna, dacă am să refuz să te însoţesc, nu-i aşa?

Am privit în sus, spre înspăimîntătoarele statui, şi cred că am spus:

― Deci, aici am ajuns.

Iată de ce îmi rămăsese alături, iată cauza tuturor acelor lucruri mărunte făcute de dragul meu, iată de ce eram şi acum împreună. Nu avea nimic de-a face cu trecerea lui Nicki în eternitate. Acum o preocupa cu totul altă despăr­ţire.

A clătinat din cap, de parcă ar fi vorbit cu sine însăşi, dezbătînd propria plecare. Mi-a descris în şoaptă căldura nopţilor tropicale, o căldură mai umedă, mai dulce decît această arşiţă.

― Vino cu mine, Lestat. Ziua vom dormi în nisip. Noaptea, răcoarea ne va da aripi. N-avem nevoie de nume. Nu lăsăm urme. Vreau să ajung pînă la capătul Africii, să fiu zeiţa celor pe care îi voi ucide.

S-a apropiat de mine, trecîndu-şi braţul pe după ume­rii mei. Şi-a apăsat buzele pe obrazul meu şi, sub borurile pălăriei, i-am zărit strălucirea pătimaşă din ochii adînci.

M-am auzit oftînd. Am clătinat din cap.

― Nu pot să te însoţesc, iar tu ştii asta, i-am spus. Nu pot să vin cu tine, aşa cum nici tu nu poţi să rămîi lîngă mine.

TOT drumul înapoi, pînă la Cairo, mi l-am petrecut gîndindu-mă la ceea ce îmi trecuse prin minte în acele clipe dureroase. La ceea ce ştiusem, dar nu exprimasem atunci, cînd ne aflam între nisipuri, în faţa Coloşilor lui Memnon.

Ştiusem, încă din acea clipă, că ea era pierdută pentru mine! Fusese pierdută încă de ani de zile, iar eu ştiam acest lucru din ziua în care coborîsem din odaia în care aflasem vestea dispariţiei lui Nicki şi o găsisem aşteptîndu-mă.

Într-un fel sau altul, totul fusese rostit cu ani în urmă, în cripta din spatele turnului. Ea nu îmi putea oferi ceea ce aşteptam de la ea. Nu puteam face nimic pentru a o schimba. Dar cel mai groaznic mi se părea faptul că nici ea nu dorea nimic de la mine.

Mă rugase să o însoţesc doar fiindcă se simţea datoare să o facă. Compasiunea, tristeţea ― iată alte două posi­bile motive. Dar, de fapt, ea nu îşi dorea decît un singur lucru: să fie liberă.

A rămas lîngă mine pe tot drumul către oraş, dar nu a scos nici un cuvînt.

Iar eu mă scufundam tot mai adînc, tăcut, prostit, ştiind că, în curînd, asupra mea se va abate o altă nenoro­cire. Trăiam limpezimea groazei. Ea avea să îmi spună adio, iar eu nu puteam să fac nimic ca să-i amîn plecarea. Cînd voi începe oare să-mi pierd minţile? Cînd voi începe să plîng, fără să mă mai pot opri?

Nu încă.


Cînd am intrat în căsuţa mea şi am aprins luminile, culorile împrejmuitoare m-au asaltat: covoare persane cu modele florale delicate, zugrăveala încrustată cu mii de oglinzi minuscule, penajul strălucitor al păsărilor care au început să fîlfîie din aripi.

Am căutat vreo scrisoare de la Roget, dar n-am găsit nici una şi, brusc, m-am înfuriat. Cu siguranţă, ar fi trebuit să-mi fi scris pînă acum. Trebuia să aflu ce se petrecea la Paris! Apoi m-am speriat.

Ce naiba se întîmplă în Franţa? am murmurat. Trebuie să stau de vorbă cu alţi europeni. Englezi, de preferinţă, căci ei sînt întotdeauna cel mai bine informaţi. Îşi poartă ceaiul indian şi ziarul Times după ei, oriunde s-ar duce.

Liniştea ei mă înfuria la culme. Mi se părea că ceva e pe cale de a se întîmpla în această încăpere, din nou acea înspăimîntătoare premoniţie, care mă asaltase în criptă, înainte ca Armand să înceapă a-şi spune povestea.

Dar nu s-a întîmplat nimic, decît faptul că ea era pe cale să mă părăsească. Şi cine ştie dacă aveam să ne mai întîlnim vreodată?

― Pe toţi dracii! am înjurat. Aşteptam o scrisoare.

Nu era nici un servitor prin preajmă. Nu observaseră că ne întorseserăm. Aş fi vrut să trimit pe cineva după cîţiva muzicanţi. De-abia mă hrănisem, mă simţeam încălzit şi aveam poftă să dansez.

Deodată, ea a pus capăt încremenirii. S-a îndreptat hotărîtă spre curtea interioară, contrar propriilor sale obiceiuri. Am văzut-o îngenunchind lîngă arteziană. A ridicat două dintre pietrele de pavaj, a scos de acolo un plic şi, scuturîndu-l de ţărîna nisipoasă, mi l-a înmînat.

Am observat că era de la Roget, încă dinainte de a-l fi văzut în plină lumină. Venise înaintea plecării noastre în amonte, pe Nil, iar ea îl ascunsese!

― Cum ai putut face aşa ceva? am întrebat-o furios.

I-am smuls plicul şi l-am trîntit pe masă.

O priveam cu ură, cum nu o mai privisem niciodată. Nici măcar în vremea egoistă a copilăriei nu o urîsem atît cît o uram acum!

― De ce-ai făcut asta? am strigat.

― Pentru că voiam să am şi eu o şansă! a şoptit. Bărbia îi tremura. Buza inferioară îi fremăta, iar în ochi i-am zărit licărul sîngeriu al lacrimilor. Dar tu ai ales, a continuat ea, ai ales fără să fi citit această scrisoare.

Am întins mîna şi am sfîşiat plicul. Scrisoarea a alune­cat afară, împreună cu un articol decupat dintr-un ziar englezesc. Am despăturit misiva, cu mîinile tremurîndu-mi isteric, şi-am început să citesc:

"Domnule, după cum probabil că aţi şi aflat, la 14 iulie, mulţimile pariziene au atacat Bastilia. Oraşul a căzut pradă haosului. Au izbucnit răzmeriţe în întreaga Franţă. Luni de zile, am încercat zadarnic să ajung la familia dumneavoastră, ca să-i conving pe membrii ei să părăsească ţara, pentru a fi în siguranţă.

Lunea trecută însă, mi-a ajuns la urechi ştirea că ţăranii şi arendaşii din ţinut se răsculaseră împotriva tată­lui dumneavoastră. Fraţii dumneavoastră, soţiile lor şi copiii acestora, laolaltă cu toţi cei ce încercaseră să apere castelul, au fost ucişi, iar castelul a fost jefuit. Singur tatăl dumneavoastră a scăpat cu viaţă.

Nişte slujitori credincioşi l-au ascuns cît a durat atacul, iar apoi l-au ajutat să ajungă pe coastă. Acum, cînd scriu aceste rînduri, se află în oraşul New Orléans din fosta colonie franceză Louisiana. Vă imploră să îi veniţi în ajutor. E plin de amărăciune, acolo, printre străini. Vă imploră să veniţi."

Scrisoarea mai continua, cu scuze, asigurări şi detalii... Dar toate îşi pierduseră sensul.

Am pus scrisoarea pe masă, aţintindu-mi ochii asupra cercului de lumină desenat de lampă pe lemnul întunecat.

― Nu te duce la el, a zis.

În tăcerea care ne împresura, vocea ei era infimă, nesemnificativă. Dar tăcerea era ca un imens ţipăt mut.

― Nu te duce la el, a zis din nou.

Lacrimile îi brăzdau chipul, precum machiajul unui clovn, două pîrîiaşe roşii izvorînd din ochii ei.

― Ieşi afară, am şoptit. Cuvintele mele s-au risipit, apoi glasul mi s-a umflat din nou. Ieşi afară, am zis. Glasul nu mi s-a oprit, ci a continuat, pînă cînd cuvintele au izbucnit cu o violenţă înfricoşătoare: IEŞI AFARĂ!

4
MI-AM visat familia. Eram toţi laolaltă, ne îmbrăţişam. Chiar şi Gabrielle era acolo, purtînd o rochie de catifea. Zidurile castelului erau înnegrite, arse. Comorile pe care le depozitasem acolo se topiseră ori se transformaseră în cenuşă. Totul sfîrşeşte prin a se transforma în cenuşă. Nu spune oare vechiul verset biblic, că ţărînă şi cenuşă sîntem, şi în ţărînă şi cenuşă ne vom întoarce?

Nu contează... Mă întorsesem pentru a-i transforma pe toţi în vampiri. Şi iată-ne, întreaga Casă de Lioncourt, chipuri frumoase, albe. Cu toţii, chiar şi pruncul ahtiat după sînge în leagănul său, cu mama sa ce se apleca, întinzîndu-i un şobolan cenuşiu, cu coadă lungă, ce se zbătea, hrana lui viitoare.

Am rîs şi ne-am sărutat, în vreme ce ne plimbam, răscolind cenuşa. Albi, fraţii mei, albe, nevestele lor, fantomatici, copiii care şuşoteau într-un colţ despre victi­mele lor. Iar tatăl meu s-a ridicat în picioare, precum un personaj biblic strigînd:

― VĂD!

Fratele meu mai mare mi-a cuprins umerii. Arăta minunat în veşmintele-i elegante. Nu-l mai văzusem niciodată arătînd atît de bine, căci sîngele vampiric îl făcuse mai spilcuit şi îi dădea o expresie de profunzime spirituală.



― Ştii, ai făcut al naibii de bine că ai venit la timp, cu darurile tale întunecate, a rîs, jovial.

― Darul întunecat, dragul meu, darul întunecat l-a corectat soţia sa.

― Pe legea mea, dacă n-ai fi venit, a continuat el, am fi fost acum cu toţii morţi!

5
CASA ERA goală. Bagajele fuseseră deja expediate. Peste numai două nopţi, nava avea să părăsească portul Alexandria. Mi-am păstrat o singură valiză. La bord, fiul marchizului trebuia să-şi schimbe veşmintele din cînd în cînd. Desigur, îmi rămăsese şi vioara.

Gabrielle stătea sub arcada care dădea spre grădină. Era suplă şi avea picioarele extraordinar de lungi. Era superbă chiar şi în obişnuitele-i zdrenţe de bumbac, albe, cu pălăria trasă peste ochi, ca de obicei, cu părul despletit.

Pentru mine îşi lăsase oare pletele despletite?

Suferinţa mea sporea, precum o maree ce includea toate pierderile, ale celor morţi şi ale celor nemuritori, laolaltă.

Totuşi, a venit la un moment dat, şi am simţit din nou că mă scufundam, ca-ntr-un vis în care navigam, fie că voiam fie că nu.

Mi-a trecut prin minte faptul că părul ei era ca o ploaie de aur. Toată poezia lumii îţi revine în memorie cînd priveşti chipul unei fiinţe iubite. Cît de frumoase erau gropiţele din obrajii ei şi guriţa ei nemiloasă!

― Mamă spune-mi de ce ai nevoie.

Ne aflam într-o încăpere civilizată. O masă, o lampă, un jilţ. Toate păsările mele cu penaj strălucitor dispăruseră, vîndute prin cine ştie ce bazar. Chiar şi papagalii cenuşii din Africa, despre care se spune că trăiesc la fel de mult ca şi oamenii. Nicolas vieţuise treizeci de ani.

― Vrei bani?

Chipul i s-a împurpurat brusc, superb, iar ochii i-au aruncat fulgere: violete şi albastre. Vreme de o clipă, avut o înfăţişare omenească. Toate acestea s-ar fi putut petrece în camera ei de acasă, printre zidurile crăpate, printre cărţi, lîngă focul din vatră. Oare atunci fusese umană?

Şi-a plecat privirea, şi borurile pălăriei i-au acoperit, vreme de o clipă chipul. In mod inexplicabil m-a întrebat:

― Şi unde-ai să te duci?

― Voi ajunge într-o căsuţă de pe strada Dumaine, în vechiul cartier franţuzesc din New Orléans, a venit răs­punsul meu, plin de răceală. Iar cînd el va muri, găsindu-şi în cele din urmă odihna, nu ştiu încotro am s-o apuc.

― Nu cred că vorbeşti serios.

― Mi-am luat bilet la următoarea navă ce va pleca din Alexandria, am continuat. Voi merge la Neapole, iar de acolo la Barcelona. În cele din urmă, la Lisabona, mă voi îmbarca pentru Lumea Nouă.

Chipul ei părea a se îngusta, iar trăsăturile i-au deve­nit parcă mai ascuţite. Buzele i s-au mişcat puţin, dar fără a scoate vreun sunet. Apoi am văzut lacrimile licărind în ochii ei şi i-am simţit emoţia, de parcă m-ar fi atins. Am privit aiurea, prefăcîndu-mă că aranjez ceva pe masă, după care m-am străduit să îmi împiedic tremurul încăpăţînat al mîinilor. Mi-am spus că Nicki făcuse bine că îşi luase mîinile cu el, în flăcări, căci, altfel, ar fi trebuit să trec pe la Paris, ca să le iau înainte de plecare.

― Dar nu poţi să te duci la el! a rostit în şoaptă. El? Ah, da, tatăl meu.

― Ce importanţă mai are? Voi pleca şi gata!

A clătinat uşor din cap, a negaţie. S-a apropiat apoi de masă, cu paşi mai uşori decît cei ai lui Armand.

― A mai făcut oare cineva din spiţa noastră o asemenea traversare? m-a întrebat, ţinîndu-şi răsuflarea.

― Din cîte ştiu eu, nu. Cei de la Roma spuneau că nu.

― Poate că e imposibil de realizat.

― Traversarea poate fi făcută, iar tu ştii asta.

Călătorisem deja pe mare, în sicriele noastre de fag, şi vai de monstrul ce-ar fi îndrăznit să ne tulbure.

S-a apropiat mai mult şi m-a privit intens. Chipul ei nu mai reuşea să îşi ascundă suferinţa. Era de o frumuseţe răpitoare. De ce îmi dorisem vreodată să o îmbrac în rochii de bal şi să îi ascund părul sub pălării cu pene?

― Ştii unde mă vei putea găsi, i-am spus, dar amără­ciunea din glasul meu nu era deloc convingătoare. Cunoşti adresele băncilor mele de la Londra şi de la Roma. Băncile noastre au trăit mai mult decît orice vampir şi-au să mai dureze încă pe-atîta. Vor fi mereu acolo, la nevoie. Ştii asta, ai ştiut-o dintotdeauna...

― Taci. Nu-mi spune asemenea lucruri.

Cîtă minciună în toate acestea, ce mascaradă meschi­nă. Ea urîse în veci asemenea schimburi, ea nu ar fi pornit niciodată asemenea discuţii. Nici măcar în visurile mele cele mai sălbatice, nu mă aşteptasem să se întîmple astfel. Nu credeam că voi spune lucrurile acestea cu atîta răceală, nu credeam că ea avea să plîngă. Dimpotrivă, aş fi crezut că eu voi fi cel care va izbucni în hohote de plîns la pleca­rea ei. Aş fi crezut că mă voi arunca la picioarele ei, implorînd-o să nu plece.

Ne-am privit îndelung; ochii ei erau stacojii, de plîns, iar gura îi tremura.

Apoi mi-am pierdut cumpătul.

M-am ridicat şi m-am dus la ea; i-am strîns în braţe trupul subţire şi delicat. Mă hotărîsem să nu-i dau drumul să plece, oricît s-ar fi zbătut. Dar ea nu a făcut-o şi am izbucnit amîndoi într-un plîns tăcut, din care parcă nu ne-am mai fi putut opri. Dar ea nu mi s-a supus. Nu s-a topit în îmbrăţişarea mea.

S-a dat un pas înapoi. Mi-a mîngîiat părul cu ambele mîini, s-a aplecat şi m-a sărutat pe buze, după care s-a îndepărtat uşoară ca un fulg, în tăcere.

― Aşadar, asta a fost, dragul meu.

Eu am clătinat din cap. Cuvinte, cuvinte şi iar cuvinte nerostite. Ea n-avea nevoie de ele, nu avusese niciodată.

Cu mişcările sale lente, feline, mişcîndu-şi cu graţie şoldurile, s-a dus la poarta ce dădea în grădină şi a privit în sus, către stele, înainte de a mă privi din nou.

― Trebuie să îmi promiţi ceva, mi-a spus într-un tîrziu. Acest francez îndrăzneţ, ce trecuse cu graţia unui arab

prin felurite locuri din o sută de oraşe, prin care numai o pisică agilă s-ar fi putut strecura.

― Desigur, i-am răspuns.

Dar eram atît de distrus din punct de vedere spiritual, încît nu-mi venea să mai vorbesc. Culorile înconjurătoare se estompaseră. Nu mai era nici cald şi nici răcoare. Nu-mi doream decît să o ştiu odată plecată, dar, totuşi, apropierea clipei despărţirii mă îngrozea, căci nu ştiam cînd aveam să o mai reîntîlnesc.

― Promite-mi că nu vei căuta niciodată să o sfîrşeşti, a zis. Promite-mi că n-ai s-o faci pînă cînd nu ne vom fi reîntîlnit pentru ultima oară.

Pentru cîteva clipe, am fost mult prea surprins pentru a-i putea răspunde. Apoi am rostit următoarele cuvinte, aproape cu dispreţ:

― N-am să încerc niciodată să o sfîrşesc. Poftim, iată-ţi promisiunea. Nu mi-a fost greu să ţi-o acord. Dar ce-ar fi să îmi promiţi şi tu ceva? Să-mi spui încotro ai să o apuci, încotro vei pleca, astfel încît să ştiu unde să te găsesc; promite-mi că nu vei dispărea ca o nălucă...

M-am oprit; în glasul meu fusese o nuanţă de disperare, o notă de isterie crescîndă. Nu reuşeam să mi-o închipui scriind o scrisoare şi ducînd-o la poştă sau făcînd vreunul din lucrurile pe care le fac de obicei muritorii. Mi se părea că nu aveam, şi nici nu avusesem vreodată ceva în comun.

― Sper să ai dreptate atunci cînd te apreciezi pe tine însuţi.

― Nu cred în nimic, mamă; mai demult, i-ai spus lui Armand că tu crezi că vei găsi răspunsurile pe care le cauţi în jungle şi în păduri, că stelele îţi vor dezvălui, în cele din urmă, taina lor cea adevărată. Eu însă nu cred în nimic. Şi asta mă face mult mai puternic decît crezi.

Şi atunci, de ce oare mă tem pentru tine?

Glasul ei era doar cu ceva mai mult decît o răsuflare. Mi s-a părut că, de fapt, i-am citit spusele pe buze.

― Fiindcă îmi simţi singurătatea, am răspuns, percepi amărăciunea mea de a fi fost exclus din viaţă. Amărăciu­nea de a mă şti rău, nedemn de iubire, deşi sînt atît de înfometat de ea. Groaza mea de a nu mă putea destăinui niciodată muritorilor. Dar asemenea lucruri n-au să mă oprească niciodată din drum, mamă. Sînt prea puternic pentru a le lua în seamă. După cum spuneai tu odată, sînt al naibii de priceput să fiu ceea ce sînt. Din cînd în cînd însă, lucrurile astea mă fac să sufăr, asta-i tot.

― Te iubesc, fiule.

Aş fi vrut să-i cer să-mi promită, să-i reamintesc de agenţii de la Roma, s-o conjur să îmi scrie. Aş fi vrut să-i spun...

― Să te ţii de promisiune, a zis.

Dintr-o dată, mi-am dat seama că acestea ne erau ulti­mele clipe împreună. Ştiam, dar nu puteam să schimb acest lucru.

― Gabrielle! am murmurat.

Dar ea plecase deja.

Odaia, grădina de alături, noaptea însăşi, încremeniseră în tăcere şi nemişcare.

CÎNDVA, cu puţin înaintea zorilor, am deschis ochii. Zăceam pe podea, într-o odaie a casei mele; plînsesem şi adormisem.

Ştiam că ar fi trebuit să pornesc spre Alexandria, că ar fi trebuit să mă îndepărtez cît mai mult, iar cînd soarele ar fi răsărit, să mă ascund sub nisipuri. Ştiam, de asemenea, că poarta grădinii, ca şi toate celelalte uşi, rămăsese deschisă.

Dar nu puteam să mă urnesc. Cu răceală, în tăcere, mă închipuiam căutînd-o prin Cairo. Strigînd-o, cerîndu-i să se întoarcă. La un moment dat, mi s-a părut că, într-ade­văr, o făcusem, că, umilindu-mă, fugisem după ea şi încercasem să-i explic din nou cum stăteau lucrurile cu destinul nostru: că fusesem sortit să o pierd, aşa cum Nicki fusese sortit să-şi piardă mîinile. Într-un fel sau altul, noi doi puteam înfrînge soarta. Puteam triumfa asupra ei.

Absurd. N-am fugit după ea. Deasupra grădinii, cerul devenea roşiatic, lumina portocalie prindea a se strecura printre acoperişurile îndepărtate. Venea soarele o dată cu căldura şi cu trezirea a mii de glasuri mărunte pe străduţele întortocheate ale oraşului Cairo, o dată cu un sunet straniu ce părea a se stîrni din nisipuri, dintre copaci, din pajiştea cu verdeaţă. Şi, lent, auzind larma, văzînd razele de lumină redesenînd contururi pe acoperiş, mi-am dat seama că în apropiere se afla un muritor.

Se oprise în cadrul porţii deschise a grădinii şi îmi observa forma nemişcată a trupului, care zăcea în mijlocul locuinţei pustii. Era un tînăr european blond, înveşmîntat în haine arăbeşti. Era chipeş. Mă zărise în lumina palidă a zorilor, un concetăţean al său, zăcînd nemişcat, într-o casă părăsită.

Nu l-am scăpat nici o clipă din ochi cîtă vreme a traversat grădina pustie. Lumina cerului îmi încălzea ochii, iar pielea fragedă din jurul acestora începuse să mă ardă. Cu veşmîntul şi turbanul său imaculat, intrusul părea o fantomă înfăşurată într-un cearşaf alb.

Ştiam că ar fi trebuit să fug. Trebuia să mă îndepărtez cît puteam de repede, să mă ascund de arşiţa răsăritului de soare. Dar acum nu mai aveam posibilitatea de a coborî în cripta de sub podea. Muritorul acesta îmi pătrunsese în vizuină. N-aveam destul timp pentru a-l ucide şi a scăpa apoi de cadavru, sărmanul şi nefericitul muritor.

Parcă împietrisem, iar el se apropia şi cerul unduia în spatele lui, făcîndu-i umbra să pară mai zveltă şi mai întu­necată.

― Monsieur! Şoapta sa era plină de solicitudine, precum cea a femeii de la Nôtre-Dame, cu ani în urmă, femeia aceea care încercase să mă ajute şi care-mi căzuse victimă, dimpreună cu pruncul ei. Monsieur, ce s-a întîmplat? Pot să vă ajut cu ceva?

Chipul său bronzat răsărea dintre faldurile turbanului. Avea gene blonde, tremurătoare, şi ochi cenuşii, ca şi ai mei.

M-am ridicat în picioare, deşi aveam impresia că nu o făceam eu însumi. Ştiam că buzele îmi dezvăluiau colţii. Apoi am auzit un răget răsunînd din rărunchii mei şi am văzut uimirea zugrăvindu-i-se pe chip.

― Priveşte-mă! am şuierat, iar colţii mi s-au dezvelit. Mă vezi?

Şi, repezindu-mă la el, l-am apucat de încheietura mîinii şi i-am lipit palma de obrazul meu.

― M-ai crezut om, nu-i aşa? am strigat. L-am ridicat de la pămînt, sus de tot, în vreme ce mîinile şi picioarele sale se zbăteau frenetic în căutarea unui sprijin. Credeai că sînt fratele tău, nu-i aşa? am urlat.

Gura i se deschisese cu un zgomot sec, apoi a început să zbiere.

L-am aruncat din răsputeri în sus, de-a curmezişul grădinii; trupul i s-a rostogolit prin aer, mişcînd din braţe şi din picioare, dispărînd dincolo de acoperişul casei vecine.

Tot cerul se transformase într-o vîlvătaie orbitoare.

Am luat-o la fugă, trecînd prin poarta grădinii, năvălind pe alee. Alergam pe sub arcade joase, pe uliţe necunos­cute. Doboram porţi şi grilaje, înlăturînd muritorii care îmi stăteau în cale. Îmi croiam drum prin pereţii de cărămidă, sufocat de praful de mortar pe care îl stîrneam, răzbătînd în cele din urmă pe alte uliţi noroioase şi urît mirositoare. Lumina mă urmărea, ca un vînător nemilos.

Am zărit o casă incendiată, cu ziduri năruite. M-am năpustit înăuntru, ajungînd în grădină, şi-am început să sap în ţarină, adînc, cît mai adînc, pînă cînd nu mi-am mai putut mişca braţele şi nici palmele.

Zăceam în răcoare şi beznă.

Mă aflam la adăpost.

6
ERAM pe moarte. Sau, cel puţin, aşa credeam. Trecuseră nenumărate nopţi. Trebuia să mă trezesc, să mă îndrept spre Alexandria. Trebuia să traversez marea. Dar asta presupunea să mă mişc, să mă răsucesc în ţărînă, să pătrund în imperiul setei.

Nu aveam să mă dau bătut.

A venit setea. Cum a venit, aşa a şi trecut. Era o tortură, o arşiţă de foc. Inima şi creierii-mi erau însetaţi. Inima-mi bătea tot mai tare, crescînd, dar tot nu voiam să mă dau bătut.

Poate că muritorii de la suprafaţă îmi auzeau inima. Îi vedeam din cînd în cînd, izbucniri de lumină în beznă; le auzeam vocile, o babilonie de limbi străine. Dar cel mai adesea vedeam doar bezna; auzeam doar bezna.

În cele din urmă, n-am mai fost decît setea însăşi, zăcînd în ţărînă, dormind un somn uşor, visînd vise roşii. Încetul cu încetul, căpătam conştiinţa faptului că deveni­sem prea slab pentru a mă tîrî la suprafaţă prin nisip.

Acum, el continua să trăiască în mintea mea. O frază pioasă, de muritor. Dar poate fi numită aceasta viaţă? Nici mie nu-mi place viaţa de-aici! Ce-nseamnă oare să trăieşti în mintea cuiva? Nimic, cred. De fapt, nici nu te afli cu adevărat acolo, nu-i aşa?

Pisici, prin grădină. Duhoare de sînge de pisică.

Mulţumesc, dar prefer să îndur mai departe, să mă usuc precum o păstaie cu dinţi.

7
S-A AUZIT un zgomot în noapte. Ce-o fi fost?

Suna ca toba uriaşă pe care o auzisem bătînd în copilărie, în sat, cînd actorii italieni îşi vestiseră drama ce avea să fie prezentată în spatele căruţei lor fistichii. Toba aceea uriaşă cu sunet grav, pe care eu însumi o bătusem pe străzile oraşului în acele zile de neuitat cînd, fugit de-acasă, fusesem şi eu actor ambulant.

Dar acest zgomot răsuna mai puternic. Bubuitul unui tun, al cărui ecou fusese purtat prin podişuri, munţi şi văi? Îl simţeam pînă în măduva oaselor. Am deschis ochii în întuneric şi mi-am dat seama că se produsese undeva, aproape.

Ritmul unor paşi sau al bătăilor unei inimi? Lumea întreagă se umpluse de acel sunet.

Un vacarm imens, ameninţător, ce se apropia tot mai mult. Şi totuşi, ceva din mine îmi şoptea că acest zgomot nu exista cu adevărat, că urechea unui muritor nu avea cum să îl audă, că acest bubuit nu făcea să tremure porţe­lanurile în vitrine şi geamurile. Nici măcar pisicile nu l-ar fi putut auzi.

Egiptul doarme, tăcut. Tăcerea învăluie pustiul de ambele părţi ale marelui fluviu. Nu se aude nici behăit de capre, nici mieunatul vreunei pisici. Nici vreun plînset de femeie, cine ştie pe unde.

Totuşi, zgomotul acesta mă asurzea.

Vreme de o clipă, am fost cuprins de spaimă. M-am încordat în ţărîna în care zăceam. Am început să sap cu degetele, în sus, spre suprafaţă. Nevăzător, uşor ca un fulg, pluteam prin straturile de pămînt şi, dintr-o dată, n-am mai putut nici să răsuflu, nici să strig; aveam impresia că, dacă aş fi putut striga, urletul meu ar fi sfărîmat toate geamurile pe o rază de mai multe mile. Paharele de cristal s-ar fi sfărîmat în mii de bucăţi, ferestrele ar fi explodat.

Zgomotul era mai puternic, mai apropiat. Am încer­cat să mă răsucesc, în căutare de aer, dar n-am reuşit.

Vreme de o fracţiune de secundă mi s-a părut că ză­resc un chip, al celui ce se apropia. O strălucire sîngerie în beznă.


Yüklə 3,45 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   25   26   27   28   29   30   31   32   ...   47




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin